‘L’appartement‘ (1996) is a special film from many points of view. Young people’s love intrigues, especially those set in Paris, were among the favorite subjects of French filmmakers in the 90s. ‘L’appartement‘ would belong to this category describing the relationships between two men and two women between the ages of 20 and 30, but it wraps everything up in a very well written mystery plot à la Hitchcock. The main crime, however, is not violent. It’s more about the destruction of a love relationship, and the mobile is another love – passionate enough to be harmful. And if all this doesn’t sound interesting and sophisticated enough, the plot of the story is borrowed from Shakespeare’s ‘A Midsummer Night’s Dream’. The script and direction belong to Gilles Mimouni and ‘L’appartement‘ was the first and only feature film he directed. He also participated as a co-screenwriter and producer in the making a few years later of the American remake of ‘Wicker Park’ and … that’s about it. Why? Perhaps the profession of architect offered him more creative challenges than the world of film? Another mystery about this movie that is so different.
The story takes place in two temporal planes developed in parallel. Two years ago, Max and Lisa lived a beautiful love story that was interrupted, maybe because a series of broken communications, as we are in the last decade without mobile phones and instant messaging. What is the role played by Alice, Lisa’s friend, the messenger who watched them voyeuristically from her window in the front wing of the U-shaped building where the young lovers’ apartment was located? Is Max’s best friend Lucien involved? Two years later, Max – turned businessman and on the verge of a socially well-placed marriage – seems to find Lisa again. Did their love last? Max abandons everything to look for her, but instead of Lisa he stumbles upon Alice. She, also in love with Max, has a chance to replace the fascinating Lisa?
Max and Lisa are played by Vincent Cassel and Monica Monica Bellucci, a fascinating on-screen couple who would become a real-life couple for the next 15 years after meeting on the set of this production. All the more remarkable is the acting achievement of omane Bohringer who manages to overshadow his famous partners and make of Alice the key character of the plot. Jean-Philippe Écoffey – a lesser-known actor but very suitable here – completes the quartet. Also appearing in the cast is Sandrine Kiberlain, another actress I like a lot, but who here has a role far below her huge potential. ‘L’appartement‘ has a very well-written script that keeps the viewers’ attention permanently and an ending that I think satisfies most people. It is one of the good French films of the 90s.
Movie buffs who want to see what movies considered quality entertainment looked like in the 80s can pick ‘Midnight Run‘ (1988). The director is Martin Brest, whose filmography includes less than ten titles, of which, however, more than half were great successes. It was his first film after the 1984 mega-success with ‘Beverly Hills Cop’. Robert De Niro, who plays the lead role, was already considered one of the best, if not the best actor of an exceptional generation. Most of his blockbuster films up to that point had been monumental saga productions inspired by the American history or current affairs political dramas. The opportunity of an interesting role in a ‘lighter’ film was therefore accepted with great enthusiasm. It was an opportunity for De Niro to also demonstrate his comedic talent and to participate in the production of an action movie. In fact, it would be his first role in the genre in which he would go on to do many more roles (both of ‘good guys’ and ‘bad guys’) in the years and decades to come.
The profession of bounty hunter has a tradition in American history and in the history of the American cinema. I knew this mostly from westerns. It’s about catching fugitives with bounties on their heads. I don’t know if it is still practiced today, but if we are to go by this film, it was still practiced in the 80s of the 20th century. Jack Walsh, the hero of the film, is an ex-cop now bounty hunter who receives the mission to catch and transport to Los Angeles Jonathan Mardukas, a mob accountant, so that he can be a witness in a trial. Jack finds him easily, but in a short time he discovers that he is competing with the FBI who wants to charge Mardukas with federal crimes, with the mob who wants to shut him up or recover the money he he embezzled them, and with a redoubtable professional colleague. The film becomes a road trip movie in which the two will travel by plane, train, car and bus across America while trying to stay alive. The relationship between two handcuffed people (variation on another classic American movie theme) also evolves in an unexpected way.
The trivia surrounding this film made 35 years ago informs us that the two main roles were coveted by almost all the stars of Hollywood at the time. The director and producers decided to rely on the presence of Robert De Niro in the credits, without recruiting well-known actors for the rest of the cast. The decision turned out to be inspired. The role of the accountant is played by Charles Grodin and the collaboration between him and De Niro is perfect. The friendship that blossoms on screen is believable and gains consistency as the story unfolds. As an action film ‘Midnight Run‘ will satisfy fans of the genre. It doesn’t contain very original ideas, but all the chases and stunts make sense, are well filmed and have humor. The dialogues are also likable, without exaggerations or vulgarities. ‘Midnight Run‘ was and remains enjoyable entertainment that deserves to be watched or re-watched.
‘Birth‘ (2004), directed by Jonathan Glazer is a strange and original film that has the potential to take many viewers out of their comfort zone. It’s beautifully shot and the soundtrack uses classic techniques where the music envelops and amplifies the story on screen. These characteristics as well as the female protagonist shrouded in ambiguity and blonde on top immediately bring to mind Hitchcock’s classic psychological thrillers. However, the plot is much darker and from this point of view the reference creator seems to be rather Roman Polanski. A film with quite a few ‘white spots’, which, however, has the chance of a more than satisfactory contemporary viewing.
The story takes place in the environment of the wealthy society of Manhattan. The opening scene happens in Central Park. We see a man (actually his silhouette) jogging and at one point collapsing under a bridge. The next scene (and the rest of the story) takes place 10 years later. Anna, the widow of the man whose name was Sean, visits his grave at the cemetery. Then she returns to the car where the man she is about to remarry was waiting for her. Next comes the party where the two announce the happy event. The course of the heroes’ lives is disturbed by the appearance of a ten-year-old boy who claims to be the reincarnation of Sean. Anna, her fiancé and the good families that surround them are skeptical of the story. And yet young Sean knows many of the most personal details about the family and the intimate relationships between Anna and Sean. Anna’s confidence begins to waver. In fact, she had never come to terms with Sean’s death. A new opportunity, no matter how strange the situation?
In describing such unusual situations, screenwriters and directors have two approaches at hand: either to provide, preferably in the last scene of the film, a logical explanation for what was happening on the screen, including facts or phenomena that go beyond the normal and rational ; or go along the lines of the fantastic, absorbing the viewers into a world with different logics than the one in which we live. Jonathan Glazer and his co-writers walk the line of the fantastic for a good part of the time, only to make a 180-degree turn at the end. The performance is technically excellent. Nicole Kidman creates here one of the best roles of her career. Lauren Bacall, who in 2004 was entering her seventh decade as an actress, a decade during which she continued to be active until almost the end, appears in a fairly consistent role. The rest of the cast, however, falls behind in my opinion and this is why this film lacks the consistent quality and failed to achieve the success it could have had. In such a movie, where the key character is a ten-year-old boy, I found the choice of the young actor uninspired. Through him, Sean’s personality (the silhouette in the opening scene) should have taken shape, or it doesn’t. Instead of a mystery, we are offered as an explanation a character deviation that is too weakly substantiated and too easily solved. ‘Birth‘ could have been a great film. As it is it remains just a film that – for better or worse reasons – we will hardly forget. But even that is no little achievement.
