In Hitchcock‘s filmography, ‘Marnie‘ (1964) comes after four masterpieces, probably among the best if not the best films of the master of suspense films: ‘Vertigo’, ‘North by Northwest’, ‘Psycho’ and ‘The Birds’ ‘. The last two also represented real cinematic revolutions, films that created a sensation from the release, but also contained countless innovations and paved the way for different cinematic genres. Hitchcock had nothing left to prove and could probably achieve anything he wanted. He chooses to produce and direct ‘Marnie‘ – the resuscitation of a project abandoned a few years before that originally aimed to bring Grace Kelly back to the screen. It is a film closer to what Hitchcock had done in the previous decades, a film that brings back to screen some of his obsessions: the fascination for women and especially for those with mysterious pasts, the search for the psychological problems of the characters in past traumas including childhood and the dream as atmosphere but also as a means of revealing the character of his heroes. He casts Tippi Hedren, who was also the feminine star in ‘The Birds’, in the lead role. However, their collaboration will end with this film that will burden Hitchcock’s biography with stories about attitudes that today would probably have made him the subject of boycotts generated by the MeToo movement. The male lead star is Sean Connery, who was filming ‘Marnie‘ between two episodes of the first series of James Bond films. To add background information, the first day of filming was scheduled to be November 22, 1963. It was postponed four days due to the assassination of JFK. Sufficient reasons of interest already, to which is added the fact that ‘Marnie‘ is a complex, uneven, unsettling film, in which many implausible situations and scenes with conventional dialogues and old-fashioned acting alternate with flashes of genius that can only be found in Hitchcock‘s movies.
The main character often changes her hair color, name and social security cards, and she has good reason to do so. She is a serial thief. She works at various companies, and after gaining the patrons’ trust she steals their money from the safe and disappears. Unfortunately for her, when she arrives searching a new job (and victim) at the offices of the Rutland firm, she is recognized by Mark, the firm’s boss, who had seen her at the premises of the previous business she robbed. The young, handsome and attractive Mark Rutland, however, decides not to say anything to the young woman whose real name is Marnie and begins to follow her. He discovers that she has hysterical phobias for thunderstorms and the color red. When he catches her stealing money from his company’s safe, Mark Rutland decides not to report her to the police but to … propose to her. Kind of blackmailing her into marriage. There will be other surprises during the honeymoon, for example the fact that Marnie refuses any physical contact. The discoveries related to the past of the young woman with the changing color hair are only at the beginning.
Does the story seem incredible? It really is, at least by today’s standards. It is also quite sordid, but the violence is packaged in the style of American films set in the luxurious homes of the rich. From Winston Graham‘s novel that inspired the film’s script, Hitchcock eliminated an important character, that of a psychoanalyst who consulted Marnie. His role is also taken over by the husband who trains himself from psychoanalysis books about criminal women. The result is that the film feels like a sequence of keyed dreams, as in many of the master’s films. The responsibility of making the complex relationship between Mark and Marnie believable on screen falls to the two actors – Sean Connery and Tippi Hedren. What are the reasons why Mark, instead of denouncing the young kleptomaniac, decides to marry her? Men’s fascination with ‘bad girls’? Scientific curiosity? or simply blind love? Is Marnie really a ‘bad girl’ or a victim of some buried traumas in the past? The talent of the two actors and the way their characters are portrayed in their complexity, with the mix of good and bad in every human’s character are the reasons why their bond crosses the screen well. We also find Hitchcock in several camera angles and compositions with objects as only he could imagine. The music of Bernard Herrmann, at his last collaboration with Hitchcock, is also worth noting. Like the sets, the music seems to belong more to the cinema of the 40s, with a demonstrative excess of violins. Hitchcock succeeded with ‘Marnie‘ to make a film that in its classic aspect describes one of the most violent and disturbing stories about the relationship between a man and a woman in all his films.
Educational programs that use theater as a therapeutic or rehabilitation methodology are part of the arsenal of many prison systems in the world. The American Cornell University has a ‘prison theatre’ course and the ‘Shakespeare Behind Bars’ program has been running in British prisons for many years. Some very interesting films have also dealt with this theme. The Taviani brothers’ 2012 ‘Cesare deve morire’ was even filmed in Italy’s Rebibbia prison, starring inmates convicted of serious crimes. More recently, in 2020, French director Emmanuel Courcol brought to the screens in ‘Un triomphe’ the story of an actor whose glory days are almost over and who gives acting lessons to inmates in a prison, trying to create a show based on ‘ En attendant Godot’. A similar theme is the basis of the script written by Gabriel Gheorghe for ‘Visul‘ (‘The Dream’), the most recent film by Cãtãlin Saizescu.
Alex, the main hero of the film, is an actor who doesn’t really have anything going well neither in his profession nor in life. He is employed at a theater, but he does not act, being cast as a double and as the director prefers the title holder of the role, a movie star, he does not even have the opportunity to rehearse. He lives with an actress, a fellow graduate student, but their relationship is strained and in danger of falling apart when she finds success by being cast in a leading role in a movie. It is not clear why exactly (boredom? professional obligation? the need to do something?) he volunteers to do theater with a group of inmates at a penitentiary. As they are all men, he decides to stage the play within a play in ‘A Midsummer Night’s Dream’, also designed to be played by men (who in the ancient theater, but also in Shakespeare’s time, also undertook the female roles) . Theater and Penitentiary, acting and relationships beyond bars collide and the consequences will be unforeseen. The prisoners agree to participate in the project more in order to have the opportunity to meet a world other than the one in the prison space. Some of them dream of an opportunity to escape. How did the magic of the theater work on them? What will be the influence of this collaboration on Alex’s life?
