Historical movies are getting old too. ‘La reine Margot‘, the adaptation of Alexandre Dumas’ novel produced by Claude Berri and written (in collaboration) and directed by Patrice Chéreau was made in 1994. I am passionate about history (including historical books and films), I am quite knowledgeable in the history of France, I read Dumas’s novels (albeit half a century ago or even more) and I also did some reading in preparation for watching this movie. And yet, with all that and all the cast and some remarkable cinematic moments, I was left quite disappointed. ‘La reine Margot‘ is a difficult film to watch, which fails to tell the historical drama. Its qualities have nothing to do with the novels of Alexandre Dumas and little to do with Queen Margot herself.
I think that those who have not read Dumas’ novel last week or who are not experts in the history of France in the second half of the 16th century will find it quite difficult to make sense of the first 20-30 minutes of the film. The opening scenes depict the 1572 wedding of Henri de Navarre with Marguerite, sister of King Charles IX of France, a marriage of convenience intended to ease the conflict between Catholics and Protestants that had torn France apart in recent decades. It would be a good opportunity to get to know the characters of the historical drama that unfolds, but the solution chosen by the director is not the most suitable. On the one hand we are dealing with a dynamic, diverse and interesting cinematic portrait of the era. On the other hand, dozens of characters that appear on the screen and viewers have too little time to get to know them and understand their relationships. The event that follows does not need much explanation, however. This is the massacre triggered on the night of Saint Bartholomew in which thousands of people, mostly Protestants, lost their lives. It is one of the most successful parts of the film, and the dramatic filming style brings to the viewers’ minds events from recent European history (the Holocaust) and even contemporary to the years when ‘La reine Margot‘ was filmed (the Balkan wars). The continuation of the plot quite faithfully follows the story in Dumas’ novel – with the love story between the young queen and one of the Protestant soldiers in the service of the king of Navarre, with the religious wars and court intrigues sprinkled with betrayals and assassinations.
Seen 30 years after it was made, Patrice Chéreau‘s film version failed to captivate me. Isabelle Adjani was stunningly beautiful, but neither her relationship with La Môle nor her maturation within the political intrigues of the court seem convincing. Daniel Auteuil seemed to me at first a strange casting for the role of Henri de Navarre, but his personality manages to impose itself and offer a dramatic version of the historical character. I found Jean-Hugues Anglade in the role of the hypochondriac and corrupt King Charles, whose human dimensions are revealed only in the last hours of his life, to be a remarkable creation. Finally, among the memorable roles, I cannot fail to mention that of Virna Lisi who plays Catherine of Medici, in the evil vision conceived by Alexandre Dumas. The acting, dramatic cinematography and Goran Bregovic‘s music only partially compensate for the confusing narrative. A few of the film’s memorable sequences rise above the whole.
Yorgos Lanthimos invites us into his world with the triptych ‘Kinds of Kindness‘ (2024). The format of the short-medium format film collection is not entirely new. Of course, we know him from the small screens with illustrious precedents such as ‘Alfred Hitchcock Presents’ or ‘Tales from the Crypt’, but also from the creations for the big screens by directors from Jim Jarmusch to Cristian Mungiu. The world of Yorgos Lanthimos is that of parables loaded with symbols, of absurdity combined with the horror genre, of extreme experiences anchored in a confusingly familiar immediate reality. The three films that make up ‘Kinds of Kindness‘ are linked by several common thematic elements (individual will in contrast to social control, the relativity of the independence of individual actions, the presence of death as an element of reality rather than a metaphysical threat. The stronger ones belong to the style and the cinematography: the same group of actors, characters with similar names or initials, a continuous soundtrack that combines the sometimes inharmonious piano with church hymns, alluding to another, holier, Trinity. As in the case of the brothers Coen, Lanthimos‘ (and co-screenwriter Efthimis Filippou‘s) characters are bizarre and rarely invite sympathy.
All three stories take place in immediate American reality, although any localization is carefully avoided. In the first episode, Robert, an employee of a corporation based in a metropolis, is under the total control of his boss, Raymond. He dictates his daily schedule, what to wear, what to eat and drink, when to have or not have relations with his wife. On the day Raymond asks him to commit a murder, Robert hesitates and tries to refuse. Can a bird that has lived a long time in a cage return to free life? In the second story, the policeman Daniel mourns the disappearance at sea of Liz, an oceanographer. After a while, she returns after being found on a remote island. But is she the real Liz? Some details do not match. Maybe they are changes due to the trauma the woman went through. Daniel becomes more and more convinced that she is a hoax. Those around him consider him paranoid. Maybe they are right. Events evolve into madness. The third story has as the main heroine, Emily, a woman who left her family to join a bizarre cult dominated by the all-powerful Omi. The task received from them is to search for a woman who has supernatural powers, including healing any wound or disease and even raising the dead. But she too falls victim to the brutality of the world she is trying to leave and is cast out by the cult. But what if he finds the healer? Will she save herself and rehabilitate herself in the eyes of the community that had rejected her?
Quotations and symbols abound in the three stories, from Cinderella to the films of Stanley Kubrick. Lanthimos constantly attacks the taboos without destroying them. Cruel parody is ultimately a form of admiration. Willem Dafoe and Emma Stone were with the director in his previous film, ‘Poor Things’. It will be interesting to see if these collaborations continue and where they will evolve. They are joined in this film by Jesse Plemons, Margaret Qualley and a few more actors with roles in each of the three films. The atmosphere in ‘Kinds of Kindness‘ is that of a theater performance by a troupe playing with the same actors, in the same evening, three different plays in one act. Black and macabre theater, farces and tragic comedies about the cruelty of life and dancing with death. A show signed by Yorgos Lanthimos.
‘Ensemble, c’est tout’ (2007) is the last film that Claude Berri wrote (based on a novel by Anna Gavalda) and directed to the end. His filmography ends with another film (‘Trésor’), which he was unable to finish and see released, the film being completed by another director. ‘Ensemble, c’est tout‘ can therefore be considered as a beautiful end to his career, a ‘feel-good’ film, having at its center a love story as it happens with many of his successful films. The title, oddly enough, fits the story. It was strangely translated in the English distribution as ‘Hunting and Gathering’ (!).