‘Les enfants terribles‘, made in 1950, is the result of the collaboration of two very talented filmmakers. Jean Cocteau was one of the most famous French writers – poet, playwright, novelist – of the 20th century, but also a screenwriter, actor and film director. He chose, however, for the screen adaptation of his highly successful novel ‘Les enfants terribles’ to be directed by the young Jean-Pierre Melville. He was at that time a great hope and his debut film, ‘Le silence de la mer’, also a screen adaptation, but after Vercors, had impressed Cocteau. The writer thought, perhaps, that he would be able to intervene and dominate the directorial aspects as well, but Melville was already not only a director with personality but also an assertive nature. Conflicts between the two during production became the stuff of legend and gossip. The result of the thorny collaboration between the two, however, is impressive – a very special film, but one that needs to be seen and appreciated differently than an ordinary film.
The terrible children are Elisabeth and Paul, sister and brother, from a wealthy Parisian family. The obsessive connection between them is the basis of the story in the film. Elisabeth is a few years older, and takes care of both their sick mother and Paul, who is also sickly and prefers to spend his days in bed. The two live in the same room and their intimacy borders on incest. They build a universe of their own, with a setting full of decadent symbols, with cruel and sophisticated psychological games. When other characters appear in their lives – Gerard who is in love with Elisabeth, Michael who marries Elisabeth but not for long, and Mariette who falls in love with Paul, the pair of siblings will draw them into their maze of intrigues, while keeping intact their feelings for each other. Paul will do it through passivity, Elisabeth through actions bordering on crime. Their subtle games are constantly played on the edge of an abyss from which death lurks, in the good tradition of existentialist literature.
‘Les enfants terribles‘ is one of Melville‘s films that doesn’t feature gangsters, but the psychological tension can be said to have the intensity of some of his best thrillers. The characters seem to live permanently between dream and reality (by the way, Paul is the sleepwalker). To reproduce this atmosphere, Melville resorts to off-screen voice, with the text extracted from the novel and in Cocteau‘s reading. The words complement the visual compositions excellently here. The cinematography belongs to Henri Decaë, with whom Melville had also worked in his debut film, with whom he and other creators of the Nouvelle Vague generation would work with in many of their later famous movies. The first scene of the film (a snowball fight) is also shot in a choreographed dynamic, with a mobile camera, which anticipates techniques that would become familiar a decade later. Decaë combines unusual angles, spectacular staging and emphasizing the psychology of the characters. The Elisabeth – Paul – Gerard triangle is also similar to the triangles of lovers that we will find ofter in the Nouvelle Vague films. Nicole Stéphane, the actress who plays Elisabeth, dominates the cast. Descendant of the Rothschild family and a fighter in the Resistance (like Melville), she had an incredibly short screen career. What a pity. The music is built on the baroque sounds of Vivaldi’s and Bach’s music. The style of speaking the lines seems taken from the stage of the French Comedy, and the effect is that of watching a spectacular and passionate opera performance. As with an opera performance, however, convention must be understood and respected. Viewers who do not understand and do not know it run the risk of not enjoying this fascinating and decadent film.
I have watched in the past few years several documentaries or docu-dramas dedicated to the life and career of Édith Piaf. The moment came to see one of the films in which she acted and sang. My curiosity was satisfied by the opportunity to watch ‘Étoile sans lumière‘ – the 1946 film by director Marcel Blistène, who was at his first feature film. Time has left its mark on this film, but there are many good reasons to see it even today. Édith Piaf is of course the main attraction, but this film also features Yves Montand at his screen debut. Piaf and Montand were living a passionate love story at that time. Their love crosses the screen.
The subject of the film is also very interesting, capturing the transitional moment of cinema from the period of silent films to that of talking and singing films. It is therefore about the years 1928 – 1930, although the scenography and costumes are not very rigorous in recreating the period. The theme would later be covered in numerous other memorable films from ‘Singin’ in the Rain’ to ‘The Artist’. Silent film star Stella Dora sees her career threatened by the advent of sound cinema. She makes a musical movie about pirates, but she can’t sing. Her impresario and lover has the idea of using the voice of Madeleine, a maid in a provincial hotel. In order not to jeopardize the star’s career, the conspirators, who include the sound engineer Gaston, use the playback technique and keep secret the fact that Stella is not the one singing. The plan succeeds better than they expected, the film is a great success, but Madeleine, ignored by the applauses and not even invited to the banquet after the premiere, begins to dream of getting out of anonymity. There is no lack of men who are ready to help her, more or less interested.
Édith Piaf was not a great actress, but the role suits her, the character actually having a lot in common with her own biography. When Piaf sings, the screen radiates magnetism. The song list does not include any of her famous hits, but still includes some beautiful songs composed by Marguerite Monnot. Yves Montand, young and nonchalant, does not yet sing in this film, but his presence justifies the heroine’s love. Serge Reggiani doesn’t sing here either, as he would in his later career. His Gaston has a naturalness to it, as opposed to the somewhat rigid style of the more seasoned actors in the cast. The melodramatic story has a modern ending and ends with a beautifully shot scene. ‘Étoile sans lumière‘, one of the first French films made after the war, at a time when the world of French cinema was trying to find its balance after years of occupation and collaboration, offers today’s viewer many moments of satisfaction, beyond the documentary interest and the opportunity to to listen once again to the voice of Édith Piaf.
‘Un secol de ceață’, romanul publicat în 2021 de Matei Vișniec la Editura Polirom este o carte monumentală. Din toate punctele de vedere. Este unul dintre cele mai complexe și mai captivante romane care s-au scris în literatura română. Este o carte în care istoria, filosofia și politica sunt combinate cu ficțiunea realistă, cu narațiunea documentară și cu proza fantastică. Este unul dintre cele mai voluminoase texte pe care am îndrăznit să le abordez vreodată. 866 de pagini. Dar ce pagini. În vremuri în care ‘se poartă’ cărțile subțirele și în care cei care mai citesc literatură tipărită preferă formatele de buzunar, Matei Vișniec are curajul să puna pe mesele și noptierele cititorilor un volum pe cât de dens și sofisticat în conținut, pe atât de greu (la propriu) de ținut în mână. Voi încerca să vă conving că această carte merită din plin efortul multor ore de lectură.
‘Un secol în ceata’ este povestea unui secol din istoria României și a Europei, povestită prin intermediul unei galerii de personaje care își au originea în satul Zariștea și orașul R. (Rădăuți) – locurile de baștină ale lui Matei Vișniec și ale familiei sale. Eroii sunt părinții și familia extinsă a autorului, prieteni, consăteni, vecini – o galerie de personaje din care chiar cele care aparțin declarat ficțiunii își au originea în oamenii pe care i-a cunoscut și printre care a trăit. Mai târziu, narațiunea se deplasează spre Paris, capitala Franței în care scriitorul a ajuns la sfârșitul anilor ’80 și galeria personajelor se lărgește și ea cu figuri ale intelectualității franceze și cu personaje ale exilului românesc. În fapt, cartea se poate spune că este compusă din două romane aproape independente, la fel cum istoria noastră și cultura noastră în ultimul secol sunt ca o monedă cu două fețe – România și exilul românesc.
