‘Les félins‘, René Clément‘s 1964 film released in the English-language market under the title ‘Joy House‘ – proposes a stellar encounter. Alain Delon was already established as one of the superstars of French cinema and had gained international fame after starring in Visconti’s ‘The Leopard’. Jane Fonda had already made a name for herself as an actress in the United States and was struggling to get rid of the status of ‘daughter of …’. It was probably one of the purposes of crossing the ocean and wanting to work with European directors. René Clément was the first she would meet, an excellent professional, always with an eye on the audience and what they wanted to see, but sufficiently documented and skilled to take from the techniques of the New Wave and combine them with good traditions of French comedies and film noirs. The next will be, of course, Roger Vadim. But watching this movie also gave me a surprise. The two superstars on the credits are overshadowed by the screen presence of Lola Albright, an American actress from a previous generation, somewhat forgotten today, and it’s a shame that it is so.
Marc, a Don Juan with a superb physique, makes the mistake of getting involved with the wife of a South American Mafia boss, who decides to punish him in an exemplary and fatal way. After being found somewhere on the Cote d’Azur and after a tough beating, Marc barely escapes with his life and takes refuge in a convent, where he is hired as a driver by one of the benefactors, a rich and beautiful American widow. However, the castle where she lives with her younger and equally beautiful cousin harbors some macabre secrets, in addition to numerous secret corridors and rooms. Marc’s life will be put in danger both outside the castle where he continues to be pursued by mobsters and inside where he becomes the object of subtle and cruel games of love and death.
René Clément adapted an American novel and would have had the opportunity to accentuate the macabre parts of the story and even slip into the horror genre. He didn’t, and the film that begins as a combination of comedy and film noir, continues as a psychological thriller with erotic undertones. It is obvious that the director did not want to shock or alienate some of his regular audience. And yet, Clément made some unusual cinematic decisions. The film is shot in black and white, although the production is from 1964, when color film was at least as economical, and although a good part of the action scenes take place in the picturesque and sunny landscape of the Cote d’Azur. The cinematographer is Henri Decaë, one of the cinematographers adored by the New Wave directors, and the music belongs to the Argentinian Lalo Schifrin, who was then at the beginning of a career of over 60 years (and still counting) in which he would compose countless musical themes immortalized by famous films and successful television series. Alain Delon and Jane Fonda were in the prime of their youth and shine as I expected, but the real revelation is the third component of the triangle of characters whose adventures take place in the mysterious and dangerous castle. Lola Albright is beautiful and charismatic, and viewers (as well as Marc, the film’s hero) have a difficult task in deciding which of the two women is more attractive. If you haven’t seen ‘Les félins‘ yet, don’t miss the opportunity to watch it. If you’ve already seen it, consider a rewatch.
Radu Paraschivescu este peste tot: în librării ca autor și ca traducător, în paginile tipărite sau virtuale ale ziarelor și revistelor, la târguri și la lansări de carte (cel puțin una pe an în ultima vreme), pe rețelele sociale, la radiouri și televiziuni și în spațiul virtual personal al podcastului ‘Vorbitorincii’ care are un public invidiat de toate celelalte emisiuni culturale românești. ‘Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)’ apărută în 2022 la Editura Humanitas este a patra carte dintr-o serie care adună selectiv din articolele apărute în anii precedenți în trei reviste diferite. Amân întrebarea legată de motivele publicării în ediții tipărite a jurnalisticii pentru o ocazie viitoare a unui interviu sau a unei discuții între patru ochi (cu mulți alti ochi martori, sper). Rezultatul însuși este probabil răspunsul cel mai bun. Adunate în volum, articolele acestea de trei-patru pagini ne dau o imagine complexă, plina de contradicții, dar și consistentă și consecventă a ceea ce o emisiune concurentă celor ale lui Radu Paraschivescu numește ‘Starea nației’.
Când voi avea timp voi scrie un mini-eseu despre titlurile cărților lui Radu Paraschivescu. Până atunci să ne delectăm cu titlul cărții și ale celor doua părți ale culegerii de articole pe care o avem în față. Ele stau mărturie talentului de a sintetiza tematica și plăcerii joacei cu cuvintele ale scriitorului. Titlul și subtitlul cărții definesc una dintre temele principale – critica patriotismului găunos – și o fac printr-un abil contrapunct cultural și muzical, punând în balanță naționalismul coral și jazz-ul fără limite sau perdele. Prima parte a culegerii grupează articole sub titlul ‘Eterna nu e ternă’ – joc de cuvinte și metodică de abordare a unei realități în care fantasticul se combină cu grotescul. A doua secțiune are ca titlu ‘Neștiință și metehnologie’. Vom întâlni această tendință de a manipula elastic vocabularul și de a extinde înțelesurile vorbelor în alte părți ale cărții. Cât despre cântecul patriotic devenit refren la chefuri și motiv de presiune psihologică asupra vizitatorilor străini, iată un extras din articolul ‘Merdeneaua sindicala’:
‘În ceea ce privește piesa “Noi suntem români”, ea a devenit refrenul de sfârșit al majorității ciolhanurilor ținute la munte, la mare, în orice împrejurare, când – cu o lipsa de politețe explicabilă poate și prin cantitatea de alcool ingurgitată – oaspeții străini erau poftiți să afle că “aici noi facem legea”. Informația era difuzată mai degrabă în situațiile când zișii oaspeți străini – sindicaliști și ei – le semnalau omologilor români că o anumită fapta încalcă anumite legi și că abuzul nu putea funcționa ca modus operandi. De fiecare dată replica era aceeași: “Asta-i bună, ne dau ei lecții la noi acasă”. (pag.72)
Personal fac parte dintre cei care văd o țară într-o anumită perioadă istorică prin prisma lecturilor, și nu de puține ori aleg un scriitor anume care-mi oferă material de referință mai viu și mai complex decât orice tratat de istorie. România ultimului deceniu al secolului 19, de exemplu, eu o văd prin intermediul povestirilor și Momentelor lui I.L. Caragiale. S-ar putea ca și paginile cărților lui Radu Paraschivescu să devină un asemenea spatiu de referință pentru al doilea și al treilea deceniu al secolului 21. Galeria de personaje descrise de el pare infinită. Pe multe, daca nu pe toate, le recunoaștem, și în unele dintre ele ne recunoaștem pe noi înșine: ziariștii de sport și microbiștii, penalii deveniți autori de carte și candidați la doctorate în timpul detențiilor, politicienii alergând după diplome pentru a-și infrumuseța retroactiv biografiile, șefii cheflii, excepționaliștii și slugarnicii, scriitorii cu logoree la lansări, editorii și traducătorii, publicul plictisit dar prea politicos pentru a prefera plecarea de la ‘eveniment’ somnolenței la ‘eveniment’, amatorii de concedii ‘totul inclus’ și amatorii de consum cultural în stil pantagruelic, nostalgicii comunismului și cei care țipă ‘Dictatură!’ în timp ce critică nestânjenit sistemul, etc., etc., etc. Ceea ce îl aproprie și mai mult de Caragiale este raportarea scriitorului la personajele sale. Chiar și atunci când eroii sunt odioși sau adulați, este vorba întotdeauna despre o relație orizontală, fară pretenții de superioritate morală sau tendințe de prosternare. Fraza ‘nimeni nu-i perfect’ este valabila și pentru scriitor.
