I can’t avoid superlatives. ‘Un condamné à mort s’est échappé‘, Robert Bresson‘s 1956 film is the best prison break movie I can remember ever seeing. And I’ve seen quite a few, even if it’s not exactly my favorite genre, from the various adaptations of ‘The Count of Monte Cristo’ to ‘Papillon’ (two versions) and ‘Escape from Alcatraz’. Of course, the secret is the minimalist mastery of the film director who managed to transform a true case inspired by the recent (when the film was made) history of France into a psychological thriller that keeps its viewers captivated throughout the almost 100 minutes of viewing. All this using the basic tools of filmmaking.
The screenplay, also written by Bresson, is based on the autobiographical book of André Devigny, a French Resistance fighter captured by the Nazis in 1943 and sentenced to death. Escape from Lyon prison, as impossible as it may seem, is his only chance to stay alive. Lieutenant Fontaine, as the hero of the film is named, will try it. The film follows the detention from the moment of arrest to the escape, the struggle with despair, the contact with the other inmates, the preparation and execution of the escape plan. The tension rises towards the end. Having been held in solitary confinement for most of the time, Fontaine is brought a cellmate, a young deserter, in the final days before his escape (and planned execution). To implement his plan, he will have to decide whether to trust him and share with him the plans of the escape.
‘Un condamné à mort s’est échappé‘ tells a story that takes place most of the time in the closed space of the cell where the hero is imprisoned. The camera follows Fontaine and his hands improvising the means of escape, or takes his point of view as it explores the space he is in and looks for escape routes. It’s minimalist cinematography at its finest. The ending is dramatic and tense, in the style of the best thrillers. The musical background is taken from Mozart’s compositions, and Mozart has never sounded so dramatic to me. The voice-over commentary emphasizes the main points of the action and does not sound at all intrusive. Bresson liked to use non-professional actors. François Leterrier, who was a director and screenwriter, but not an actor (he has only acted in one other film), is cast in the lead role. We can say that he was a semi-professional and the performance is excellent, natural and expressive. For those who will see the film for the first time or will watch it again now, ‘Un condamné à mort s’est échappé‘ offers a lesson and a model of how much can be achieved in film making with the basic means: camera, microphone and actors.
‘Partir‘ (2009) is my first encounter with a film by the French director Catherine Corsini. The impression is mostly positive. Corsini (who is also the main author of the film’s script) seems to me to be a mature filmmaker, master of her means of cinematic expression and well focused on the feminist thematics. She’s also the type of director who knows how to choose the actors who fit her vision of the roles, letting them chose how they see the characters. In the case of this film, the lead role is played by the excellent Kristin Scott Thomas. The presence of this actress whom I appreciate a lot was the main reason why I chose to see the film. I was not wrong.
Suzanne, the film’s heroine, seems to have everything she could wish in life. She is married to a wealthy doctor, lives in a sumptuous villa in the south of France decorated with modern works of art, has two teenage children who don’t seem to cause any trouble. Looking for more interest in life, she plans to resume her occupation as a physiotherapist interrupted by the time she had to take care of the children. When she meets Ivan, a renovation tradesman, immigrant from Spain, who seems to have had problems with justice, what the French call ‘coup de foudre’ happens between the two. Does Suzanne and Ivan’s relationship have any chance of being more than a simple extramarital affair? Everything seems to be against them – the husband’s refusal to accept that he is losing his wife, economic conditions, social status. The price of fulfilling love seems to be huge.
I liked the directorial approach. Catherine Corsini doesn’t judge her characters or condition her viewers to how they should feel. What happens between Suzanne and Ivan seems neither obvious nor inevitable. Nor is Samuel, the husband, an obnoxious figure, justifying feelings other than, perhaps, boredom. Kristin Scott Thomas has a complex and interesting role. Her Suzanne seems to be overwhelmed by feelings that erupt late in life. Attempts to control them rationally fail repeatedly in the face of emotions, and the woman herself seems bewildered by what is happening to her. Fighting the system and the people around has little chance of success. The two men in Suzanne’s life are played by Sergi López and Yvan Attal. Both are excellent actors, although their roles are not as plentiful. ‘Partir‘ manages to overcome the limits of a routine family drama and gives viewers a taste of true life and genuine feelings.
‘Peppermint‘ (2018) is the kind of movie that has a good chances of satisfying action movie buffs while almost all other categories of viewers will avoid it and film critics will turn their noses up in superiority. Personally, I believe that a good action movie every now and then is good for my cinematic diet. In addition, I also like Jennifer Garner, the actress I met and fell for in the series ‘Alias’. Pierre Morel, the film’s director, is French and a disciple of Luc Besson, but if this film is anything to go by, he learned a lot of cinematic technique from his master and less of the boldness and inventiveness that push his good films above the level of average action movies.
‘Peppermint‘ is a revenge action film. The film’s heroine, Riley North, was once a bank clerk. Her husband had tangled with some gangsters and when he refused to participate in a hit was murdered along with their ten-year-old daughter. The scene had taken place in an amusement park and the last thing the little girl had managed to ask for was a double-scoop peppermint ice cream. Riley had only been wounded and she managed to identify the three killers. At the trial, however, the judge questions her credibility as a witness and acquits the criminals. Our heroine vows revenge, disappears for about five years only to reappear as a killing machine. She will take revenge not only on the three criminals and the head of the gand who sent them to murder her family, but also on judges, prosecutors, all the members of the gangster gang, the whole corrupt system. Somebody counted 43 corpses left in her wake by the heroine in less than two hours of action. I didn’t check.
As an action film and for those who accept the rules of the genre, ‘Peppermint‘ works very well. The action is simplistic and predictable, but well written and the events follow each other at a fast pace, keeping the viewers’ attention all the time. For Jennifer Garner, this role required sustained physical training but not much acting talent (which she has, but is not used here). The rest of the characters are nothing more than stereotypes with the psychological depth of video game characters. I actually think this comparison is the most appropriate, and maybe the video game ‘Peppermint’ actually exists. ‘Peppermint‘ looks like an ’80s B-movie with a female lead, but made in 2018. The action movie buff in me doesn’t regret the time spent watching it. Those who are not enthusiastic about this genre would do well to avoid it.
