Editura Humanitas publică cu promptitudinea remarcabilă și salutară care o caracterizează versiunea românească a cărții ‘In Search of Romania’, carte apărută anul trecut în Anglia sub semnătura lui Dennis Deletant. Titlul actualei ediții este ‘În căutarea României’ și traducerea (fără cusur) îi aparține Alinei Pavelescu. Volumul a apărut în colecția ‘memorii’ și plasarea sa aici este parțial justificată. Este o carte care acoperă aproape șase decenii de activitate universitară, istorică și jurnalistică a autorului născut în 1946. Este vorba însă aproape exclusiv despre Romania, deci subiectul cărții ar fi mai degrabă povestea de dragoste a unui intelectual englez cu țara latină de la frontiera de Răsărit a Europei. Căci este evident că Dennis Deletant iubește România, pe oamenii săi, cu istoria și prezentul ei, la bine și la rău.
Perioada istorică acoperită de amintirile lui Deletant cuprinde două epoci foarte diferite din cele cinci în care este împărțită de obicei istoria românească a ultimului secol. Prima vizită în Romania a autorului a avut loc în iulie 1965, luna în care avea loc ‘istoricul’ (banalizarea prin propagandă mă obligă la ghilimele, deși ele probabil că nu sunt necesare) Congres al V-lea al PCR, cel care consolida poziția de conducător al partidului și al țării a lui Nicolae Ceaușescu. Deletant studia deja de câțiva ani limba și cultura română, inclusiv istoria noastră, la îndemnul unui profesor care mai tărziu s-a dovedit a fi ‘tovarăș de drum’ (sau ‘idiot util’ în jargonul Războiului Rece). Cazat într-o tabăra de studiu la Sinaia împreună cu alți vreo 80 de studenți străini, tânărul englez descoperă treptat cât de diferită este lumea în care aterizase de cea în care trăise până atunci, precum și faptul că studiile de limbă, istorie sau politologie puteau în mică măsură pregăti vizitatorul venit din lumea liberă pentru realitățile absurde, uneori întunecate, alteori contradictorii ale comunismului românesc. Când cu câțiva ani mai tărziu se căsătorește cu o tânără româncă (fiică de profesor universitar și nepoata lui Dumitru Caracostea – istoric literar, ministru pentru scurtă vreme în ultimul guvern carlist și primul guvern antonescian, fapte ce îi asiguraseră cinci ani de condamnare în 1950) și studiază opțiunea de a obține cetățenia română în credința naivă că va putea vizita cu mai multă ușurință Romania, un ofițer de la pașapoarte îl întreabă direct: “Sigur nu sunteți nebun?”.
Această primă parte a cărții mi s-a părut foarte interesantă, căci, fără a-l considera ‘nebun’ pe Deletant, trebuie să recunosc că fascinația și atașamentul său pentru Romania par unice și mi-au trezit curiozitatea de a le înțelege sursele. Tânărul englez pare a fi înțeles de la început cum funcționau mecanismele puterii și care erau curentele subterane care caracterizau viața intelectuală și cea de zi cu zi din acea perioadă. Unul dintre aspectele care îl frapează este rolul credinței ca atitudine personală în relație cu cel al Bisericii Ortodoxe ca instituție:
‘Partidul Comunist Român, care condamna oficial devoțiunea religioasă, a tolerat-o totuși, în anumite limite prevăzute de lege. Cifrele publicate în 1973 arata că 85% din populația țării încă se considera creștin-otodoxă, o cifră care i-a arătat lui Ceaușescu cât de importantă era Biserica pentru promovarea identității naționale așa cum o dorea regimul. La rândul lor lor, preoții ortodocși validau des și zgomotos politicile partidului, în plan intern și internațional. Această conviețuire a Bisericii cu Partidul era evidentă la mănăstirea Sucevița, unde maica stareță ne-a invitat în biroul ei la o cafea. Pe peretele din spatele biroului ei era portretul oficial al lui Ceaușescu, iar alături de acesta, desi așezată puțin mai sus, o icoană cu Maica Domnului. Am felicitat-o pe maica stareță pentru simțul proporțiilor pe care îl avea, iar ea a schițat un zâmbet.’ (pag.35)
Istoricul englez căsătorit cu o româncă, vizitator regulat al țarii, întreținând relații și întâlnindu-se cu personalități ale firavei rezistențe politice sau prin cultură nu putea să nu atragă atenția Securității. Dimensiunile supravegherii la care era supus avea să le cunoască după 1990, când a avut ocazia să citească cele cinci volume ale dosarului personal de urmărire. Nu îi dezvăluie și nu se răfuiește cu cei care îl urmăreau sau care îl turnau, ci preferă să se ocupe de fenomen la nivel de sinteză. Ceea ce constată este că deși faima Securității și teama pe care o inspira erau colosale, represiunea a fost efectuată de un număr relativ redus de ofițeri pe statele de plată ale Ministerului de Interne. În 1989 Securitatea avea 38.682 de ofițeri în comparație cu 91 de mii câți erau înrolați în Stasi-ul est-german, în condițiile în care populația RDG era cu câteva milioane de locuitori mai mică decât cea a RSR. Numărul informatorilor era însă în România de 450 de mii. Represiune și supraveghere de masă s-ar putea numi asta.
