The Catcher In The Sand

Nu prea mai este la modă expedierea de cărți poștale ilustrate din vacanțe. Ele au fost înlocuite cu postările – zilnice, pentru cine are timp și energie – pe rețelele sociale. Însemnările de vacanță sunt distribuite tot prin intermediul Internetului. Mă voi încadra și eu în ritmurile vremurilor și voi relata câteva impresii despre vacanța mea recentă în Olanda. Desigur, voi aborda aspecte legate de profilul rubricii CHANGE.WORLD și interesele cititorilor săi.

Tradițional, Olanda este cunoscută ca țara lalelelor, a canalelor și morilor de vânt, a maeștrilor pictori ai Renașterii și a aspectelor liberale ale Amsterdamului, unul dintre orașele turistice cele mai vizitate din lume și unul dintre nodurile de comunicație și transporturi cele mai solicitate. Fiecare dintre aceste aspecte are tradiții ale căror rădăcini așteaptă să fie descoperite și cunoscute de turiștii care doresc să treacă de nivelul superficial al primelor și rapidelor contacte și toate aceste domenii trec în ultimele decenii prin schimbări semnificative ca rezultat al efectelor revoluției internetice. Vacanța noastră a fost prilejuită de o reuniune aniversară care a adus împreună trei generații ale familiei, cu copii de vârste între 2 și 70 de ani. Am avut deci ocazia de a vizita muzee și de a parcurge trasee turistice bătute, dar și prilejul, în cele 12 zile de excursie, de a discuta cu localnici, de a-mi îmbogăți cunoștințele prin lecturi la sursă sau de a respira și trăi pur și simplu atmosfera țării.

Cum a reușit această națiune mică, aflată la răscrucea unor mari imperii care au ales de multe ori teritoriul său drept câmp de luptă pentru conflicte care aveau foarte puțină legătură cu cei care trăiau aici, să devină unul dintre centrele strălucitoare ale cunoașterii și artelor în a doua jumătate a celui de-al doilea mileniu, și o putere politică și militară care a construit un imperiu colonial care s-a întins, la un moment dat, peste părți importante ale globului pământesc? Natura ostilă este unul dintre secrete, ea punându-i la încercare pe locuitorii Țărilor de Jos încă din primul mileniu. De peste 1 000 de ani, olandezii au săpat canale pentru transport, irigare și drenaj. În plus, canalele exterioare din jurul orașelor au servit drept apărare împotriva amenințărilor din exterior. Canalele de astăzi sunt încă vitale pentru toate tipurile de întreținere și transport local. O majoritate din suprafața tarii se află sub nivelul oceanului planetar, iar creșterea nivelului acestuia, datorată schimbărilor climatice, mărește pericolul natural și creează noi solicitări. Exact în săptămânile în care ne-am aflat acolo olandezii comemorau 70 de ani de la ultimul mare eveniment natural traumatic – inundarea unei părți însemnate a teritoriului țării, ca urmare a unor condiții meteorologice extreme care au dus la creșterea cu câțiva metri a nivelului apelor în strâmtoarea dintre Europa și insulele britanice. De atunci digurile au fost consolidate și înălțate și a fost creată o autoritate națională care se ocupă de administrarea rețelei de canale, diguri și ecluze, coordonează lucrările de întreținere, urmărește fenomenele meteorologice și acționează în situații de urgență. Totul se întâmplă, desigur, cu ajutorul automatizării și comunicațiilor digitale. Pentru turiști, croazierele pe canale sunt un prilej de relaxare și de cunoaștere a țării dintr-un unghi mai puțin obișnuit. M-am dedat cu plăcere acestei activități turistice, atât în Amsterdam, cât și în interiorul tarii, cu ajutorul bunului meu prieten Bert Wijnen, coleg și partener de lucru în domeniul Internetului, pe care l-am revăzut la el acasă după câțiva ani buni de comunicări exclusiv digitale.

De ce Olanda are atât de multe mori de vânt? În fapt, istoriile morilor de vânt și canalelor sunt interconectate. Morile de vânt olandeze au fost construite inițial pentru a pompa apa din pământ, deoarece Țările de Jos sunt atât de plate și în mare parte sub nivelul mării. Cu pământul mereu inundat, agricultura era aproape imposibilă, de unde nevoia de a redirecționa apa prin intermediul morilor de vânt. Spre mijlocul mileniului trecut, olandezii au descoperit că forța mecanică îmblânzită și redirecționată în mecanisme poate fi utilizată și în alte scopuri industriale – în special în prelucrarea lemnului. Fiind deja un popor maritim, olandezii au putut construi corăbii mai multe și mai durabile în șantierele lor navale decât alte națiuni ale epocii. Cu două sau trei secole înainte de inventarea mașinii cu aburi, olandezii s-au bucurat de un avantaj de productivitate industrială, care le-a permis să devină comercianți la scară planetară. Intervine aici, cum rar se întâmplă în istorie, o influență pozitivă a religiei. Organizarea socială a fost puternic influențată de Reformă. Olanda a fost fondată în nordul provinciilor flamande, adoptând odată cu religia protestantă și etica acesteia, plasând munca productivă ca valoare morală și egalitatea membrilor comunității ca principiu de organizare socială. Replicarea americană a durat aproape doua secole, comunitățile de coloniști fondate în America de Nord (printre ele Noul Amsterdam din secolul al XVII-lea a devenit mai târziu New York), preluând multe dintre principiile republicii olandeze. Religiile neprotestante, inclusiv catolicismul și iudaismul, au fost tolerate și nu reprimate, ceea ce a făcut ca Olanda să fie și un loc de refugiu pentru exilații lumii în perioada Inchiziției, și să se îmbogățească spiritual și din contribuțiile acestora. Cât despre morile de vânt, ele continuă să puncteze peisajele în multe locuri din Olanda, dar lor li s-au alăturat astăzi turbinele eoliene. În 2022, aproximativ 40% din energia electrică consumată în Țările de Jos provenea din surse regenerabile. Producția de energie electrică din surse regenerabile a crescut cu 20% față de anul precedent. Producția din surse fosile a scăzut cu 11%. Cea mai mare parte a creșterii producției de energie regenerabilă a provenit din energie solară. În fiecare a doua casă din Olanda surplusul de energie realizat local prin captatoare solare este trimis înapoi în rețea și stocat energetic, iar costul devine credit pentru utilizatori.