Doua întâlniri istorice, poate imaginare, dar care ar fi putut avea loc în realitate, jalonează narațiunea. În capitolul care deschide cartea, suntem la 1 ianuarie 1913, prima zi a anului dinaintea primei conflagrații mondiale. În fața palatului Schönbrunn se întâlnesc două personaje singuratice. Unul dintre ele este pictor – nu prea talentat și cam frustrat căci nu i se permite să picteze decât din afara grădinii palatului. Celalalt este un imigrant cu accent asiatic, poate rusesc sau de fapt nu. Schimbă câteva cuvinte. Nu se vor mai vedea față în față niciodată. Numele lor este Adolf și Iosif. Daca acest episod este pur apocrif, cel de-al doilea este documentat istoric, cel puțin din punct de vedere al informației legate de prezența la Zürich, în 1916 și începutul lui 1917 a lui Lenin. Scriitorul francez Dominique Noguez a dedicat un eseu – ‘Lénine dada’ – posibilei întâlniri dintre Lenin – politicianul în exil care plănuia revoluția politică – și grupul dadaiștilor care începeau revoluția cea mai radicală în arta secolului 20. În literatura română tema a mai fost dezvoltată și de Andrei Codrescu în ‘ Ghid dada pentru postumani – Tzara și Lenin joacă șah’ apărută în versiune românească în 2009 la Editura Curtea Veche. Un capitol târziu al romanului lui Matei Vișniec relatează o întălnire dintre autor (identificat pentru prima dată în carte prin numele său) și Noguez. Acesta îl considera pe Lenin infectat de virusul distrugerii, dar îndreptându-l în direcția întregii societăți și nu doar a artei, cum o făcuseră dadaiștii:
‘- … vă mărturisesc că explicația dumneavoastră legată de eșecul comunismului este singura de natură să mă satisfacă.
– Și eu cred că este singura plauzibilă. Comunismul, așa cum s-a manifestat el în acest secol, prin dimensiunea sa absurdă, ține de dadaism, este expresia unui nihilism aplicat. Să pleci de la o idee generoasă pentru a construi paradisul pe pămînt și să ajungi în final la 100 de milioane de morți, ei bine, acest drum nu poate fi înțeles fără cheile oferite de mișcarea Dada. Din acel laborator distructiv numit cabaretul Voltaire a scapăt la un moment dat un virus monstruos … Cum lumea civilizată se prăbușea, cum nimic din ceea ce Occidentul construise din punct de vedere filozofic și cultural nu mai avea sens pus în balanță cu ororile de pe cimpurile de luptă ale Europei, dadaiștii au procedat la imolarea limbajelor … Lenin a dus flacăra mai departe, ruinînd practic ideea de utopie.’ (pag. 789)
Prima parte a cărții sau, daca vreți, primul din tandemul de două romane care alcătuiesc ‘Un secol de ceață’ are titlul ‘Minodora’. Este numele mamei povestitorului, a cărei familie din satul bucovinean Zariștea este deportata în Bărăgan la începutul anilor ’50 după ce primarul instalat de comuniști o încadrase în categoria ‘chiaburilor’. Narațiunea se concentrează în această primă perioadă a dictaturii comuniste și în special asupra procesului de colectivizare forțată și de distrugere a clasei țărănești. Evenimentele se petrec, în majoritate, înaintea anului 1956, anul nașterii scriitorului. Cum privește copilul întâmplările din jur și cele care îi sunt relatate sau pe care le reconstituie mai târziu?
‘ … am prins totuși în copilăria mea o secvență istorică interesanta. Că și cum o cometă ar fi trecut pe acolo, iar eu m-aș fi născut la timp ca să-i contemplu coada … În ciuda dramelor și ororilor provocate de al Doilea Război Mondial, precum și de desele schimbări de frontieră, în micul meu oraș, precum și în toată zona Bucovinei mai există un fel de simbioză culturală : românii, nemții, evreii și ucrainienii trăiau împreună.’ (pag. 526)
‘Există, poate, în viețile multora etape de acest gen, când de fapt istoria și mai ales suferințele altora nu ne ating cu nimic. În timp ce milioane de țărani români simțeau cum li se rupe sufletul întrucît trebuiau să-și dea pamîntul și animalele la colectivă, eu cîntam la școală cîntece patriotice și îmi doream să fiu cît mai repede făcut pionier. Cînd mama era obligată să meargă ea însăși, împreună cu alți învățători și profesori, cu lămurirea pe la țărani, eu descopeream miracolul filmelor de desene animate, în fiecare duminică. Nimic nu mi se părea mai important în viață decit acest ritual de sfirsit de săptămînă, cînd primeam un leu ca să merg la matineu și un leu pentru înghețată, și plecam, împreună cu Lică și cu frații Laicaș, spre Cinematograful Unirea. Se afla lumea în pragul unui război atomic întrucît sovieticii instalaseră rachete cu ogive nucleare în Cuba, iar americanii îl somau pe Hrușciov să le retragă? Chiar dacă mi s-ar fi spus atunci că întreaga omenire era confruntată cu un teribil pericol, probabil că tot la matineul de duminică m-aș fi gîndit. Toată copilăria mea s-a derulat sub un clopot de sticlă. M-au protejat familia și grădinile de pe strada Voluntarilor, poveștile Fraților Grimm și filmele cu Stan și Bran, emisiunea “Bună seara, copii …” …’ (pag. 533-534)
Multe dintre romanele de asemenea amploare se ocupă de relația dintre om și istorie. Este pentru prima dată în literatura romana, după știința mea, că această relație este abordată frontal, explicit, amplu. Singura experiență similară am trăit-o la lectura unora dintre romanele lui Marin Preda, dar acolo, și din motive legate de perioada în care au fost scrise și publicate, imaginea este mult mai voalată. Aici, unul dintre personaje, pictorul Ilutiu Zakarian exprimă sentimentul în mod explicit:
‘- Vreau să spun că foarte des ISTORIA își bate joc de noi. Și că uneori, noi, chiar cînd sîntem dotați cu ceva minte, nu avem de ales … O lăsăm să-și bată joc de noi. Nu s-au scris deocamdată cărți despre cum își bate joc ISTORIA de oameni, dar bătaia de joc este atît de mare încît într-o bună zi se vor scrie …’ (pag. 321)
Sentimente similare sunt exprimate de mama eroului, Minodora, într-un moment de cumpănă, în care i se cere, pentru a-și păstra postul de învățătoare, să participe la activitatea grupului de propagandiști care ‘lămureau’ țărănimea să se alăture colectivizării, în satul natal:
‘Cît fusese mică, deseori i se atrăsese atenția, cînd mergea cu frații ei sau cu alți copii la scăldat, să nu se aproprie de bulboane. De altfel, toți copiii știau unde se aflau bulboanele, în general la cotituri, acolo unde rîul făcea cîte o curba. De cite ori nu contemplase cu uluire cum se rotea apa în acele locuri din cauza bulboanelor. Acum Minodora se întreba dacă nu cumva și ISTORIA, în curgerea ei, forma din cînd în cînd bulboane, aspirind în ele mii și mii de oameni, chiar milioane de oameni, fără să le dea nici cea mai mică șansă de a se extrage, de a se salva.’ (pag. 277-278)
Celor care cunoaștem activitatea de dramaturg a lui Matei Vișniec ne este familiară o altă metaforă-cheie în construcția narativă a romanului. Ea a fost introdusa în creația scriitorului în piesa sa de teatru ‘Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal’, unul dintre textele sale de succes, piesa jucată în multe limbi pe scenele lumii (eu am văzut-o la Tel Aviv, la Teatrul Karov al lui Nicu Nitai, în limba ebraică). Este metafora azilului de boli mintale. Parafrazându-l pe Shakespeare, Matei Vișniec ar putea scrie că ‘Întreaga lume este un azil și toți bărbații și femeile sunt pacienții’. Un alt personaj formidabil al cărții este doctorul Hubert Mirwald, directorul unui azil de boli mintale cu totul special. Nebunii, precum bufonii, pot spune răspicat ceea ce activiștii anilor ’50 încă învăluiau în cuvinte de propagandă. Un bolnav internat în azil trimite scrisori lui Gheorghiu-Dej și altor conducători în care denunță nocivitatea ideologică a lui Dumnezeu, dar și cea a cailor care îi leagă pe țărani de pământ și trage semnalul de alarmă în legătură cu faptul că limba română cu înfloriturile și metaforele sale, cu substantivele și verbele subversive, nu este compatibilă cu construcția comunismului. Ajung în grija doctorului Mirwald, mai devreme sau mai târziu, și înflăcărații promotori ai regimului, de la Petrică Țofel, primarul violent al Zariștei, călugărit pentru a-și răscumpără păcatele, până la poetul activist Sergiu Condurache, care este transformat de o călătorie în munții și pădurile adânci ale Bucovinei, unde trăia populația dotată cu forțe magice a huțulilor.
Galeria de personaje creată de Matei Vișniec reconstituie un univers uman, uneori sarcastic, alteori fantastic, totdeauna plin de omenie. Trei prieteni – medicul evreu Adam Yoel, șeful de gara român Arcadie Sclipa și directorul german al azilului Hubert Murwald – se întâlnesc vreme de decenii la partide de table. Tripletul lor amintește ‘Take, Ianke și Cadâr’, piesa unui alt mare dramaturg român. Pictorul Zakarian pictează după comandamentele epocilor prin care trece România, și nu de puține ori este obligat să-și dea jos tablourile aflate la locuri publice de cinste, sau să picteze deasupra, pentru a refolosi pânza. Portretul lui Stalin domină vreme de peste un deceniu clădirea gării din R., este curățat în fiecare zi, dar nopțile, el devine un mijloc de comunicare între Sclipa, acarul Costache și ‘părintele popoarelor’, ba chiar și un canal de procurare a mărfurilor de contrabandă din URSS. Fantasticul se împletește cu realul, dar însăși realitatea acelor vremuri nu putea să fie altceva decât o tragică farsă. Matei Vișniec lărgește uneori perspectiva istorică și ne trimite în anticamera încăperii în care Stalin își trăiește ultimele ore ale vieții. Când are loc inevitabilul, care pentru fanaticii comunismului era și imposibilul, își face apariția ceața – o altă metaforă puternică pentru confuziile ideologice și prăbușirea unei lumi, metaforă prezentă și în titlul cărții. O vom regăsi în partea a doua, spre final, când ceața invadează Parisul contemporan, abia ieșit din pandemie:
‘Toată lumea a crezut că avem de-a face cu un simplu fenomen meteorologic. Când plouă se mai lasă și ceața, așa scrie în manuale. Niciodată ceața la Paris nu durează mai mult de câteva ore, cel mult o jumătate de zi. Acum însă nu dă semne că s-ar risipi curînd. Ba chiar devine din ce în ce mai deasă.
Pe stradă, oamenii au început să se izbească unii de alții din cauza ceții. Din cînd în cînd aud bufnituri … semn că se izbesc între ele și mașinile. În Place d’Italie un om a fost călcat de mașină pe trecerea de pietoni. Din cauza ceții, șoferul nu a văzut culoarea semaforului.
…
… viteza mașinilor a fost redusa obligatoriu la 20 de kilometri pe oră. În prezent, bicicletele și trotinetele sint însă mai periculoase decit mașinile. S-au izbit unii de alții nu știu cîți bicicliști și au fost și cazuri mortale. … Din cauza ceții, șoferii claxonează din ce în ce mai des. Din tot orașul se aud strigate, claxoane, sirene …’ (pag.728)
‘Un secol de ceață’ este, de altfel, și una dintre creațiile literare pe care le datorăm pandemiei. Poate că fără perioadele îndelungate de izolări, această carte, scrisă și terminată în primele 16 luni de la izbucnirea COVID-ului nu ar fi văzut lumina tiparului sub această formă. Găsim în carte și o descriere formidabilă a Parisului din lunile de izolare, orașul luminilor pustiu, văzut cu ochii unui om al străzii.
A doua parte a cărții are un titlu mult mai lung, un titlu programatic: ‘Răul are întotdeauna un frate geamăn’. Matei Vișniec înfruntă aici mantra imposibilității comparației dintre dictaturile și genocidurile secolului. Ajuns în lumea liberă la sfârșitul perioadei comuniste, autorul povestitor este confruntat cu peisajul unei intelectualități libere să se exprime, dar care face alegeri ideologice care par stranii tânărului care fugise de cenzura și de presiunea ideologică a comunismului real. Structura narativă se schimbă și ea în această a doua parte a cărții. Primele capitole alternează punctele de vedere ale povestitorului (întors temporar în România și surprins aici de blocada pandemiei) și ale prietenului său francez Georges, un intelectual influențat de ideile liberal-progresiste ale stângii europene. În a doua parte naratorii devin Gică – un homeless parizian, și el român la origine, descendentul uneia dintre familiile din Zariștea bucovineană – și … piticii din grădina casei lui Vincent și Emilia, doua personaje cunoscute din prima parte a cărții. Cei doi se întâlniseră la București, în 1953, la Festivalul Tineretului. Vincent – comunist convins – reușește să o aducă în Franța pe Emilia, translatoarea care colabora cu Securitatea în interceptarea corespondenței dintre români și francezi. Realitatea și fantasticul din nou se combină și se confundă.