‘A Bigger Splash‘ (2015) is a remake of a film (‘La Piscine’ – directed by Jacques Deray based on a novel by Alain Page) that is remembered today mainly because of the presence on the screen of the couple Alain Delon – Romy Schneider. Since then, a few more films have been added to the ‘swimming pool drama’ genre. The version created by the Italian director Luca Guadagnino is different in that it does not completely isolate the sentimental conflicts of the characters and the blue waters of the pool from the world around. We are in the years when the crisis of migrants making their way across the Mediterranean was at its peak. The Italian island where the story is set is in the middle of this tumult, which will also influence, despite them, the destinies of the characters.
Marianne is a famous rock singer who is recovering from a throat surgery that may damage her vocal cords, due to which doctors have advised her not to use her voice for a while. Together with Paul, her boyfriend, a documentary films director, they chose the villa on this island to isolate themselves from the world. Their plan is upended when Harry, a hysterical extroverted music producer, shows up, accompanied by his young beauty daughter Penelope. Harry is Paul’s best friend and Marianne’s ex-lover. He seems uncaring and morally corrupt, willing to drag everyone else around him into his self-centered machinations. The attempt to renew the connection with Marianne is at first met with a refusal, but the man insists. Meanwhile, some kind of relationship seems to be forming between Paul and Penelope. But something will happen and the erotic drama is in danger of sliding towards tragedy.
The screenplay is a bit unbalanced, in the sense that more than half of the film we witness the far too thorough and too patient construction of a drama that unfolds too late. With less than half the time available, the second part, which had become interesting, seems to be headed for an ending that some found problematic (not me). The cast is stellar. Tilda Swinton has a very interesting role precisely because she is limited in her ability to speak. A professional of voice, both in the story in the film and as an actress, she is obliged to use solely the expressiveness of her figure and body and succeeds in creating a memorable role. Ralph Fiennes thickens Harry’s features a bit, but in the end his character is credible and interacts well with his partners. Matthias Schoenaerts is a bit too low-key as Paul. Maybe it was the directorial indications, but my feeling was that the character played by him is not fully revealed. Rounding out the cast is Dakota Johnson as Penelope. She also leaves some open questions about her character, but here the mystery is clearly intentional and belongs in the script. I also liked the cinematography created by Yorick Le Saux – spectacular, but without stepping into the realm of tourist ads. On the contrary, the camera manages to capture glimpses of the real world, indifferent to the conflicts that take place in the villas of the rich and too busy with the real dramas to care about the possible dramas that take place in or around the swimming pools.
Atunci când a murit, în iunie 2023, la aproape 90 de ani, Cormac McCarthy a fost elogiat de însuși Stephen King drept ‘… poate, cel mai mare romancier american al timpurilor noastre’. Deși el însuși ocolea cercurile literare și prefera compania oamenilor de știință, a fost apreciat și elogiat de mulți dintre colegii săi de breaslă și de criticii literari, printre care Saul Bellow și Richard Woodward. Și, desigur, de cititori. Înainte de 2022 a publicat zece romane și majoritatea s-au bucurat de mare succes. În România a fost tradus și publicat ‘Drumul’, romanul său post-apocaliptic apărut în colecția ‘Raftul Denisei’ al Editurii Humanitas-fiction. În octombrie și decembrie 2022 au apărut în limba engleză, după 16 ani de tăcere, cele două cărți care reprezintă testamentul sau literar: ‘Pasagerul’ și ‘Stella Maris’. Ambele au fost traduse de Iulia Gorzo și publicate acum cu promptitudine în aceeași remarcabilă colecție.
Nu am avut răbdare să ajungă la mine edițiile în limba română ale celor doua cărți și, aflându-mă în Statele Unite, am cumpărat și am citit ediția paperback a originalului în limba engleză a ‘Pasagerului’, sau, ca să fim exacți, ‘The Passenger’. Confruntarea cu versiunile originale reprezentă intotdeuna o experiență puțin diferita de citirea în traducere, și când am ocazia încerc această experiență în limbile străine pe care le stăpânesc destul de bine pentru ca lectura să fie o placere. ‘The Passenger’ a fost o provocare, dar nu din cauza vreunei bariere de limbă. Știam, oarecum, și la ce să mă aștept, căci McCarthy are un stil personal în care o mare parte din dezvoltarea narativă este bazată pe dialoguri, dar acestea nu sunt delimitate în text folosind convențiile obișnuite. Mi-au trebuit zece zile pentru a parcurge cele vreo 440 de pagini de text. Lectura nu a fost ușoară, ceea ce nu înseamnă că nu a fost frumoasă și captivantă în multe momente. Notele de lectură care urmează se bazează pe ediția engleză apărută la Editura Vintage International. În România cartea aceasta și romanul pereche ‘Stella Maris’ sunt deja disponibile la Târgul de Carte Gaudeamus și în librării.
Eroii principali ai dipticului sunt Bobby Western și sora sa Alicia. Firul principal al narațiunii se petrece la începutul anilor ’80. Bobby este scafandru, angajat de o firmă care cercetează epavele și alte obiecte ascunse sub ape în sudul Statelor Unite, pe lângă coastele Floridei și Louisianei. Alicia este moartă de un deceniu, se sinucisese. Tatăl celor doi frați fusese unul dintre colaboratorii lui Robert Oppenheimer și participase la programul de construire a bombelor care fuseseră aruncate la Hiroshima și Nagasaki. Sentimentul de responsabilitate și de vinovăție se transmisese copiilor. Bobby renunțase la o carieră științifică asemănătoare pentru o viață oarecum aventuroasă, ca pilot de curse de automobile sau ca scafandru, totdeauna la marginea societății. Fantomele istoriei nu îi dau însă pace.