Olanda de astăzi este o țară modernă, avangardistă din anumite puncte de vedere, dar care își respectă și chiar își idealizează tradițiile. Este probabil una dintre cele mai digitalizate societăți și economii din lume. În Comunitatea Europeană, Olanda se află pe primul loc în ceea ce privește procentajul de cămine conectate la Internet (98%, deci practic toate, majoritatea conexiuni fiind broadband, cu cabluri sau fibre optice). Și din punctul de vedere al vitezei și calității conexiunilor, Olanda se află pe un loc de frunte, după unele clasamente pe locul 2 după Islanda. Aceasta îi permite să digitalizeze toate serviciile guvernamentale și majoritatea serviciilor comerciale. Până și ghidurile turistice sunt depășite de viteza evoluțiilor din aceste domenii. Ediția Martie 2023 a ghidului Lonely Planet pentru Amsterdam pe care am cumpărat-o în pregătirea călătoriei își sfătuiește cititorii să se înarmeze cu o cantitate de cash pentru a preveni situațiile în care plățile nu pot fi efectuate cu card. În realitate, nu numai că nu am întâlnit nici măcar un singur astfel de loc în 12 zile, dar în multe dintre magazine, restaurante, mijloace de transport, etc. sunt afișate la intrare avertismente ‘cash only’. Olanda dorește să fie în avangarda evoluției spre o economie care să elimine plățile cash. Olanda este și un centru important al industriei digitale – cu firme locale precum ASML Holdings și centre de proiectare ale giganților globali – și al administrării Internetului, la Amsterdam fiind sediul lui RIPE, o organizație independentă, non-profit, care sprijină infrastructura Internetului prin coordonarea tehnică în Europa. Activitatea să cea mai importantă este cea de Registru Regional de Internet (RIR), care furnizează resurse de internet globale și servicii conexe (adrese IPv4 / IPv6 și numere AȘ) membrilor din regiunea europeană de servicii.

Amsterdam este un oraș extrem de aglomerat. Circulația ar fi infernală și nivelul de poluare insuportabil dacă nu ar exista bicicletele. Numărul de biciclete înregistrate îl depășește pe cel al locuitorilor. În 2022, în Amsterdam existau 780 559 de locuitori și 881 000 de biciclete. Turiștii, până se obișnuiesc, pot fi derutați, căci pistele de biciclete sunt de multe ori mai late decât trotuarele, iar bicicletele par a avea prioritate absolută, și în detrimentul automobilelor, tramvaielor, autobuzelor, dar și al pietonilor. Efectul este însă foarte vizibil. Cu toată aglomerația, Amsterdam nu este cea mai mare parte a timpului un oraș zgomotos, și chiar dacă este uneori, zgomotul nu se datorează mijloacelor de transport. Dar, mai ales, Amsterdam nu este un oraș poluat, nu numai pentru că numărul de automobile personale este relativ redus, dar și datorită faptului că o mare parte dintre automobile sunt electrice sau hibride. Să nu uitam că, până în 2035, Europa vă face tranziția completă, renunțând la comercializarea automobilelor cu motoare cu combustie.

Pasiunea pentru muzeele științifice și tehnice am dobândit-o în copilărie, din vizitele la Muzeul Tehnic din Parcul Carol din București, înființat în 1909 de inginerul Dimitrie Leonida. Tatăl meu era unul dintre consilierii muzeului și organiza acolo lecții și conferințe. Muzeul bucureștean fusese la origine inspirat de formidabilul Muzeu Tehnic din München, pe care-l consider până astăzi cel mai impresionant dintre cele pe care le-am vizitat – și am vizitat multe în toată lumea, împreună cu copiii și acum cu nepoții. Pot spune că Muzeul Științei NEMO din Amsterdam este unul dintre concurenții săi cei mai puternici. NEMO este The Network of European Museum Organisations – Rețeaua Organizațiilor Muzeale Europene, fondată în 1992 ca o rețea independentă de organizații muzeale naționale care reprezintă comunitatea muzeală a statelor membre ale Consiliului Europei. Împreună, membrii NEMO reprezintă peste 30 000 de muzee din 40 de țări din Europa. Clădirea muzeului din Amsterdam are o formă uimitoare, o uriașă corabie de culoare verde-cupru care se ridică deasupra zonelor docurilor din estul Amsterdamului. Arhitectul Renzo Piano a avut o viziune clară pentru designul clădirii pe cinci nivele, cu propria sa piață la 22 de metri deasupra nivelului apei. Aici, toți vizitatorii – de la tineri la bătrâni – se conving de cât de fascinante sunt știința și tehnologia. Pe cele cinci etaje pline de expoziții, experimente, demonstrații și ateliere, vizitatorii descoperă cât de speciale sunt lucrurile de zi cu zi și află despre principiile de bază ale științei și tehnologiei, despre fenomene precum electricitatea, lumina, sunetul și gravitația. Ei învață interacționând, experimentând și folosindu-și toate simțurile. Vizitatorii sunt invitați să descopere și să exploreze cine sunt ei și lumea din jurul lor, iar programele de cercetare concepute în colaborare cu școlile extind gama de activități ale vizitatorilor. Totul este interactiv și extrem de sigur.