The script doesn’t avoid a few common or predictable places. The scenes in the film take place in three different environments. Several of them take place in the apartment rented by the two actors, a typical space of bohemian disorder. Others take place in the penitentiary. I’ve only seen prisons in movies. I have no experience with what prisons in Romania or elsewhere look like in reality. Cãtãlin Saizescu tried to render the feeling of claustrophobia by accompanying the hero on his first visit to the institution with his camera. Heavy doors that close with heavy metallic noises. Corridors that seem to never end. Repeated checks by metal detectors. After the heroes pass these perimeter demarcations, the rooms look pretty much like any culture club room anywhere. I don’t know how true the description is. The third space is the one that is rendered with authenticity. It feels that the director and the actors know well theater – stage, dressing rooms, backstage – and feel in their element here. So are the dialogues. If the quarrels between the lovers suffer a little from verbosity, and the lines in the prison look too insistently for the comic, here the dialogues are cursive and the characters – the admin director, the stage director, the local politician – are well penciled. The lead role is played with passion and sensitivity by Vlad Logigan. The gallery of inmates manages, as the story advances, to diversify and each of the characters takes shape and personality, with a special mention for Serghei Niculescu-Mizil. Georgiana Saizescu, Gloria Gaitan and Magda Catone have well-written feminine roles. George Ivașcu plays the juicy role of a stage director, and Florin Piersic Jr. that of a film director. Theatre critic Irina Margareta-Nistor appears as … Irina Margareta-Nistor. I won’t reveal the surprise ending, I’ll just say that all the characters, on both sides of the bars, come out of this story changed. The purpose of theater to change something in the lives of those who participate in the making of the artistic act or who consume it as spectators is fulfilled – at least in this film.
Una dintre cele mai fascinante expoziții pe care le-am vizitat la British Museum, cu câțiva ani în urmă, a fost cea dedicată erupției Vezuviului, din anul 79, și descoperirilor de la Pompei. Mii de oameni au murit atunci când lava, cenușa și noroiul au îngropat orașele Pompei, Herculaneum și Stabiae. Orașele au fost uitate, până când arheologii au început să le exploreze și să le dezgroape ruinele în secolul al XVIII-lea. Casele intacte și mulajele create spontan și tragic oferă o viziune unică, înghețată în timp, a unui moment al antichității romane și al oamenilor care populau acea lume. Un articol semnat de profesorul John Brewer de la California Institute of Technology și publicat în numărul din decembrie al revistei History Today mi-a readus în atenție acest eveniment istoric și m-a îndemnat să explorez aspectele legate de cercetările științifice, dar și de reprezentarea erupției Vezuviului în arte. Am descoperit numeroase legături cu pictura, teatrul, opera și recent, desigur, cu realitatea virtuala. Încă un loc al unor fascinante întâlniri între istorie, artă și tehnologie.
Primele lucrări care înfățișează Vezuviul datează din secolul I. În unele dintre ele putem chiar admira silueta muntelui înainte ca erupțiile să-i modifice structura. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, imaginea a fost folosită în reprezentări topografice sau ca exercițiu de stil. De exemplu, Gioacchino Toma a studiat variațiile luminii pictând Vezuviul în diferite momente ale zilei, similar cu ceea ce aveau să facă două secole mai târziu Cézanne, cu muntele Sainte-Victoire, sau Monet, cu catedrala din Rouen. Subiectul a devenit dintre cele mai populare în pictura vest-europeană odată cu răspândirea, din a doua jumătate a secolul al XVI-lea și pe tot parcursul secolului al XVII-lea, a călătoriilor Grand Tour, o practică a tinerilor artiști de a călători prin Europa, în special în peninsula italiană, pentru a-și spori cunoștințele artistice. Napoli a devenit una dintre principalele destinații, iar Muntele Vezuviu, unul dintre cele mai pictate subiecte, mai ales după erupția din 1631. În fapt, acest interval de vreo 150 de ani a fost dintre cele mai active în istoria scrisă a Vezuviului. Ca rezultat, multe dintre picturile reprezentând vulcanul l-au surprins în erupție. Printre cele mai importante, amintim „Erupția Vezuviului în 1782” de Pierre-Jacques Volaire și „Vezuviul în erupție” de William Turner. Majoritatea acestor picturi au analizat erupția Vezuviului din punct de vedere emoțional, arătând încărcătura exploziei și lava în culori strălucitoare și vibrante. Ilustrația reprezintă acuarela lui Turner. Acesta a vizitat Napoli și a urcat pe Vezuviu în 1819; cu toate acestea, el nu a asistat niciodată direct la o erupție și compoziția aflata în colecția Universității Yale, probabil, a precedat șederea sa în Italia.
Reprezentările artistice ale dramaticei erupții a Vezuviului au depășit însă, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, limitele artelor plastice. Operele lui Giovanni Pacini ‘L’ultimo giorno di Pompei’ (premiera în 1827) și a lui Daniel Auber ‘La muette de Portici’ (1828) ca și drama ‘La Tête de mort ou les Ruines de Pompéi’ (1827) a lui René-Charles Guilbert de Pixerécourt se încheiau cu scene apocaliptice spectaculoase care reprezentau erupția Vezuviului și distrugerea Pompeiului. În fapt, spectacolele de acest fel erau populare deja de la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Europa și America de Nord, stimulate de interesul pentru geologie și de relatările descoperirilor succesive făcute la Pompei și Herculaneum. Unele tehnici era moștenite din teatrul baroc – proiecții prin țesături transparente de mătase, în și muselină, cu desene sugestive și iluminate cu flăcări intermitente din spate pentru a simula mișcarea. Între 1780 și 1840, inventatorii s-au pus pe treabă, născocind tehnologii de scenă noi, care să dea impresia cât mai realistă a catastrofei naturale care se petrecuse cu peste 1700 de ani în urmă. Una dintre acestea sunt panoramele și pot fi considerate primele experiențe imersive care înconjurau spectatorii la 360 de grade cu pânze pictate, urmate la scurt timp de pânze mișcătoare, sau diorame, care manipulau luminile pentru a da impresia că mediul se schimbă în timp. Experimentările cu imagini mișcătoare care aveau să ducă la inventarea cinematografului la sfârșitul secolului al XIX-lea își au originea în explorarea de la acea vreme a unor tehnici de scenă inovatoare.