‘There were people who escaped Hiroshima and rushed to Nagasaki to see that their loved ones were safe. Arriving just in time to be incinerated. He went there after the war with a team of scientists. My father. He said that everything was rusty. Everything looked covered with rust. There were burnt-out shells of trolleycars standing in the streets. The glass melted out of the sashes and pooled on the bricks. Seated on the blackened springs the charred skeletons of the passengers with their clothes and hair gone and their bones hung with blackened strips of flesh. Their eyes boiled from their sockets. Lips and noses burned away. Sitting in their seats laughing. The living walked about but there was no place to go. They waded by the thousands into the river and died there. They were like insects in that no one direction was preferable to another. Burning people crawled among the corpses like some horror in a vast crematorium. They simply thought that the world had ended. It hardly even occurred to them that it had anything to do with the war. They carried their skin bundled up in their arms before them like wash that it not drag in the rubble and ash and they passed one another mindlessly on their mindless journeyings over the smoking afterground, the sighted no better served than the blind. The news of all this did not even leave the city for two days. Those who survived would often remember these horrors with a certain aesthetic to them. In that mycoidal phantom blooming in the dawn like an evil lotus and in the melting of solids not heretofore known to do so stood a truth that would silence poetry a thousand years. Like an immense bladder, they would say. Like some sea thing. Wobbling slightly on the near horizon. Then the unspeakable noise. They saw birds in the dawn sky ignite and explode soundlessly and fall in long arcs earthward like burning party favors.‘ (pag.130-131)
Alicia fusese și ea o excepțională matematiciană, dar talentul ei nu a avut timp să se dezvolte. În fapt, își abandonase studiile și își concentra eforturile cultivând un alt talent – cel al studiului sonorității viorilor vechi. Și apoi a apărut boala, niciodată exact definită (fiziologică? sufletească?).
‘How good a mathematician was your sister?
We come back to that from time to time. There’s no answer to that. Mathematics is not physics. The physical sciences can be weighed against each other. And against what we suppose to be the world. Mathematics cant be weighed against anything.
How smart was she?
Who knows? She saw everything differently. She would figure something out and then half the time she couldnt explain to you how she’d done it. It was hard for her to understand what it was that you didnt understand. That smart.’ (pag.325)
‘The Passenger’ se desfășoară în două planuri narative paralele. Fiecare dintre cele zece capitole ale cărții, cu excepția celui final, se deschide cu câteva pagini (delimitate cu caractere italice) în care este descris dialogul imaginar – poate desfășurat în vis, poate având loc într-un delir febril cauzat de boală – dintre Alicia și The Kid. Cine este acesta? Personaj imaginar desigur, dar reprezintă el un alter ego? O oglindă deformată a temerilor adolescentei? Sau chiar un vizitator de pe o altă planetă căutând dialogul cu locuitorii excepție ai Terrei? A doua parte a capitolelor îl urmăresc pe Bobby în prezentul anilor ’80. Narațiunea acestor secțiuni se desfășoară oarecum cronologic, cu flash-back-uri care completează evenimentele petrecute în anii anteriori. La un moment dat acțiunea pare a porni pe panta unui thriller de acțiune. Bobby și un coleg al său scafandru descoperă un avion charter de afaceri care se prăbușise în Golful Mexic. La bordul său se află cadavrele a opt pasageri și membri ai echipajului, deși foaia de parcurs indică nouă persoane. Presa nu menționează nimic despre un accident aviatic. Colegul moare într-un accident profesional în America de Sud, iar Bobby începe să fie urmărit și la un moment dat interogat de agenți guvernamentali misterioși. Se datorează aceasta misteriosului avion sau poate activității tatălui sau în perioada participării la proiectul bombei atomice? O vizită la casa bunicii de la Knoxville, Tennessee îi dezvăluie că agenții guvernului o vizitaseră cu câțiva ani înainte și confiscaseră toate documentele de familie, inclusiv singurele albume de fotografii care mai păstrau imaginea sorei sale.
Legătura dintre Bobby și Alicia depășise limitele permise de morala convențională pentru relațiile frate-soră și se transformase într-o adevărată poveste de dragoste. A avut și aceasta un rol în sinuciderea adolescentei? Este una dintre multele întrebări pe care Cormac McCarthy le lasă deschise. În absența fotografiilor, imaginile încep să se estompeze, dar rămân cuvintele, din câteva scrisori păstrate sau recuperate. Lupta cu uitarea este accelerată de pierderea ireversibilă a imaginilor:
‘He didnt know where his own letters were. Maybe he didnt want to know. He folded the letter and put it back in the envelope and took another from the bottom of the stack. At age twelve she had a picture of Frank Ramsey in a dimestore frame standing on her bedside table. She wanted to know if you could in love with someone who was dead. She said in fourteen years they would be the same age. He didnt read anymore. The later ones were hard for him to read. The letters in which she told him that she was in love with him. He put away the manila envelope and close it and put it under the mattress and went out and down to the bar.’ (pag.209)
‘He’d bought some school tablets and a small packet of ballpoint pens at the drugstore and at night he’d sit propped against the haybales and write letters to her by the light of the oil lamp. How to begin. Dearest Alicia. Once he wrote: My beloved wife. Then he balled the paper and got up and put it in the stove.’ (pag. 360)
Mărturisesc că aștept cu curiozitate să răsfoiesc traducerea în limba română a romanului pentru a vedea cum a echivalat Iulia Gorzo construcții ortografice precum ‘didnt’ sau ce a făcut în cazul unor cuvinte inventate precum ‘shadowlane’.
Cormac McCharty este considerat unul dintre marii pesimiști ai literaturii americane. Bobby Western, personajul său, este în acest sens un personaj de sinteză și poate și purtătorul unui mesaj final care adună experiența istoriei unei părți însemnate a secolului trecut și o combină cu neliniștile lumii contemporane. Eroul are o formație științifică de excepție, precum mulți dintre prietenii din viață reala ai scriitorului, dar neliniștile sale amplifică vibrațiile multora dintre cei confruntați cu progrese care par ieșite de sub control ale științei sau canalizate de forțele malefice care bântuie coșmarurile teoriilor conspiraționale. Dialogul cel mai interesant din acest punct de vedere este cel dintre Bobby și avocatul Kline, într-unul dintre capitolele finale:
‘Did you know that there’s a system that can scan your eye electronically with the same accuracy as a fingerprint and you don’t even know it’s being done?
…
You might think that fingerprints and numbers give you a distinct identity. But soon there will be no identity so distinct as simply to have none. The truth is that everyone is under arrest. Or soon will be. They dont have to restrict your movements. They just have to know where you are.
…
There wont be any actual money. Just transactions. And every transaction will be a matter of record. Forever.
You dont think people will object to this?
They’ll get used to it. The government will explain that it will help to defeat crime. Drugs. The sort of large scale international arbitrage that threatens the stability of currencies. You can make up your own list.
But anything that you buy or sell will be a matter of record.