Închei cu o notă despre experiența aeroportului. Schiphol a fost unul dintre aeroporturile care a avut probleme majore în 2022. Industria de transporturi aeriene, în general, a fost lovită de pandemie, fiind obligata să-și reducă cifrele de afaceri în 2020 și 2021 uneori până la 10-20% din nivelele din anii precedenți și concediind mulți dintre lucrătorii din aeroporturi și chiar și din echipajele de zbor. În 2022, când lumea a început din nou să circule, nu mai exista suficient personal în toate compartimentele serviciilor aeriene, de la piloți și stewardese până la oamenii de securitate și hamalii de pe aeroporturi. S-au adăugat la acestea efectele războiului din Ucraina și, mai ales, creșterea preturilor combustibililor. Schiphol a înregistrat recorduri negative și la întârzieri și zboruri anulate, și la bagaje pierdute. M-am temut de experiența de la sosirea și la plecarea din Olanda, dar temerile mele s-au dovedit a fi neîntemeiate. Deși eram deja la începutul sezonului turistic de vară, aeroportul funcționa perfect, cozile erau suportabile, și sistemul informațional era actualizat și accesibil pasagerilor. Și da, au ajuns cu bine și bagajele. În plus, aeroportul Schiphol este un imens centru comercial, cu multe magazine interesante – inclusiv librării! – și cu destule restaurante și cafenele, astfel încât în niciuna dintre ele să nu fie remarcată o aglomerație excesivă. În plus, pe culoarul dintre parcare și terminalul principal, pasagerii pot admira una dintre creațiile monumentale ale maestrului american Dale Chihuly (născut la Tacoma, în statul Washington), probabil cel mai important sculptor în sticlă contemporan și dintotdeauna. Olandezii știu că un aeroport bine organizat, comod și prietenos cu pasagerii reprezintă prima și, mai ales, ultima impresie a unei vizite într-o țară.

Tot ziens, Nederland! La revedere, Olanda!

(sursa foto: din arhiva personală a autorului)

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Serialul preferat (și recomandat de mine) la acest început de vară este ‘For All Mankind’ – serial creat de Ronald D. Moore (autor al serialelor sci-fi de succes ‘Outlander’ și ‘Battlestar Galactica’), Matt Wolpert și Ben Nedivi și produs pentru Apple TV+, serviciul de streaming cu abonament operat de Apple Inc. Serialul este o combinație de science-fiction și istorie alternativă, care descrie ce s-ar fi întâmplat dacă cursa spațială globală în anii ’60 nu s-ar fi încheiat niciodată și dacă Uniunea Sovietică ar fi reușit prima aselenizare cu echipaj înaintea Statelor Unite. Titlul este inspirat de o placă lăsată pe Lună de echipajul lui Apollo 11, pe care scrie, intre altele „We Came în Peace for All Mankind /Am venit în pace pentru toată omenirea”. Viitorul alternativ al explorării spațiale descris de serial este însă departe de a fi pașnic.

WHAT IF / ‘Ce-ar fi fost dacă …’ este un gen de ficțiune care mă pasionează și despre care am scris în trecut în rubrica CHANGE.WORLD, ultima dată chiar cu două săptămâni în urmă, în recenzia antologiei de ficțiune despre multiversuri / universuri alternative. Și-au încercat condeiul în acest gen (și au rezultat cărți memorabile) scriitori consacrați precum Philip Roth cu ‘The Plot Against America’ (care a inspirat și un serial), Michael Chabbon cu ‘The Yiddish Policeman’s Union’, Philip K. Dick cu ‘The Man în the High Castle’, Colson Whitehead cu ‘The Underground Railroad’ sau Robert Harris cu ‘Fatherland’. Alți scriitori precum americanul Harry Turtledove și britanica Susanna Clarke s-au specializat și au scris numeroase volume în acest gen, plecând pe variante alternative ale istoriei diferitelor perioade. Interesantă este și abordarea istoriei alternative (uneori numită și istorie virtuală) ca metodă de analiză a fenomenelor istorice, a deciziilor conducătorilor și a consecințelor evenimentelor petrecute în trecut de către istorici precum Niall Ferguson, Mark Almond sau Andrew Roberts.

Punctul de plecare al scenariului primei serii se găsește într-un detaliu semnificativ al istoriei. Se știe că sovieticii reușiseră să lanseze primul satelit artificial al Pământului în 1957 și trimiseseră primul om în spațiu (pe Iuri Gagarin) în 1961. De ce au pierdut atunci competiția pentru prima aselenizare? Cele două programe spațiale – american și sovietic – aveau fiecare câte un lider tehnic incontestabil. Americanii îl racolaseră pe Wernher von Braun, expertul german în rachete, cu prețul ‘uitării’ contribuției sale la efortul de război al Germaniei naziste sau la bombardarea Londrei și a altor obiective civile aliate. Șeful programului spațial sovietic era Serghei Koroliov. Format ca proiectant de aeronave, punctele forte ale sale s-au dovedit a fi în integrare, organizare și planificare strategică. În tinerețe fusese victimă a campaniilor lui Stalin, fiind arestat sub acuzația falsă de a fi fost „membru al unei organizații contrarevoluționare antisovietice” (acuzație care mai târziu va fi redusă la „sabotor al tehnologiei militare”) și condamnat în 1938 pentru aproape șase ani, inclusiv la câteva luni într-un lagăr de muncă la Kolîma. După eliberare, a devenit un proiectant de rachete recunoscut și o figură-cheie în dezvoltarea programului sovietic de rachete balistice intercontinentale. Ulterior, a condus programul spațial sovietic și a fost numit membru al Academiei Sovietice de Științe, conducând succesele timpurii ale proiectelor Sputnik și Vostok, inclusiv prima misiune umană pe orbita Pământului a lui Iuri Gagarin, pe 12 aprilie 1961, și prima ‘plimbare spațială’ a lui Alexei Leonov, în 1965. Sănătatea îi fusese însă șubrezită de anii de detenție, și în ultimii ani ai vieții a suferit de multiple boli. A murit pe masa de operație. Identitatea sa reală, păstrată secretă vreme de decenii, a fost dezvăluită doar după moartea sa.

