Romanul ‘Numele mi-l știe vântul’ este a 21-a carte de ficțiune a lui Isabel Allende. Apărută în anul 2023, a fost tradusă cu promptitudine de Cornelia Rădulescu și publicată în anul 2024 în seria de autor care îi este dedicată de editura ‘Humanitas-fiction’. Subiectul cărții este plasat, la fel ca aproape tot ceea ce scrie Isabel Allende, în spațiul istoric și cultural al Americii de Sud și Centrale, dar povestea și destinele se extind geografic spre America de Nord și Europa. În fapt, problematica romanului atinge una dintre cele mai arzătoare probleme ale lumii contemporane – cea a migrațiilor – iar eroii cărții trăiesc și retrăiesc ,la diferență de câteva generații, drame asemănătoare. Experiențele personale ale eroilor cărții sunt piese într-un mozaic tragic și fără sfârșit, căci istoria contemporană – și poate istoria lumii din totdeauna – este o istorie a migrațiilor și a migranților.
Patru dintre personajele cărții au trăit sau trăiesc drama dezrădăcinării. Pentru două dintre ele, evenimentele din jur le spulberă copilăriile și le distrug familiile. Destinul lor pare a fi de a rămâne singuri și de a creste departe de părinți, în lumi intrate în vârtejurile istoriei. Isabel Allende a construit în acest roman o structură epică care pornește de la povestea unuia dintre copiii evrei salvați din Europa în ultimele luni dinaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial și aduși în Anglia în acțiunile numite ‘transportul copiilor’. Părinții multora dintre acești copii aveau să piară în ghettourile și lagărele morții. Crescuți ca orfani sau adoptați de familii engleze, și-au trăit toți anii copilăriei în așteptarea reunirii cu părinții ramași pe continentul cuprins de flacări. Este și cazul lui Samuel Adler, băiețelul din Viena, posesor al unui talent muzical ieșit din comun. Tatăl său, medic cu renume în capitala austriacă, dispare în timpul pogromului din Noaptea de Cristal din noiembrie 1938. Rămasă singură, mama decide să-l trimiță pe micul Samuel în Anglia, pentru a-l salva de urgia care se apropie.
Primele zeci de pagini ale cărții sunt impresionante, cu descrierea Vienei căzute sub teroarea nazistă. Este cu atât mai remarcabilă calitatea scrierii daca ne gândim că este vorba despre un spațiu inedit pentru scriitoarea sud-americană.
‘Străbătând cele câteva străduțe, Peter Steiner a avut imaginea completă a haosului care cuprinsese acest cartier liniştit, în care în mod tradițional trăia și muncea o parte a numeroasei comunități evreieşti a oraşului. Nu rămăsese un geam întreg, peste tot ardeau ruguri alimentate de ceea ce scoseseră din case, de la mobilă până la cărţi, ardea și sinagoga, sub privirile impasibile ale pompierilor, dispuși să intervină doar dacă ar fi luat foc alte clădiri. A văzut cum era târât de picioare un rabin, teasta însângerată i se lovea de caldarâm; a văzut cum loveau bărbații, cum smulgeau rochiile şi părul femeilor, cum plesneau copiii peste obraz şi călcau în picioare şi urinau peste bătrâni. Din câteva balcoane se auzeau aclamații, de la o fereastră cineva saluta cu dreapta ridicată şi o sticlă de şampanie în mâna stângă, dar la majoritatea caselor şi blocurilor de apartamente geamurile erau închise şi cu draperiile trase.
Speriat de propria sa reacție, farmacistul a realizat că energia bestială a mulțimii era contagioasă și eliberatoare, că şi el simțea impulsul de a distruge și a da foc şi a urla, că se transforma într-un monstru. Gâfâind, scăldat în sudoare, cu gura uscată și pielea înfiorată de adrenalină, s-a ghemuit în spatele unui copac încercând să-şi găsească suflul şi rațiunea. Rudy… Rudy… a şoptit şi apoi a repetat cu glas tare numele prietenului său, care l-a ajutat să-şi revină în simțiri. Trebuia să-l găsească înainte de a cădea în mâinile gloatei. S-a ridicat şi a mers protejat de stindard şi de înfățișarea sa de arian pur.
Aşa cum se temea, faţada cabinetului lui Adler era mânjită de insulte şi lozinci naziste, ușa scoasă din țâțâni şi toate geamurile sparte. Mobilier, lămpi, in- strumente medicale, tot conținutul cabinetului zăcea pe stradă. Dar Rudolf, nicăieri.’ (pag. 30-31)
Un detaliu semnificativ. Deși personajul în sine este unul fictiv, Isabel Allende a folosit în schițarea lui Samuel Adler și numele exact și unele elemente biografice ale unei personalități cunoscute – cea a compozitorului și muzicologului Samuel Adler, născut în 1928 (cu patru ani mai devreme decât eroul cărții) în Germania și ajuns împreună cu părinții în Statele Unite în timpul războiului. Spre deosebire de eroul cărții, adevăratul Samuel Adler nu a fost orfan și nu a ajuns în Anglia în acele vremuri, ci în America.