Yes.’ (pag. 323-324)
Cred că ‘The Passenger’ este o carte care trebuie citită în contextul întregii opere a lui Cormac McCarthy. Autor al unor romane și scenarii de film care acoperă istoria americană de la perioada expansiunii spre Vest până în viitorul post-apocaliptic, McCarthy a lucrat vreme de mai multe decenii la dipticul de romane despre care știa că vor fi acordurile finale ale carierei sale. Spre deosebire de alte dăți, nu a mai construit o structură narativă închegată. Multe fire de acțiune sunt întrerupte. Multe întâlniri și dialoguri par a fi mai degrabă rezultatul hazardului decât al unei planificări arhitectonice. La fel ca în viață. Rezultatul este o carte complexă și haotică, în care sunt abordate teme diferite de la limitele iubirii la secretele atomului, de la cursele de automobile la felul în care atingem destinele prietenilor. Când a trimis editurilor ‘Pasagerul’ și ‘Stella Maris’, CormacMcCarthy nu mai avea nimic de demostrat. Scrisese cărți de mare succes, primise premiile literare nord-americane cele mai râvnite. În ultimele pagini ale cărții îl găsim pe Bobby Western refugiat la Ibiza, Spania. McCarthy a trăit o vreme acolo, și interacțiunea dintre spaniolă și engleză i-a influențat influențat stilul. De la Santa Fe, în New Mexico, unde a trăit în ultimii ani de viață, el a lăsat cititorilor săi două cărți stufoase și enigmatice care reprezintă acordurile finale ale unei traiectorii literare deosebite.
Astăzi, rubrica CHANGE.WORLD are ca temă povestea companiei care a produs primul telefon inteligent, a deschis drumul și a creat piața pentru telefoanele mobile cu funcționalitate multiplă. Fără BlackBerry nu ar fi existat iPhone. Ironia istoriei face însă ca produsul concurent apărut cu un deceniu mai târziu să-și elimine predecesorul, care la apariția iPhone-ului și în anii imediat următori domina piața, cu un număr de abonați în întreaga lume variind (după sursele în care putem sau nu să ne încredem) între 37% și 45% din numărul total al abonaților. Astăzi BlackBerry nu mai există pe piață, în timp ce Apple controlează 17,7% din vânzări (locul 2 în lume după Samsung). La școlile de business, povestea lui Apple este explicată și disecată ca o poveste de succes a erei hi-tech, în timp că BlackBerry aparține infamei categorii a eșecurilor care sunt subiecte de ‘analize postmortem’, nume de altfel dintre cele mai potrivite în ceea ce o privește. Și acum, avem ca subiect de discuție și filmul ‘BlackBerry’, lansat în luna februarie a acestui an la Festivalul International de la Berlin.
Fișa tehnică a filmului indică faptul că povestea relatată nu numai că se inspiră din evenimente reale cu eroi care – majoritatea dintre ei – se mai află printre noi, ci și că a fost folosită ca bază de plecare cartea ziariștilor canadieni de business Jacquie McNish și Sean Silcoff, ‘Losing the Signal: The Untold Story Behind the Extraordinary Rise and Spectacular Fall of BlackBerry’. Rețeaua de televiziune canadiană CBC a realizat un miniserial care împarte materialul vizual în trei episoade, adăugând și unele scene și personaje care fuseseră abandonate în varianta completă a filmului. Dacă dorim neapărat o încadrare de gen cinematografic, atunci ‘BlackBerry’ aparține unei categorii selecte și nu foarte dens populate de filme care transformă în imagini cinematografice perioada de excepțională inventivitate din hi-tech, care a început pe la mijlocul anilor ’80 și s-a extins vreme de două decenii. Este perioada în care eroii principali sunt firme reale ca Facebook (‘The Social Network’ – David Fincher, 2010) sau imaginare ca în ‘The Circle’ (James Ponsoldt, 2017) iar super-eroii sunt Steve Jobs, Bill Gates sau personaje derivate din figurile lor reale. Încadrarea de gen poate fi puțin extinsă atunci când este vorba despre o viziune critică asupra capitalismului de competiție care a creat lumea hi-tech (cu Internetul, rețelele sociale, iar acum și cu Inteligența Artificială), nereușind însă să evite riscurile și exacerbând spre extreme trăsături omenești puse la încercare de o ambianță creativă ultra-competitivă.
Filmul respectă cu precizie faptele, în sensul că principalele evenimente aduse pe ecran sunt autentice și reflectă istoria reală. Accentul este pus pe perioadele de ascensiune ale firmei, în care a avut loc invenția cea mai semnificativă, cea care a schimbat industria și, în final, lumea în care trăim, și pe perioada căderii. Lipsesc aproape complet din poveste anii de vârf, cei în care BlackBerry domina piața mondială și încerca să-și extindă influența, odată cu creșterea în funcționalitate a produsului principal. De asemenea, filtrul personal introdus de scenariști (care sunt autorii cărții și regizorul Matt Johnson) pune accentul pe una dintre cauzele care au dus la căderea firmei. Din acest punct de vedere, așa cum vom vedea în continuare, povestea este incompletă. În fapt, povestea continuă până în zilele noastre. BlackBerry Limited există și astăzi, fiind specializată în securitate cibernetică și în Internetul Obiectelor (Internet of Things – IoT) și chiar în ultimele săptămâni a avut loc o schimbare semnificativă la cârma firmei, John S. Chen, liderul companiei din ultimii opt ani, părăsind-o la începutul lunii noiembrie.