The film has four main characters, and at the beginning of the story none of them seems too happy. Paulette, an old woman who lives alone in her house, surrounded by her beloved cats and parrots falls, fractures her hip and has to be hospitalized for surgery and a long recovery. Her grandson, Franck, the only one who takes care of her, is exhausted from his work as a chef in a restaurant and also takes care of his grandmother (and her cats). Franck lives in a huge apartment with Philibert, a young man from an aristocratic family, a rich boy, unhappy as well because he aspires to become a stand-up actor despite an obvious stutter. In the same Parisian building lives Camille, a pretty and modest girl, a talented portretist, who works hard as a cleaning woman for a living. The four loners will grow closer and turn their relationships into friendships and more than that.
The recipe for this kind of films can be found in the American comedies of the 40s and 50s of the last century. The role of young Camille is played by Audrey Tautou, an actress I adore, part of a series of roles of her that seem to be inspired by those played by the other Audrey – Hepburn – in American films. How is it that this formula, where the characters get better and better with little obstacles, and which seemed outdated even in the original films, works so well here? One of the secrets is, I think, the fact that the characters are believable and many of the situations described are part of real life experiences. Guillaume Canet and Françoise Bertin play their roles excellently, but next to the incomparable Tautou I would mention Laurent Stocker, an actor with a special comic talent in a delicious role. ‘Ensemble, c’est tout‘ is an elegant farewell film that Claude Berri left us at the end of his career.
When ‘Lucie Aubrac‘, Claude Berri‘s 1997 film, was made, the story of Resistance and love at the heart of the film was already more than half a century old history, but its main characters were still alive. Lucie and Raymond Aubrac, communist fighters in the anti-Nazi Resistance, had survived the war and become national heroes for most of the French, but also controversial figures for some. They had been involved in the fall of an important part of the leadership of the Resistance, led by Jean Moulin, probably due to a betrayal that even to this day has not been fully elucidated. The script of the film ‘Lucie Aubrac‘ is based on the memoirs of the heroine who gives the title of the film and presents the point of view of the Aubracs, dressing the episode of arrest and betrayal in a romantic love story. It could be that the historical part and the love story are both true. But illustrating a personal version of history in a controversial case is not the best starting material for a film that has ambitions of authenticity. It is probably one of the reasons why ‘Lucie Aubrac‘ fails to convince to the end and the film does not live up to its promises. Luminous, unblemished characters are not ideal material for a film about a controversial case in troubled and dark times.
Raymond and Lucie Aubrac had met and married just before the outbreak of World War II. Raymond was a civil engineer and an officer in the French army, a leader of the Resistance, a politician and an activist after the war – quite an interesting personality, but this is not visible much on screen, the film rather assigning him the role of the husband repeatedly rescued from detentions by the devoted wife. At the center of the story is placed the character of Lucie, with her struggles to free her husband, through ruse, threats and armed actions. The couple was heavily involved in the Resistance struggle and Raymond had been one of the eight heads of the organization arrested in Lyon in 1943. The woman’s passion and devotion will overcome all obstacles. They also dominate the film.
The historical reconstruction is very well done – the setting, clothing, cars, trams and the characters’ way of speaking. Detention and brutal interrogations are shown without avoiding details. The role of Raymond is played by Daniel Auteuil, an actor I really like. Here he makes the most of the script, but the historical personality of the man would have allowed, I think, a more complex representation. Because of the script, the role of Lucie Aubrac becomes key. Carole Bouquet physically meets the requirements, she is excellently dressed and all the stills look very good. On the screen, however, something is missing – the charm that would make the love story believable and the magnetism that would convince us that the heroine could really pull the strings with the occupation police chiefs and organize the armed actions that freed Raymond. The role was originally to be played by Juliette Binoche, who dropped out of filming after two weeks due to ‘artistic differences’ with Claude Berri. How ‘Lucie Aubrac‘ would have looked and how it would have been appreciated with Juliette Binoche instead of Carole Bouquet is an exercise in imagination and a chapter in an alternative history of cinema.
‘Reality‘ (2023) is a simple and effective TV movie that tells a story inspired by a real case. Playwright Tina Satter took over the text version of the first interrogatory taken to Reality Winner, translator and analyst, external employee at the National Security Agency, on the occasion of the search that led to her arrest and conviction. She first turned it into a successful play which was staged also on Broadway and then adapted it for this film, which she also directed. It’s a simple story that plays out in near real time, but it raises important questions in the minds of viewers: How can the balance be kept between abiding laws (including those related to the confidentiality of government materials) and the duty to act as a citizen when one suspects wrong-doing? What is the distance between a banal ‘normative’ life and sliding into the status of suspect, with life and career destroyed? What price is worth paying for speaking the truth?
The events took place on June 5, 2017. Reality Winner was returning home after a day at work, at the end of which she had stopped by a supermarket to do some shopping. The play and film are based on the transcript of the tapes recorded by the two FBI agents who interrogated the young analyst. The film lasts about 80 minutes, the events covered by the script lasted less than two hours. Two hours in which Reality transforms from a normative young woman, ambitious but with a seemingly ordinary life, to a person suspected of one of the crimes severely punished by the law. Two hours in which the rented and not very well furnished house becomes a crime scene surrounded by yellow ribbons and searched by a lot of FBI agents. The two agents both play the role of ‘good cops’, trying to gain the young woman’s trust in order to extract a confession from her. Her cooperation is voluntary. At first, Reality seems not to know the reasons why she is suspected and her home is searched. She seems more concerned with the fate of her pets (a dog and a cat) than of herself. In less than 120 minutes her life will change completely and irreversibly.
The story is told with a minimum of cinematic means. The dialogues take place on the lawn surrounding Reality’s house and in an outhouse, unused and unfurnished. The whole drama is based on acting and this is formidable. Sydney Sweeney is a great talent, and I hope she gets more roles like this in the future. In 80 minutes we see her transform before our eyes, we see her life take a course of no return, we live with her the dilemmas of a seemingly ordinary young woman who finds it natural to be involved in the life of her country, but does not know how to do it, getting into trouble with the law and the system. The roles of the investigators are played with discretion and naturalness by Josh Hamilton and Marchánt Davis. The conversation is natural, seems to be recorded, maybe even sometimes it is the recording that we hear, as the director Tina Satter occasionally inserts authentic photos and documents, accentuating the feel of a docu-drama or even a filmed documentary. Minimalistic simplicity works great. The facts appear to be reported as they happened. ‘Reality‘ does not directly ask any questions. This task is left to the viewers.