Unul dintre subiectele principale ale celei de-a doua părți a cărții îl reprezintă prăpastia ideologică dintre intelectualii occidentali și cei veniți din România. Din punctul de vedere al lui Georges:
‘… acum, citind ce scrii despre comunismul obtuz și dogmatic din anii ’50 în România și în Uniunea Sovietică, trebuie să-ți mărturisesc că nu vorbim aceeași limbă. Pentru tine cuvintul ‘comunism’ înseamnă dictatură, îndobitocire, mascaradă, Gulag, crima, tortura, oportunism, lașitate, cinism, genocid … Pe scurt, numai conotații negative. În mintea mea acest cuvânt nu are aceleași rezonanțe. Poveștile pe care le-am auzit eu despre comuniști, la scoală și în grupul de artiști care mi-a ținut loc de familie, sunt cu totul diferite.
Mai toți prietenii mei aveau, în camerele lor, cîte un afiș cu Che Guevara. Cînd eram eu student, principala temă de dezbatere era eurocomunismul sau cum să facem că să ieșim definitiv din acel comunism dogmatic, incapabil de evoluție al Uniunii Sovietice. … Comunismul de tip sovietic ni se părea o caricatură nedreaptă a unui comunism umanist capabil încă, din punctul nostru de vedere, să reprezinte o alternativă la capitalismul fără suflet și fără alte idealuri decit cistigul.’ (pag. 605)
Critica cea mai acerba este îndreptată împotrivă tovarășilor de drum, a intelectualilor francezi colaboraționiști ai comunismului, cei pe care Lenin îi numea ‘idioții utili’. În demascarea orbirii acestora este înrolat și Paul Goma, care apare ca personaj într-un singur capitol, întrebând – retoric – ce i-a determinat pe un Picasso să picteze portretul lui Stalin sau pe un Aragon să scrie un poem de glorificare al KGB-ului, în condiții de deplină libertate, fără ca cineva să le fi stat cu un pistol la tâmplă. Personajul lui Georges este extins, viața să se prelungește de-a lungul unui întreg secol, autorul îl face contemporan cu personalități de la Barbusse la Melenchon, extinzându-i și registrul trădărilor. Dar și pentru el vine un moment al judecații și o sentință care apelează din nou la metafora ceții:
‘ … nu trebuie să vă simțiți vinovat. Orice adevărat utopist, orice adevărat revoluționar care crede în doctrina sa își secretă propria platoșă mentala pentru a nu ceda îndoielii. Creierul dumneavoastră a secretat ceața pentru a vă proteja de dubii. Creierul are această calitate încă misterioasă: pe cei care doresc din tot sufletul binele omenirii și au impresia că dețin cheia pentru binele omenirii nu-i lasă niciodată să se aproprie de uși pe care cheia respectiva nu le poate deschide …’ (pag. 801)
Este vorba despre ceața interioară care ne duce spre dezastru. Dezastru personal, dezastru colectiv ca societate și ca umanitate. Cu ‘Un secol de ceață’, Matei Vișniec dă literaturii române unul dintre romanele sale cele mai complexe și mai solide, o carte de referință pentru istoria și cultura română, franceză, europeană. O carte care se cere citită, recitită, înțeleasă și dezbătută.
Câteodată mi se împlinesc previziunile. Chiar și cele bune. Așa stau lucrurile cu una dintre prorocirile mele făcute la începutul acestui an în articolul ‘2023 – Anul care va fi‘ al rubricii CHANGE.WORLD. Scriam atunci că voi fi foarte surprins dacă nici unul dintre Premiile Nobel din domeniile științei din acest an nu va fi decernat unei descoperiri și tehnologii legate de combaterea pandemiei COVID-19 și, în special, de producția de vaccinuri. Prorocirea aceasta avea să se împlinească în acest an, încă din prima zi a săptămânii anunțurilor, odată cu publicarea numelor celor doi laureați ai premiului pentru fiziologie sau medicină.
Numele celor doi câștigători sunt Katalin Karikó și Drew Weissman. Cercetarea pentru care au fost premiați a avut loc la Universitatea din Pennsylvania începând cu sfârșitul anilor ’90, și rezultatele au fost publicate în anul 2005. Anunțul oficial menționează că premiul este acordat „pentru descoperirile lor referitoare la modificările bazei nucleozide care au permis dezvoltarea de vaccinuri ARNm eficiente împotriva COVID-19”. Traseul parcurs de această descoperire, ca și biografiile celor doi savanți nu au fost însă lipsite de obstacole. Karikó s-a născut în Ungaria în 1955, a studiat și și-a luat doctoratul la Universitatea din Szeged, unde și-a făcut lucrările postdoctorale la Centrul de Cercetare Biologică. După câțiva ani, universitatea a rămas fără bani și postul respectiv a fost eliminat, ceea ce a determinat-o să emigreze, în anul 1985, împreună cu familia sa. Colaboratorul ei, americanul Weissman, născut în 1959, este primul profesor al catedrei Roberts în cercetarea vaccinurilor, director al Institutului Penn pentru Inovație ARN și profesor de medicină la Perelman School of Medicine, de la Universitatea din Pennsylvania (Penn). În 2006, Weissman și Karikó au co-fondat firma RNARx. Obiectivul lor a fost de a dezvolta noi terapii bazate pe ARN. În 2020, tehnologia lor ARN modificat a devenit componenta de bază a vaccinurilor Pfizer/BioNTech și Moderna, implementate în întreaga lume împotriva pandemiei COVID-19.
Care este ideea centrală a contribuției celor doi savanți? În celulele vii, informațiile genetice codificate în ADN sunt transferate către ARN-ul mesager (ARNm), care este folosit ca matriță pentru producția de proteine. În anii 1980, au fost introduse metode eficiente de producere a ARNm fără cultură celulară, numite transcripție in vitro. Acest pas decisiv a accelerat dezvoltarea aplicațiilor biologiei moleculare în mai multe domenii. Problema principală era reacția de respingere, anti-inflamatorie a organismului în contact cu ARN-ul mesager. Experiențele complementare, cea de biolog a lui Katalin Karikó și cea de imunolog a lui Drew Weissman, i-au condus pe cei doi la propunerea de a introduce ARN modificat, similar celui produs natural în celulele mamare. Reacția inflamatorie este minimă. După 15 ani de la publicarea acestor rezultate, vaccinurile produse de firmele BioNTech și Moderna au salvat milioane de vieți și au redus efectele bolii în zeci sau poate sute milioane de cazuri de contaminare cu COVID-19. Vaccinurile bazate pe această tehnologie au un ciclu de dezvoltare și de testare mult mai scurt decât vaccinurile tradiționale pe bază de virus, proteine și vectori, care necesită o cultură celulară la scară largă. Ele pot fi considerate și ca o platformă care facilitează considerabil producția de vaccinuri împotriva variantelor COVID sau ale altor boli.