Multe dintre observațiile lui Radu Paraschivescu sunt precise și sintetizează cu economie de cuvinte situațiile lumii reale care este societatea românească. Exista o legătură perenă și viabilă cu trecutul, și aceasta se reflectă și în trasmiterea, ba chiar perpetuarea, tarelor sociale și culturale. Fake News este un termen relativ recent, folosit pe larg în ultimele decenii. Radu Paraschivescu consideră că, cel puțin în ceea ce privește societatea românească, el își are originea în propaganda și manipularea mediilor din perioada comunistă, atunci când ‘all news were fake news’:
‘Informațiile false, în răspărul sau în disprețul adevărului, circulă prin România de multă vreme. Ele se propagă – nu prin Facebook și internet, dar se propagă – chiar dinainte ca rețeaua manipulării cu sau fără fir să-i includă printre abonați pe Ion Iliescu și cartelul de dezinformatori ai Televiziunii Române Teoretic Libere. Ce era presa dinainte de 1990, dacă nu o uzină de minciuni cu ambalaj ideologic. Există arhive, exista depozitele legale în biblioteci, există manuale antedecembriste. Deschideți-le. Veți găsi acolo cascade de fake news. Simplul fapt că înghețam în case sau la cozi, pe când în presă ni se semnala că atingeam “noi culmi de progres și civilizație”, era o mostră de fake news. Lângă ea altele: anvergura științifică a Elenei Ceaușescu, detenta de strateg planetar a lui Nicolae Ceaușescu și minciunile din tolba economiei planificate, traduse în realizări neverosimile. … Cine a crezut că odată cu schimbarea de macaz din 1989 știrile false vor dispărea a avut timp să-și regrete candoarea. Nici nu s-a ridicat bine elicopterul care a dus cuplul prezidențial spre cenaclul “Adio. La Târgoviște”, că știrile false au curs una după alta. I-auzi una: teroriștii au atacat reactorul de la Cernavodă. I-auzi două: teroriștii au otrăvit instalațiile de purificare a apei din jurul capitalei.’ (pag. 88-89)
Multe dintre tarele de azi ale societății își au originea în politicile comunismului:
‘Pe vremuri, Nicolae Ceaușescu inventase, ajutat de strădaniile câtorva zurgălăi economiastici, o formulă care înfruntase vremurile: “omul nou”. De ce? Din două motive mari și proaste. Primul: societatea socialistă însăși, cea care trebuia să pregătească decolarea spre biruința de pe urmă a comunismului, era “multilateral dezvoltată”. Al doilea: enciclopedismul nefiind la îndemâna oricui, mimarea competenței făcea din tine o piesă căreia i se putea schimba locul și rostul din angrenaj la orice oră. Falsa policalificare a omului nou a consacrat, în politica românească de dinainte de 1989, acea metodă de primenire forțată a guvernelor cunoscuta drept ‘rotația cadrelor’. Asta însemnă trecerea de la cultură la industria constructoare de mașini și de la transporturi la interne prin ordin emis de Cabinetele 1 și 2. Se vede treaba că strategia a dat roade, din moment ce se recurge la ea și astăzi, când poți să fii la mediu după ce-ai fost la fonduri europene și la justiție după ce ai fost la interne. Spre a nu mai spune că doar într-o lume vesel smucită ca a noastră ar fi cu putință ca ministrul muncii să rămână șomer.’ (pag. 28-29)
Volumul oferă multe prilejuri de maximă satisfacție în lectură. Un exemplu este mini-analiza lingvistică a înjurăturilor la români din textul intitulat ‘Ce mai înjurătura-vura’. Aceasta completează analize similare de expresivitate a limbajului la români publicate în ultima vreme de autori că Andrei Oișteanu sau Dan Alexe:
‘… pentru o nație atât de bine înfofolită în pioșenie, pentru un popor capabil să stea cu orele la coadă pentru atins sau pupat moaște, ușurința cu care croșetează înjurături bisericești e suspectă de-a binelea.’ (pag. 112)
Stilul alert, umorul acid care nu evită auto-persiflarea, diversitatea și actualitatea tematicii fac din ‘Noi suntem români’ o lectura agreabila și ușoară, însă în același timp semnificativă. Singurul semn de întrebare pe care l-aș inserta autorilor și editorilor este legat de decizia de a nu include datele și locul primei apariții al fiecăruia dintre texte. Intenția a fost probabil să ofere volumul ca un tot unitar, considerând informația despre date și surse ca fiind secundară. Îmi permit să fiu aici în dezacord. Putea fi adăugată o anexă care să menționeze pentru fiecare dintre cele 75 de texte data apariției și publicația care a găzduit-o. Nu era nevoie de note de subsol sau alt aparat editorial, era suficientă această anexă la final. Poate că va fi adăugată în edițiile următoare.
Textul care închide volumul se întitulează ‘Uzine de diplome și de titluri’. Îl menționez în mod special deoarece, pe lângă tema din nefericire mereu actuală, tonul mi se pare aici deplasat spre un sarcasm cinic și devastator. Daca înainte îl oferisem pe Caragiale că model de abordare critica, dar totuși joviala, aici modelul pare a fi vehementa disperata din Scrisorile eminesciene:
‘Într-o țară care a avut, mult după 1989, un premier plagiator, nu e de mirare că se plagiază pe rupte. Într-o țară în care Elena Ceaușescu a obținut un doctorat în chimie, nu e de mirare că ploua cu doctori – foarte mulți ieșiți din incubatoarele Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” și ale Academiei Naționale de Informații “Mihai Viteazul”, ambele din București. Într-o țară în care există o puzderie de universități care produc rebuturi cu diplomă pe bandă rulantă, nu e de mirare că incompetența și impostura circulă braț la braț pe coridoarele puterii. România de azi este victima unei șarlatanii enorme, cu urmări nocive.’ (pag. 289)
Nu este ușor să păstrezi echibrul intelectual și busola morală atunci când te afli între sarcasm și disperare. Radu Paraschivescu reușește, cred eu, să o facă într-un dificil exercițiu de dezvăluire critică a realităților românești de astăzi. ‘Noi suntem români’ și celelalte cărți recente ale sale îl plasează între scriitorii de referință ai momentului istoric actual.
‘L’appartement‘ (1996) is a special film from many points of view. Young people’s love intrigues, especially those set in Paris, were among the favorite subjects of French filmmakers in the 90s. ‘L’appartement‘ would belong to this category describing the relationships between two men and two women between the ages of 20 and 30, but it wraps everything up in a very well written mystery plot à la Hitchcock. The main crime, however, is not violent. It’s more about the destruction of a love relationship, and the mobile is another love – passionate enough to be harmful. And if all this doesn’t sound interesting and sophisticated enough, the plot of the story is borrowed from Shakespeare’s ‘A Midsummer Night’s Dream’. The script and direction belong to Gilles Mimouni and ‘L’appartement‘ was the first and only feature film he directed. He also participated as a co-screenwriter and producer in the making a few years later of the American remake of ‘Wicker Park’ and … that’s about it. Why? Perhaps the profession of architect offered him more creative challenges than the world of film? Another mystery about this movie that is so different.