Să ne întoarcem însă în timp. Numele original al firmei era ‘Research In Motion’ cu acronimul RIM. Fusese întemeiată în martie 1984 de Mike Lazaridis și Douglas Fregin. Viziunea lor – revoluționară și corectă – încorpora transmisia informației pe medii multiple, folosind rețele de date comutatoare de pachete (packet switching), Internetul fiind una dintre ele, dar nu singura. Lazaridis venise în Canada la vârsta de cinci ani, fiu al unor imigranți de naționalitate greacă din Turcia. Atunci când a fost fondata RIM, Lazaridis a părăsit studiile la Universitatea din Waterloo (din Canada) cu două luni înainte de absolvire, devenind încă unul dintre faimoșii inventatori și antreprenori care nu se puteau lăuda cu o diplomă pe care să o afișeze pe pereții biroului sau. Fregin era geniul electronic care transforma în realitate ziua tot ceea ce Lazaridis visa nopțile. În 1988, RIM a devenit primul furnizor de tehnologie de date wireless din America de Nord și prima companie din afara Scandinaviei care a dezvoltat produse de conectivitate pentru rețelele de comunicații de date wireless cu comutare de pachete Mobitex. În colaborare cu Intel, în 1996, RIM a introdus Interactive Pager, primul pager de mesagerie bidirecțională, și modemul radio RIM 900 OEM. Combinația miniaturizată a acestora și adăugarea serviciului de voce (câțiva ani mai târziu, și video) pe transport de date a reprezentat punctul de plecare al produsului care avea să revoluționeze comunicațiile – primul telefon inteligent. Se poate spune că RIM și variantele succesive de BlackBerry au creat o nouă piață pe care au dominat-o de-a lungul primului deceniu al mileniului 3. Chiar atunci când Steve Jobs și Apple au lansat pe piață iPhone, în 2007, (declarându-l, printre altele, un ‘BlackBerry killer), vânzările de BlackBerry nu au fost afectate, ci dimpotrivă. Evoluția ulterioară și deznodământul începuseră însă să se întrevadă. În timp ce BlackBerry se baza pe o piață mai restrânsă și potențial mai rentabilă – cea a comunicațiilor business –, Apple lărgea baza consumatorilor la nivelul individual și atrăgea prin design și funcționalitate categoriile largi de consumatori tineri. Pentru o vreme, BlackBerry s-a încăpățânat să promoveze o tastatură dedicată ‘hard’, în timp ce iPhone al lui Apple o aducea pe ecran, prin intermediul unui touch-screen, tastatura ‘soft’ activată doar la nevoie. Atunci când piața lui BlackBerry s-a dovedit a nu fi ‘captivă’, concurența s-a mutat în domeniul prețurilor și costurilor de producție. În fapt, RIM era obligată să-și urmeze concurentul, mutând fabricarea în China, care avea atunci încă tehnologii de producție instabile și problematice din punct de vedere calitativ. În final, au contat și relațiile cu furnizorii de servicii de transport, și aici din nou Apple, nume dominant în piața de larg consum a avut un avantaj. După 2012, Apple a depășit definitiv RIM în vânzări, și produsul firmei canadiene a implodat.
Filmul (sau cel puțin varianta pentru ecranele mari, pe care am vizionat-o) simplifică povestea și nu intră în toate detaliile. Distribuția este dominată de trei personaje, liderii firmei în perioada descrisă în scenariu: Jay Baruchel face un rol excelent întruchipându-l pe Mike Lazaridis – el este geniul tehnic care înțelege bine combinația dintre tehnologie și condițiile pieței, chiar dacă uneori este absorbit în mirajul tehnologiei, trăsătură specifică multora dintre inginerii hi-tech. Regizorul Matt Johnson se distribuie pe el însuși în rolul lui Doug Fredin, personajul cu nuanțele comice cele mai vizibile. Rolul-cheie este însă cel al lui Jim Balsillie, co-directorul companiei, interpretat excelent de Glen Howerton. Este tipul de om de afaceri cu fler în a sesiza nevoile pieței și a anticipa mișcările partenerilor, furnizorilor și investitorilor, periculos de carismatic și destul de lipsit de scrupule pentru a concepe strategii și tactici la marginea legii. Acestea sunt, în viziunea scenariștilor filmului, principalele cauze care au dus la căderea firmei. Morala pare a fi că inginerii nu pot lansa produse sau tehnologii fără a coopera cu departamentele care se ocupă de marketing și finanțe, importante în lumea capitalistă cel puțin în aceeași măsură ca acelea care se ocupă de inginerie. O firmă total condusă pe criterii economice însă nu are nici ea șanse de succes și de supraviețuire, fiind lipsită de motivația inventivității și de inteligența care pot face diferența.
Este greu să nu fii de acord cu morala pe care încearcă realizatorii filmului să o transmită spectatorilor. Am recunoscut în multe momente situații și procese pe care le-am trăit și eu în acei ani de frumoasă inventivitate și de progrese semnificative, care au schimbat viața planetei. Ambiția și pasiunea inginerilor combinate cu o doză sănătoasă de joacă și de umor îmi erau familiare. Conflictele cu departamentele de marketing și senzația (reciprocă, de altfel) că ‘ei nu înțeleg nimic’ nu îmi sunt nici mie străine. Există totuși un moment de răscruce în film care mi se pare a fi esențial. Prin 2003, într-o perioadă când firma se afla încă în plina ascensiune, un nou director de operații se opune și lichidează brutal sesiunile de filme vizionate în comun de toți salariații firmei. Pare un detaliu puțin semnificativ, însă foarte expresiv al conflictului cultural dintre lumea inventatorilor (în tradiție aproape ‘hippy’) și regulile rigide ale industriei americane. Atunci când o companie își pierde profilul individual, inclusiv liantul ludic care îi face pe salariați să lucreze împreună în echipă, în condiții puțin obișnuite, ea riscă să se transforme într-o altă sucursală a imperiilor vechilor economii. Acestea însă nu sunt capabile să învingă pe piață.
Eșecul lui RIM și BlackBerry din anii de după 2007 și căderea inevitabilă a produsului își au, poate, originea în seara de filme anulată, din 2003.
‘Mary Queen of Scots‘ (2018) is the latest of the historical films that go back to the roots of the connection between England and Scotland and the conflict between the queens of the two kingdoms in the second half of the 16th century. The attraction exercised by this story is also due, of course, to the fact that the relations between the two British countries do not seem to have been definitively consolidated even today, but also to the copious literary, theatrical and cinematographic treatment it has enjoyed over time. Josie Rourke‘s film can be considered a remake of the 1971 production that was ennobled by the presence of Glenda Jackson and Vanessa Redgrave in the lead roles. I will avoid philosophizing in this case about the usefulness (or uselessness) of remakes. There are enough interesting aspects of the 2018 film to merit viewing and discussion by cinephiles and history buffs, but there are also some glaring aspects of Hollywood politics (the film is a British-American co-production with Chinese participation) and allusions to contemporary world issues rather than the 16th century’s.