Biografia lui Katalin Karikó nu a fost deloc ușoară, cariera ei constând dintr-o serie de confruntări cu împotrivirile și respingerile. După ce a părăsit Ungaria, a început pentru ea viața – nu foarte ușoară –, cea a unei tinere femei emigrante venită din Europa comunistă. Instituțiile americane preferă absolvenții universităților americane, și chiar dintre acestea, le preferă pe cele cu nume. De patru ori cercetările sale au fost oprite și ea a rămas fără fonduri și chiar fără post. La începutul anilor 2000 a fost chiar în pericol de a fi deportată, până când și-a reglementat situația legală cu autoritățile de imigrație. Ani de zile a trecut de la un post de cercetare prost plătit la altul și uneori chiar a dormit în biroul ei. În 2013, a fost forțată să se retragă din Penn și apoi a făcut naveta pentru a lucra la BioNTech. Nu a renunțat însă niciodată. Nici mama ei nu a renunțat vreodată la speranța că fiica sa va câștiga în cele din urmă un Nobel. Din păcate, a murit cu doi ani în urmă, înainte de a-i vedea victoria. ” … în fiecare toamnă asculta și îmi spunea: „Știi, s-ar putea să primești anul acesta”. iar eu replicam: „Mamă, nici măcar nu am putut obține o subvenție”.
Multe dintre jaloanele biografiei lui Katalin Karikó pot fi regăsite și în cea a lui Ferencz Krausz, unul dintre cei trei câștigători ai Premiului Nobel pentru Fizică. Krausz (născut tot în Ungaria în 1962) este expert în știința attosecundei. Attosecunda este a trilioana parte din a trilioana parte dintr-o secundă. Krausz este director la Institutul de Optică Cuantică „Max Planck” și profesor de fizică experimentală la Universitatea „Ludwig Maximilian” din München, Germania. Și-a început studiile la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, iar masteratul și doctoratul și le-a luat la Universitatea Tehnologică din Viena. Ceilalți doi laureați sunt francezii Pierre Agostini (născut în 1941) fizician experimental și profesor emerit la Universitatea de Stat din Ohio, cunoscut pentru munca sa de pionierat în fizica laserului câmpului puternic și știința attosecundei, și Anne L’Hullier (născută în 1958) de la Universitatea Lund din Suedia, expertă în interacțiunea dintre câmpurile laser scurte și intense cu atomii. Comunicatul Comitetului Nobel menționează că premiul este acordat „pentru metode experimentale care generează impulsuri de lumină de attosecunde pentru studiul dinamicii electronilor în materie”. Pierre Agostini, Ferenc Krausz și Anne L’Huillier au demonstrat o modalitate de a crea impulsuri de lumină extrem de scurte care pot fi folosite pentru a măsura procesele rapide în care electronii se mișcă sau schimbă energie. Cu alte cuvinte, cei trei savanți europeni au creat uneltele care permit verificarea unor teorii ale fizicii fundamentale, care au loc în intervale de timp atât de scurte, încât ele erau demonstrate doar teoretic, prin metode matematice.
Și în tripletul de savanți care a câștigat în acest an Premiul Nobel pentru Chimie se află un cercetător născut și format într-o țară fostă comunistă. Este vorba despre Alexei Ekimov (născut în 1945), un fizician rus expert în stări solide care a descoperit, în 1981, nanocristalele semiconductoare cunoscute sub numele de puncte cuantice. Din 1999, Ekimov trăiește și lucrează în Statele Unite în calitate de cercetător științific pentru Nanocrystals Technology, o companie cu sediul în statul New York. Premiul îl va împărți cu Moungi G. Bawendi (născut în 1961 la Paris, fiul unui matematician tunisian) de la M.I.T. și cu Louis E. Brus, chimist american născut în 1943, de la Universitatea Columbia din New York. Fiecare din acești trei savanți a adus o contribuție însemnată la descoperirea și dezvoltarea punctelor cuantice, nanoparticule atât de mici, încât dimensiunea lor le determină proprietățile. Aceste cele mai mici componente ale nanotehnologiei, printre multe alte lucruri, pot fi găsite acum în aparatura de larg consum precum televizoarele și lămpile cu LED-uri și, de asemenea, pot ghida chirurgii atunci când îndepărtează tumorile. Încă de la începutul anilor 1980, Alexei Ekimov a reușit să creeze efecte cuantice dependente de dimensiune în sticla colorată. Culoarea provenea din nanoparticule de clorură de cupru, iar Ekimov a demonstrat că dimensiunea particulelor afecta culoarea sticlei prin efecte cuantice. Câțiva ani mai târziu, Louis Brus a fost primul om de știință din lume care a demonstrat efectele cuantice dependente de dimensiune în particulele care plutesc liber într-un fluid. În fine, în 1993, Moungi Bawendi a revoluționat producția chimică de puncte cuantice, obținând particule aproape perfecte. Această calitate superioară a fost necesară pentru ca acestea să poată fi utilizate în aplicații.
Biografiile savanților care au obținut premiile Nobel în disciplinele tehnice au generat și vor continua să genereze discuții. Alexei Ekimov este născut în Rusia. Ungaria se mândrește, desigur, cu numele celor doi savanți maghiari care au câștigat premii în acest an. Aceste premii aduc la 14 numărul Premiilor Nobel câștigate de savanți născuți în Ungaria, 12 dintre ele fiind în domenii științifice. Trebuie observat însă că toți laureații, aproape fără excepție, au lucrat și și-au publicat descoperirile pentru care au fost premiați în afara Ungariei. Este emigrarea un fel de condiție a succesului? Fenomenul nu este nici măcar limitat la Ungaria sau la țările Europei de Est. Cei trei savanți francezi care au primit premii Nobel în acest an lucrează sau predau la universități din afara Franței. Cui aparțin până la urma premiile lor? Voi spune că, în primul rând, le aparțin lor însuși, geniului științific și inteligenței tehnologice ale fiecăruia dintre ei. Apoi, merite incontestabile, cred, au și universitățile și centrele de cercetare care le-au asigurat condițiile de lucru, le-au înlesnit activitățile și le-au publicat rezultatele. În fine, o condiție esențială mi se pare libertatea de a comunica și de a colabora cu savanți din toată lumea. Întâmplarea nașterii într-un loc sau altul pe planetă și originea etnică îmi par a fi elemente secundare și lipsite de importanță. Clasamentele de laureați ai Premiilor Nobel după țări sunt la fel de puțin importante ca și clasamentele pe medalii de la Olimpiade. Laurii aparțin celor ale căror frunți au trudit pentru ei.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Life of crime‘, the 2013 film by director and screenwriter Daniel Schechter is an adaptation of a novel by Elmore Leonard, a kind of prequel with the main heroes being the two crooks who also appear as the lead characters in the film Quentin Tarantino 1997 production of ‘Jackie Brown ‘. The approach is much lighter, Schechter doesn’t go as far as Tarantino does with the cruelty towards his own characters. Despite the top class cast and a plot with enough twists, in the style of the films of the Coen brothers (the other visible source of inspiration), ‘Life of Crime‘ is an enjoyable but not a memorable film. In cinematography, sometimes, too much niceness does not take the movie far.
The story takes place in Detroit. Ordell and Louis are partners in crime, that’s what they did and will do all their lives. The two plan to kidnap Mickey, the beautiful wife of Frank, a real estate bussinesman, by transporting her to the home of Richard, an accomplice that it is clear that any villain should avoid, a neo-Nazi named Richard. The problem is that Frank, who is also a crook in his own business, had just sent in the divorce papers and has no intention of paying the ransom demanded. Mickey proves to be an inconvenient victim and differences between the three villains soon emerge. Actually, the story is just beginning.