The story takes place in two temporal planes developed in parallel. Two years ago, Max and Lisa lived a beautiful love story that was interrupted, maybe because a series of broken communications, as we are in the last decade without mobile phones and instant messaging. What is the role played by Alice, Lisa’s friend, the messenger who watched them voyeuristically from her window in the front wing of the U-shaped building where the young lovers’ apartment was located? Is Max’s best friend Lucien involved? Two years later, Max – turned businessman and on the verge of a socially well-placed marriage – seems to find Lisa again. Did their love last? Max abandons everything to look for her, but instead of Lisa he stumbles upon Alice. She, also in love with Max, has a chance to replace the fascinating Lisa?
Max and Lisa are played by Vincent Cassel and Monica Monica Bellucci, a fascinating on-screen couple who would become a real-life couple for the next 15 years after meeting on the set of this production. All the more remarkable is the acting achievement of omane Bohringer who manages to overshadow his famous partners and make of Alice the key character of the plot. Jean-Philippe Écoffey – a lesser-known actor but very suitable here – completes the quartet. Also appearing in the cast is Sandrine Kiberlain, another actress I like a lot, but who here has a role far below her huge potential. ‘L’appartement‘ has a very well-written script that keeps the viewers’ attention permanently and an ending that I think satisfies most people. It is one of the good French films of the 90s.
Movie buffs who want to see what movies considered quality entertainment looked like in the 80s can pick ‘Midnight Run‘ (1988). The director is Martin Brest, whose filmography includes less than ten titles, of which, however, more than half were great successes. It was his first film after the 1984 mega-success with ‘Beverly Hills Cop’. Robert De Niro, who plays the lead role, was already considered one of the best, if not the best actor of an exceptional generation. Most of his blockbuster films up to that point had been monumental saga productions inspired by the American history or current affairs political dramas. The opportunity of an interesting role in a ‘lighter’ film was therefore accepted with great enthusiasm. It was an opportunity for De Niro to also demonstrate his comedic talent and to participate in the production of an action movie. In fact, it would be his first role in the genre in which he would go on to do many more roles (both of ‘good guys’ and ‘bad guys’) in the years and decades to come.
The profession of bounty hunter has a tradition in American history and in the history of the American cinema. I knew this mostly from westerns. It’s about catching fugitives with bounties on their heads. I don’t know if it is still practiced today, but if we are to go by this film, it was still practiced in the 80s of the 20th century. Jack Walsh, the hero of the film, is an ex-cop now bounty hunter who receives the mission to catch and transport to Los Angeles Jonathan Mardukas, a mob accountant, so that he can be a witness in a trial. Jack finds him easily, but in a short time he discovers that he is competing with the FBI who wants to charge Mardukas with federal crimes, with the mob who wants to shut him up or recover the money he he embezzled them, and with a redoubtable professional colleague. The film becomes a road trip movie in which the two will travel by plane, train, car and bus across America while trying to stay alive. The relationship between two handcuffed people (variation on another classic American movie theme) also evolves in an unexpected way.
The trivia surrounding this film made 35 years ago informs us that the two main roles were coveted by almost all the stars of Hollywood at the time. The director and producers decided to rely on the presence of Robert De Niro in the credits, without recruiting well-known actors for the rest of the cast. The decision turned out to be inspired. The role of the accountant is played by Charles Grodin and the collaboration between him and De Niro is perfect. The friendship that blossoms on screen is believable and gains consistency as the story unfolds. As an action film ‘Midnight Run‘ will satisfy fans of the genre. It doesn’t contain very original ideas, but all the chases and stunts make sense, are well filmed and have humor. The dialogues are also likable, without exaggerations or vulgarities. ‘Midnight Run‘ was and remains enjoyable entertainment that deserves to be watched or re-watched.
‘Birth‘ (2004), directed by Jonathan Glazer is a strange and original film that has the potential to take many viewers out of their comfort zone. It’s beautifully shot and the soundtrack uses classic techniques where the music envelops and amplifies the story on screen. These characteristics as well as the female protagonist shrouded in ambiguity and blonde on top immediately bring to mind Hitchcock’s classic psychological thrillers. However, the plot is much darker and from this point of view the reference creator seems to be rather Roman Polanski. A film with quite a few ‘white spots’, which, however, has the chance of a more than satisfactory contemporary viewing.
The story takes place in the environment of the wealthy society of Manhattan. The opening scene happens in Central Park. We see a man (actually his silhouette) jogging and at one point collapsing under a bridge. The next scene (and the rest of the story) takes place 10 years later. Anna, the widow of the man whose name was Sean, visits his grave at the cemetery. Then she returns to the car where the man she is about to remarry was waiting for her. Next comes the party where the two announce the happy event. The course of the heroes’ lives is disturbed by the appearance of a ten-year-old boy who claims to be the reincarnation of Sean. Anna, her fiancé and the good families that surround them are skeptical of the story. And yet young Sean knows many of the most personal details about the family and the intimate relationships between Anna and Sean. Anna’s confidence begins to waver. In fact, she had never come to terms with Sean’s death. A new opportunity, no matter how strange the situation?
In describing such unusual situations, screenwriters and directors have two approaches at hand: either to provide, preferably in the last scene of the film, a logical explanation for what was happening on the screen, including facts or phenomena that go beyond the normal and rational ; or go along the lines of the fantastic, absorbing the viewers into a world with different logics than the one in which we live. Jonathan Glazer and his co-writers walk the line of the fantastic for a good part of the time, only to make a 180-degree turn at the end. The performance is technically excellent. Nicole Kidman creates here one of the best roles of her career. Lauren Bacall, who in 2004 was entering her seventh decade as an actress, a decade during which she continued to be active until almost the end, appears in a fairly consistent role. The rest of the cast, however, falls behind in my opinion and this is why this film lacks the consistent quality and failed to achieve the success it could have had. In such a movie, where the key character is a ten-year-old boy, I found the choice of the young actor uninspired. Through him, Sean’s personality (the silhouette in the opening scene) should have taken shape, or it doesn’t. Instead of a mystery, we are offered as an explanation a character deviation that is too weakly substantiated and too easily solved. ‘Birth‘ could have been a great film. As it is it remains just a film that – for better or worse reasons – we will hardly forget. But even that is no little achievement.
‘Les enfants terribles‘, made in 1950, is the result of the collaboration of two very talented filmmakers. Jean Cocteau was one of the most famous French writers – poet, playwright, novelist – of the 20th century, but also a screenwriter, actor and film director. He chose, however, for the screen adaptation of his highly successful novel ‘Les enfants terribles’ to be directed by the young Jean-Pierre Melville. He was at that time a great hope and his debut film, ‘Le silence de la mer’, also a screen adaptation, but after Vercors, had impressed Cocteau. The writer thought, perhaps, that he would be able to intervene and dominate the directorial aspects as well, but Melville was already not only a director with personality but also an assertive nature. Conflicts between the two during production became the stuff of legend and gossip. The result of the thorny collaboration between the two, however, is impressive – a very special film, but one that needs to be seen and appreciated differently than an ordinary film.