Unlike the 1971 film version, Josie Rourke‘s ‘Mary Queen of Scots‘ takes place between 1560 and 1567, i.e. between the return to Scotland of the princess dowager of the King of France, her ascension to the throne of Scotland, her love life including marriages which eventually produced the offspring that would found the Stuart dynasty, the mistakes and fall that ended in the captivity of the English. The period after 1567 and until the execution of the woman who had become a queen too many for the kingdoms of England and Scotland is almost entirely omitted. Deviations from documented history abound, including the inclusion of a scene of the meeting between Queens Elizabeth I and Mary, which never took place but which is also included in Schiller’s play, Donizetti’s opera, or the 1971 film version. I have no problem with this kind of approach, after all Shakespeare didn’t write his historical dramas with the history textbook open in front of him either. The vision of the film is feminist and feminine. The presence of two women on the thrones of England and Scotland in the 16th century is a phenomenon whose explanation is still debated by historians. She also contradicts some feminist mantras according to which the world would be better, or at least less violent, if it were led by women. The film parallels the conflict between the two sister countries with that between two women who call each other sisters (in reality they were just cousins) and between two female destinies in a world dominated by male power. However, the script is intelligent and complex enough not to put important decisions solely on feminine whims or motivations. The most authentic scenes seemed to me precisely those in which Queen Mary discusses with her ladies-in-waiting in the bedroom the intimate aspects of life and the fate of kingdoms at the same time.
The fact that Josie Rourke comes from the theater world is also felt in the scenes that take place at the two royal courts, but also in the hunger for scenery and fresh air that we feel in the outdoor scenes. The set design and costumes are highly detailed, which contrasts with the multi-ethnic cast. The cinematography is also adapted to the scenery, with the cold and metallic hues of the landscapes, the corridors and gloomy rooms of the Scottish castles contrasting with the warmer light and colors of the scenes that take place at Elizabeth’s court. Text fails to completely avoid feminist rhetoric and political undertones that belong to our century rather than history like marital violence or LGBT relationships acceptance. These kinds of updates are common and accepted in theater, but less common on screens. Saoirse Ronan creates an extremely complex and well-defined portrait of Queen Mary – in which the woman and the politician go hand in hand, propel the character to the height of power and the achievement of dynastic goals, but also lead to the fall and the well-known denouement. Margot Robbie‘s Elizabeth I is overshadowed by the script rather than by her own acting, which I also thought was very good (and a galaxy away from what she would achieve a few years later in ‘Barbie’) . There are many good male performances in this film, but as in history, the two women dominate. I can’t say that Ronan and Robbie managed to make me forget the performances of Vanessa Redgrave and Glenda Jackson, but I think they’re not much lower either. In a few decades, these interpretations and the two films may be seen as much closer than they seem to us today.
Rainer Werner Fassbinder always made movies as if he knew his was on borrowed time. Many of the 44 films made by him in his 16-year career represent searches, experiments, attempts to express himself as an artist in the most diverse cinematic ways. ‘Lili Marleen‘, made in 1981, the penultimate year of his life, belongs to a cluster of several films that are apparently less radical than most of the others and closer to mainstream cinema. After the success of some of his movies in previous years, Fassbinder was able to secure financing for more expensive productions with international casts and many extras. He chooses to make ‘Lili Marleen‘, a story woven around the famous song that sounded in the trenches of the Second World War, both German and Allied (one of the famous versions belongs to Marlene Dietrich) and somewhat inspired by the autobiographical book of Lale Andersen, the German singer who first recorded the song on disc. Apparently, it is a melodrama that improbably embellishes her biography. In fact, we also find in this film the story of a woman who has to face alone the dark forces of the surrounding society combined with Fassbinder‘s sarcastic vision of the history of 20th century Germany.
The film’s lead character, Willie, is a blonde, Aryan, German singer who doesn’t seem to know or care much about what’s going on in Germany in 1938. She performs in a cabaret in Zurich and falls in love with Robert, a wealthy young Jew, whose family is involved in the anti-Nazi resistance fight and in the rescue of the remaining Jews in Germany. Willie’s father opposes the relationship and maneuvers so that the young woman cannot return to Switzerland after a trip to Germany. Forced to earn a living in Nazi Germany, Willie records the song ‘Lili Marleen’, which after the outbreak of war and the occupation of much of Europe and North Africa by the Nazis becomes a hit listened to by German soldiers and later by the Allies when they will disembark in Europe. The relationship between Willie and Robert continues, and the singer, forced to make artistic compromises and collaborate with the Nazis, begins to open her eyes and get involved in the fight against Nazism.
As in many of Fassbinder‘s films, the female characters are much stronger, more nuanced and better defined than the male characters. The lead role is interpreted by the exceptional Hanna Schygulla, Fassbinder‘s favorite actress. Her Willie is carefree at first, eager to live her life, a fighter for survival using her art and feminine charms as weapons. Above all, however, she is in love, but times of war crush destinies and love stories. Robert and his father are ambiguous characters and Fassbinder has been criticized for this, but also for nuancing the characters on the other side of the conflict, the Nazi officers. My opinion is that artistically the choice was appropriate, and the film must be seen from the director’s sarcastic perspective, fascinated but also critical of the anti-cultural kitsch of 20th century Germany. As in many of his other films, Fassbinder also appears in a cameo role, as head of the anti-Nazi resistance, perhaps also to emphasize his personal position. ‘Lili Marleen‘ is a film less appreciated by critics and Fassbinder experts. I consider it among his best films.
‘Les félins‘, René Clément‘s 1964 film released in the English-language market under the title ‘Joy House‘ – proposes a stellar encounter. Alain Delon was already established as one of the superstars of French cinema and had gained international fame after starring in Visconti’s ‘The Leopard’. Jane Fonda had already made a name for herself as an actress in the United States and was struggling to get rid of the status of ‘daughter of …’. It was probably one of the purposes of crossing the ocean and wanting to work with European directors. René Clément was the first she would meet, an excellent professional, always with an eye on the audience and what they wanted to see, but sufficiently documented and skilled to take from the techniques of the New Wave and combine them with good traditions of French comedies and film noirs. The next will be, of course, Roger Vadim. But watching this movie also gave me a surprise. The two superstars on the credits are overshadowed by the screen presence of Lola Albright, an American actress from a previous generation, somewhat forgotten today, and it’s a shame that it is so.