Scenariul WHAT-IF al serialului ‘For All Mankind’ presupune că Serghei Koroliov nu a murit în 1966 și, continuând să conducă programul spațial sovietic, a reușit să trimită primul om pe Luna în primăvara lui 1969. La fel ca în 1957, la fel ca în 1961, publicul american a fost șocat de vestea că sovieticii reușiseră și de această dată să-i depășească pe americani în cursa spațială. Într-o cronologie alternativă care începe în 1969, cosmonautul sovietic Alexei Leonov devine primul om care aselenizează pe Lună. Acest rezultat devastează moralul NASA, dar și catalizează efortul Statelor Unite de a recupera decalajul. Competiția nu este doar una tehnologică și științifică, ci și una politică și militară. Atunci când Uniunea Sovietică accentuează diversitatea prin includerea unei femei în expedițiile ulterioare, Statele Unite sunt forțate să replice antrenând femei și minorități care fuseseră în mare parte excluse din primele decenii de explorare spațială a SUA. Fiecare sezon ulterior al serialului are loc cu 10 ani mai târziu, sezonul doi în anii 1980, sezonul trei în anii 1990, (și așa cum a fost dezvăluit în finalul sezonului trei) sezonul patru în anii 2000.

Primul sezon se petrece într-o perioadă care este destul de bine cunoscută, despre care s-au scris multe cărți și s-au făcut numeroase filme, atât documentare, cât și de ficțiune. O parte dintre eroii primelor episoade sunt personaje reale, implicate în programele spațiale americane, în special în programul Apollo, cum au fost Wernher von Braun însuși, astronauți și ingineri care au participat sau contribuit la succesele americane. Situațiile în care se află aceștia sunt însă diferite, America nefiind lider în această cursă, ci luptând să recupereze decalajul față de sovietici, iar eroilor reali li se alătură o galerie de personaje fictive, care vor deveni dominante în episoadele de la mijlocul și sfârșitul sezonului unu și vor rămâne să continue epopeea în sezoanele următoare. Spectatorii vor face cunoștință cu astronauții care se antrenau și locuiau împreună lângă Houston, cu personalul de la sol care însoțea lansările și supraveghea desfășurarea zborurilor și cu familiile lor: Edward „Ed” Baldwin, unul dintre cei mai buni astronauți ai NASA, personaj bazat pe comandantul lui Apollo 10, Thomas P. Stafford, și soția sa Karen; „Gordo” Stevens, un alt astronaut și cel mai bun prieten al lui Ed, personaj bazat pe pilotul modulului lunar al lui Apollo 10, Eugene Cernan și soția sa Tracy, devenită și ea astronaut; Ellen Wilson, astronaută care mai târziu (în sezonul 3) devine administrator al NASA, senator și președinte al Statelor Unite în urma alegerilor prezidențiale din 1992; Margo Madison, ingineră NASA, discipolă a lui Wernher von Braun, personaj bazat pe figura lui Frances Northcutt, prima femeie inginer care a lucrat în camera de control a misiunilor la NASA. Și multe alte personaje pe care cei ce se vor lăsa captivați de acest serial le vor cunoaște și le vor îndrăgi. Peste elementele de istorie, tehnologie și ficțiune politică, scenariștii au adăugat straturi groase de telenovelă, combinând intrigi amoroase, drame familiale și povești personale impresionante cu elemente de politică, actuale în America deceniilor în care se petrece acțiunea și până astăzi, dar și cu obsesiile scenariștilor nord-americani care par să se simtă obligați să reflecte în scenarii toate aceste probleme: discriminările de gen și inegalitățile rasiale, imigrația ilegală latino-americană, relațiile LGBT.

Două aspecte mi-au plăcut de-a lungul tuturor episoadelor pe care le-am vizionat până acum. Elementul WHAT-IF nu este doar un pretext, ci este urmat cu consecvență de-a lungul tuturor sezoanelor. America și lumea anilor 1969-1973 nu este doar apropiată celei pe care am cunoscut-o direct cei care am prins acea perioadă sau din lecturi, în cazul celor mai tineri, ea reflectă o explorare politică și socială care subliniază cât de diferite sunt traiectoriile pe care le poate lua istoria dacă un eveniment sau altul s-ar fi petrecut în mod diferit. Cum ar fi arătat America și lumea dacă Robert Kennedy ar fi supraviețuit atentatului din 1968 sau dacă Ted Kennedy ar fi câștigat alegerile prezidențiale în 1972? Dacă URSS s-ar fi concentrat pe dezvoltare tehnologică, și nu ar fi invadat Afganistanul în 1979? Dacă John Lennon ar fi supraviețuit și el și ar fi devenit o influentă personalitate în lupta pentru pace, dar în schimb papa Ioan Paul al II-lea ar fi murit în atentatul de la Vatican din 1981? Dacă războiul rece ar fi continuat în spațiu?

Al doilea element extrem de bine prezentat este legat de progresul tehnologic, și ‘For All Mankind’ prezintă o perspectivă istorică foarte interesantă. Primele misiuni Apollo nu aveau încă în dotare calculatoare digitale puternice, iar rigla de calcul era încă folosită pentru a estima traiectoriile. Tehnologiile comunicațiilor de date, audio și video se aflau în primele lor faze de dezvoltare și mesajele interspațiale erau încă tipărite la imprimante uriașe. Pe măsură ce acțiunea avansează în timp, spectatorii pot urmări evoluțiile rachetelor spațiale, ale spațiilor de habitat ale astronauților, ale costumelor spațiale, ale calculatoarelor și comunicațiilor, ale modului de viață și de lucru al exploratorilor cosmosului. A fost investită nu puțină inventivitate, căci unele dintre aspectele descrise în serial nu au fost încă realizate în realitate: nu există încă stații permanente lunare, și – ce bine! – nici arme de foc care să fie folosite pe Lună sau în spațiu. Combinația dintre realitate și imaginație funcționează foarte bine, documentarea este detaliată și rezultatul este impresionant.