Misiunea Apollo 11, cu primii pași ai omenirii pe alt corp ceresc, este probabil cel mai semnificativ eveniment la care am fost martor, datorită televiziunii, în direct, în viața mea. Scriu acest articol pe 21 iulie, aniversarea a 55 de ani de la primii pași ai lui Neil Armstrong pe solul selenar. Cei care am avut șansa să trăim acea noapte de neuitat, nu o vom uita vreodată. În România anului 1969, evenimentul a fost transmis în direct pe postul național (unicul în acea vreme) pe la ora 4 dimineața. Doctorul Andrei Bacalu, colaborator atunci al televiziunii, a tradus în direct comentariile și primele cuvinte ale lui Armstrong: ‘Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire’. Nu este de mirare că prima aterizare a unui echipaj uman a dat naștere deja unui gen cinematografic, cu destul de multe producții în diferite formate – documentare, lungmetraje, seriale de televiziune, comedii și parodii bazate pe teoriile conspirative. În articolul de astăzi, voi relata despre câteva dintre ele. Încheie lista ‘Fly Me to the Moon’ care a fost lansat pe ecrane cu câteva săptămâni în urmă.
Cea mai semnificativă producție de la Hollywood în acest gen este, până acum, ‘First Man’, filmul biografic dedicat lui Neil Armstrong, lansat în 2018. Scenariul este scris de Josh Singer, bazat pe cartea din 2005 a lui James R. Hansen, profesor de istorie în Alabama și autor al mai multor cărți despre istoria explorării spațiale și biografii ale eroilor săi americani. Regizorul filmului este Damien Chazelle care la nici 40 de ani are deja în filmografie câteva succese remarcabile, fiind autorul, pe lângă acest film, al multi-premiatului ‘La La Land’ și al lui ‘Babylon’. În rolul principal, cel al lui Armstrong, apare actorul canadian Ryan Gosling, unul dintre actorii mei preferați. Portretul realizat de acesta reflectă dimensiunile umane, temerile și modestia omului care a devenit un simbol, în timp ce producția reușește să redea în detalii fidele istoric provocările și realizările tehnice deosebite ale programului Apollo. Filmul a avut patru nominalizări la premiile Oscar, câștigând o singură statuetă, pentru efecte vizuale.
‘For All Mankind’, titlu care preia trei dintre cuvintele faimoase rostite de Armstrong la primii săi pași pe Lună, este titlul a două producții diferite create în jurul evenimentului. Prima este un film documentar din 1989, realizat din imagini originale din programul Apollo, din 1968 până în 1972. Regizorul a fost Al Reinert (1947 – 2018), care a fost și co-scenarist la ‘Apollo 13’, filmul lui Ron Howard. Muzica îi aparține lui Brian Eno (născut în 1948), cunoscut pentru contribuțiile sale de pionierat la muzica ambientală și electronică și pentru producerea, înregistrarea și compoziția de lucrări rock și pop. Filmul constă din imagini ale misiunilor de la Apollo 7 până la Apollo 17, filmate de NASA și editate pentru a descrie ceea ce pare a fi o singură călătorie pe Lună. Spectatorii sunt fascinați de frumusețea și caracterul ‘din altă lume’ a imaginilor. Banda sonoră folosește doar muzica lui Eno și sunetul din interviurile pe care Reinert le-a efectuat cu membrii echipajului Apollo. Cealaltă producție este serialul ‘For All Mankind’ despre care am scris câteva articole și în această rubrică, o dramă științifico-fantastică și de istorie alternativă creată de Ronald D. Moore, Matt Wolpert și Ben Nedivi și produsă pentru serviciul de streaming Apple TV+. Ea se află acum la al cincilea sezon. Pe noi ne interesează primul sezon, lansat în 2019, în care vedem o versiune alternativă a anului 1969, în care Uniunea Sovietică învinge Statele Unite în cursa pentru a ajunge la Lună, iar cursa spațială continuă timp de decenii cu provocări și obiective și mai mari și cu noi puteri tehno-politice alăturându-se competiției. Primul sezon îi are ca personaje pe eroii reali programului spațial Apollo, astronauții, inginerii și politicienii implicați în destinul expedițiilor Apollo, confruntați cu situații și provocări imaginare.
Filmul documentar cel mai reușit dedicat misiunii Apollo 11 este, în opinia mea, cel care poartă chiar acest titlu (‘Apollo 11’) și care a fost realizat de Todd Douglas Miller în 2019, cu ocazia celei de 50-a aniversări. Evenimentele din jurul misiunii sunt prezentate exclusiv folosind imagini filmate de arhivă și fotografii ale misiunii sau asociate cu aceasta. Evenimentele se întind de la pregătirile din cea de-a unsprezecea oră dinainte de lansare până la scurt timp după întoarcerea în siguranță a capsulei, cu cei trei astronauți ai săi, înapoi pe Pământ. Realizarea cinematografică este deosebită, o adevărată experiență imersivă, o înregistrare captivantă și înălțătoare a călătoriei, de la lansare până la întoarcere, fără narațiune sau interviuri. Filmul permite celor din public să se simtă ca parte a acțiunii, fie că urmăresc lansarea rachetei printre mulțimi, stau în centrul de control sau îl însoțesc pe Neil Armstrong în descoperirea minunilor Lunii.
Teoriile conspirației despre aterizarea pe Lună susțin că unele sau toate elementele programului Apollo și aselenizările asociate au fost înscenări ale NASA, posibil cu ajutorul altor organizații. Legat specific de Apollo 11, aceste teorii implică și numele faimosului regizor Stanley Kubrick care, cu un an înainte de prima aselenizare, filmase ‘2001 – A Space Odissey’. Teoriile conspirației au alimentat și dat avânt unui sub-gen cinematografic, cu câteva realizări notabile în spațiul comediei și al parodiei, numit fals documentar sau mockumentar. Prima dintre ele demnă de menționat este ‘Dark Side of the Moon’ un fals documentar francez al regizorului William Karel. Filmul său fost difuzat inițial pe rețeaua de televiziune franco-germană ARTE în 2002, cu titlul ‘Opération Lune’. Premiza de bază a falsului documentar este că filmările de televiziune de la aselenizarea lui Apollo 11 au fost falsificate și înregistrate într-un studio de către CIA, cu ajutorul regizorului Stanley Kubrick și că NASA i-a împrumutat lui Kubrick o lentilă unică și secretă cu scopul de a crea o aterizare falsă pe Lună într-un studio. William Karel, autor de altfel a numeroase filme documentare ‘serioase’, tocmai terminase ‘Hollywood’, un film despre minciunile industriei cinematografice, atunci când el și unitatea de documentare de la ARTE au avut ideea să facă un fals documentar. Folosind tonalitatea serioasă a stației de televiziune și combinând-o cu plăcerea de a face un film amuzant, s-au bazat pe ideea că nu trebuie să credem tot ceea ce ni se spune, că martorii pot minți, arhivele pot fi păcălite și că orice subiect poate fi răsucit prin subtitrare sau dublare înșelătoare. Au căutat un subiect care să fie universal și istoric, dar nu sensibil, cum ar fi fost un război. De aici alegerea aselenizării, care de mai bine de 30 de ani constituia un subiect de dezbatere cu privire la realitatea acestor imagini. Au descoperit că este un subiect destul de amuzant.