The terrible children are Elisabeth and Paul, sister and brother, from a wealthy Parisian family. The obsessive connection between them is the basis of the story in the film. Elisabeth is a few years older, and takes care of both their sick mother and Paul, who is also sickly and prefers to spend his days in bed. The two live in the same room and their intimacy borders on incest. They build a universe of their own, with a setting full of decadent symbols, with cruel and sophisticated psychological games. When other characters appear in their lives – Gerard who is in love with Elisabeth, Michael who marries Elisabeth but not for long, and Mariette who falls in love with Paul, the pair of siblings will draw them into their maze of intrigues, while keeping intact their feelings for each other. Paul will do it through passivity, Elisabeth through actions bordering on crime. Their subtle games are constantly played on the edge of an abyss from which death lurks, in the good tradition of existentialist literature.
‘Les enfants terribles‘ is one of Melville‘s films that doesn’t feature gangsters, but the psychological tension can be said to have the intensity of some of his best thrillers. The characters seem to live permanently between dream and reality (by the way, Paul is the sleepwalker). To reproduce this atmosphere, Melville resorts to off-screen voice, with the text extracted from the novel and in Cocteau‘s reading. The words complement the visual compositions excellently here. The cinematography belongs to Henri Decaë, with whom Melville had also worked in his debut film, with whom he and other creators of the Nouvelle Vague generation would work with in many of their later famous movies. The first scene of the film (a snowball fight) is also shot in a choreographed dynamic, with a mobile camera, which anticipates techniques that would become familiar a decade later. Decaë combines unusual angles, spectacular staging and emphasizing the psychology of the characters. The Elisabeth – Paul – Gerard triangle is also similar to the triangles of lovers that we will find ofter in the Nouvelle Vague films. Nicole Stéphane, the actress who plays Elisabeth, dominates the cast. Descendant of the Rothschild family and a fighter in the Resistance (like Melville), she had an incredibly short screen career. What a pity. The music is built on the baroque sounds of Vivaldi’s and Bach’s music. The style of speaking the lines seems taken from the stage of the French Comedy, and the effect is that of watching a spectacular and passionate opera performance. As with an opera performance, however, convention must be understood and respected. Viewers who do not understand and do not know it run the risk of not enjoying this fascinating and decadent film.
I have watched in the past few years several documentaries or docu-dramas dedicated to the life and career of Édith Piaf. The moment came to see one of the films in which she acted and sang. My curiosity was satisfied by the opportunity to watch ‘Étoile sans lumière‘ – the 1946 film by director Marcel Blistène, who was at his first feature film. Time has left its mark on this film, but there are many good reasons to see it even today. Édith Piaf is of course the main attraction, but this film also features Yves Montand at his screen debut. Piaf and Montand were living a passionate love story at that time. Their love crosses the screen.
The subject of the film is also very interesting, capturing the transitional moment of cinema from the period of silent films to that of talking and singing films. It is therefore about the years 1928 – 1930, although the scenography and costumes are not very rigorous in recreating the period. The theme would later be covered in numerous other memorable films from ‘Singin’ in the Rain’ to ‘The Artist’. Silent film star Stella Dora sees her career threatened by the advent of sound cinema. She makes a musical movie about pirates, but she can’t sing. Her impresario and lover has the idea of using the voice of Madeleine, a maid in a provincial hotel. In order not to jeopardize the star’s career, the conspirators, who include the sound engineer Gaston, use the playback technique and keep secret the fact that Stella is not the one singing. The plan succeeds better than they expected, the film is a great success, but Madeleine, ignored by the applauses and not even invited to the banquet after the premiere, begins to dream of getting out of anonymity. There is no lack of men who are ready to help her, more or less interested.
Édith Piaf was not a great actress, but the role suits her, the character actually having a lot in common with her own biography. When Piaf sings, the screen radiates magnetism. The song list does not include any of her famous hits, but still includes some beautiful songs composed by Marguerite Monnot. Yves Montand, young and nonchalant, does not yet sing in this film, but his presence justifies the heroine’s love. Serge Reggiani doesn’t sing here either, as he would in his later career. His Gaston has a naturalness to it, as opposed to the somewhat rigid style of the more seasoned actors in the cast. The melodramatic story has a modern ending and ends with a beautifully shot scene. ‘Étoile sans lumière‘, one of the first French films made after the war, at a time when the world of French cinema was trying to find its balance after years of occupation and collaboration, offers today’s viewer many moments of satisfaction, beyond the documentary interest and the opportunity to to listen once again to the voice of Édith Piaf.
‘Un secol de ceață’, romanul publicat în 2021 de Matei Vișniec la Editura Polirom este o carte monumentală. Din toate punctele de vedere. Este unul dintre cele mai complexe și mai captivante romane care s-au scris în literatura română. Este o carte în care istoria, filosofia și politica sunt combinate cu ficțiunea realistă, cu narațiunea documentară și cu proza fantastică. Este unul dintre cele mai voluminoase texte pe care am îndrăznit să le abordez vreodată. 866 de pagini. Dar ce pagini. În vremuri în care ‘se poartă’ cărțile subțirele și în care cei care mai citesc literatură tipărită preferă formatele de buzunar, Matei Vișniec are curajul să puna pe mesele și noptierele cititorilor un volum pe cât de dens și sofisticat în conținut, pe atât de greu (la propriu) de ținut în mână. Voi încerca să vă conving că această carte merită din plin efortul multor ore de lectură.
‘Un secol în ceata’ este povestea unui secol din istoria României și a Europei, povestită prin intermediul unei galerii de personaje care își au originea în satul Zariștea și orașul R. (Rădăuți) – locurile de baștină ale lui Matei Vișniec și ale familiei sale. Eroii sunt părinții și familia extinsă a autorului, prieteni, consăteni, vecini – o galerie de personaje din care chiar cele care aparțin declarat ficțiunii își au originea în oamenii pe care i-a cunoscut și printre care a trăit. Mai târziu, narațiunea se deplasează spre Paris, capitala Franței în care scriitorul a ajuns la sfârșitul anilor ’80 și galeria personajelor se lărgește și ea cu figuri ale intelectualității franceze și cu personaje ale exilului românesc. În fapt, cartea se poate spune că este compusă din două romane aproape independente, la fel cum istoria noastră și cultura noastră în ultimul secol sunt ca o monedă cu două fețe – România și exilul românesc.