The cast is of best quality and the acting performances do not disappoint. For Jennifer Aniston and Tim Robbins, the roles of the Dawsons are not the best of their careers, but they suit them and the two do well in them. The pair of villains are played by Yasiin Bey and John Hawkes – both give excellent performances and only fame separates them from Samuel L. Jackson and Robert De Niro who appear in the respective roles in Tarantino’s film. Two other supporting roles are well sketched by Mark Boone Junior and Isla Fisher. ‘Life of Crime‘ succeeds to be enjoyable entertainment. It could have been more. Some would say, however, that this is no small thing either.
Those who wish to watch a good early 60s historical entertainment can look for ‘Madame Sans Gêne‘, the 1961 film by Christian-Jaque. The historical character of the laundress in revolutionary Paris who married one of Captain Bonaparte’s sergeants and became a duchess at the court of the Empire was popularized by a play that had already been brought to screen in two famous adaptations, one from the silent film era with Gloria Swanson in the title role, the other starring the sparkling and very popular French cabaret and screen star of the 30s and 40s, Arletty. Why another adaptaation? At least two reasons, I think: the advances in color film that made this version of ‘Madame Sans Gêne‘ visually look like a historical blockbuster, and the presence in the title role of the incomparable Sophia Loren.
Catherine Hubscher (real historical character) began by washing Captain Bonaparte’s underpants in the days when his regiment was making the final assault that would bring down royalty. She falls in love with Sergeant Lefebvre whom she follows, mostly out of jealousy, in the campaigns of Bonaparte, who had become a general. An incident that happens only in the movies (or, if you wish, in theatre plays) makes of the two a little imprudent and a little indifferent to the rules of military discipline lovers the heroes who decide a battle with the Austrians. In a decade we will meet them (raised to the ranks of duke and duchess in the new European order) at the imperial court. Napoleon, now emperor, decides to make Lefebvre king, but the duchess’s foul mouth and rough manners will jeopardize the emperor’s plans and the two’s careers.
Christian-Jaque already had the experience with successful historical cape and sword films, but also with romantic comedies. The two genres meet successfully, being grafted onto the text adapted from the French classic. The reconstruction of the period is done with cinematic tools from the arsenal of historical super-productions of the time, without any savings in period costumes (from uniforms to court ladies’ dresses) or in the number of extras. The dialogues are partly taken from the play and the characters and language humor works unexpectedly well on screen. Sophia Loren shines, with silhouette-flattering gowns and a comical temper that seems hard to contain. It is not easy to be Sophia Loren‘s partner, but Lefebvre is excellently played by Robert Hossein, who was otherwise a complex filmmaker, actor and director, today a little unfairly forgotten. I also liked Julien Bertheau who plays Napoleon, an actor I know less of, who shows real comedic qualities. ‘Madame Sans Gêne‘ is an entertainment of the 60s that after another 60 years still has the quality to captivate and entertain audiences.
În articolul meu de săptămâna trecută, din cadrul rubricii CHANGE.WORLD, am discutat pe larg despre pericolele dezvoltării necontrolate a aplicațiilor Inteligenței Artificiale (AI), despre avertismentele experților în domeniu, ale istoricilor și sociologilor și despre măsurile foarte necesare și urgente de limitare a riscurilor. Întrebarea firească pusă de cei care sunt expuși acestor probleme este de ce, în condițiile în care aceste tehnologii implică atâtea riscuri, ele continuă să fie dezvoltate și extinse? Merită progresele realizate până acum și promisiunile viitoare riscurile pe care ni le asumăm? Răspunsul la aceasta întrebare este DA. Scris cu majuscule. Voi încerca în cele care urmează să argumentez.
Un lucru trebuie menționat de la început. Inteligența Artificială beneficiază de progresele semnificative înregistrate în ultimele decenii de alte domenii: micro și nano-electronica și tehnologiile de transfer de date. Un singur cip cu o suprafață de câțiva centimetri pătrați poate include astăzi puterea de calcul a întregii planete din deceniul 9 al secolului XX (anii ’80). Viteza și capacitatea de transfer a informației a crescut cu 12 ordine de mărime în patru decenii. Avansul fizicii și în special calculul cuantic amplifică aceste realizări pentru anumite categorii de aplicații și în rezolvarea unor probleme specifice. Nu toate aceste progrese sunt însă legate de AI, dintre acelea care trebuie incluse în categoriile AI cu riscurile aferente. Altele însă sunt chiar specializate în AI – de exemplu, cipurile proiectate și produse de Nvidia și de competitorii săi (AMD și câteva firme chineze). Aceste progrese au accelerat spectaculos în ultimul deceniu capabilitățile de învățare ale mașinilor și au permis dezvoltarea explozivă a domeniului Inteligenței Artificiale generative, capabile să creeze pe bază de modele prestabilite, îmbunătățite sau create, la rândul lor, de mașini, diferite forme de comunicare textuală, sonoră sau vizuală, să construiască obiecte, să scrie programe de calculator sau să imagineze modalități și forme viitoare de exprimare. Se apreciază că, în 2023, 99% dintre domeniile științifice au fost într-un fel sau altul influențate de AI și în special de tehnicile de învățare profundă (deep learning) ale mașinilor. Ultimii ani au fost martorii unui progres semnificativ în domeniul interfețelor de acces la calculatoare. O parte semnificativă din munca de codificare, rezervată până acum programatorilor și inginerilor de sistem cu diplome în domenii legate de științele de calcul poate fi acum automatizată prin intermediul interfețelor tip ChatGPT.
(sursa imaginii: https://alphafold.ebi.ac.uk/)
Una dintre caracteristicile neliniștitoare ale acestui progres tehnologic accelerat este faptul că nici măcar programatorii care au creat și codificat mecanismele AI nu au o înțelegere completă a felului în care mașinile gânditoare și programele scrise de ei funcționează. Un exemplu este aplicația AlphaFold a lui GoogleDeepMind. Formele în care proteinele se răsucesc după ce sunt produse într-o celulă sunt determinante pentru funcțiile pe care le vor avea, dar oamenii de știință încă nu știu cum se pliază proteinele. AlphaFold, creat în 2021, oferă un model care a învățat singur să prezică structura unei proteine numai din secvența sa de aminoacizi. De când a fost lansat, AlphaFold a produs o bază de date cu peste 200 de milioane de structuri de proteine prezise, care a fost deja folosită de peste 1,2 milioane de cercetători. De exemplu, Matthew Higgins, un biochimist de la Universitatea din Oxford, a folosit AlphaFold pentru a afla forma unei proteine din țânțari care este importantă pentru parazitul malariei pe care îl transportă aceste insecte și a reușit să combine predicțiile de la AlphaFold pentru a afla care părți ale proteinei ar fi cel mai ușor de atacat cu un medicament. O altă echipă a folosit AlphaFold pentru a găsi, în doar 30 de zile, structura unei proteine care influențează modul în care un tip de cancer la ficat se răspândește, deschizând astfel ușa pentru proiectarea unui nou tratament adecvat pacienților. Dar … „Nu înțelegem complet cum a creat AI această structură”, declara Pushmeet Kohli, unul dintre inventatorii AlphaFold, care acum conduce echipa Google DeepMind „AI for Science”. Chiar dacă până în acest moment rezultatele sunt numai pozitive, situațiile în care aplicațiile iau decizii autonome care nu sunt înțelese nici măcar de creatorii lor îngrijorează. Yuval Noah Harari proiecta un asemenea scenariu în domeniul financiar, folosind ca punct de referință criza financiară din anii 2007-2008. Atunci un grup ultra-specializat de experți crease niște produse financiare speculative în domeniul imobiliar, bazându-se pe o matematică pe care nu o înțelegea nimeni în afară de ei. Rezultatul a fost catastrofal pentru economia globală. Astăzi vorbim despre consilieri financiari AI, dar nici măcar cei care scriu programele nu pretind că înțeleg complet cum iau decizii mașinile AI. Nu este vorba despre o situație similară, cu riscuri similare pentru sistemul bancar internațional?