Subiectul a fost preluat și amplificat în ‘Moonwalkers’, o comedie criminală britanică din 2015, scrisă de Dean Craig și regizată de Antoine Bardou-Jacquet. Filmul, care se bazează pe teoriile conspirației despre aselenizare, a avut premiera mondială pe 14 martie 2015, la festivalul de filme, media și muzică SXSW (South by South-West). Subiectul: În zilele premergătoare aterizării pe Lună a Apollo 11, agentul CIA Tom Kidman este însărcinat să-l angajeze pe Stanley Kubrick pentru a filma o falsă aselenizare și plimbare pe lună, în cazul în care astronauții eșuează în misiunea lor. CIA consideră aselenizarea ca pe o potențială victorie ideologică asupra Uniunii Sovietice, necesară pentru moralul național american. CIA îi oferă lui Kidman o sumă mare de bani ca plată pentru Kubrick și îi ordonă să-l ucidă pe regizor atunci când filmul este gata, pentru a preveni răspândirea poveștii. Fără ca CIA să știe, Kidman suferă de tulburări de stres post-traumatic, din cauza timpului petrecut în Vietnam, și răspunde oricărei frustrări cu violență extremă. Totul este prezentat în atmosferă de parodie și farsă, iar Ron Perlman – un actor care mie îmi place – primește un rol comic copios.
Aceleași teorii conspirative stau și la baza recent lansatului ‘Fly Me to the Moon’, unul dintre filmele de succes ale acestei veri, regizat de Greg Berlanti. Este înainte de toate o comedie romantică combinată cu o satiră a teoriilor conspirative. Ca orice comedie romantică, povestește despre un băiat și o fată. Băiatul este Cole Davis, șeful programului Apollo 11. Personajul este inspirat de Deke Slayton, fost pilot în Coreea, pilot de test și candidat la primele zboruri din programul Mercury, care a fost refuzat în ultimul moment pentru motive medicale și a devenit șeful echipajelor de astronauți Apollo. Apare ca personaj si în serialul ‘For All Mankind’. Este super-serios, super-profesionist, viața îi este meseria (cel puțin până când întâlnește fata) și este superstițios în legătură cu pisicile negre (justificat, se va vedea în film). Fata, Kelly Jones, este un personaj complet imaginar. Frumoasă și elegantă (garderoba ei este o adevărată colecție de modă a anilor ’60), ea este un maestru în comunicare și reclamă. Un misterios șef al serviciilor guvernamentale o angajează pentru a crea campania PR în favoarea programului, cu scopul de a contracara propaganda sovietică, dar și – sau în primul rând – pentru a asigura continuarea finanțării. Competiția americano-sovietică pentru Lună nu are voie să fie pierdută. Și dacă succesul nu se întâmplă în realitate, atunci el trebuie simulat și filmat ca și cum s-ar fi petrecut. Teorie conspirativă confirmată? Nu chiar, să nu uităm primul cuvânt din expresia ‘comedie romantică’. Partea romantică este susținută în special de Scarlett Johansson, al cărei personaj cucerește pe oricine o vede și o aude, mai puțin, uneori, pe cel de care se îndrăgostește. Rolurile sunt create în așa fel încât cei doi să reprezinte un cuplu care nu are nicio șansă să funcționeze. Pe ecran se întâmplă cam la fel, și vina principală este în opinia mea a distribuirii actorului Channing Tatum într-un rol pentru care este așa de potrivit încât în niciun moment nu putem crede că poate fi și îndrăgostit. În schimb, Woody Harrelson creează un personaj care evoluează de la a fi un manipulator cinic și sinistru la unul dintre acei șefi legendari, cu pălărie și umbrelă, ai spionilor din filmele engleze. Fără a fi nerespectuos, ‘Fly Me to the Moon’ este o satiră și a programului Apollo, și a oamenilor săi, a teoriilor conspirative și a filmelor dedicate subiectului. Singurii care ar putea fi suparăți ar fi fanii programului Apollo care ar lua filmul prea în serios. Dar și ei au șansa să se distreze cu un divertisment potrivit sezonului de vară, iar dacă nu, pot alege alt film de pe lista mea. Vizionare plăcută!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The two very good reasons to see (or re-watch) ‘The Long Good Friday‘ (1980) are Bob Hoskins and Helen Mirren. The two actors play the two main roles, and these roles seem to be their first consistent roles in feature films, starting points in two formidable careers. The director is John Mackenzie, and for his filmography ‘The Long Good Friday‘ is one of the best films. In British cinema, the mob movies genre has few significant achievements to match the most popular films of the genre in the United States or France. ‘The Long Good Friday‘ is one of them and it is also a film that stands the test of time.
‘The Long Good Friday‘ is the biography of an imaginary gangster, which could very well be a synthesis of many real characters from the history of the London underworld of the 60s and 70s. Harold is a post-war street kid who has chosen the path of crime, worked his way to the top of the pyramid and reached the stage where he wants to turn his businesses into legal enterprises and himself into a respectable businessman. He is looking for business partners overseas, probably also among the heads of the American Mafia, to invest in the London of the future, which is to become a European center of attraction in the decade of momentum after Great Britain’s accession to the EU. Beside him is Victoria, his beautiful partner – of many years – in life and in crime. The two make up a couple of ‘nouveaux riches’ who lead a life of luxury and kitsch surrounded by a circle of loyal people who are held together by corruption and fear rather than friendship. Harold throws lavish parties, eats at the best restaurants, gives patriotic speeches with inflated words delivered in a slum accent, but he can’t leave behind the violence that got him where he is. Ultimately, it’s the only way he knows in order to survive and succeed. The story takes place during two days of the Holy Week. The empire that the aspiring businessman gangster is about to build is threatened by a series of mysterious murders and explosions that resemble terrorist attacks by the I.R.A. Harold had nothing to do with the Anglo-Irish conflict that was raging at the time, so who is behind them?