Doua întâlniri istorice, poate imaginare, dar care ar fi putut avea loc în realitate, jalonează narațiunea. În capitolul care deschide cartea, suntem la 1 ianuarie 1913, prima zi a anului dinaintea primei conflagrații mondiale. În fața palatului Schönbrunn se întâlnesc două personaje singuratice. Unul dintre ele este pictor – nu prea talentat și cam frustrat căci nu i se permite să picteze decât din afara grădinii palatului. Celalalt este un imigrant cu accent asiatic, poate rusesc sau de fapt nu. Schimbă câteva cuvinte. Nu se vor mai vedea față în față niciodată. Numele lor este Adolf și Iosif. Daca acest episod este pur apocrif, cel de-al doilea este documentat istoric, cel puțin din punct de vedere al informației legate de prezența la Zürich, în 1916 și începutul lui 1917 a lui Lenin. Scriitorul francez Dominique Noguez a dedicat un eseu – ‘Lénine dada’ – posibilei întâlniri dintre Lenin – politicianul în exil care plănuia revoluția politică – și grupul dadaiștilor care începeau revoluția cea mai radicală în arta secolului 20. În literatura română tema a mai fost dezvoltată și de Andrei Codrescu în ‘ Ghid dada pentru postumani – Tzara și Lenin joacă șah’ apărută în versiune românească în 2009 la Editura Curtea Veche. Un capitol târziu al romanului lui Matei Vișniec relatează o întălnire dintre autor (identificat pentru prima dată în carte prin numele său) și Noguez. Acesta îl considera pe Lenin infectat de virusul distrugerii, dar îndreptându-l în direcția întregii societăți și nu doar a artei, cum o făcuseră dadaiștii:
‘- … vă mărturisesc că explicația dumneavoastră legată de eșecul comunismului este singura de natură să mă satisfacă.
– Și eu cred că este singura plauzibilă. Comunismul, așa cum s-a manifestat el în acest secol, prin dimensiunea sa absurdă, ține de dadaism, este expresia unui nihilism aplicat. Să pleci de la o idee generoasă pentru a construi paradisul pe pămînt și să ajungi în final la 100 de milioane de morți, ei bine, acest drum nu poate fi înțeles fără cheile oferite de mișcarea Dada. Din acel laborator distructiv numit cabaretul Voltaire a scapăt la un moment dat un virus monstruos … Cum lumea civilizată se prăbușea, cum nimic din ceea ce Occidentul construise din punct de vedere filozofic și cultural nu mai avea sens pus în balanță cu ororile de pe cimpurile de luptă ale Europei, dadaiștii au procedat la imolarea limbajelor … Lenin a dus flacăra mai departe, ruinînd practic ideea de utopie.’ (pag. 789)
Prima parte a cărții sau, daca vreți, primul din tandemul de două romane care alcătuiesc ‘Un secol de ceață’ are titlul ‘Minodora’. Este numele mamei povestitorului, a cărei familie din satul bucovinean Zariștea este deportata în Bărăgan la începutul anilor ’50 după ce primarul instalat de comuniști o încadrase în categoria ‘chiaburilor’. Narațiunea se concentrează în această primă perioadă a dictaturii comuniste și în special asupra procesului de colectivizare forțată și de distrugere a clasei țărănești. Evenimentele se petrec, în majoritate, înaintea anului 1956, anul nașterii scriitorului. Cum privește copilul întâmplările din jur și cele care îi sunt relatate sau pe care le reconstituie mai târziu?
‘ … am prins totuși în copilăria mea o secvență istorică interesanta. Că și cum o cometă ar fi trecut pe acolo, iar eu m-aș fi născut la timp ca să-i contemplu coada … În ciuda dramelor și ororilor provocate de al Doilea Război Mondial, precum și de desele schimbări de frontieră, în micul meu oraș, precum și în toată zona Bucovinei mai există un fel de simbioză culturală : românii, nemții, evreii și ucrainienii trăiau împreună.’ (pag. 526)
‘Există, poate, în viețile multora etape de acest gen, când de fapt istoria și mai ales suferințele altora nu ne ating cu nimic. În timp ce milioane de țărani români simțeau cum li se rupe sufletul întrucît trebuiau să-și dea pamîntul și animalele la colectivă, eu cîntam la școală cîntece patriotice și îmi doream să fiu cît mai repede făcut pionier. Cînd mama era obligată să meargă ea însăși, împreună cu alți învățători și profesori, cu lămurirea pe la țărani, eu descopeream miracolul filmelor de desene animate, în fiecare duminică. Nimic nu mi se părea mai important în viață decit acest ritual de sfirsit de săptămînă, cînd primeam un leu ca să merg la matineu și un leu pentru înghețată, și plecam, împreună cu Lică și cu frații Laicaș, spre Cinematograful Unirea. Se afla lumea în pragul unui război atomic întrucît sovieticii instalaseră rachete cu ogive nucleare în Cuba, iar americanii îl somau pe Hrușciov să le retragă? Chiar dacă mi s-ar fi spus atunci că întreaga omenire era confruntată cu un teribil pericol, probabil că tot la matineul de duminică m-aș fi gîndit. Toată copilăria mea s-a derulat sub un clopot de sticlă. M-au protejat familia și grădinile de pe strada Voluntarilor, poveștile Fraților Grimm și filmele cu Stan și Bran, emisiunea “Bună seara, copii …” …’ (pag. 533-534)
Multe dintre romanele de asemenea amploare se ocupă de relația dintre om și istorie. Este pentru prima dată în literatura romana, după știința mea, că această relație este abordată frontal, explicit, amplu. Singura experiență similară am trăit-o la lectura unora dintre romanele lui Marin Preda, dar acolo, și din motive legate de perioada în care au fost scrise și publicate, imaginea este mult mai voalată. Aici, unul dintre personaje, pictorul Ilutiu Zakarian exprimă sentimentul în mod explicit:
‘- Vreau să spun că foarte des ISTORIA își bate joc de noi. Și că uneori, noi, chiar cînd sîntem dotați cu ceva minte, nu avem de ales … O lăsăm să-și bată joc de noi. Nu s-au scris deocamdată cărți despre cum își bate joc ISTORIA de oameni, dar bătaia de joc este atît de mare încît într-o bună zi se vor scrie …’ (pag. 321)
Sentimente similare sunt exprimate de mama eroului, Minodora, într-un moment de cumpănă, în care i se cere, pentru a-și păstra postul de învățătoare, să participe la activitatea grupului de propagandiști care ‘lămureau’ țărănimea să se alăture colectivizării, în satul natal:
‘Cît fusese mică, deseori i se atrăsese atenția, cînd mergea cu frații ei sau cu alți copii la scăldat, să nu se aproprie de bulboane. De altfel, toți copiii știau unde se aflau bulboanele, în general la cotituri, acolo unde rîul făcea cîte o curba. De cite ori nu contemplase cu uluire cum se rotea apa în acele locuri din cauza bulboanelor. Acum Minodora se întreba dacă nu cumva și ISTORIA, în curgerea ei, forma din cînd în cînd bulboane, aspirind în ele mii și mii de oameni, chiar milioane de oameni, fără să le dea nici cea mai mică șansă de a se extrage, de a se salva.’ (pag. 277-278)
Celor care cunoaștem activitatea de dramaturg a lui Matei Vișniec ne este familiară o altă metaforă-cheie în construcția narativă a romanului. Ea a fost introdusa în creația scriitorului în piesa sa de teatru ‘Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal’, unul dintre textele sale de succes, piesa jucată în multe limbi pe scenele lumii (eu am văzut-o la Tel Aviv, la Teatrul Karov al lui Nicu Nitai, în limba ebraică). Este metafora azilului de boli mintale. Parafrazându-l pe Shakespeare, Matei Vișniec ar putea scrie că ‘Întreaga lume este un azil și toți bărbații și femeile sunt pacienții’. Un alt personaj formidabil al cărții este doctorul Hubert Mirwald, directorul unui azil de boli mintale cu totul special. Nebunii, precum bufonii, pot spune răspicat ceea ce activiștii anilor ’50 încă învăluiau în cuvinte de propagandă. Un bolnav internat în azil trimite scrisori lui Gheorghiu-Dej și altor conducători în care denunță nocivitatea ideologică a lui Dumnezeu, dar și cea a cailor care îi leagă pe țărani de pământ și trage semnalul de alarmă în legătură cu faptul că limba română cu înfloriturile și metaforele sale, cu substantivele și verbele subversive, nu este compatibilă cu construcția comunismului. Ajung în grija doctorului Mirwald, mai devreme sau mai târziu, și înflăcărații promotori ai regimului, de la Petrică Țofel, primarul violent al Zariștei, călugărit pentru a-și răscumpără păcatele, până la poetul activist Sergiu Condurache, care este transformat de o călătorie în munții și pădurile adânci ale Bucovinei, unde trăia populația dotată cu forțe magice a huțulilor.