Scopul acestor instalații, unele dintre ele foarte complexe, nu era numai divertismentul, ci și educația, explorarea științifică și popularizarea rezultatelor acesteia. Savantul și diplomatul englez William Hamilton (1730 – 1803) proiectase și construise câteva modele ale unei cutii mecanice, în care era simulată o erupție vulcanică, cu efecte de lumină și sunet. Acestea fuseseră prezentate regalităților Europei, instituțiilor științifice, dar și directorului teatrului Drury Lane din Londra. Aici ele fuseseră preluate de pictorul, scenograful și inventatorul francez Philippe de Louherbourg (1740 – 1812), care le recrease la scară mai mare și le combinase cu o invenție a sa numita ‘eidophusikon’. Descris de presa din vremea sa ca „Imagini în mișcare, reprezentând fenomene ale naturii”, eidophusikon poate fi considerat o formă timpurie de cinematografie. Efectul era obținut prin oglinzi și scripeți. În teatru, el a încercat să recreeze iluzia perfectă a naturii vii: scene de răsărit sau apus de soare, imagini în clar de lună, furtuni și vulcani, incluzând desigur Vezuviul, cu efecte sonore și muzicale. Un alt exemplu sunt conferințele despre geologie din anul 1805, de la Institutul Regal din Londra, ale tânărului chimist Humphry Davy (1778 – 1829), inventatorul, mai târziu, al lămpii cu arc electric. Aceste conferințe se încheiau cu o spectaculoasă erupție care demonstra reacțiile chimice aflate la baza erupțiilor vulcanice. În secolul al XIX-lea, aceste invenții se răspândeau în toată Europa și în America de Nord. Ele aveau să fie perfecționate pentru teatru și circ de inventatori precum francezul Louis Daguerre (1757 – 1851), unul dintre părinții fotografiei, dar și inventator al unei perfecționate diorame, și germanul August Kopisch (1799 – 1853), poet, pictor și inventator al ‘pleoramei’, care simula o călătorie în Golful Napoli, deci o călătorie și în spațiu, și în timp, care se încheia la poalele Vezuviului cu o înfricoșătoare erupție. Aceste precursoare ale realității virtuale au stimulat călătoriile științifice de explorare geografică de la mijlocul și a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care nu au lăsat necunoscută aproape nicio zonă geografică a planetei.
În arta contemporană, Vezuviul se află din nou în centrul interesului, datorită lucrărilor unor artiști precum pictorița italiană Flora Palumbo, dar mai ales ale părintelui artei pop, Andy Warhol. Acestuia îi datorăm seria de picturi, din 1985, intitulată „Vesuvius”, înfățișând vulcanul în 18 pânze cu diferite variații de culoare, pentru a picta diferitele faze ale erupției. Această serie reprezenta atunci prima lucrare pictată manual de Warhol în peste douăzeci de ani, deoarece artistul dorea să ofere fiecărei picturi un sentiment de spontaneitate și un aspect mai personal. Într-adevăr, Warhol era foarte atașat de Napoli și de istoria sa, datorită și prieteniei sale cu galeristul Lucio Amelio.
Ultimele decenii ne-au adus pe displayurile calculatoarelor și ale telefoanelor, în case sau în buzunare, capacitatea de a vedea, auzi, simți, cunoaște senzațiile și secretele erupțiilor vulcanice. YouTube este o foarte bună sursă de imagini și informații. Excelente filme științifice sunt oferite de surse precum Smithsonian, iar Shutterstock, la rândul său, oferă o bogată galerie de imagini. O impresionantă animație a catastrofei a fost creată de studiourile ZeroOne și are peste 29 de milioane de vizionări. Cinematografia nu a rămas nici ea în urmă și cea mai recentă super-producție este ‘Pompeii’, un film epic în genul dezastru istoric și romantic, din 2014, produs și regizat de Paul W. S. Anderson. În literatura de ficțiune, ‘Pompeii’ (2003) de Robert Harris și ‘A Day of Fire’ (2014) de Kate Quinn sunt cele mai recente best-seller-uri cu această temă. Vezuviul continuă să se afle în atenția științelor, artelor și a publicului larg.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Jeanne du Barry‘, the film that opened this year’s 2023 Cannes Festival (without being in competition) is at the same time an author’s film and a historical blockbuster. Maïwenn – once a child actor, then, at 16, the wife of Luc Besson and the mother of his child – is now, at 47, an accomplished and confident actress and filmmaker. In ‘Jeanne du Barry‘ she is the film director, co-writer and lead actress. This was one of the most expensive (internationally financed) French films of recent years. The generous budget made it possible to make a historical film with fabulous costumes and numerous extras, filmed in part at Versailles where most of the story takes place, but also the hiring of Johnny Depp as lead actor. The outcome? Not quite up to the ambitions.
Jeanne du Barry was a real historical figure from the 18th century. A woman of modest origins, she had the chance to receive some education financed by the nobleman who employed her mother. When her youth and beauty became threatening in the eyes of the mistress of the house, mother and young daughter were thrown on the streets and ended up in Paris. The young woman chooses, according to her words in the film, between a life of poverty and a life of vice the second alternative and becomes a courtesan and the mistress of a noble with access to the court of King Louis XV. According to the custom of the time, she is introduced to the court, and again according to the custom of the time, she attracts the attention of the king and becomes his mistress. Temperament and boldness, among other qualities, made Jeanne more than a mistress, a favorite (maîtresse-en-titre) of the king, which was a higher rank, almost an official position in the complicated and corrupt hierarchy of the French royal court. The nobility and the king’s family (especially his daughters) do not take kindly to this ascension, but for a time at least, the bond between the two overcomes the hostilities of those around them.