Perspectiva despre evoluția cursei în spațiu pe care o oferă serialul ‘For All Mankind’ este destul de pesimistă. Știm din cărțile de istorie că explorarea spațială a fost în primele decenii o fațetă a Războiului Rece și a competiției dintre două supra-puteri și două sisteme politice. ‘Cei buni’ au câștigat în realitate, dar nu și în acest serial, în care competiția continuă multe decenii și în care Luna devine un obiectiv strategic și economic (sunt descoperite apa, care face posibilă viața, și litiu – mineral prețios). Iar astăzi, în realitatea pe care o trăim, cursa spațială este reluată, și mizele sunt din ce în ce mai mari, inclusiv cele militare. S-ar putea ca peste câțiva ani să privim acest serial și să constatăm că realitatea a depășit fantezia. S-a întâmplat de câteva ori în istoria ficțiunilor distopice.

Sunt multe motive pentru care am ales ‘For All Mankind’ ca pe unul dintre serialele care îmi însoțesc începutul acestei veri. Pe mine m-a pasionat partea tehnologică și cea de istorie alternativă. Cred că perspectiva și întrebările puse de scenariu în legătură cu concurența dintre supra-puteri, dar și despre încrederea de sine și destinul special al Statelor Unite sunt interesante și demne de a fi dezbătute. Alți spectatori vor fi interesați și de intrigile gen telenovelă care pe mine mă captivează prea puțin. Pentru studiourile Apple TV+ ‘For All Mankind’ reprezintă un mic pas înainte (ca să folosesc terminologia lui Neil Armstrong) și o contribuție în poziționarea acestor studiouri printre creatorii de conținut streaming de bună calitate.

(sursa imaginilor: https://www.imdb.com/title/tt7772588/)

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

‘Leapfrogging’ – tradus literal ‘salt de broască’ – este una dintre acele expresii din jargonul tehno-economic englez care are nevoie de mai mult de câteva cuvinte pentru a fi explicată și înțeleasă corect. Ideea principală din spatele conceptului de leapfrogging este că, uneori, în timp ce inovațiile mici și incrementale fac ca o firmă dominantă să rămână în frunte într-un domeniu sau altul, inovațiile radicale vor permite altor firme să depășească firma veche și dominantă. Fenomenul poate apărea în concurența dintre firme, dar și la cea dintre țări, acolo unde o țară în curs de dezvoltare poate sări peste etape ale drumului parcurs de națiunile industrializate, permițându-i să ajungă mai repede din urmă, în special în ceea ce privește creșterea economică, dar și în alte domenii, cum ar fi înarmarea. Săptămâna trecută, acest termen a fost folosit de unii experți în relatările și comentariile legate de anunțurile făcute de Apple la WWDC – Apple Worldwide Developers Conference, în special referindu-se la Apple Vision Pro Headset, produsul cu care Apple speră să depășească radical concurența și să domine piața VR (Realitate Virtuală) și AR (Realitate Extinsă), rebotezată ca MR (Realitate Mixată). Avem de-a face într-adevăr cu un salt care lasă în urma competiția și revoluționează însuși conceptul de platformă de calcul, așa cum promovează Apple și comentează entuziaștii, sau despre o greșeală de calcul și un semn că până și Apple este pe cale să-și piardă puterile magice, cum susțin criticii?

(sursa imaginii: https://www.wired.com/story/apple-vision-pro-doomed/)

Ce este Apple Vision Pro? Cuvântul ‘headset’ (literal ‘set cu cască’) nu are o traducere precisă în limba română, și nici în engleză el nu definește exact obiectul fizic – combinație de ochelari și căști audio. Este un afișaj personal, montat ca ochelari cu interfață tactilă și cu un sistem de operare care arată ca o combinație de iOS, MacOS și TVOS. Dispozitivul în sine arată ca alte căști, deși partea frontală din sticlă ascunde camere și chiar un afișaj exterior OLED curbat. Setul cu cască este fixat pe capul purtătorului printr-o bandă lată din spate (o curea de deasupra este opțională). Există o baterie externă în spate care se conectează printr-un cablu și se pune în buzunar. Vision Pro are lentile cu trei elemente care permit rezoluții de până la 4K. Pod-urile audio sunt încorporate în bandă pentru a sta peste urechi, iar o suită de senzori Lidar și alți senzori din partea de jos a căștii urmăresc mișcările mâinii și ale corpului.

(sursa imaginii: https://www.apple.com/newsroom/2023/06/wwdc23-highlights/)

Tehnic vorbind, Vision Pro este un computer, cu un cip M2, același care se găsește pe computerele Apple mai de ultimă generație. Dar un nou cip R1 procesează toate celelalte intrări ale căștilor de la 12 camere, cinci senzori și șase microfoane și îl trimite la M2 pentru a reduce decalajul și a obține imagini noi pe afișajele sale în 12 milisecunde. Este o rezoluție formidabilă, foarte apropiată de cea pe care și-o propusese standardul 5G fără a reuși vreodată să ajungă la ea, o rezoluție care ar permite ‘Internet tactil’. Vision Pro rulează noul sistem de operare VisionOS, care utilizează structura iOS, un motor 3D și alte trucuri software pentru a face ceea ce Apple numește „primul sistem de operare conceput de la zero pentru calcul spațial”. Camerele interioare urmăresc mișcarea facială, care este proiectată altora atunci când utilizatorul folosește FaceTime și alte aplicații de chat video. Camerele exterioare proiectează în interior realitatea înconjurătoare, care este combinată cu cea virtuală. Comenzile sunt o combinație de comenzi tactile (butoane, gesturi ale mâinilor și degetelor) și comenzi voce.