Galeria de personaje creată de Matei Vișniec reconstituie un univers uman, uneori sarcastic, alteori fantastic, totdeauna plin de omenie. Trei prieteni – medicul evreu Adam Yoel, șeful de gara român Arcadie Sclipa și directorul german al azilului Hubert Murwald – se întâlnesc vreme de decenii la partide de table. Tripletul lor amintește ‘Take, Ianke și Cadâr’, piesa unui alt mare dramaturg român. Pictorul Zakarian pictează după comandamentele epocilor prin care trece România, și nu de puține ori este obligat să-și dea jos tablourile aflate la locuri publice de cinste, sau să picteze deasupra, pentru a refolosi pânza. Portretul lui Stalin domină vreme de peste un deceniu clădirea gării din R., este curățat în fiecare zi, dar nopțile, el devine un mijloc de comunicare între Sclipa, acarul Costache și ‘părintele popoarelor’, ba chiar și un canal de procurare a mărfurilor de contrabandă din URSS. Fantasticul se împletește cu realul, dar însăși realitatea acelor vremuri nu putea să fie altceva decât o tragică farsă. Matei Vișniec lărgește uneori perspectiva istorică și ne trimite în anticamera încăperii în care Stalin își trăiește ultimele ore ale vieții. Când are loc inevitabilul, care pentru fanaticii comunismului era și imposibilul, își face apariția ceața – o altă metaforă puternică pentru confuziile ideologice și prăbușirea unei lumi, metaforă prezentă și în titlul cărții. O vom regăsi în partea a doua, spre final, când ceața invadează Parisul contemporan, abia ieșit din pandemie:
‘Toată lumea a crezut că avem de-a face cu un simplu fenomen meteorologic. Când plouă se mai lasă și ceața, așa scrie în manuale. Niciodată ceața la Paris nu durează mai mult de câteva ore, cel mult o jumătate de zi. Acum însă nu dă semne că s-ar risipi curînd. Ba chiar devine din ce în ce mai deasă.
Pe stradă, oamenii au început să se izbească unii de alții din cauza ceții. Din cînd în cînd aud bufnituri … semn că se izbesc între ele și mașinile. În Place d’Italie un om a fost călcat de mașină pe trecerea de pietoni. Din cauza ceții, șoferul nu a văzut culoarea semaforului.
…
… viteza mașinilor a fost redusa obligatoriu la 20 de kilometri pe oră. În prezent, bicicletele și trotinetele sint însă mai periculoase decit mașinile. S-au izbit unii de alții nu știu cîți bicicliști și au fost și cazuri mortale. … Din cauza ceții, șoferii claxonează din ce în ce mai des. Din tot orașul se aud strigate, claxoane, sirene …’ (pag.728)
‘Un secol de ceață’ este, de altfel, și una dintre creațiile literare pe care le datorăm pandemiei. Poate că fără perioadele îndelungate de izolări, această carte, scrisă și terminată în primele 16 luni de la izbucnirea COVID-ului nu ar fi văzut lumina tiparului sub această formă. Găsim în carte și o descriere formidabilă a Parisului din lunile de izolare, orașul luminilor pustiu, văzut cu ochii unui om al străzii.
A doua parte a cărții are un titlu mult mai lung, un titlu programatic: ‘Răul are întotdeauna un frate geamăn’. Matei Vișniec înfruntă aici mantra imposibilității comparației dintre dictaturile și genocidurile secolului. Ajuns în lumea liberă la sfârșitul perioadei comuniste, autorul povestitor este confruntat cu peisajul unei intelectualități libere să se exprime, dar care face alegeri ideologice care par stranii tânărului care fugise de cenzura și de presiunea ideologică a comunismului real. Structura narativă se schimbă și ea în această a doua parte a cărții. Primele capitole alternează punctele de vedere ale povestitorului (întors temporar în România și surprins aici de blocada pandemiei) și ale prietenului său francez Georges, un intelectual influențat de ideile liberal-progresiste ale stângii europene. În a doua parte naratorii devin Gică – un homeless parizian, și el român la origine, descendentul uneia dintre familiile din Zariștea bucovineană – și … piticii din grădina casei lui Vincent și Emilia, doua personaje cunoscute din prima parte a cărții. Cei doi se întâlniseră la București, în 1953, la Festivalul Tineretului. Vincent – comunist convins – reușește să o aducă în Franța pe Emilia, translatoarea care colabora cu Securitatea în interceptarea corespondenței dintre români și francezi. Realitatea și fantasticul din nou se combină și se confundă.
Unul dintre subiectele principale ale celei de-a doua părți a cărții îl reprezintă prăpastia ideologică dintre intelectualii occidentali și cei veniți din România. Din punctul de vedere al lui Georges:
‘… acum, citind ce scrii despre comunismul obtuz și dogmatic din anii ’50 în România și în Uniunea Sovietică, trebuie să-ți mărturisesc că nu vorbim aceeași limbă. Pentru tine cuvintul ‘comunism’ înseamnă dictatură, îndobitocire, mascaradă, Gulag, crima, tortura, oportunism, lașitate, cinism, genocid … Pe scurt, numai conotații negative. În mintea mea acest cuvânt nu are aceleași rezonanțe. Poveștile pe care le-am auzit eu despre comuniști, la scoală și în grupul de artiști care mi-a ținut loc de familie, sunt cu totul diferite.