The relationship between the king and Jeanne begins as an assumption of a feudal right that meets feminine ambition and the desire for ascent and social recognition, to transform over time into something else. Was it a true love story? Screenwriter, director and actress Maïwenn does everything to convince us that it is. And yet something doesn’t work on screen, despite all the excellent acting performances of the two protagonists. Perhaps because Maïwenn, despite her intense performance, fails to convince that she is worthy of a king? Audacity is not enough and how much can a king be amused by his mistress’s little antics at first, and how much can he tolerate hysterical deviations from court protocol later? In addition, at 47 she plays the role of a woman between 25 and 30 years old. Johnny Depp seems to be the one who is forced to wear the corset of his role, but he is saved by his own magnetism and the way he manages to express his feelings with a glance or a movement of his lips. Two more interpretations seemed special to me. Benjamin Lavernhe plays La Borde, the king’s faithful valet, a key character in the story. I had not seen Pierre Richard for a long time and it was a joy to see him again in the role of the Duc de Richelieu. The cinematography is lavish, providing some memorable filming angles. The court of Louis XV is reconstructed in detail, but it seems as isolated as a baroque opera stage from the world outside, where we know that the revolt of the masses was brewing. The revolution in culture and ideas that was happening at the same time is only suggested by some deviations from protocol or changes in court fashion. When towards the end the love story between the king and Jeanne slips into melodrama, it does not squeezes many tears, which is proof that it wasn’t very convincing.
On the occasion of watching ‘Legends of the Fall‘ (1994) directed by Edward Zwick, I found out an interesting piece of trivia related to the title of the film. ‘Fall’ in the title refers to the fall from Paradise. However in several versions in other languages (including French and Romanian) ‘Fall’ has been translated as autumn. Wrong, because this film it’s not about autumn at all. It rather tells one of those great American stories that takes place on a ranch at America’s frontier, a story of the fall from a Paradise that may not have existed ever except in the romanticized image of the pioneers of the West to the harsh realities of the American society in the first half of the 20th century. It is also a story about family, about fathers who disown their sons and brothers who come to hate each other, and of course it all starts and revolves around a mesmerizingly beautiful woman. All the makings of a great movie, but…
The Ludlow family. Colonel William Ludlow knew America’s wars of the late 19th century: the Civil War and the Indian Wars. Disgusted by the actions of the army and the government towards the Indians, he throws down his sword (literally, in a scene that is meant to be symbolic), retires from the army and settles on a huge ranch somewhere in the West with a faithful servant and with a Cree Indian friend and his family. The colonel has three sons who are very different between them: Albert who is respectful of the laws and integrates well within the system, Tristan the handsome, rebellious and wild one, and Samuel the idealist. The colonel’s wife cannot stand the harsh life and climate of the West and leaves for the East Coast. Samuel brings home from his studies a young orphan girl of captivating beauty named Susannah to whom he becomes engaged. All four men, each in his own way, will fall under her spell. The First World War breaks out, the idealistic Samuel and the careerist Albert decide to volunteer for the front in the Canadian army (the United States had not yet entered the war). Tristan is not as enthusiastic, but he also enlists to defend Sam, the younger brother. When Sam falls on the front, the two surviving brothers will become rivals for the girl remained alone. Their rivalry tears apart the family and the father’s heart and will last for decades.
The story is told in flashbacks by One Stab, the family’s devoted Indian friend who will outlive them all. A bit too much off-screen voiceover for my taste, especially since the visuals are suggestive enough themselves. John Toll even won the Academy Award for Best Cinematography in 1995, the only Academy Award won by the film. The story spans the historical periods from the turn of the century to the Prohibition era and has all the elements of a historical saga, but with too much emphasis on melodrama. There is no lack of emotional elements, but they are a little too obvious. The drama does, however, provide the opportunity for some solid acting creations. Anthony Hopkins pulls off another one of those formidable roles where he manages to create yet another distinct and memorable character while still being himself (with nobility and verticality). Julia Ormond here gives one of the best roles of a career that, while not yet over, seems to have had its peak in that period of her youth. Finally, Brad Pitt is Brad Pitt – a lavish role, in which he can display all his charm and talent, but in which he still seemed a bit monotonous to me, without changing much in the two decades full of dramatic or even tragic events that his hero goes through. The conflict between Colonel Lundlow and Tristan on the one side and the rest of the characters and society on the other side alludes to an anti-government libertarianism that sounded better in 1995 than it does today. “Legends of the Fall” is closer to the classic westerns than to the films that look more critically at the American history of those times. Because of this idealistic approach, the film not only looks a little dated today, but I think it has looked aged since the time when it was released.
We live in crazy times and one of the best things that can offer an alternative of the unbearable reality for at least an hour and a half is a crazy comedy. If that’s what you’re looking for, ‘The Brothers Grimsby‘ (2016) might be just the stuff you need. The film director is the Frenchman Louis Leterrier, who directed several action films, and the lead actor is Sacha Baron Cohen. This combination is for some movie lovers a meeting of two of the best possible cinematic worlds, and ‘The Brothers Grimsby‘ is likely not to disappoint as an action comedy. Those who dislike Sacha Baron Cohen‘s cheeky, physical and sometimes physiological humor probably already know to avoid his films.
The story takes place on three continents: Africa, South America and Great Britain. These are the three continents on which the matches of the twothousandandsixteen (written as 200016 on a chest tattoo) football World Cup take place. The owner of the tattoo is Nobby, the hero of the film played by Sacha Baron Cohen, a hooligan supporter of the England national team from Grimsby (a real city in the north of England, twinned with Chernobyl, the filming did not take place there). He has nine children and a wife … you better see her with your own eyes. An orphan, as a child he was separated from his brother Sebastian – MI6 agent, killer of bad guys and protector of the good guys – whom he finds at the exact moment he is carrying out a mission to prevent the assassination of the head of the World Health Organization. As a result of the physical collision of the two reunited brothers, the mission fails and Sebastian is suspected as a traitor. The good guys and the bad guys, MI6 and the terrorists, they all want to kill him. The only ones who help him are an operator from the MI6 headquarters and brother Nobby, who may seem like a perfect idiot but has as allies the whole tribune of hooligans who support England in football.