Dennis Deletant i-a cunoscut pe mulți dintre intelectualii importanți ai României care, sub o formă sau alta, au avut curajul dezangajării și protestelor directe sau indirecte față de dictatură. Printre aceștia îi menționez pe Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Andrei Pippidi și Dinu Giurescu. Are ocazia unei singure întâlniri cu Corneliu Coposu, pe care avea să-l reîntâlnească imediat după evenimentele din decembrie 1989 și care avea să-i împărtășească câteva gânduri care s-au dovedit a fi profetice despre evoluția post-decembristă a României. Transmite, cu riscurile inerente, mesaje și materiale care dezvăluie la BBC, Europa Liberă și în presa britanică realitățile românești. Participă activ la campania din ultimii ani ai deceniului nouă împotriva planurilor de ‘sistematizare’ care urmăreau distrugerea satelor din România. În cele din urmă, în 1988, devine ‘persona non grata’ și i se refuză viza de intrare în România. Avea să revină la începutul lui 1990. Personalitatea care îi stârnește însă cel mai mult admirația este – prin profunzimea gândirii și prin fibra morală a atitudinii – Doina Cornea.
‘Vreme de aproape șapte ani, Doina Cornea a rămas o personalitate izolată și totuși, fiindcă își formase opiniile din propriile experiențe de zi cu zi, acestea semănau cu ale celor care o ascultau, așadar mesajul ei a dobândit influență. Cele mai grave crime comise de regimul Ceaușescu erau, în ochii ei, lipsirea oamenilor de demnitatea umană, reducerea lor la starea de animale a căror principala preocupare cotidiană era lupta zilnică pentru a găsi mâncare, instituționalizarea mizeriei, atomizarea și uniformizarea locuitorilor României. Faptul că numai puțini locuitori au răspuns la mesajul ei nu trebuie văzut ca un eșec al său, ci drept o confirmare, pe de-o parte, a dimensiunilor uriașe ale misiunii pe care și-o stabilise și, pe de altă parte, a succesului lui Ceaușescu în abrutizarea propriului popor. Rezistența ei solitară în fața dictatorului, refuzul ei de a-și abandona propria demnitate și de a tăcea în fața persecuțiilor și a intimidării stau mărturie pentru tăria interioară a acestei femei remarcabile care, pentru o bună parte a deceniului, a reprezentat conștiința românilor. Nu e o exagerare dacă spunem că nici un alt caz nu a atras mai mult atenția asupra abuzurilor comise de România împotriva drepturilor omului și nu a determinat carantina internațională care, deși cu întârziere, i-a urmat.’ (pag. 93)
Între personalitățile pe care Dennis Deletant le-a cunoscut înainte de 1989 s-a aflat și Ion Iliescu, în perioada sa de ‘exil politic’ ca director al Editurii Tehnice. Deloc impresionat de persoana acestuia, Deletant oferă și o analiză critică a ‘scrisorii celor șase’, considerata de unii comentatori și istorici ca un punct important al istoriei dizidenței interne, pe motivul că venea din interiorul partidului. Tendințele de ‘reformă în sistem’, fără a ataca fenomenele critice, totalitare și anti-democratice din țară, ale protestului celor șase foști demnitari comuniști sunt identificate ca puncte de plecare și semne prevestitoare ale evoluției post-decembriste:
‘… nu era pusă sub semnul întrebării însăși validitatea marxismului. Nu se recunoștea eșecul planificării socialiste, despre care se spunea doar că nu mai funcționa în economia românească. Cei șase acceptau deschis utilitatea Securității, admițând că o creaseră “pentru a apăra ordinea socialistă împotriva claselor exploatatoare” și susținând că folosirea ei în mod abuziv de către Ceaușescu împotriva muncitorilor contribuise la acea criză. În aceasta consta slăbiciunea fundamentală a credibilității apelului lor: eșecul în a-și recunoaște rolul lor important în abuzurile comise în numele stalinismului în România de la sfârșitul anilor ’40 și din anii ’50 și de a admite că propriile lor greșeli nu le confereau autoritatea morală pe care să-și poată baza protestul. Dimpotrivă, cei care îl lăudau pe Ceaușescu puteau cu ușurință să-l desființeze ca fiind acțiunea disperată a unui grup de activiști pro-sovietici care fuseseră eliminați din funcțiile lor înalte la jumătatea anilor ’60, când Ceaușescu își consolida poziția făcând apel la comunismul “național”.’ (pag. 103)
Unul dintre episoadele cele mai semnificative ale atmosferei de ‘sfârșit de epocă’ din ultimii ani ai regimului Ceaușescu este cel al câinilor cu proteste în coadă, episod care demostreaza și umorul care caracterizează în multe momente stilul lui Deletant. Pare un fragment din romanele lui Florin Irimia.