Mai toți prietenii mei aveau, în camerele lor, cîte un afiș cu Che Guevara. Cînd eram eu student, principala temă de dezbatere era eurocomunismul sau cum să facem că să ieșim definitiv din acel comunism dogmatic, incapabil de evoluție al Uniunii Sovietice. … Comunismul de tip sovietic ni se părea o caricatură nedreaptă a unui comunism umanist capabil încă, din punctul nostru de vedere, să reprezinte o alternativă la capitalismul fără suflet și fără alte idealuri decit cistigul.’ (pag. 605)
Critica cea mai acerba este îndreptată împotrivă tovarășilor de drum, a intelectualilor francezi colaboraționiști ai comunismului, cei pe care Lenin îi numea ‘idioții utili’. În demascarea orbirii acestora este înrolat și Paul Goma, care apare ca personaj într-un singur capitol, întrebând – retoric – ce i-a determinat pe un Picasso să picteze portretul lui Stalin sau pe un Aragon să scrie un poem de glorificare al KGB-ului, în condiții de deplină libertate, fără ca cineva să le fi stat cu un pistol la tâmplă. Personajul lui Georges este extins, viața să se prelungește de-a lungul unui întreg secol, autorul îl face contemporan cu personalități de la Barbusse la Melenchon, extinzându-i și registrul trădărilor. Dar și pentru el vine un moment al judecații și o sentință care apelează din nou la metafora ceții:
‘ … nu trebuie să vă simțiți vinovat. Orice adevărat utopist, orice adevărat revoluționar care crede în doctrina sa își secretă propria platoșă mentala pentru a nu ceda îndoielii. Creierul dumneavoastră a secretat ceața pentru a vă proteja de dubii. Creierul are această calitate încă misterioasă: pe cei care doresc din tot sufletul binele omenirii și au impresia că dețin cheia pentru binele omenirii nu-i lasă niciodată să se aproprie de uși pe care cheia respectiva nu le poate deschide …’ (pag. 801)
Este vorba despre ceața interioară care ne duce spre dezastru. Dezastru personal, dezastru colectiv ca societate și ca umanitate. Cu ‘Un secol de ceață’, Matei Vișniec dă literaturii române unul dintre romanele sale cele mai complexe și mai solide, o carte de referință pentru istoria și cultura română, franceză, europeană. O carte care se cere citită, recitită, înțeleasă și dezbătută.
Câteodată mi se împlinesc previziunile. Chiar și cele bune. Așa stau lucrurile cu una dintre prorocirile mele făcute la începutul acestui an în articolul ‘2023 – Anul care va fi‘ al rubricii CHANGE.WORLD. Scriam atunci că voi fi foarte surprins dacă nici unul dintre Premiile Nobel din domeniile științei din acest an nu va fi decernat unei descoperiri și tehnologii legate de combaterea pandemiei COVID-19 și, în special, de producția de vaccinuri. Prorocirea aceasta avea să se împlinească în acest an, încă din prima zi a săptămânii anunțurilor, odată cu publicarea numelor celor doi laureați ai premiului pentru fiziologie sau medicină.
Numele celor doi câștigători sunt Katalin Karikó și Drew Weissman. Cercetarea pentru care au fost premiați a avut loc la Universitatea din Pennsylvania începând cu sfârșitul anilor ’90, și rezultatele au fost publicate în anul 2005. Anunțul oficial menționează că premiul este acordat „pentru descoperirile lor referitoare la modificările bazei nucleozide care au permis dezvoltarea de vaccinuri ARNm eficiente împotriva COVID-19”. Traseul parcurs de această descoperire, ca și biografiile celor doi savanți nu au fost însă lipsite de obstacole. Karikó s-a născut în Ungaria în 1955, a studiat și și-a luat doctoratul la Universitatea din Szeged, unde și-a făcut lucrările postdoctorale la Centrul de Cercetare Biologică. După câțiva ani, universitatea a rămas fără bani și postul respectiv a fost eliminat, ceea ce a determinat-o să emigreze, în anul 1985, împreună cu familia sa. Colaboratorul ei, americanul Weissman, născut în 1959, este primul profesor al catedrei Roberts în cercetarea vaccinurilor, director al Institutului Penn pentru Inovație ARN și profesor de medicină la Perelman School of Medicine, de la Universitatea din Pennsylvania (Penn). În 2006, Weissman și Karikó au co-fondat firma RNARx. Obiectivul lor a fost de a dezvolta noi terapii bazate pe ARN. În 2020, tehnologia lor ARN modificat a devenit componenta de bază a vaccinurilor Pfizer/BioNTech și Moderna, implementate în întreaga lume împotriva pandemiei COVID-19.
Care este ideea centrală a contribuției celor doi savanți? În celulele vii, informațiile genetice codificate în ADN sunt transferate către ARN-ul mesager (ARNm), care este folosit ca matriță pentru producția de proteine. În anii 1980, au fost introduse metode eficiente de producere a ARNm fără cultură celulară, numite transcripție in vitro. Acest pas decisiv a accelerat dezvoltarea aplicațiilor biologiei moleculare în mai multe domenii. Problema principală era reacția de respingere, anti-inflamatorie a organismului în contact cu ARN-ul mesager. Experiențele complementare, cea de biolog a lui Katalin Karikó și cea de imunolog a lui Drew Weissman, i-au condus pe cei doi la propunerea de a introduce ARN modificat, similar celui produs natural în celulele mamare. Reacția inflamatorie este minimă. După 15 ani de la publicarea acestor rezultate, vaccinurile produse de firmele BioNTech și Moderna au salvat milioane de vieți și au redus efectele bolii în zeci sau poate sute milioane de cazuri de contaminare cu COVID-19. Vaccinurile bazate pe această tehnologie au un ciclu de dezvoltare și de testare mult mai scurt decât vaccinurile tradiționale pe bază de virus, proteine și vectori, care necesită o cultură celulară la scară largă. Ele pot fi considerate și ca o platformă care facilitează considerabil producția de vaccinuri împotriva variantelor COVID sau ale altor boli.
Biografia lui Katalin Karikó nu a fost deloc ușoară, cariera ei constând dintr-o serie de confruntări cu împotrivirile și respingerile. După ce a părăsit Ungaria, a început pentru ea viața – nu foarte ușoară –, cea a unei tinere femei emigrante venită din Europa comunistă. Instituțiile americane preferă absolvenții universităților americane, și chiar dintre acestea, le preferă pe cele cu nume. De patru ori cercetările sale au fost oprite și ea a rămas fără fonduri și chiar fără post. La începutul anilor 2000 a fost chiar în pericol de a fi deportată, până când și-a reglementat situația legală cu autoritățile de imigrație. Ani de zile a trecut de la un post de cercetare prost plătit la altul și uneori chiar a dormit în biroul ei. În 2013, a fost forțată să se retragă din Penn și apoi a făcut naveta pentru a lucra la BioNTech. Nu a renunțat însă niciodată. Nici mama ei nu a renunțat vreodată la speranța că fiica sa va câștiga în cele din urmă un Nobel. Din păcate, a murit cu doi ani în urmă, înainte de a-i vedea victoria. ” … în fiecare toamnă asculta și îmi spunea: „Știi, s-ar putea să primești anul acesta”. iar eu replicam: „Mamă, nici măcar nu am putut obține o subvenție”.