Playwright Barrie Keeffe‘s excellent original screenplay makes us, the audience, part of Harold’s investigations. In fact, from our armchairs, we only know a little more than the hero of the film about what happens on the screen. The lives of the hero evolve from the self-confidence of the gangster who feels invincible and the grandiosity of the man who seems to want to be the master not only of underground London but also of the City on surface, passing through the insecurity and anger caused by the attacks whose cause he fails to figure it out at first, with the violence rampaging towards an ending that is too anthology to rob you of the pleasure of finding it out for yourselves if you haven’t already seen the film. Helen Mirren adds a lot of nuance and substance to a role that might not have gone beyond the simplistic pretty girl next to the violent gangster. We also see Pierce Brosnan on screen for the first time in a feature film role, and although he appears in only a few scenes without speaking a line, his presence was impressive enough to launch his career.
“The Long Good Friday” is an excellent mob movie, but it is much more than that. Plans similar to those of Harold in the film would become reality in the development of the Docklands – Canary Wharf area, which in the coming decades would become a new financial and business center of London. The Good Friday in the film’s title will be the date when, towards the end of the millennium, the agreement that ended the violent era of the Anglo-Irish conflict the impact of which is felt in the film will be signed. Two prophecies that seem to have been fulfilled.
We are in the Olympic year and season, and ‘Tatami‘ (2023) directed by Zar Amir Ebrahimi and Guy Nattiv is the right movie for this season. It can be said that the (Olympic) spirit of sport and the relationship between sport and politics is at the heart of this film. It is a film by and about sports and it is also a political thriller, but above all it is a film about courage. The courage of women who fight to win what for their contemporaries in other countries is something natural – the freedom to be who they are and to live as they want, to compete in sports outside any political constraints and discrimination of any kind and to win when they are the best. I took the risk of missing part of the opening festivities of the Olympics to watch the film and I did not regret the decision, because ‘Tatami‘ fascinated me and kept me nailed in my seat from the first to the last minute of viewing.
Leila Hosseini is an Iranian judoka competing for her country at the World Championships in Tbilisi. Maryam is her coach, a former performance judoka who almost won a medal at the Olympics but had to drop out of the competition to avoid facing an athlete from Israel. The same thing is happening to Leila now. She’s in great shape and moving up through the competition, but so is an Israeli opponent with whom Leila has a friendly rivalry. As the chances of the two women meeting in the final stages of the competition increase, history seems to be repeating itself. Iran’s Judo Association and the politicians behind it are asking the athlete and her coach to fake a medical problem in order to drop out of the competition. Leila refuses, despite the fact that her family (who supports her) is under threat back home in Iran. Maryam hesitates. If Leila continues, there is no turning back, she will be forced to take the road of exile.
Sports sequences and scenes in the locker and training rooms of the competition alternate at a fast pace. We watch the fights on the tatami and we admire the huge physical and concentration efforts that the athletes have to invest in order to reach the top. At the same time, political and personal drama develop. For Zar Amir Ebrahimi this is a first feature film that she is directing, together with the Israeli Guy Nattiv. She also plays the role of Maryam, and together with Arienne Mandi, who plays the role of Leila, creates two memorable portraits of brave and dignified women who face a dictatorial regime in their desire to represent their country in the competition with dignity and sportsmanship. Chosing exile is an extremely difficult decision and Zar Amir Ebrahimi, who had to make it herself years ago, knows the dilemmas very well. In addition to well-known Iranian filmmakers who create in their country under conditions that are sometimes very difficult, Iranian cinema in exile manages, through international co-productions like this one, to offer another facet of Iranian film art. ‘Tatami‘ is an excellent political and psychological thriller and a wonderful film about courage and dignity.
Romanul istoric și proza istorică în general cunosc o renaștere în ultimele decenii, materializată prin apariția câtorva scriitori extrem de talentați și mai ales prin interesul publicului care caută și citește (sub diferite formate) cărțile care aparțin acestui gen literar. Pentru literatura română, istoria reprezintă una dintre temele și sursele de inspirație fundamentale. Născută în perioada romantismului târziu, sincronă cu luptele pentru formarea statului național și dobândirea independenței precum și cu procesele de afirmare a identității naționale și culturale, literatura română – proza, dar și poezia și începuturile eseistice – a făcut din istorie și din figurile trecutului o direcție fundamentală de afirmare și dezvoltare. Diversificarea de gen și de tematică din prima jumătate a secolului 20 a diminuat ponderea relativă a literaturii cu teme istorice, care a avut în Mihail Sadoveanu, cel dinainte de 1945, ultimul său scriitor important. Perioada comunistă a strangulat și deturnat proza istorică în primele sale decenii de activitate, pentru a o regenera sub o formă aservită propagandei național-comuniste în a doua parte a perioadei dictaturii. Libertatea de exprimare redobândită după 1990 a permis scriitorilor români să revină asupra istoriei, după trauma intelectuală a dependenței ideologice și folosind și resursele redobândite și îmbogățite ale cercetărilor istorice. Dacă imediat după 1990 prima urgență a fost pentru mulți dintre scriitori oglindirea trecutului imediat, cam cu un deceniu mai târziu au apărut și primele romane care se întorc mai departe în istorie, recuperează sau prezintă perspective noi asupra unor episoade mai mult sau mai puțin cunoscute, unele chiar inedite. Au scris cărți remarcabile în acest gen Doina Rusti, Filip Florian, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Octavian Soviany și Simona Antonescu. Lista este incompletă și limitată la spațiul lecturilor personale.
Simona Antonescu mă fermecase și mă captivase cu ‘Ultima cruciadă’, roman publicat în 2019. Așteptările erau deci mari și ‘Chiajna din Casa Mușatinilor’, roman apărut în 2023 la Editura Polirom, cu o frumoasă copertă creată de Radu Răileanu, nu mi le-a înșelat. La peste 700 de pagini este al doilea roman românesc foarte voluminos (celălalt era semnat de Matei Vișniec) pe care l-am citit în ultima vreme. Mă aflu printre cei care nu se tem de romanele de mari dimensiuni și chiar se bucură atunci când dau de un scriitor care are suflul și puterea de creație de a construi o lume în cărțile sale, precum și îndrăzneala de a nu face economie de pagini și cuvinte într-o perioadă în care unii experți în comunicații susțin că orice mesaj poate fi transmis în cel mult 40 de cuvinte. Simona Antonescu mărturisea într-un interviu că a pierdut premiul pentru romanul său de debut atunci când cartea a fost respinsă deoarece depășise limita maximă de cuvinte. Din fericire, a persistat în a scrie literatură.