‘Întreruperile curentului electric lăsau orașul în beznă și, ca atare, străzile erau pustii, cu excepția patrulelor de milițieni care purtau puști de asalt AK-47. Patrulau în grupe de câte șase, sub comanda unui subofițer. Când am ajuns la hotelul Athénée Palace am asistat la o scenă incredibilă. Milițienii încercau cu disperare să pună mâna pe câțiva căini vagabonzi cărora li se dăduse drumul în piață. De cozile lor erau legate bilete pe care scria de mână, cu litere de tipar și cerneală neagră, “Jos Ceaușescu”. S-a dovedit a fi o prevestire.’ (pag. 95)
M-au pasionat și capitolele dedicate Basarabiei, sau Republicii Moldova dacă vreți. Dennis Deletant a avut ocazia să călătorească peste Prut și înainte de căderea comunismului și după aceea. Este evident că el, precum majoritatea românilor, consideră Basarabia ca pe o parte din acel spațiu românesc pe care îl iubesc. Relatările sale dinainte de 1989 sunt primele mărturii de acest gen pe care am ocazia să le citesc. Interesante sunt și datele statistice oferite: conform recensământului oficial sovietic din 1979, din 4 milioane de locuitori câți numără RSS Moldovenească, 2 milioane și jumătate erau moldoveni. A doua naționalitate ca număr erau nu rușii (12,8%) ci ucrainienii (14,2%). Evreii reprezentau după aceste date 2% din populație, deci vreo 80 de mii, mai mulți la acea dată decât în România! Călătoriile de după 1989 îi dau ocazia să contribuie la cristalizarea instituțională a Republicii Moldova (traducând în engleză noua Constituție la cererea președintelui Snegur și trimițând-o cancelariilor occidentale) dar și să ajungă în proviciile separatiste Transnistria și Găgăuzia. Pot doar regreta că aceste capitole nu sunt mai extinse și că nu includ mai multe detalii. Una dintre concluziile capitolului final care se referă la Moldova sunt valabile, în opinia mea, pentru întreaga Românie în relația sa cu Europa:
‘Sub influența Occidentului, Moldova reprezintă o amenințare pentru interesele de securitate ale Rusiei la Marea Neagră. Sub influența rusească, Moldova reprezintă o amenințare pentru București.’ (pag. 238)
Dat fiind că am trăit evenimentele din decembrie 1989 departe de România, mă fascinează relatările la prima mână, mărturisirile celor care au participat la evenimente sau au fost acolo în acele zile și săptămâni în care s-a întors roata istoriei. Dennis Deletant oferă o perspectivă interesantă – cea a unui străin neimplicat direct în mișcările politice post-decembriste și a unui bun cunoscător al țării în același timp. A ajuns la București la câteva zile după căderea și executarea ceaușeștilor, cu ajutoare dar și cu dorința de a relata lumii ceea ce se întâmpla. Va reveni în tara de numeroase ori, și relatările sale precum și portretele diferiților actori de pe scenele politice și sociale ale României sunt de mare interes. Ele mi-au amintit memoriile apărute acum doi ani ale lui Dorian Galbinski, reporterul BBC, un alt cetățean britanic (dar de adopție) al cărui atașament și implicarea în ceea ce se petrecea în România au fost neîndoielnice. Pot doar să mă mir că nici Deletant nu îl menționează sau citează pe Galbinski, și cred că nici invers. Drumurile sigur li s-au intersectat de multe ori.