Multe dintre jaloanele biografiei lui Katalin Karikó pot fi regăsite și în cea a lui Ferencz Krausz, unul dintre cei trei câștigători ai Premiului Nobel pentru Fizică. Krausz (născut tot în Ungaria în 1962) este expert în știința attosecundei. Attosecunda este a trilioana parte din a trilioana parte dintr-o secundă. Krausz este director la Institutul de Optică Cuantică „Max Planck” și profesor de fizică experimentală la Universitatea „Ludwig Maximilian” din München, Germania. Și-a început studiile la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, iar masteratul și doctoratul și le-a luat la Universitatea Tehnologică din Viena. Ceilalți doi laureați sunt francezii Pierre Agostini (născut în 1941) fizician experimental și profesor emerit la Universitatea de Stat din Ohio, cunoscut pentru munca sa de pionierat în fizica laserului câmpului puternic și știința attosecundei, și Anne L’Hullier (născută în 1958) de la Universitatea Lund din Suedia, expertă în interacțiunea dintre câmpurile laser scurte și intense cu atomii. Comunicatul Comitetului Nobel menționează că premiul este acordat „pentru metode experimentale care generează impulsuri de lumină de attosecunde pentru studiul dinamicii electronilor în materie”. Pierre Agostini, Ferenc Krausz și Anne L’Huillier au demonstrat o modalitate de a crea impulsuri de lumină extrem de scurte care pot fi folosite pentru a măsura procesele rapide în care electronii se mișcă sau schimbă energie. Cu alte cuvinte, cei trei savanți europeni au creat uneltele care permit verificarea unor teorii ale fizicii fundamentale, care au loc în intervale de timp atât de scurte, încât ele erau demonstrate doar teoretic, prin metode matematice.
Și în tripletul de savanți care a câștigat în acest an Premiul Nobel pentru Chimie se află un cercetător născut și format într-o țară fostă comunistă. Este vorba despre Alexei Ekimov (născut în 1945), un fizician rus expert în stări solide care a descoperit, în 1981, nanocristalele semiconductoare cunoscute sub numele de puncte cuantice. Din 1999, Ekimov trăiește și lucrează în Statele Unite în calitate de cercetător științific pentru Nanocrystals Technology, o companie cu sediul în statul New York. Premiul îl va împărți cu Moungi G. Bawendi (născut în 1961 la Paris, fiul unui matematician tunisian) de la M.I.T. și cu Louis E. Brus, chimist american născut în 1943, de la Universitatea Columbia din New York. Fiecare din acești trei savanți a adus o contribuție însemnată la descoperirea și dezvoltarea punctelor cuantice, nanoparticule atât de mici, încât dimensiunea lor le determină proprietățile. Aceste cele mai mici componente ale nanotehnologiei, printre multe alte lucruri, pot fi găsite acum în aparatura de larg consum precum televizoarele și lămpile cu LED-uri și, de asemenea, pot ghida chirurgii atunci când îndepărtează tumorile. Încă de la începutul anilor 1980, Alexei Ekimov a reușit să creeze efecte cuantice dependente de dimensiune în sticla colorată. Culoarea provenea din nanoparticule de clorură de cupru, iar Ekimov a demonstrat că dimensiunea particulelor afecta culoarea sticlei prin efecte cuantice. Câțiva ani mai târziu, Louis Brus a fost primul om de știință din lume care a demonstrat efectele cuantice dependente de dimensiune în particulele care plutesc liber într-un fluid. În fine, în 1993, Moungi Bawendi a revoluționat producția chimică de puncte cuantice, obținând particule aproape perfecte. Această calitate superioară a fost necesară pentru ca acestea să poată fi utilizate în aplicații.
Biografiile savanților care au obținut premiile Nobel în disciplinele tehnice au generat și vor continua să genereze discuții. Alexei Ekimov este născut în Rusia. Ungaria se mândrește, desigur, cu numele celor doi savanți maghiari care au câștigat premii în acest an. Aceste premii aduc la 14 numărul Premiilor Nobel câștigate de savanți născuți în Ungaria, 12 dintre ele fiind în domenii științifice. Trebuie observat însă că toți laureații, aproape fără excepție, au lucrat și și-au publicat descoperirile pentru care au fost premiați în afara Ungariei. Este emigrarea un fel de condiție a succesului? Fenomenul nu este nici măcar limitat la Ungaria sau la țările Europei de Est. Cei trei savanți francezi care au primit premii Nobel în acest an lucrează sau predau la universități din afara Franței. Cui aparțin până la urma premiile lor? Voi spune că, în primul rând, le aparțin lor însuși, geniului științific și inteligenței tehnologice ale fiecăruia dintre ei. Apoi, merite incontestabile, cred, au și universitățile și centrele de cercetare care le-au asigurat condițiile de lucru, le-au înlesnit activitățile și le-au publicat rezultatele. În fine, o condiție esențială mi se pare libertatea de a comunica și de a colabora cu savanți din toată lumea. Întâmplarea nașterii într-un loc sau altul pe planetă și originea etnică îmi par a fi elemente secundare și lipsite de importanță. Clasamentele de laureați ai Premiilor Nobel după țări sunt la fel de puțin importante ca și clasamentele pe medalii de la Olimpiade. Laurii aparțin celor ale căror frunți au trudit pentru ei.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Life of crime‘, the 2013 film by director and screenwriter Daniel Schechter is an adaptation of a novel by Elmore Leonard, a kind of prequel with the main heroes being the two crooks who also appear as the lead characters in the film Quentin Tarantino 1997 production of ‘Jackie Brown ‘. The approach is much lighter, Schechter doesn’t go as far as Tarantino does with the cruelty towards his own characters. Despite the top class cast and a plot with enough twists, in the style of the films of the Coen brothers (the other visible source of inspiration), ‘Life of Crime‘ is an enjoyable but not a memorable film. In cinematography, sometimes, too much niceness does not take the movie far.
The story takes place in Detroit. Ordell and Louis are partners in crime, that’s what they did and will do all their lives. The two plan to kidnap Mickey, the beautiful wife of Frank, a real estate bussinesman, by transporting her to the home of Richard, an accomplice that it is clear that any villain should avoid, a neo-Nazi named Richard. The problem is that Frank, who is also a crook in his own business, had just sent in the divorce papers and has no intention of paying the ransom demanded. Mickey proves to be an inconvenient victim and differences between the three villains soon emerge. Actually, the story is just beginning.
The cast is of best quality and the acting performances do not disappoint. For Jennifer Aniston and Tim Robbins, the roles of the Dawsons are not the best of their careers, but they suit them and the two do well in them. The pair of villains are played by Yasiin Bey and John Hawkes – both give excellent performances and only fame separates them from Samuel L. Jackson and Robert De Niro who appear in the respective roles in Tarantino’s film. Two other supporting roles are well sketched by Mark Boone Junior and Isla Fisher. ‘Life of Crime‘ succeeds to be enjoyable entertainment. It could have been more. Some would say, however, that this is no small thing either.