That’s pretty much the premise of the story, but you already know that in Sacha Baron Cohen‘s films (he also co-wrote the script) the story is just a pretext for a continuous string of gags of all kinds, from the physically comic to the character ones, from impossible stunts to shameless language. You can rely on humor to be as politically incorrect as possible. This is what happens all the time in ‘The Brothers Grimsby‘. Anyone and anything can be the subject of jokes: spies and spy movies, football and its supporters, obesity, families with many children, welfare, terrorists and counter-terrorists, the World Health Organization, philanthropists, Daniel Radcliffe and Donald Trump. Sacha Baron Cohen as the hooligan brother is outrageous as always, while Mark Strong as the spy brother tries to be funny by dullness. The action scenes are very well done, you can see that the director is an expert in this field. The humor has extreme moments and those who do not taste political incorrectness are warned. I liked the movie, it achieved its goal of entertaining me for its duration. Before I forget – Penélope Cruz is also in the cast.
There are several good reasons why Richard Fleischer‘s ‘Soylent Green‘ (1973) deserves to be seen in 2023. Fleischer had made three years earlier together with two Japanese directors the film that would remain the biggest success of his career – ‘Tora ! Torah! Torah!’ – a reenactment of the events leading up to the attack on Pearl Harbor and of the attack itself from the perspectives of both sides. But ‘Soylent Green‘ belongs to a completely different category of films. It is a dystopia of anticipation, imagining then, in 1973, the sick world of 2022. Beyond the comparison of predictions with reality, it is also interesting to watch Charlton Heston, an actor who had specialized in films that did not foresee a very optimistic future mankind. The dystopia genre was also evolving, with many films transitioning the sources of destruction from atomic apocalypse to ecological catastrophe. Finally, ‘Soylent Green‘ also marks the last screen appearance of Edward G. Robinson, the actor born in Romania who had specialized decades before in roles in gangster films. Here, at 79 years old, he has a completely different kind of role.
The story is based on a novel by Harry Harrison. The population of New York in 2022 has reached 40 million inhabitants. The ecosystem is almost completely destroyed and social differences are polarized to the extreme. The majority of the population lives in poverty, even water is rationed, natural food is a luxury commodity being replaced by synthetic food produced by a large and unique corporation. A minority of the rich live in luxury housing estates, guarded by armed forces, with everything at their disposal, including women for entertainment who are called ‘furniture’. In this environment a crime takes place, which is investigated by a detective named Thorn, who, without being an incorruptible angel, still does his job. The victim is one of the rich people of this world, connected to the ultra-powerful corporation. The stake is the artificial green food, supposedly made from algae. A terrible secret hangs over this food supply, and revealing it could endanger not only the lives of those who own it, but the entire system.
In the scene that opens the film, the evolution of the world from industrialization to self-destruction is presented to us through a sequence of backflashes. The prediction of ecological catastrophe is remarkable, and still represents a possible pessimistic scenario, even if it may look now delayed by several decades. The characters still don’t know how to say ‘global warming’, but there’s no need either, because we see their faces and bodies permanently drenched in sweat. Unlike other anticipation films directors, Richard Fleischer decided not to invest too much in technological predictions. In fact, the world of 2022 he envisioned in 1973 has not evolved, quite the opposite. Futuristic gadgets are not completely absent, but they are concentrated in a few places and are located in the world of those who own and control the system. Most of the city is characterized by chaos, crowding, violence. The scenes of the mass demonstrations (filmed with yellow filters to suggest the pollution outside) or the dirty and deserted city at night are the most impressive. The police inquiry thread that connects the episodes is quite banal and the acting, with one exception, does not exceed the standard of B-movies of those years. I confess that Charlton Heston, who does the lead role, is not one of my favorite actors. I’ve always thought his repertoire of grimaces was limited and this movie didn’t change my mind. Edward G. Robinson‘s role is impressive, though. He is old Roth, Thorn’s friend and roommate, and one of those who can still read books and remember how the world used to be. The final scene in which he appears, that of the character’s death, was filmed 12 days before the actor’s death. While dying he watches a movie that shows the wonderful planet that was Earth. The message to protect it and preserve its beauty is still relevant today.
Sergio Leone directed seven feature films throughout his career. Seven films out of which six, grouped in two trilogies, are enough for his name to be considered today among the most important directors of the 20th century. ‘Once Upon a Time in the West‘ (1968) is the first film of the second trilogy. In the previous years he had made the three spaghetti western films which are today considered a revolution in the history of the western genre and perhaps the films that saved this genre and demonstrated its vitality, ensuring it a future. The first films were made with the modest financial means typical of European films. In 1968, for ‘Once Upon a Time in the West‘, Leone obtained financing from one of the major American studios, Paramount. With their money he afforded a lavish production and he was able to approach first rank Hollywood stars for casting. Henri Fonda responded, and his inclusion in the cast is a nice homage to classic American westerns. Asa reward, Leone cast him in the first big ‘bad guy’ role of his career and gave him the opportunity to play for the first time … in a bedroom scene. He filmed lavishly, with many extras and super production sets. Some scenes are filmed in the American state of Utah, in the desert area where the story of the film takes place. However, most of the filming was again done in Spain, as in the previous films, and the studio scenes at Cinecittà. After changing the destiny of westerns, Sergio Leone inaugurates with this film the ‘Once Upon a Time …’ trilogy and opens a new perspective to the genre of the great American epics.