Ah, da – și nu este ieftin: Apple Vision Pro se va vinde cu amănuntul pentru 3 499 dolari și va începe să fie livrat la începutul anului viitor, deocamdată numai în SUA. Prețul este mai ridicat decât se zvonise și reprezintă o sumă considerabilă într-un moment de incertitudine economică persistentă.

(sursa imaginii: https://mar-com.net/business/the-9-most-common-reasons-why-so-many-high-tech-companies-and-products-fail/)

Salt de broască sau salt în prăpastie? Revoluție și prima apariție a platformei personale a deceniilor următoare sau o uriașă greșeală de calcul economic, care demonstrează că Apple după Jobs și-a pierdut intuiția și puterile magice? Să vedem ce scrie unul dintre critici, ziarista Lauren Gode de la publicația WIRED: „Fiecare produs Apple de succes din ultimele două decenii a dispărut în viețile noastre într-un fel – iPhone-ul în buzunarele noastre, iPad-ul în poșete, Apple Watch-ul care trăiește la încheieturile noastre și AirPod-urile odihnindu-se în urechi. Dar Vision Pro este, de asemenea, diferit de aproape orice alt produs Apple modern, într-un mod esențial: nu dispare. În schimb, dispozitivul se instalează pe fața ta, îți ascunde ochii, organe senzoriale care sunt o parte crucială a experienței umane trăite. Același lucru a fost valabil pentru toate căștile de realitate virtuală și ochelarii de realitate augmentată, dar Vision Pro a marcat prima dată când un produs Apple a făcut o astfel de intruziune în viața oamenilor. Există dovezi ample că oamenii nu doresc să petreacă mult timp purtând acest tip de dispozitiv, din motive estetice (pare o mască de snorkel pentru nebuni), din motive practice (greoaie, limitează activitatea) și din motive sociale (dă senzație de izolare, și nu de comunicare).” Adevărul este că apetitul pentru căștile de uz zilnic pur și simplu nu există și asta a afectat deja recepția Vision Pro. Răspunsul public, în mod normal entuziast la un nou anunț de asemenea dimensiuni al lui Apple, a fost temperat cu scepticism de data aceasta, mulți comentatori subliniind că piața VR/AR este deja plină de eșecuri cu nume îndrăznețe. Predecesorii săi includ Quest Pro de la Meta, HoloLens de la Microsoft, Magic Leap 2 și Google Glass – patru căști mega-exagerate, toate prezentate ca o schimbare de paradigmă, toate au eșuat.

(sursa imaginii: https://www.economist.com/business/2023/06/06/apples-vision-pro-is-a-technical-marvel-will-anyone-buy-it)

Părerea mea este că Apple se află aici într-o cursa contra-cronometru, într-o încercare îndrăzneață de a schimba direcția pieței. Nu este prima dată când o face, a reușit de câteva ori în trecut (dar a și eșuat de câteva ori). Firma are două mari avantaje de partea sa: calitatea excepțională a produselor sale hardware și ecosistemul Apple care permite o integrare relativ simplă a unei game imense de aplicații personale și de business. Firma a făcut mari eforturi în ultimii ani pentru a se decupla de piață și chiar de producția din China, și Visio Pro include în toate punctele sale cheie tehnologie proprie. Este semnificativ și faptul că, în prezentarea produsului la WWDC, Tim Cook nu a folosit nici măcar odată cuvintele AI. În timp ce majoritatea competiției își poziționează produsele – mai mult sau mai puțin justificat – în spațiul AI, Apple mizează pe MR – realitatea mixată, un concept mai apropiat de utilizatori și, poate, mai puțin amenințător. Asta nu înseamnă că inteligența artificiala ar lipsi complet din Visio Pro, dar ea este integrată în mod organic în algoritmii spațiali și în felul în care sunt contopite spațiile vizuale, este o unealtă dintr-o trusă, și nu un scop în sine. Reușita va depinde de evoluția hardware-ului și de preț. Dacă Apple vă reuși să reducă formatul la cel apropiat de niște ochelari – obiect perfect acceptabil și integrat social – și dacă prețul va ajunge la o treime față de cel de astăzi, Apple Visio Pro anunțat săptămână trecuta va fi considerat, poate, drept cap de serie, similar cu prima generație iPhone. Iar dacă nu, își va găsi locul în muzeele tehnice, ca încă un vis frumos, dar eșuat.

(sursa imaginii: https://www.apple.com/il/newsroom/2023/06/apple-introduces-the-15-inch-macbook-air/)

Nu vreau să închei înainte de a menționa un alt anunț făcut de Apple în aceeași săptămână, foarte important pentru cei ca mine. Laptopul meu MacBook Air împlinește frumoasa vârstă de opt ani și a cam venit vremea să mă uit la generația viitoare. S-ar putea ca următorul model pe care îl voi folosi să fie un MacBook Air 15, o versiune mai mare a lui MacBook Air 13, care a fost lansat anul trecut. MacBook Air de 15 inchi este alimentat de un cip M2 și are o autonomie de baterie de până la 18 ore. Configurațiile pot veni cu până la 24 GB de memorie și până la 2 TB de stocare, vânzându-se cu amănuntul pentru 1 299 dolari pentru început. Modelul de 15 inchi are 11,5 mm grosime și 1,5 kg greutate și are două porturi Thunderbolt și un conector pentru cablu Magsafe, împreună cu o mufă pentru căști de 3,5 mm. Are o cameră de 1 080p deasupra ecranului într-o crestătură, trei microfoane și șase difuzoare. Singura mea ezitare este legată de dimensiuni. M-am obișnuit cu ecranul cu diagonala 13 inchi (33 cm) și ezit să cresc înapoi. Mai am timp să mă gândesc până când adun banii pentru un nou laptop.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Închiderea librăriilor este unul dintre fenomenele care mă întristează cel mai tare, efect colateral al diversificării canalelor de distribuire și comercializare a textelor scrise și a informației în general în era Internetului. Am scris și am discutat deja de câteva ori în articole ale rubricii CHANGE.WORLD despre aceste aspecte, iar cei care au citit articolele precedente și mă cunosc destul de bine știu că am fost, sunt și probabil că așa voi rămâne: un împătimit al cărților tipărite. În călătoriile mele în diferite locuri din lume, vizitele în librării sunt etape obligatorii. Așa s-a întâmplat și în recenta mea vizită în America de Nord. Nu mică mi-a fost dezamăgirea să descopăr că una dintre ‘stațiile’ mele preferate din jurul New York-ului, librăria ‘Barnes and Noble’ de pe Rouțe 17 din Paramus, New Jersey, se închisese. Citisem că rețeaua americană, probabil cea mai mare distribuitoare de carte din Statele Unite la ora actuală, trece printr-o fază de reorganizare cu o nouă conducere. Printre alte măsuri, se află și ‘consolidarea’, adică reducerea numărului de magazine dintre cele pe care americanii le numesc ‘bricks and mortar’ (‘cărămizi și mortar’).