Partea a doua a cărții este diferită de prima. Este mai mult o galerie de portrete ale unor personalități ale României de după 1989 cu analize politice inserate și cu un capitol final care încearcă un fel de sinteză a epocii. Lipsesc, spre regretul meu, aproape cu desăvârșire notele personale. Multe dintre portrete sunt, desigur, interesante inclusiv cele ale unor personalități ca Șerban Papacostea sau Coen Storck (ambasadorul Olandei la București la începuturile tranziției) dar și cele ale unor personaje mai întunecate, care au încercat poate să-și ajusteze imaginea publică abordându-l pe autor: Nicolae Militaru, Traian Borcescu, Pacepa.
Analizele istorice ale lui Deletant sunt precise și incisive. Se opune aservirii naționaliste a istoriei:
‘Este evident că istoria națională, trăsăturile specifice ale unei națiuni sunt valori fără de care nu poate fi înțeleasă o cultură. Naționalismul gândește în termeni de destine istorice. Dar distorsionarea trecutului în scopuri politice viciază viitorul la care aspiră mulți dintre cei tineri. Nu putem profita de beneficiile prezentului dacă sensibilitățile și mijloacele noastre intelectuale nu se folosesc de ele. Nu putem afirma cu adevărat o identitate națională dacă o concepem ca fiind în opoziție cu toleranța.
Această “istoriografie națională” a fost pusă sub semnul întrebării în România abia după 1990, de numai câțiva istorici și în special de către Lucian Boia. Procedând astfel, Boia le-a oferit o paradigmă și cercetătorilor din alte părți ale Europei pentru a-și interoga propria istorie și modul în care aceasta este prezentată.’ (pag. 177-178)
O exemplificare elocventă a metodologiei anti-naționaliste de abordare a istoriei promovate de Dennis Deletant o putem găsi în capitolul dedicat Holocaustului, conceput în jurul evocării vizitei la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, capitala federală a Statelor Unite:
‘Holocaustul din România are niste trăsături specifice, care îl individualizează în raport cu exterminarea evreilor din alte părți ale Europei și din Uniunea Sovietică. Soluția la ceea ce dictatorul militar mareșalul Ion Antonescu a numit eufemistic “problema evreiască” nu a constat în uciderea sistematică, mecanică a evreilor – deși s-a calculat că armatele română și germană au ucis peste 45.000 de evrei în Basarabia și Bucovina, în vara lui 1941, iar forțele române au omorât la Odesa, în octombrie același an, între 15.000 și 20.000 de evrei -, ci mai degrabă, într-o crudă, imperturbabilă lipsă de respect față de viața și de demnitatea umană. A fost eficient din acest punct de vedere. [Radu] Ioanid cataloghează și descrie masurile luate de Antonescu pentru a-i elimina pe evreii și pe rromii din România. Totodată, el oferă o analiză a Soluției Finale în versiunea proprie a lui Antonescu: moartea provocată prin tratamentul inuman și printr-o crudă lipsă de respect față de viață mai degrabă decât prin asasinarea industrială.’ (pag.181-182)
Chiar daca nu este vorba despre o carte de memorii extensive sau complete și chiar daca mărturiile personale se răresc pe undeva, pe la mijlocul narațiunii, cartea aceasta satisface curiozitatea cititorilor doritori să-l cunoască pe autor și să înțeleagă perspectiva acestuia asupra epocii trăite de el. Studiile istorice și analizele de politică curentă semnate de Dennis Deletant au adus o contribuție semnificativă la cunoașterea istoriei noastre naționale (și ne-naționaliste). Ele se înscriu printre contribuțiile de seamă ale câtorva experți străini în politologie și istorie, care au făcut din România tema studiilor lor. În niciun moment însă nu este vorba despre pretenții de superioritate sau paternalism. Dimpotrivă, tot ceea ce a scris Dennis Deletant este impregnat de respect față de România și de poporul său. Această atitudine crează premizele unui dialog eficient și semnificativ intre români și alte culturi. Activ până astăzi în mediile universitare și științifice, Dennis Deletant iubește România și o studiază în profunzime. Pornind ‘În căutarea României’ el îi ajută și pe români să-și descopere țara și istoria.