The original script is signed by Leone together with Sergio Donati, but Bernardo Bertolucci and Dario Argento also took part in the writing of the story on which it is based. We are in a dusty town on the edge of the desert, on America’s moving frontier. Construction of the railroad that will cross the continent to the Pacific is nearing. If there are laws, they aren’t really followed, and everyone kind of makes their own law, often with the help of guns and gunmen gangs. Jill McBain is a beautiful woman from New Orleans who arrives in the city to meet her future husband. However, she finds herself in the situation of a widow, because the man she had married by correspondence had just been assassinated along with his three children. The reason and the stake is the land in his property, through which the railway line is to pass, land which the tycoon Morgan wants to seize with the help of the gunmen gang led by a bad fellow named Frank. Jill decides to stay to fight for the inherited property and to make her husband’s dream of building a prosperous city around a future train station a reality. She will be helped by other characters always on the edge of the law and by a mysterious man who plays the harmonica and seems interested in Frank’s person. They all wield their guns with dexterity, and these don’t stay unused too long time throughout the story.
Sergio Leone narrates as if he and his audience have all the time in the world. A scene can last ten or fifteen minutes, culminating in a gunfight lasting a few seconds. Each scene, however, is a story in itself, with characters that we know to the whites of their eyes and a setting in which we seem to be absorbed. Today a duration of more than two and a half hours for a film is something common, but in the 60s it was an exception. Sergio Leone actually sets a kind of standard in terms of running time for films depicting great American stories. To accommodate the format of American screenings, producers and distributors created shorter versions, and this also happened here and with other of his films. Each of the actors is given plenty of time to develop their character, and this happens even with the supporting roles, and there are many memorable ones in ‘Once Upon a Time in the West‘. The big roles cast is outstanding. Sergio Leone chooses first-rate actors, but counter-casts them in roles different than the usual in their careers up to that point, which reinforces the freshness feeling that we get while watching the film. Henry Fonda abandons the character of a man of justice and good causes and crosses over to the other side of the law. Charles Bronson on the other hand gives one of the best roles of his career as a positive character in the role of the mysterious man with a harmonica, proving what a good actor he was in addition to his acting talent in action films. Claudia Cardinale develops with charm and charisma the role of the widow, a role that was originally written for Sophia Loren. Ennio Morricone‘s music is organically integrated into the complete visual and emotional experience this film provides. ‘Once Upon a Time in the West’ is a timeless masterpiece.
One way to look at Claire Denis‘s ‘Trouble Every Day‘ (2001) is as a realistic and gory vampire movie (yes, even bloodier than many other vampire movies). Critics and experts in film history will say that the film belongs to the controversial current ‘New Extremity’ (or ‘New French Extremity’ if we don’t include Lars von Trier and Michael Haneke) which in the years before and after the turn of the millennium shocked the film world and viewers with themes and scenes of extreme violence. Leaving aside the categories and applying the disclaimer that the film is not for those who dislike violence on screen, I found ‘Trouble Every Day‘ to be an engaging and original film, well written and acted, of a strange and unsettling beauty.
The film’s opening scenes define postcard Paris as where much of the story takes place and introduce the two narrative planes, which will alternate until the meeting that throws the characters’ destinies up in the air. Léo is a doctor and Coré is his wife which he is forced to imprison in their own house, as when she escapes she attracts and seduces men, and then kills them and eats of their flesh. Shane and June Brown are an American newlywed couple traveling to Paris on their honeymoon. Arriving in Paris, Shane seems absent and preoccupied with something else. He had once worked with Léo and maybe even had an affair with Coré. He is looking for him and the reasons are not clear. Something about the joint research in which a revolutionary idea of Léo’s seems to have led to catastrophe? Or is it Shane’s obsessive tendencies that seem to be similar to Coré’s and are putting the fledgling marriage in jeopardy?
The directorial approach of Claire Denis (who is also a co-writer) is original for both a horror film and an art film, ‘Trouble Every Day‘ claiming to belong to both genres. The story is told coldly, indiferently. The music of the alternative rock group Tindersticks plays a different role than in Hitchcock’s films for example – it accompanies the bonding and tension-building moments, but stops at key scenes, when only the sounds of the action convey the drama of what is happening on screen. The cinematography belongs to the formidable Agnès Godard, a regular collaborator of Claire Denis but also of other directors such as Wim Wenders, Catherine Corsini or André Téchiné. The casting of Vincent Gallo, himself a controversial personality, seems counter-intuitive. He doesn’t look very American and doesn’t exude the apparent calmness that the role might demand. When the masks come off though, the intensity of his acting is just right. Béatrice Dalle as Coré is attractive and lethal. Tricia Vessey and Alex Descas are well cast in the roles of June and Léo. Tense and alert in pace, well filmed and without reticence in going far to exploring the limits, ‘Trouble Every Day‘ has good chances to satisfy art film lovers as well as those of horror and extremes movies fans.
Am intrat în ultima lună a anului, luna bilanțurilor. Ce an a fost! Am impresia că repetăm această exclamație de vreo patru ani încoace, de la începutul deceniului, din 2020 care a fost primul an al pandemiei. Veștile bune și veștile mai puțin bune se succed într-un ritm infernal. În domeniile științelor și al tehnologiilor avansate suntem martorii unor realizări de excepție și ai unor progrese rapide, adevărate salturi calitative, istorice în anumite domenii. În același timp se acumulează și devin din ce în ce mai reale pericolele avansurilor prea rapide și necontrolate sau prost controlate, precum și efectele distrugătoare ale unor politici greșite sau ale lipsei de politici pentru calitatea vieții planetei și a locuitorilor săi. În acest articol vom privi din nou în sus, spre spațiul extra-terestru și spre explorarea umană a limitelor Universului. Suntem și aici martori ai unei combinații de progrese reale și de pericole datorate extinderii în Cosmos a conflictelor pământești. Anul 2023 are șanse să rămână în istorie că Anul Unu al epocii războaielor spațiale.