Romanul ‘Chiajna din Casa Mușatinilor’ are ca personaj principal una dintre figurile istorice pe care orice elev român din vremea când am trecut eu prin liceu și sper că și cei de astăzi îl cunoaște: Chiajna, fiica lui Petru Rareș, domnitorul Moldovei, soția și văduva lui Mircea (zis) Ciobanul, domnitorul Țării Românești, regentă și domnitoare de facto până la mazilirea fiului sau, Petru cel Tânăr. Scriitorii și dramaturgii români dinainte de 1944 s-au ocupat în repetate ocazii de perioada celei de-a doua jumătăți a secolului 16, făcând dintr-o parte din domnitorii Moldovei și Valahiei din acea vreme figuri de referință. Pe Alexandru Lăpușneanu îl cunoaștem mai mult din nuvela lui Costache Negruzzi decât din cărțile de istorie, pe Despot Vodă din piesa lui Alecsandri, iar Doamna Chiajna este eroina nuvelei lui Alexandru Odobescu. Cu atât mai mult este de remarcat curajul Simonei Antonescu, care prezintă o cu totul altă perspectivă asupra personajului și a întregii epoci acoperite de acțiune (cca. 1530 – 1568).
O cunoaștem pe Chiajna din copilărie, atunci când era odrasla preferată a lui Petru Rareș. Destinul a dorit să fie fată, desi se va dovedi mai inteligentă, mai priceputa în ale politicii și chiar și în ceea ce privește mânuirea armelor și strategiile de luptă decât frații săi și decât mulți dintre bărbații vremurilor sale. Petru Rareș este tatăl și idolul ei, figura model de domnitor renascentist, încercând să lege soarta principatului său de cea a regatelor și dinastiilor creștine ale Europei. Dinastia Mușatinilor din Moldova și cea a Drăculeștilor din Tara Românească își vor lega destinele mai tărziu prin cununia Chiajnei cu Mircea Ciobanul. Este vorba însă despre unele dintre ultimele încercări de a dobândi neatârnarea față de Poarta Otomană, Chiajna fiind cea care adopta o politică mai pragmatică, de manevră între marile imperii. Cât despre Petru Rareș, el va schimba, odată cu revenirea pe tron, strategia, căutând să lase istoriei un alt fel de moștenire identitară:
‘Într-o seară, pe când dinspre Biserica Coconilor se auzea toaca bătând pentru vecernie, mai întâi rar şi sacadat, ca paşii unui bătrân, apoi din ce în ce mai iute, până când deveni sunetul unei inimi pulsând cu putere pe deasupra cetății, în Suceava intră un sol de la Constantinopol. Aducea un edict prin care sultanul îi interzicea lui Petru Rareş să cumpere arme ori să întărească cetăți și mănăstiri cu ziduri şi turnuri de apărare. Trebuiau stricate toate gurile de lup şi capcanele rămase pe la intrări, trebuiau secate şanţurile cu apă care le înconjurau.
Toaca ajunsese în punctul ei cel mai înalt, de unde coborî apoi, cu bătăi tot mai rare pe mijlocul scândurii, unde sunetele erau mai groase. Avea să poruncească isprăvirea cât mai grabnică a picturii Voroneţului, îşi spuse Rareş, ascultând grămăticul ce dădea citire edictului. Avea să ridice multe alte biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul țării, de vreme ce acesta era un punct pe care sultanul uitase să-l treacă în firmanul său. Avea să-şi poarte războiul cu zidari, tâmplari şi constructori, dacă cel cu oşteni îi fusese zădărnicit.’ (pag. 271)
Două figuri de cărturari, oameni ai bisericii și cronicari, apar în carte. Părintele Macarie este în viziunea Simonei Antonescu, nu doar tutorele moștenitorilor lui Petru Rareș, dar și sfetnicul și autoritatea spirituală majoră a vremii în Moldova. Cu el, Chiajna va purta dialoguri aproape dialectice, îi va pune întrebări ascuțite, îl va confrunta cu ideile Renașterii apusene care pătrunseseră în Moldova în paginile uneia dintre cele mai faimoase cărți ale vremii:
‘- Părinte Macarie, tu crezi că oamenii ar putea fi nerecunoscători, schimbători, prefăcuți și ascunşi, că fug de primejdii şi sunt lacomi de câştig?
– Nu, nu cred asta. Poate că uneori unii mai cad fără voie în greşeală, dar apoi le pare rău, se spovedesc şi îndreaptă răul făcut, arătase cronicarul lumea pe care o crezuse potrivită pentru anii puțini ai domniţei.
– Părinte Macarie, Doamna Elena are o carte în care scrie că Cesare Borgia era un om fără milă, dar cruzimea aceasta a adus ordinea în principatul lui, i-a făcut pe oamen să fie uniți și a păstrat pacea. Scrie acolo că dacă un conducător este silit să aleagă între a fi temut sau a fi iubit de supuşii săi trebuie să aleagă să fie temut. Scrie că oameni sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuți și ascunşi, că fug de primejdii şi sunt lacomi de câştig. Cărții îi zice Il Principe, ți-o aduc dacă vrei, isprăvise Chiajna demonstrația sa, lăsând pe Macarie în căutarea unui răspuns bun care nu mai venise niciodată.’ (pag. 90)
Ajunsă în Țara Românească ca Doamnă a țării și apoi regentă, Chiajna va încerca să copieze modelul însușit de la tatăl său, aducându-l de la Târgoviște și Brașov la București pe diaconul Coresi, cel care introdusese tiparul în principatul dunărean. Vom regăsi și în el același conflict intelectual și religios dintre influențele modernizării și tradiția ortodoxă răsăriteană:
‘Ultima oară fusese chemat la Mitropolie ca să i se pună în vedere că manuscrisul lui cuprinde idei întâlnite în catehismele lui Martin Luther, ceea ce nu face cinste celui mai bun tipograf al țării, care tipărise până acum fără cusur toate comenzile Mitropoliei şi ale Curţii Domneşti. I se ceruse să vină cu o nouă versiune în care să înlocuiască cuvântul datorie cu greşeală şi păcat, căci creştinilor trebuie să le fie limpede că sunt păcătoși și au greşit, deci trebuie să sufere pentru a li se ierta. Să scoată răspunsul la întrebarea cum se poate mântui creştinul – adică prin rugăciune și respectarea poruncilor lui Dumnezeu, căci Dumnezeu a promis oamenilor că le va asculta rugăciunile. Sau mai bine să scoată întrebarea cu totul, pentru că s-ar putea înțelege că preoții şi prinosul cerut de ei nu ar avea niciun rol în mântuirea sufletelor. Să scoată explicațiile la Rugăciunea Domnească şi la Crez, să păstreze numai cuvintele rugăciunilor, pentru că explicațiile le dau preoții, fiecare în biserica lui, în parohia lui.’ (pag. 607)
Figura istorică a Doamnei Chiajna are parte, în viziunea Simonei Antonescu, de o reabilitare dublă. Din punct de vedere geopolitic, Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna sunt prezentați ca domnitori ai Renașterii, adepți ai reformelor pe plan intern, doritori să debaraseze țara de sistemul de influență feudal care dădea unui grup mic de boieri puterea economica de a perpetua tradițiile Evului Mediu și puterea politică de a alege și schimba domnii după bunul lor plac. Severitatea pedepsirii boierilor răzvrătiți și trădători, interpretată și calomniată drept cruzime de dușmani, este o atitudine necesară în contextul luptelor interne dintre familiile pretendente și a corupției sistemului în care schimbările domnitorilor se făceau la Poartă, după plata unor sume semnificative. Pentru a proteja aceste reforme în interior, domnitorii țărilor românești au suspendat pentru o vreme proiectul independentei naționale, adoptând un fel de ‘realpolitik’ care recunoștea influența marilor imperii din jur și încerca să manevreze între ele.