Opt decenii mai tărziu, un alt copil ajunge singur într-o lume străină, după o călătorie istovitoare. Este vorba despre Anita Díaz, o fetița din El Salvador, ajunsa la porțile Statelor Unite, împreună cu mama sa. Cele două fugeau de persecuțiile și haosul create de regimul politic și de acțiunile Mafiei din țara lor, dar momentul în care ajung în America este cel în care guvernul american impusese o politică foarte strictă față de migranți, cu scopul de a limita, dacă nu de a curma, fluxul de oameni doritori să ajungă în țara tuturor posibilităților. Anita este despărțită forțat de mama sa și este obligată să se confrunte singură cu violența, cu birocrația, dar și cu handicapul lipsei aproape totale a vederii, pierdute în împrejurările traumatice care precedaseră decizia mamei de a emigra.
Samuel și Anita au, în felul lor, șansa de a găsi, după multe peregrinări și suferințe, oameni buni care să le ofere adăpost și care să-i ajute și să-i protejeze, asumându-și măcar parțial rolul familiilor pierdute. Pentru Samuel este vorba despre o familie de buni englezi care îi oferă o casă caldă și susținerea lor, scoțându-l din sistemul orfelinatelor publice. Pentru Anita este vorba despre Selena, activistă la un ONG care se străduiește să-i ajute pe imigranții ilegali prinși în mașinăria juridică și birocratică a sistemului și de Leticia, o rudă îndepărtată, care va prelua până la urmă responsabilitatea protejării și îngrijirii Anitei. Ambele femei cunoscuseră în familie sau trecuseră prin experiențele de multe ori traumatice ale vieții imigranților. Leticia lucra ca menajeră în casa lui Sam Adler, ajuns la vârsta senectuții, rămas singur după dispariția tragică a soției sale. Această coincidență unește cele două planuri narative principale. Ea îi va aduce față în față pe Samuel și pe Anita, doua personaje cu destine pe care Isabel Allende le consideră ca pe un fel de vieți paralele.
Cât de asemănătoare sunt cele doua personaje și până unde poate fi împinsă similaritatea? Alăturarea Holocaustului și mai ales comparațiile cu alte mari tragedii istorice, crime de război sau delicte etnice în masă poate fi problematică. Aici însă nu este vorba despre o comparație generalizatoare, desigur nu de una cantitativă, ci despre dramele a doi copii ale căror destine au fost grav impactate de tragediile din jur. Iată cum sunt descrise ororile care s-au petrecut în El Salvador în anii ’80, anii dictaturii și ai represiunii:
‘La El Mozote nu existau gherile, doar oamenii din sat plus alții, veniți acolo de frica soldaților și convinşi că aici vor fi la adăpost. N-a fost aşa. Pe10 decembrie, soldații din batalionul Atlacatl au venit cu elicopterele și au ocupat mai multe sate din zonă în doar câteva minute; aveau misiunea de a teroriza populația rurală pentru a o împiedica să sprijine insurgenții. A doua zi i-au separat în grupuri de femei şi de bărbați, pe copii i-au închis în casa parohială (pe care o numeau,,mânăstire”). I-au torturat pe toți, inclusiv pe copii, căutând informații; au violat fetele, după care i-au ucis, prin împuşcare, cu cuțitul sau macetele, pe unii i-au ars de vii. Copiii au fost străpunși cu baionetele, împuşcaţi, apoi au dat foc,,mânăstirii”. Trupușoarele arse erau de nerecunoscut. Cu sângele unui puşti au scris pe pereţii şcolii „Un copil mort, un guerrillero mai puțin”. Au ucis și animalele, au incendiat casele şi culturile. Au lăsat cadavre aruncate, jar şi cenușă. Au ucis mai bine de opt sute de oameni – jumătate erau copii cu o medie de vârstă de şase ani. Au nimicit viața.