(sursa imaginii – autorul)

Din fericire, în acest caz s-a dovedit că este vorba despre o alarmă falsă. Filiala din Paramus nu se închisese definitiv. Clădirea în care de mulți ani funcționa librăria era un spațiu închiriat, căruia nu i se mai reînnoise contractul. În locul său, fusese închiriată o clădire nouă, aflată la câțiva kilometri (distanță infimă pentru America) pe aceeași șosea, și mutarea era în curs. Până atunci, clienții erau invitați să viziteze filiala aflată la circa opt kilometri distanta. Am găsit acolo aceeași atmosfera distinsă și destinsă pe care o apreciam întotdeauna la rețeaua aceasta de librarii, cu spatii generoase și cu secții excelent organizate, cu o clientelă tânără (foarte mulți elevi și studenți pregătindu-și examenele). Experiența achiziției de cărți tipărite, mai ales în spații de acest fel, este o plăcere, chiar dacă orientarea este ușor comercială și de câteva ori s-a întâmplat să și lipsească un titlu sau altul dintre cele pe care le căutam (dar orice carte se poate comanda și va veni în cel mult 2-3 zile). Cum mă așteptau încă vreo câteva drumuri cu avionul, am cumpărat, printre altele, și o antologie de povestiri sci-fi, legate de o temă pe care am discutat-o recent în rubrica noastră – Multiversurile.

(sursa imaginii: https://www.amazon.com/Multiverses-anthology-alternate-Preston-Grassmann/dp/1803362324)

Pentru cei care au pierdut, poate, explicațiile din articolele precedente, reiau succint definiția multiversurilor. Este vorba despre ipoteza existenței mai multor (poate a unui număr infinit de) universuri paralele celui observabil în care se desfășoară existența noastră. Ar putea exista o infinitate de universuri, fiecare cu propriile sale legi ale fizicii, cu propriile stele și galaxii (dacă stelele și galaxiile pot exista în acele universuri) și poate chiar și cu propriile lor civilizații inteligente. Totalitatea acestor universuri paralele constituie Multiversul. Împreună, se presupune că aceste universuri cuprind tot ceea ce există: întregul spațiu, timp, materie, energie, informații și legile fizice și constantele pe care le descriu. Departe de a fi o noutate, această teorie este cunoscută încă de la filozofii Greciei Antice. Ea a revenit în actualitate odată cu revoluția adusă în fizica secolului XX de mecanica cuantică, posibilitatea existenței mai multor universuri simultane fiind o consecință a acceptării legilor acestei discipline. Ficțiunea de anticipație s-a dezvoltat în paralel cu consolidarea teoriilor științifice, și tematica ‘multiversurilor’ este una dintre cele mai în vogă în literatura sci-fi contemporană.

‘Multiverses. An Anthology of Alternate Realities’ a fost publicată în martie 2023 de Titan Books, o divizie a lui Titan Publishing Group, înființat în 1981. Divizia de cărți are două domenii principale de publicare: film și televiziune și cărți de referință pentru cinema; și romane grafice, benzi desenate și titluri de artă. Antologiile sunt o specialitate a editurii. În afara de cartea de față, mai sunt anunțate antologii dedicate literaturii care se ocupă de ruinele civilizațiilor distruse și dispărute, de frontierele interstelare și de diferitele scenarii ale apocalipselor posibile. Editorul antologiei ‘Multiverses’ este Preston Grassman – editor, scriitor și traducător. Majoritatea povestirilor din volum au fost scrise special pentru această antologie, dar câteva dintre ele sunt preluări. Concepția sa, dezvăluită într-un interviu acordat portalului paulsemel.com, este că antologia acumulează o varietate de genuri, dezvoltate în jurul temei principale: fantome din lumi paralele, realități alternative ale viitorului, povești de groază plasate pe alte planete și multe altele. Cu cât mai variat, cu atât mai bine. „Multiversul” nu ar trebui să fie niciodată constrâns.

(sursa imaginii: https://www.istockphoto.com/photo/parallel-universe-science-theory-gm1197898045-342171851)

Cine sunt autorii incluși în antologie? Este vorba despre 18 scriitori contemporani, majoritatea nume consacrate și bine cunoscute în spațiul sci-fi și fantasy, câțiva dintre ei și dincolo de frontierele genurilor. Alix E. Harrow este laureată a premiului Hugo, Charlie Jane Anders a câștigat premii Nebula, Sturgeon și Lambda Literary, iar Lavie Tidhar și Ian McDonald au în palmares câteva dintre premiile britanice importante în genul fantasy. Toți scriu în limba engleză, cu o singura excepție – Rumi Kaneko, un pseudonim folosit de un cunoscut regizor și scenarist de filme și televiziune japonez. Doar doi dintre autori au la bază o formație științifică formală și solidă: galezul Alastair Raynolds – fost astrofizician – și afro-australiana Eugen Bacon, expertă în informatică. Japoneza Yumi Ogawa scrie în engleză, dar nu vorbește limba, și doar recent a fost tradusă pentru prima dată în japoneza sa materna. Aproape toți au un profil artistic multidisciplinar și sunt activi în lumea literară și artistică de avangardă, combinând scriitura clasică și formele de exprimare multimedia.