Unele dintre progresele semnificative (și angoasele aferente) ale AI se referă la domeniul modelelor lingvistice mari (large language models – LLM) care i-a determinat să intre în grevă pe scenariștii de la Hollywood și a generat îngrijorare în rândul profesorilor speriați de perspectiva temelor de casă în format de eseu pe care elevii le-ar putea obține de-a gata de la ChatGPT, înlocuind laborioasa muncă de documentare în biblioteci sau chiar de pe Internet. Un sistem LLM poate genera propoziții cu sens, prezicând următorul cel mai bun cuvânt dintr-o secvență. Nu este însă nici pe departe singura aplicație. Modelele moleculare generative sunt capabile să construiască molecule, atom cu atom, legătură cu legătură. Sistemele LLM folosesc un amestec de statistici auto-învățate și trilioane de cuvinte din texte culese de pe internet pentru a scrie în moduri care imită în mod plauzibil un om. Instruite pe baze de date vaste de medicamente cunoscute și proprietățile lor, modelele pentru „proiectare moleculară” pot afla ce efecte au structurile moleculare imaginate. În mod similar, pot fi imaginate noi antibiotice sau materiale din care să se fabrice bateriile electrice ale viitorului. În acest ultim domeniu, Universitatea din Liverpool a raportat recent un succes semnificativ. Se căuta un material nou, mai ușor, mai economic, cu randament și stabilitate cel puțin la fel de bune în fabricarea bateriilor. Dintre cele peste 200 000 de structuri cristaline stabile propuse, aplicațiile AI au redus grupul celor care urmau să fie testate în laborator la doar cinci, economisind semnificativ timp și fonduri. Candidatul final, un material care combină litiu și sulfură și clorat de cupru, urmează să fie supus unor riguroase teste de stabilitate și fezabilitate. Similar și chiar mai mult, în domeniul medical, substanțele chimice proiectate de algoritmi vor trebui, de asemenea, să fie supuse testelor obișnuite în lumea reală pentru a putea fi evaluate eficacitatea, non-toxicitatea, efectele secundare.
Progrese semnificative au fost înregistrate în ultimii ani și în alte domenii. GitHub, platforma și serviciul bazat în ‘nor’ pentru proiectarea și controlul versiunilor de software, consideră că folosirea unor aplicații bazate pe LLM precum ‘Copilot’ îi ajută pe programatori să scrie un cod cu o viteză crescută cu 55%. Pangu-Weather, o aplicație AI proiectată de compania chineza Huawei, poate face predicții meteorologice cu o săptămână în avans de mii de ori mai rapid și mai ieftin decât randamentul actual, fără nicio scădere semnificativă a preciziei. FourCastNet, un model construit de Nvidia, poate genera astfel de prognoze în mai puțin de două secunde și este primul model AI care prezice ploaia cu precizie, la o rezoluție spațială mare, ceea ce reprezintă o informație importantă pentru prezicerea dezastrelor naturale, cum ar fi inundațiile rapide. Ambele modele AI sunt antrenate pentru a prezice vremea prin auto-învățare din date observaționale sau din rezultatele simulărilor de la supercomputer. Și acesta este doar începutul. Nvidia a anunțat deja planuri de a construi un model geamăn digital al Pământului, numit „Earth-2”, despre care compania speră că va putea prezice schimbările climatice la un nivel mai regional, cu câteva decenii în avans. La Geneva, unde se află cel mai mare și mai puternic accelerator de particule din lume – Large Hadron Collider (LHC) –, algoritmii AI au fost propuși pentru a corela cantitatea imensă de informații primite de echipe specializate în ramuri diferite ale fizicii, inclusiv cu informațiile cosmologice. Se apreciază că, într-o oră de funcționare, acceleratorul creează o cantitate de informație echivalentă celei generate de Facebook într-un an. Precedentul există aici, unde, în 2012, tehnici de învățare a mașinilor au ajutat la descoperirea bosonului Higgs, o particulă de bază în modelul standard acceptat astăzi al mecanicii cuantice.
Recunoașterea și înțelegerea progreselor trebuie să fie însoțite de aprecierea și acceptarea limitelor. Modelele AI au demonstrat că pot prelucra date și automatiza calculele și unele lucrări de laborator. AI este extrem de utilă pentru a ajuta oamenii de știință să completeze golurile în cunoștințe, dar modelele încă se luptă să depășească marginile a ceea ce este deja cunoscut. Aceste sisteme sunt bune la interpolare – conectarea punctelor –, dar mai puțin la extrapolare, adică să imagineze unde ar putea fi situat următorul punct. Gradul de autonomie care li se acordă trebuie să fie controlat cu rigurozitate, pentru a rămâne în marja de siguranță și în afara zonelor de risc. Potențialul este uriaș: la fel cum telescoapele și microscoapele le permit oamenilor de știință să vadă mai mult din Univers, modelele probabilistice, bazate pe date, utilizate în AI le vor permite din ce în ce mai mult oamenilor de știință să modeleze și să înțeleagă mai bine sistemele complexe. Devine posibilă și o importantă schimbare metodologica în avansul științei. Domenii precum știința climei și biologia structurală se află deja în punctul în care oamenii de știință știu că au loc procese complicate, dar până acum cercetătorii au încercat în principal să înțeleagă acele subiecte folosind modele, reguli, ecuații și simulări de sus în jos (top-down). Inteligența Artificială poate ajuta oamenii de știință să abordeze problemele de jos în sus (bottom-up), să măsoare mai întâi o mulțime de date și să folosească mai târziu algoritmi pentru a găsi regulile, modelele, ecuațiile și înțelegerea științifică. Oamenii de știință sunt totdeauna precauți în adoptarea de modele noi de gândire și explorare. În cazul Inteligenței Artificiale, progresul este inevitabil, iar lărgirea orizonturilor produsă de aceasta abia începe.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