Războiul dintre Israel și organizația teroristă Hamas ocupă de două luni încoace un loc important în fluxul de știri pe medii diverse. Pericolul extinderii conflictului la nivelul întregii zone geografice a Orientului Mijlociu sau chiar dincolo de aceasta încă există. Poate mai puțin observată a fost o știre care indica faptul că în acest conflict a fost depășită încă o frontieră geografică. Pe 31 octombrie, sistemul de rachete Arrow (Hetz în ebraică = săgeată) al Israelului a interceptat și distrus cu succes o rachetă balistică suborbitală, lansată probabil din Yemen de un grup terorist Houthi, care probabil viza localitatea Eilat, un oraș israelian de pe coasta Mării Roșii. Ziarul britanic The Telegraph susține că racheta a fost interceptată și distrusă deasupra liniei Kármán, aflată la 100 de kilometri deasupra nivelului mării și recunoscută pe scară largă drept granița dintre atmosferă și spațiul extra-terestru. Este vorba despre o premieră tehnologică. Sistemele balistice de apărare antirachetă se ocupă, în general, de amenințări în atmosfera Pământului. Chiar dacă testele anti-sateliți, cum ar fi cele efectuate de SUA, Rusia, China și India, au demonstrat capacități la altitudini mai mari, acestea au fost diferite de interceptarea unei rachete în zbor. Sistemul Arrow, construit de Israel în colaborare cu SUA, a fost testat pentru prima dată în 2013. Au urmat teste efectuate în 2014 și în 2019 deasupra statului Alaska, pe fondul îngrijorării cu privire la programele continue de rachete nucleare și balistice ale Iranului. Sistemul de apărare este conceput pentru a intercepta rachete balistice în afara atmosferei Pământului, permițându-i să doboare racheta lansată de teroriștii Houthi. Arrow oferă capabilități supersonice și poate apăra o zonă vastă, oferind o apărare cuprinzătoare a siturilor strategice și a zonelor populate mari. De asemenea, poate distruge la mare distanță, departe de ținte, obiecte amenințătoare, inclusiv cele care poartă arme de distrugere în masă. Sistemul de rachete folosește tehnologia numită ‘hit-to-kill’ pentru a distruge rachetele care se îndreaptă spre țintă, lansându-se vertical și deplasându-se spre punctul de interceptare estimat. Tratatul privind spațiul cosmic (OST) – un tratat multilateral care formează baza dreptului internațional al spațiului, în vigoare din 1967 – interzice plasarea armelor nucleare sau a altor arme de distrugere în masă pe orbită în jurul Pământului, pe corpuri cerești sau staționarea lor în spațiul exterior. Nu interzice în mod explicit armele convenționale și nici nu menționează interceptarea rachetelor în spațiu. În consecință, distrugerea unei rachete balistice convenționale de către sistemul Arrow – chiar dacă are loc deasupra liniei Kármán – nu pare să încalce OST. În plus, trebuie luat în considerare și articolul 3 din OST, care prevede că părțile participante la tratat vor acționa „în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv cu Carta Națiunilor Unite”, care, în articolul 51, prevede dreptul la auto-apărare. Foarte probabil, racheta balistică nu s-a apropiat nicăieri de orbita Pământului, așa că, spre deosebire de testele anti-sateliți efectuate de alte țări, distrugerea ei probabil că nu a generat resturi orbitale periculoase. Acest incident demonstrează nu doar un progres în tehnologia defensivă a Israelului, ci stabilește o nouă paradigmă în considerente militare strategice. Națiunile din întreaga lume ar putea fi nevoite să-și reevalueze capacitățile ofensive și defensive în lumina acestei evoluții, care ar putea afecta securitatea internațională și politicile diferitelor state privind controlul armelor.
Un alt conflict care durează deja de peste șapte decenii este cel dintre cele două Coree. Cele două părți ale peninsulei, aflate în conflict, au ceva în comun: ambiții stratosferice. După ce a încercat și a eșuat de două ori să lanseze pe orbită circumterestră primul său satelit militar de spionaj la începutul acestui an, Coreea de Nord a susținut că a reușit aceasta pe 21 noiembrie. Coreea de Sud a răspuns lansând primul său satelit de spionaj pe 1 decembrie. Satelitul nord-coreean Malligyong-1 a devenit sâmbătă, 2 decembrie, complet operațional, potrivit unui articol publicat duminică de purtătorul de cuvânt al Agenției Centrale de Știri din Coreea de Nord (KCNA). Primul satelit de spionaj deținut de Coreea de Sud a fost lansat pe o rachetă SpaceX Falcon 9, de la baza forțelor spațiale Vandenberg, din California. Satelitul a fost plasat pe orbita desemnată la aproximativ o oră după decolare și a stabilit cu succes comunicarea cu stația de la sol. Lansarea a făcut parte din Proiectul 425 al Coreei de Sud, în cadrul căruia un satelit electro-optic în infraroșu (EO/IR) – cel lansat sâmbătă – și încă patru sateliți radar cu deschidere sintetică (SAR) vor fi trimiși pe orbita joasă a Pământului până în anul 2025, cu scopul de a spori capacitățile de recunoaștere ale armatei și de a reduce dependența de sursele de informații străine. Sateliții SAR au capacitatea de a capta date în toate condițiile meteorologice, fără limitările cu care se confruntă cei EO/IR, care nu pot pătrunde în norii groși. Odată operaționali, cei cinci sateliți vor efectua o supraveghere de înaltă rezoluție asupra facilităților militare cheie ale vecinului cu arme nucleare la intervale de două ore, îmbunătățind astfel în mod semnificativ sistemul „Kill Chain” al Coreei de Sud, care este o platformă concepută pentru a contracara preventiv amenințările nord-coreene, prin detectarea semnelor unui atac iminent. Se știe puțin despre capacitățile tehnice ale satelitului nord-coreean, cum ar fi tehnologia de operare a camerei, procesarea datelor și capacitatea de transmisie a dispozitivelor sale de comunicație. Se estimează că rezoluția spațială a satelitului nord-coreean este semnificativ în urmă față de cel al Coreei de Sud. Satelitul militar sud-coreean este capabil să detecteze un obiect de până la 30 de centimetri și va fi astfel capabil să surprindă mișcările oricăror vehicule militare nord-coreene, în timp ce satelitul nord-coreean este cunoscut că are o rezoluție estimată de aproximativ trei metri. Nu este suficient de sofisticat pentru a desfășura activități de recunoaștere militară semnificative, altele decât detectarea vehiculelor masive și a navelor maritime uriașe. Tehnologiile însă se îmbunătățesc permanent, și această nouă cursă spațială emergentă are implicații mari pentru securitatea regională și globală.