Cele 17 proze scurte din antologie împreună cu două tulburătoare poeme despre timp ale lui Clive Barker sunt împărțite în trei secțiuni. În prima, numită ‘Lumi paralele’ sunt descrise arhitecturile posibile ale Multiversului și legătura dintre universurile posibile. În a doua secțiune – ‘Istorii alternative’ – este explorată tema variantelor alternative ale istoriei ca forme posibile ale universurilor paralele. Este spațiul literar în care genul ‘multiversurilor’ se întâlnește cu ficțiunea politică și cu fantezia istorică. Gruparea finală are titlul ‘Realități fracturate’ și în cadrul acesteia găsim câteva proze în care fantezia autorilor se dezlănțuie pentru a imagina și descrie lumi în care legile fizicii și relațiile sociale par a aparține, din perspectivă terestră, fantasticului și imposibilului.

(sursa imaginii: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Dragon_ascending_Mount_Fuji,_Katsushika_Hokusai.jpg)

Dacă ar fi să definim o trăsătură comună a universurilor descrise în antologie, aceasta este fără îndoială diversitatea, iar dacă ar fi să căutam frontierele, ele sunt limitate doar de imaginația autorilor. Paradoxal, aceasta coincide cu viziunea oamenilor de știință, care atrag atenția că în universurile paralele s-ar putea să găsim lumi teribil de apropiate alei noastre – până la identificare –, dar și legi extrem de diferite, de la structura atomică a materiei până la existența și formele stelelor și ale constelațiilor. Uneori, universurile paralele colaborează între ele. Infractorii își extind activitatea și traficul de droguri se diversifică cu importuri din lumi diferite, în timp ce Interpolurile trans-universale intră și ele în acțiune. În una dintre cele mai bine scrise povestiri, ‘Nine Hundred Grandmothers’ a lui Paul di Filippo, universurile se multiplică la infinit, cu minore deosebiri între ele, suficiente însă pentru a aduce împreună bunicile din 900 de lumi paralele ale eroului povestirii, în încercarea de a-i corecta căile greșite și a-i salva destinul. Câteodată, lumile se află la distanță unele față de celelalte, legate de poduri și tuneluri, alteori sunt vecine și sunt suficiente pentru legătură uși secrete și misterioase, iar în alte povestiri ele se ciocnesc sau se suprapun. În nuvela lui Alix E. Harrow, universurile sunt biblioteci în care eroul adolescent își poate alege lecturile preferate, fiecare dintre ele schimbându-i cursul vieții. Frumoasa metaforă nu poate să nu ni-l amintească pe Borges, dar nonșalanta și umorul se aproprie mai mult de Douglas Adams. În schița ‘There is A Hole, There is A Star’ a lui Jeffrey Thomas, locul de întâlnire este… o spălătorie, fiecare dintre mașinile de spălat reprezentând o poartă, capătul unui tunel spre un alt univers. ‘The Cartography of Sudden Death’ propune o călătorie în timp, cu salturi cauzate de evenimente violente, care îi aruncă pe eroi dintr-o civilizație în alta, la diferențe temporale aparent aleatorii. În fine, japonezul Rumi Kaneko își desfășoară universurile sale ca variante alternative ale istoriei Japoniei. Celebrele gravuri ale muntelui Fuji, create de artistul Hokusai, sunt purtătoare ale unui mesaj despre derivata istorică în care au fost create.

Formatele literare folosite sau create de autori sunt și ele cât se poate de diverse. ‘The Rainmaker’ a lui Lavie Tidhar este scrisă în stilul romanelor de spionaj ale lui John Le Carré. ‘#Selfcare’ al lui Analee Newitz propune o formulă apropiată de fantastic, cu zâne și alte creaturi de basm care evoluează în spațiul unui… salon de cosmetică, sub privirile angoasate ale unui Edgar Allan Poe. Yukimi Ogawa scrie schița unei fantezii spațiale, în care poveștile cu roboți se combină cu acțiunea în stil ‘manga’ sau ‘anime’. ‘The Set’ a lui Eugen Bacon are ca personaj principal un animator de show-uri de televiziune, transportat dintr-un univers în alt univers, în fiecare dintre ele el trebuind să joace un alt rol într-un alt gen de emisiune – de la știri până la ‘reality shows’ violente. Fiecare episod este descris într-un scenariu de emisiune.

(sursa imaginii: https://www.artlimited.net/33677/art/image-fractured-reality/en/696940)

Călătoria este fascinantă prin diversitate și inventivitate. Povestirile au maximum 20 de pagini, și cititorul este în permanență solicitat să-și schimbe perspectiva sau să se imerseze într-o lume nouă. Aspectele tehnologice lipsesc aproape cu desăvârșire. Doar într-una dintre povestiri este menționată fizica cuantică, cea care ar putea justifica științific existența lumilor paralele, dar și acolo este vorba doar despre o amintire îndepărtată, din zorii civilizațiilor. Cititorii care reușesc să intre în acest joc și care acceptă că lumea în care se află ei (și noi) este doar una dintre lumile posibile, infinite în diversitatea de forme și legi, va avea parte de o lectură plina de satisfacții. Sper ca una dintre editurile romanești să fie vrăjită, cum am fost și eu, de această carte, să o traducă și să o publice pentru delectarea cititorilor români.