Au fost multe operațiuni similare în anii optzeci în impul războiului civil care a ținut doisprezece ani şi a lăsat în urmă șaptezeci și cinci de mii de morți, ma- joritatea asasinați de militari.’ (pag. 74)
Dacă dramele din jur au origini diferite și feluri specifice de a evolua, ele se aseamănă prin modul în care cei doi copii se confrunta cu dezrădăcinarea, cu singuratea, cu absenta și dorul pentru părinți. Samuel își va găsi refugiul în lumea muzicii, va descoperi libertatea și diversitatea jazz-ului completând rigoarea și echilibrul muzicii clasice. Vă întemeia mai târziu o familie și va trăi o căsnicie cu suișuri și coborâșuri alături de Nadine, descendenta unei familii bogate din New Orleans, activistă politică pentru cauze disperate, caracter diferit și chiar opus în multe privințe, cu care se întâlnește însă în omenie și în dorința de a face bine. Micuța Anita își va găsi refugiul într-o lume imaginară, tărâmul Azabahar, un loc în care poate călători în gând atunci când dorește, în care își poate chiar invita și prietenii și pe cei dragi care o merită:
‘ Ţi-am mai povestit eu despre Azabahar, regatul vrăjit, unde noi două suntem prințese, mama e regină şi Buni Edu e zâna ocrotitoare. Nu este cerul, e mai bun decât cerul, pentru că nu trebuie să mori ca să ajungi acolo. Nu există sfinți, nici martiri, doar Fecioara Păcii, doar ea poruncește. Pe steaua asta sunt oameni vii şi musafiri de pe alte planete și tot felul de animale, pe unele le ştim de aici, altele nu trăiesc pe Pământ. Sigur, sunt și mulți îngeri păzitori şi îngerese, că de aici vin, asta e țara lor. Mai sunt și ceva copii morţi, nu mulți, şi nici nu-ţi dai seama, că parcă ar fi vii. Azabahar se află pe o stea de departe. La noapte, când e întuneric și dorm toţi, o să ieşim în curte să ne uităm la steaua cea mai strălucitoare: e Azabahar.’ (pag. 120)
Va fi invitat până la urma și Samuel Adler în Azabahar? Bătrânul rămas singur după dispariția lui Nadine împreună cu credincioasa și sufletista Lutecia vor oferi micii Anita cadrul protector alternativ, care nu poate înlocui pierderea mamei, dar poate apăra sufletul fetiței de corupția și violența din jur și-i poate reda demnitatea și mai ales siguranța de sine. Samuel, din perspectiva unei vieți întregi trăite, năpădit de amintirile pe care le îngropase poate intenționat, va înțelege cât de asemănătoare sunt destinele separate de aproape un secol, ale celor două personaje, doi copii aproape striviți de tragediile istoriei care se repetă:
‘Se trezea uneori cu același coşmar recurent. E întuneric, e noapte, crengile copacului se izbesc de geam,se aude ţipătul unei cucuvele, el e într-un pat tare și îngust, e frig, simte ceva cald sub el, își dă seama îngrozit că a făcut pipi pe el. De câte ori nu retrăise acest moment din copilărie? Ruşine, umilinţă, plânsul înăbuşit, mustrările, pedeapsa, batjocura celorlalți copii. O amintire cu atât mai vie cu cât simțea o compasiune infinită pentru Anita, care trecea prin aceeași situație. Înţelegea exact prin ce trece fata, ştia de ce îşi cheamă mama în somn, ştia de ce stă cu orele la poartă, ascultând zgomotele străzii şi sperând ca Marisol să apară.’ (pag. 250)
Sunt frumoase paginile care descriu lumea imaginară a Anitei și realitatea din jurul ei din punctul de vedere al acesteia. Cititorul matur știe că ceea ce i se relatează este o succesiune de evenimente dramatice, de situații create de oameni și de sistemele lor politice și birocratice. Perspectiva este însă cea a copilului care își crează o lume imaginară, o împărăție a binelui care reprezintă în fapt mecanismul ei de apărare și de confruntare cu cruzimea sau indiferența din jur. Acesta este și filonul fantastic, cel pe care-l căutăm în orice carte a Isabelei Allende. Un singur alt personaj secundar, cel al bunicii Eduvigis, aparține acestui spatiu magic al literaturii sud-americane. În rest, Isabel Allende pare să fi învățat din formulele narative ale romanelor din spațiul literaturii de limbă engleză, cu planuri narative separate temporal, care se întâlnesc într-un final puțin cam predictibil. Nu este literatură rea, dar o mare parte din această carte mi-a părut că putea fi scrisă de oricare dintre colegele și rivalele sale de generație americane. La bine și la rău.
A aduce în paginile aceleiași cărți și a pune alături exilul evreilor din Europa Holocaustului și drama contemporană a migrațiilor de pe continentul american este o idee care poate să declanșeze o discuție cu aspecte multiple. Isabel Allende a creat o narațiune care emoționează în multe momente, cu talentul său de narator și cu empatia pe care știe să o genereze pentru eroinele sale în sufletele cititorilor. Chiar dacă nu este vorba despre cea mai buna carte a sa, ‘Numele mi-l știe vântul’ este încă un roman al scriitoarei chiliane care nu-și va lăsa indiferenți cititorii.