Pentru Chiajna aceste decizii reprezintă și o turnură biografică personală. Educației alese pe care i-o pregătiseră tatăl, Petru Rareș, și mama sa vitregă, Doamna Elena, i se adaugă experiența personală a surghiunului în cetatea Ciceului la detronarea temporară a tatălui sau, extinsă mai tărziu prin cunoașterea cetății Bucureștilor și a Țării Românești. Cititorii au ocazia să vadă, prin ochii personajelor, cum arătau orașele și mai ales oamenii din cele trei țări românești în a doua jumătate a secolului 16. Excelentele descrieri geografice – cărora li se adaugă o foarte utilă hartă a Bucureștilor acelei perioade – se combină cu urmărirea evoluției sentimentelor eroinei cărții. Copleșită de responsabilitatea pe care o simte – deși femeie deci fără posibilitatea de a-și asuma singură mantia puterii -, față de continuarea tradiției dinastiei Mușatinilor, Chiajna va fi obligata, după moartea domnitorului, să pună în cumpănă obiectivele politice și soarta copiilor sai – inclusiv a fiicei celei mai dragi, cea care pare să-i moștenească și caracterul și inteligența:
‘Intrară în Codrii Vlasiei ocolind ciutăria şi vreme de câteva ceasuri nu mai ieşiră la lumină. Drumul prin pădure o adânci pe Chiajna în ea însăşi. Simțise adesea în ultima vreme că în jurul ei lumea îşi pierduse farmecul. Dulceața zilelor dispăruse puțin câte puțin, fără ca ea să ştie când începuse totul, care fusese clipa exactă în care se rupsese cea de pe urmă legătură cu ochii ei de copil, care aveau puterea de a vedea frumusețea în spatele sluţeniei.
Încerca uneori să intre înapoi în pielea copilei din odaia de şcoală, când umbra lui Macarie se întindea deasupra pupitrului la care ea, cu vârful limbii ivit printre dinți, rotun- jea slovele, copiind un rând dintr-o cronică veche. Cheia fericirii ei de astăzi se afla la fetița aceea. Era un mister pe care nu dorea să-l dezlege, ci numai să-l facă să funcționeze, să poată privi din nou lumea cu ochii de atunci.
Anul trecut, anul în care vârcolacii mâncaseră luna, risipise pentru totdeauna nădejdea ca ea să mai poată privi vreodată lumea cu îngăduință. Se întâmplaseră prea multe lucruri care dezlegaseră băierile răului, nu numai schimbarea stăpânitorilor Transilvaniei răsucise soarta ei şi a copiilor ei. Umbrele se întinseseră şi asupra propriei ei familii. Nu venea numai din afară, venea şi dinăuntru.’ (pag. 484)
Se poate spune că Doamna Chiajna este prima femeie ajunsă pe tron sau aproape de tron cu puteri reale din istoria românilor și din literatura istorică inspirată de aceasta. Prima dar nu și ultima, la bine și la rău. Modelele sale în epocă sunt contemporanele ei – sultana Roxelana, consoarta foarte influentă a sultanului Soliman Magnificul, și Caterina de Medici – regina consoartă și regentă a trei regi ai Franței. Mai sunt însă în carte încă câteva personaje feminine interesante, ale căror destine oglindesc într-un fel sau altul pe cel al Chiajnei. Unul dintre ele este Marula, vânzătoarea și mesagera secretă a voievozilor și mai ales a consoartelor acestora. Poveștii ei de iubire cu Anghel, omul misiunilor speciale al lui Petru Rareș (ceea ce înseamnă spion și ucigaș plătit în vocabularul de astăzi) îi este dedicat un capitol, dar la fel de bine i s-ar fi putut dedica un roman de sine stătător. Iată replica Marulei atunci când trebuie să refuze propunerea de căsătorie a bărbatului aventurier:
‘- Mărită-te cu mine, Marulă, spusese el poruncitor, prinzând caii de dârlogi, ca să oprească caravana să iasă pe porțile hanului.
– Dă drumul cailor, Anghele, îi răspunsese Marula cu stăpânire, trecând hamurile într-o singură mână şi cu cealaltă căutând biciul sprijinit lângă cizmă.
– Nu te mai împotrivi, femeie nebună! continuase el, apropiindu-se cu încă un pas şi prinzându-i glezna în palma lată. Haide să cădem la pace.
Strânsoarea lui îi încălzea sângele. Ar fi putut ridica biciul şi l-ar fi putut lovi peste mâini. Ştia că Anghel nu s-ar fi apărat, anume ca să-i arate că este pregătit să plătească orice preț. Pacea cu care venise astăzi însemna că va cere de la vodă pământ pe care să-i ridice ei o casă în care să-l aştepte de acum înainte pentru tot restul vieţii ei.
Nicio schimbare pentru el. Jertfirea tuturor lucrurilor dragi pentru ea: nu avea să mai vadă niciodată Damascul, Veneția, cetățile Andaluziei. Nu avea să mai petreacă nopțile sub cerul liber, alături de femeile ei, cu fetele luminate de foc. Nu avea să mai biruie viclenia vreunui negustor turc, simţindu-se mai apoi puternică şi plină de viață. Nu avea să mai fie primită în biblioteca Doamnei Elena, ca să-şi deşerte acolo sacul cu veşti despre toate doamnele curților Europei.