Pare că nu trece vreo săptămână fără știri senzaționale despre Elon Musk, antreprizele, inițiativele și luările sale de poziții. La sfârșitul lunii noiembrie, Musk a vizitat Israelul, întâlnindu-se cu liderii țării și vizitând un kibbutz distrus de Hamas în atacul din 7 octombrie, în timp ce încerca să calmeze indignarea cauzată de susținerea unei postări antisemite pe platforma sa de socializare, X (fostul Twitter). Pentru Gaza a propus, desigur, folosirea sistemului de comunicații prin satelit Starlink. Lansările Starlink deja depășesc ca număr toate celelalte lansări efectuate de alte companii particulare și de agențiile guvernamentale și internaționale împreună. Musk are însă ambiții și mai mari. Pe 18 noiembrie a avut loc al doilea zbor de probă al rachetei sale Starship, cea mai mare rachetă construită vreodată. Primul test, în aprilie, s-a încheiat cu o rampă de lansare deteriorată și o rachetă care s-a autodistrus după probleme cu mai multe dintre cele 33 de motoare ale primei trepte a rachetei și eșecul celei de-a doua trepte de a se separa corect. A doua lansare a fost o mare îmbunătățire. Un nou sistem de răcire a împiedicat racheta să distrugă rampa de lansare reconstruită. Toate motoarele primei etape au rămas aprinse. Un nou sistem de separare, care a necesitat ca a doua treaptă să înceapă să-și pornească motoarele în timp ce era încă atașată la prima, părea să funcționeze bine. Firma sperase ca prima treaptă să zboare înapoi la nivelul mării pentru un test de aterizare, dar aceasta a explodat la scurt timp după separare. A doua treaptă, între timp, a atins o altitudine de 148 km înainte ca o defecțiune să activeze sistemul de autodistrugere. Aceste teste par a fi eșecuri succesive, dar nu este chiar așa. Spre deosebire de rivalii săi cu mai multă vechime, SpaceX folosește „proiectarea iterativă” – lansând des și învățând din eșecuri, mai degrabă decât să încerce să prevadă fiecare problemă în avans. Treptele inferioare ale rachetelor sale Falcon 9 s-au prăbușit și au ars de multe ori înainte că firma să stăpânească arta aterizării și reutilizării lor, lucru care nu se mai făcuse înainte. În zilele noastre, cu peste 250 de misiuni de succes, Falcon 9 este cea mai fiabilă rachetă realizată vreodată. Unul dintre propulsoarele sale a zburat de 18 ori. Dacă Starship poate fi, de asemenea, făcută să zboare fiabil, ea ar putea transforma explorarea spațială. Este concepută pentru a transporta până la 150 de tone pe orbită, de peste șase ori mai mult decât un Falcon 9 și, datorită faptului că este complet reutilizabilă, va fi mult mai ieftin de lansat. NASA se bazează pe o versiune modificată ca parte a planului său de a reveni pe Lună. Astronomii sunt entuziasmați de perspectiva de a zbura cu telescoape spațiale enorme sau de a transporta pe Marte flote de rovere.
Primele zboruri ale programului Artemis de explorare a Lunii urmează însă să folosească racheta Space Launch System (SLS), proiectată de NASA și lansată cu succes cu un an în urmă. Dacă totul va merge după plan, misiunea Artemis 2 este planificată să fie primul zbor de testare cu echipaj al SLS și al navei spațiale Orion. Cei patru membri ai echipajului vor efectua teste extinse pe orbita Pământului, iar Orion va fi apoi propulsat într-o traiectorie de întoarcere liberă în jurul Lunii, care îl va întoarce pe Orion înapoi pe Pământ pentru reintrare și amerizare. Lansarea este programată nu mai devreme de sfârșitul lunii noiembrie 2024. Nu aș paria că această dată este reală. Programele spațiale, ca multe alte proiecte inginerești complexe, au faima de a fi totdeauna în întârziere și mai scumpe decât prevederile inițiale. Echipajul lui Artemis 2 va fi format din patru astronauți: comandantul Reid Wiseman, pilotul Victor J. Glover, specialistul în sarcină utilă Christina Koch și specialistul în misiune Jeremy Hansen. Cum ne aflăm în epoca diversității, Glover, Koch și Hansen urmează să fie prima persoană de culoare, prima femeie și și primul ne-american (Hansen este canadian) care vor depăși orbita joasă a Pământului. Va fi frustrant pentru ei să fie atât de aproape de Lună și să nu aselenizeze? Nu este o premieră: prima aselenizare, în iulie 1969, a lui Apollo-11 a fost precedată de trei asemenea zboruri pregătitoare (Apollo 8, 9, 10).
Știrile din spatiu, ca și cele de pe Pământ sunt și ele, deci, amestecate. Nu putem decât spera ca veștile anului 2024 să fie cât mai bune și cât mai pașnice. Războaiele spațiale și bătăliile spectaculoase, gen Luke Skywalker, să facă bine să rămână pe ecranele cinematografelor și ale jocurilor video.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