Marc, a Don Juan with a superb physique, makes the mistake of getting involved with the wife of a South American Mafia boss, who decides to punish him in an exemplary and fatal way. After being found somewhere on the Cote d’Azur and after a tough beating, Marc barely escapes with his life and takes refuge in a convent, where he is hired as a driver by one of the benefactors, a rich and beautiful American widow. However, the castle where she lives with her younger and equally beautiful cousin harbors some macabre secrets, in addition to numerous secret corridors and rooms. Marc’s life will be put in danger both outside the castle where he continues to be pursued by mobsters and inside where he becomes the object of subtle and cruel games of love and death.
René Clément adapted an American novel and would have had the opportunity to accentuate the macabre parts of the story and even slip into the horror genre. He didn’t, and the film that begins as a combination of comedy and film noir, continues as a psychological thriller with erotic undertones. It is obvious that the director did not want to shock or alienate some of his regular audience. And yet, Clément made some unusual cinematic decisions. The film is shot in black and white, although the production is from 1964, when color film was at least as economical, and although a good part of the action scenes take place in the picturesque and sunny landscape of the Cote d’Azur. The cinematographer is Henri Decaë, one of the cinematographers adored by the New Wave directors, and the music belongs to the Argentinian Lalo Schifrin, who was then at the beginning of a career of over 60 years (and still counting) in which he would compose countless musical themes immortalized by famous films and successful television series. Alain Delon and Jane Fonda were in the prime of their youth and shine as I expected, but the real revelation is the third component of the triangle of characters whose adventures take place in the mysterious and dangerous castle. Lola Albright is beautiful and charismatic, and viewers (as well as Marc, the film’s hero) have a difficult task in deciding which of the two women is more attractive. If you haven’t seen ‘Les félins‘ yet, don’t miss the opportunity to watch it. If you’ve already seen it, consider a rewatch.
Radu Paraschivescu este peste tot: în librării ca autor și ca traducător, în paginile tipărite sau virtuale ale ziarelor și revistelor, la târguri și la lansări de carte (cel puțin una pe an în ultima vreme), pe rețelele sociale, la radiouri și televiziuni și în spațiul virtual personal al podcastului ‘Vorbitorincii’ care are un public invidiat de toate celelalte emisiuni culturale românești. ‘Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)’ apărută în 2022 la Editura Humanitas este a patra carte dintr-o serie care adună selectiv din articolele apărute în anii precedenți în trei reviste diferite. Amân întrebarea legată de motivele publicării în ediții tipărite a jurnalisticii pentru o ocazie viitoare a unui interviu sau a unei discuții între patru ochi (cu mulți alti ochi martori, sper). Rezultatul însuși este probabil răspunsul cel mai bun. Adunate în volum, articolele acestea de trei-patru pagini ne dau o imagine complexă, plina de contradicții, dar și consistentă și consecventă a ceea ce o emisiune concurentă celor ale lui Radu Paraschivescu numește ‘Starea nației’.
Când voi avea timp voi scrie un mini-eseu despre titlurile cărților lui Radu Paraschivescu. Până atunci să ne delectăm cu titlul cărții și ale celor doua părți ale culegerii de articole pe care o avem în față. Ele stau mărturie talentului de a sintetiza tematica și plăcerii joacei cu cuvintele ale scriitorului. Titlul și subtitlul cărții definesc una dintre temele principale – critica patriotismului găunos – și o fac printr-un abil contrapunct cultural și muzical, punând în balanță naționalismul coral și jazz-ul fără limite sau perdele. Prima parte a culegerii grupează articole sub titlul ‘Eterna nu e ternă’ – joc de cuvinte și metodică de abordare a unei realități în care fantasticul se combină cu grotescul. A doua secțiune are ca titlu ‘Neștiință și metehnologie’. Vom întâlni această tendință de a manipula elastic vocabularul și de a extinde înțelesurile vorbelor în alte părți ale cărții. Cât despre cântecul patriotic devenit refren la chefuri și motiv de presiune psihologică asupra vizitatorilor străini, iată un extras din articolul ‘Merdeneaua sindicala’:
‘În ceea ce privește piesa “Noi suntem români”, ea a devenit refrenul de sfârșit al majorității ciolhanurilor ținute la munte, la mare, în orice împrejurare, când – cu o lipsa de politețe explicabilă poate și prin cantitatea de alcool ingurgitată – oaspeții străini erau poftiți să afle că “aici noi facem legea”. Informația era difuzată mai degrabă în situațiile când zișii oaspeți străini – sindicaliști și ei – le semnalau omologilor români că o anumită fapta încalcă anumite legi și că abuzul nu putea funcționa ca modus operandi. De fiecare dată replica era aceeași: “Asta-i bună, ne dau ei lecții la noi acasă”. (pag.72)
Personal fac parte dintre cei care văd o țară într-o anumită perioadă istorică prin prisma lecturilor, și nu de puține ori aleg un scriitor anume care-mi oferă material de referință mai viu și mai complex decât orice tratat de istorie. România ultimului deceniu al secolului 19, de exemplu, eu o văd prin intermediul povestirilor și Momentelor lui I.L. Caragiale. S-ar putea ca și paginile cărților lui Radu Paraschivescu să devină un asemenea spatiu de referință pentru al doilea și al treilea deceniu al secolului 21. Galeria de personaje descrise de el pare infinită. Pe multe, daca nu pe toate, le recunoaștem, și în unele dintre ele ne recunoaștem pe noi înșine: ziariștii de sport și microbiștii, penalii deveniți autori de carte și candidați la doctorate în timpul detențiilor, politicienii alergând după diplome pentru a-și infrumuseța retroactiv biografiile, șefii cheflii, excepționaliștii și slugarnicii, scriitorii cu logoree la lansări, editorii și traducătorii, publicul plictisit dar prea politicos pentru a prefera plecarea de la ‘eveniment’ somnolenței la ‘eveniment’, amatorii de concedii ‘totul inclus’ și amatorii de consum cultural în stil pantagruelic, nostalgicii comunismului și cei care țipă ‘Dictatură!’ în timp ce critică nestânjenit sistemul, etc., etc., etc. Ceea ce îl aproprie și mai mult de Caragiale este raportarea scriitorului la personajele sale. Chiar și atunci când eroii sunt odioși sau adulați, este vorba întotdeauna despre o relație orizontală, fară pretenții de superioritate morală sau tendințe de prosternare. Fraza ‘nimeni nu-i perfect’ este valabila și pentru scriitor.