– Pacea ta este temniţa mea, Anghele, îi spuse într-un târziu. Am vorbit degeaba o iarnă întreagă, văd că nu ne-am înţeles.’ (pag. 124)
Timpul este o altă temă a narațiunii. Stilistic, romanul pare a îmbrățișa scrierile cronicarilor, care atunci când nu erau contemporani evenimentelor își delegau prezența pentru a da impresia unui continuu istoric în care relatările de la fața locului, amintirile și legendele se contopesc. În câteva momente sunt inserate pasaje care sugerează prezența unor naratori, și doar în ultimele pagini ne este clarificată identitatea lor. Dar și personajele au sentimentul relativității temporale. Chiajna, la maturitate, își invocă în repetate ocazii personalitățile lăsate în urmă pe drumurile vieții – fetița curioasă și inocentă, adolescenta care învață ce înseamnă dușmănia și răutatea oamenilor, femeia tânără care devine mamă și se maturizează în conducător de țară și de oști. Chiar și când se află în dialog cu Lăcustă, grădinarul stăpân al farmecelor naturii care este și doftor la curte, un personaj care pare fără vârstă, presimțirile unor timpuri care vor veni își fac loc în narațiune:
‘- Mi-am petrecut vremea făcând praf de gândăcei, Măria Ta, vorbi din nou Lăcustă. Mult praf, căci vă aşteptam să vă întoarceţi şi să curățăm țara de trădători. Praful meu e bun pentru astfel de curățări.
Chiajna surâse, iar surâsul său nu mai avea nimic din ce pe care-l cunoştea grădinarul. Preț de o clipă, zâmbetul ei dezlegă pentru Lăcustă un noian de întâmplări viitoare, toat legate de stăpâna sa şi de el însuşi, toate furtunoase, da clipa trecu mai înainte ca el să poată desluşi limpede ce i se arătase. Rămase numai cu o teamă şi cu un curaj de pe urma acestei presimţiri, o hotărâre de a-i sta ei alături până la sfârşit, de a o urma indiferent în ce încleștări avea să vâre. O pală de vânt roti frunzele de sub frasin într-un vârtej care descoperi pământul nezbicit de dedesubt.’ (pag. 264)
Simona Antonescu a scris un roman de dimensiuni epice impresionante, în care construiește o lume plină de personaje semnificative, în care legendele și faptele istorice se contopesc într-o imagine posibilă a unuia dintre episoadele dramatice ale istoriei. Ar mai fi multe de scris și spus despre această carte, despre felul în care istoria țărilor românești este încadrată în mozaicul balcanic si cel european, iar ceea ce se petrecea în Carpați se sincroniza cu Renașterea și cu Reforma, și mai ales despre personajele femei care își revendică locul și rolul în istoria mică și în istoria mare. Despre stilul de a vorbi și despre narațiunea care din când în când mi-a solicitat folosirea dicționarului pentru a clarifica regionalismele și arhaismele, rămânând o scriere cursivă și pasionantă. Dar nimic nu poate egala însăși bucuria lecturii. Sper că ceea ce am scris a deschis interesul pentru ca viitorii cititori să se încumete să abordeze cele 740 de pagini ale acestei cărți. Va fi cu plăcere și cu folos.
It might be a bit of an exaggeration to say that Belgian cinema begins with the films of André Delvaux, but that doesn’t mean this statement is completely untrue. Delvaux was not only the first Belgian director to achieve international fame, but he was also an interesting and original creator who left behind several films that bear the imprint of a personal artistic conception. The 1968 ‘Un soir, un train‘ was his second feature film, based, like the first, on a short story by the Belgian Flemish writer Johan Daisne. It managed to bring to the screen a remarkable international cast. Today many of us choose to watch it for the screen presence, together, of Yves Montand and Anouk Aimée Aimée, but that is not the only reason why this film deserves to be watched or re-watched.
The story takes place in 1968, one of the most turbulent years of the second half of the 20th century, the year of student riots, demonstrations against the Vietnam War and anti-capitalist protests, the year of the Prague Spring and its suppression by Soviet tanks. In that year, apparently peaceful Belgium was also the theater of one of the most dramatic episodes of the conflict between the Flemish and the French-speaking population, a conflict that continues to this day, periodically re-emerging in various forms. Mathias, the hero of the film, lives in a place and has a profession that symbolically accumulates elements of the conflict. He is a linguist and professor of French in a university in the Flemish area. His life and work should be an example of trying to reconcile through communication, but things are not easy. Flemish students (the majority) go on strike demanding the expulsion of francophones from the university (they would succeed after a few years). Even his private life is facing difficulties, his long-time girlfriend, the beautiful theater director Anne, is finding it increasingly tough to bear the heavy atmosphere due to communication difficulties. After a dispute between the two lovers, Mathias leaves by train for another university where he is scheduled to hold a conference. Anne also gets on the train at the last moment and then … disappears. From here the story takes a completely different turn.
Belgium is not just the country of quiet bourgeois where two national communities try to coexist despite different languages and cultures. It is also the land of Georges Simenon with his detective mysteries and René Magritte with the routine permanently invaded by dreams. In ‘Un soir, un train‘ we are dealing with a radical change of tone and style. The first part of the film is a relationship drama against the background of political turmoil that influences the relationship between the two heroes. The woman’s disappearance briefly triggers a detective mystery, but the film immediately enters the territory of surrealism. Basically, Delvaux departs from his contemporary reality to interpret it through decomposition and dreamlike reconstruction. And in dreams and nightmares, everything is possible. Even communicating without a shared language, even solving mysteries differently than in reality. The threat of death hangs over this whole story – from the play Anne directs to the final scene that seems to offer a solution to what we’ve seen, but can we be sure we’re not still in a dream? Yves Montand, who is almost permanently on screen in a complex role, was at a point in his career where he had completed the roles of his youth and was preparing for his big roles in the political films of Costa-Gavras. Also appearing in the film, in a supporting but a key role, is Adriana Bogdan, an actress who had had the time to play in Romania in Mircea Mureșan’s ‘Răscoala’ and was starting a career that would prove to be too short in Western European cinema. The most impressive appearance, however, is undoubtedly that of Anouk Aimée, mesmerizing in beauty and personality. For those who loved and admired her, ‘Un soir, un train‘ is also a wonderful opportunity to remember her and say farewell.