Multe dintre observațiile lui Radu Paraschivescu sunt precise și sintetizează cu economie de cuvinte situațiile lumii reale care este societatea românească. Exista o legătură perenă și viabilă cu trecutul, și aceasta se reflectă și în trasmiterea, ba chiar perpetuarea, tarelor sociale și culturale. Fake News este un termen relativ recent, folosit pe larg în ultimele decenii. Radu Paraschivescu consideră că, cel puțin în ceea ce privește societatea românească, el își are originea în propaganda și manipularea mediilor din perioada comunistă, atunci când ‘all news were fake news’:
‘Informațiile false, în răspărul sau în disprețul adevărului, circulă prin România de multă vreme. Ele se propagă – nu prin Facebook și internet, dar se propagă – chiar dinainte ca rețeaua manipulării cu sau fără fir să-i includă printre abonați pe Ion Iliescu și cartelul de dezinformatori ai Televiziunii Române Teoretic Libere. Ce era presa dinainte de 1990, dacă nu o uzină de minciuni cu ambalaj ideologic. Există arhive, exista depozitele legale în biblioteci, există manuale antedecembriste. Deschideți-le. Veți găsi acolo cascade de fake news. Simplul fapt că înghețam în case sau la cozi, pe când în presă ni se semnala că atingeam “noi culmi de progres și civilizație”, era o mostră de fake news. Lângă ea altele: anvergura științifică a Elenei Ceaușescu, detenta de strateg planetar a lui Nicolae Ceaușescu și minciunile din tolba economiei planificate, traduse în realizări neverosimile. … Cine a crezut că odată cu schimbarea de macaz din 1989 știrile false vor dispărea a avut timp să-și regrete candoarea. Nici nu s-a ridicat bine elicopterul care a dus cuplul prezidențial spre cenaclul “Adio. La Târgoviște”, că știrile false au curs una după alta. I-auzi una: teroriștii au atacat reactorul de la Cernavodă. I-auzi două: teroriștii au otrăvit instalațiile de purificare a apei din jurul capitalei.’ (pag. 88-89)
Multe dintre tarele de azi ale societății își au originea în politicile comunismului:
‘Pe vremuri, Nicolae Ceaușescu inventase, ajutat de strădaniile câtorva zurgălăi economiastici, o formulă care înfruntase vremurile: “omul nou”. De ce? Din două motive mari și proaste. Primul: societatea socialistă însăși, cea care trebuia să pregătească decolarea spre biruința de pe urmă a comunismului, era “multilateral dezvoltată”. Al doilea: enciclopedismul nefiind la îndemâna oricui, mimarea competenței făcea din tine o piesă căreia i se putea schimba locul și rostul din angrenaj la orice oră. Falsa policalificare a omului nou a consacrat, în politica românească de dinainte de 1989, acea metodă de primenire forțată a guvernelor cunoscuta drept ‘rotația cadrelor’. Asta însemnă trecerea de la cultură la industria constructoare de mașini și de la transporturi la interne prin ordin emis de Cabinetele 1 și 2. Se vede treaba că strategia a dat roade, din moment ce se recurge la ea și astăzi, când poți să fii la mediu după ce-ai fost la fonduri europene și la justiție după ce ai fost la interne. Spre a nu mai spune că doar într-o lume vesel smucită ca a noastră ar fi cu putință ca ministrul muncii să rămână șomer.’ (pag. 28-29)
Volumul oferă multe prilejuri de maximă satisfacție în lectură. Un exemplu este mini-analiza lingvistică a înjurăturilor la români din textul intitulat ‘Ce mai înjurătura-vura’. Aceasta completează analize similare de expresivitate a limbajului la români publicate în ultima vreme de autori că Andrei Oișteanu sau Dan Alexe:
‘… pentru o nație atât de bine înfofolită în pioșenie, pentru un popor capabil să stea cu orele la coadă pentru atins sau pupat moaște, ușurința cu care croșetează înjurături bisericești e suspectă de-a binelea.’ (pag. 112)
Stilul alert, umorul acid care nu evită auto-persiflarea, diversitatea și actualitatea tematicii fac din ‘Noi suntem români’ o lectura agreabila și ușoară, însă în același timp semnificativă. Singurul semn de întrebare pe care l-aș inserta autorilor și editorilor este legat de decizia de a nu include datele și locul primei apariții al fiecăruia dintre texte. Intenția a fost probabil să ofere volumul ca un tot unitar, considerând informația despre date și surse ca fiind secundară. Îmi permit să fiu aici în dezacord. Putea fi adăugată o anexă care să menționeze pentru fiecare dintre cele 75 de texte data apariției și publicația care a găzduit-o. Nu era nevoie de note de subsol sau alt aparat editorial, era suficientă această anexă la final. Poate că va fi adăugată în edițiile următoare.
Textul care închide volumul se întitulează ‘Uzine de diplome și de titluri’. Îl menționez în mod special deoarece, pe lângă tema din nefericire mereu actuală, tonul mi se pare aici deplasat spre un sarcasm cinic și devastator. Daca înainte îl oferisem pe Caragiale că model de abordare critica, dar totuși joviala, aici modelul pare a fi vehementa disperata din Scrisorile eminesciene:
‘Într-o țară care a avut, mult după 1989, un premier plagiator, nu e de mirare că se plagiază pe rupte. Într-o țară în care Elena Ceaușescu a obținut un doctorat în chimie, nu e de mirare că ploua cu doctori – foarte mulți ieșiți din incubatoarele Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” și ale Academiei Naționale de Informații “Mihai Viteazul”, ambele din București. Într-o țară în care există o puzderie de universități care produc rebuturi cu diplomă pe bandă rulantă, nu e de mirare că incompetența și impostura circulă braț la braț pe coridoarele puterii. România de azi este victima unei șarlatanii enorme, cu urmări nocive.’ (pag. 289)
Nu este ușor să păstrezi echibrul intelectual și busola morală atunci când te afli între sarcasm și disperare. Radu Paraschivescu reușește, cred eu, să o facă într-un dificil exercițiu de dezvăluire critică a realităților românești de astăzi. ‘Noi suntem români’ și celelalte cărți recente ale sale îl plasează între scriitorii de referință ai momentului istoric actual.
