‘C’è ancora domani‘ (2023 – English title is ‘There Is Still Tomorrow‘) is a directorial debut but it does not look at all like one. It can be said that it is also an author’s film, because the director is also the co-author of the script and also undertakes the main role. Paola Cortellesi is in Italy a household name, actress and singer, nominated and winner of numerous awards, especially as a singer. With this film, feminist plea and homage to post-war Italian neorealism, Paola Cortellesi has a good chance to add some new awards in other categories. The film is already the biggest box-office success of Italian cinema since the pandemic.
Delia and Ivano are a poor couple in Rome in the years after World War II. Italy is occupied by American troops. Hope can be felt in the air after the defeat of fascism. The first democratic elections are approaching, but the economic conditions are very difficult. Ivano works, but the couple needs to take care of a sick father and three children, of which Marcella, the eldest daughter, is approaching the age of marriage. Marcella (at the cost of dropping out of school) and Delia are forced to work to supplement their income. They are not a happy family. Delia’s efforts are not appreciated by Ivano, a violent and vulgar man who becomes even more dangerous when he gets drunk. When Marcella is about to get engaged to the son of a rich cake shop owner, things seem to be looking up, but is this boy the right choice? Isn’t Marcella also at risk of being chained into a marriage dominated by a controlling man? Delia dreams of running away, perhaps with Nino, the unfulfilled love of her youth. The meeting with an American soldier who, despite the language barrier, understands her and agrees to help her at a critical moment, as well as the advice and complicity of a friend seem to hasten the moment of liberation. But fate also has something to say.
The opening scene already tells us that we are dealing with a special film. Paola Cortellesi shoots in black and white, which is obviously a hommage to American neorealist cinema. The streetscape, the interior of the houses, the clothing of the characters are accurately reconstructed. And yet, from time to time, the rhythm of the story is broken by directorial interventions that want to be as visible as possible: slow-motion footage; dance or mime scenes in which the feelings of the characters and the relationships between them are expressed through the expressions of human bodies and not through dialogues; finally the soundtrack in which are interspersed songs completely out of sync with the era, from light Italian music to new contemporary hip hop. This last trick is the most debatable: it certainly makes the film more interesting, but it seems to put directorial concept in the foreground. Such a decision is dangerous in a melodrama, be it a social one, because it risks killing the emotion. The actors fulfill their missions precisely, starting with Paola Cortellesi in the lead role, continuing with Valerio Mastandrea in the unsavory role of Ivano and Romana Maggiora Vergano who is beautiful and expressive in the role of Marcella. The ending places the whole story in a larger context, which of course will please all feminists – women and men, myself included. This meeting between neorealism and hip hop results in one of the most interesting European films of 2023, a film that we may meet again in the awards season of 2024.
‘Killers of the Flower Moon‘ and other of Martin Scorsese‘s latest creations remind me of Alfred Hitchcock’s late career films. That last period lasted about 12 years for Hitchcock, during which he made 6 films. I hope that Scorsese will also be blessed with a long and productive life from here on out and that we will see more movies after ‘Killers of the Flower Moon‘. Both directors have already earned their place of honor in the Pantheon of the art of cinema. Scorsese now, like Hitchcock after 1964, has nothing left to prove and in his case – unlike Hitchcock – no statuette that he has not yet held in his hand to win. He can make whatever movies he wants and get any funding for his projects. What he chooses to do is his decision alone. The similarities do not end here. In ‘Killers of the Flower Moon‘ we can see an episode of attempted murder by poisoning and even a scene with the glass into which poison is poured shot in full shot, a scene that seems to be a direct homage to Hitchcock. And yes, Scorsese also has a cameo appearance, as the master of suspense had in most of his films. What Scorsese chooses to do is to revisit some of his favorite themes from previous films – the gangster families with the rules and codes that kept them together, the connection between American history and organized crime and the history of the FBI. But all these serve a judicial idea – bringing to light a tragic episode of the fate of the Amero-Indian Osage tribe, which took place in the previous century, in the 20s. Scorsese does one more thing that was highly commented by the viewers who saw the film and the critics who wrote about it. He doesn’t look at the clock. ‘Killers of the Flower Moon‘ is an epic that runs for almost three and a half hours, which is an hour longer than the recent – already long – standard for Hollywood films. For me these 210 minutes went by faster, more intensely and more rewardingly than 100 minutes in many other films, but from what I’ve read, many viewers had a different opinion, gave up watching before the end or if they resisted, they criticized.
The story of ‘Killers of the Flower Moon‘ has the premises of a classic western. Whites and the descendants of the native inhabitants of North America are fighting for a piece of land full of resources. The fight is bloody and unequal, every possible method is used and the end is known from the history books. In this case it is about a true episode described in David Grann’s documentary book that inspired the film script. In the second decade of the last century, huge oil deposits were discovered in Oklahoma. Some of the unfriendly lands beneath the oil, however, belonged to the Osage Indian tribe, who had been relocated here some time ago from their ancestral lands. The Osage Indians in that area became overnight the US inhabitants with the highest per capita income. The desire to get rich quick in this oil-based El Dorado attracted tradesmen, adventurers and criminals, some of them returning from the fronts of the WWI. Among them was Ernest Burkhart, who settled with his brother or on the farm of their uncle, William King Hale, the owner of a huge ranch. The two brothers became participants in a complex plan to dispossess the Indians through various methods, from marriages with tribal women and banking control of the Indians’ wealth to assassinations, also including alcohol intoxication and food poisoning (the Indians were predisposed, genetically and due to differences in traditional diets to diabetes and other diseases) or plain poisoning. Ernest will marry Molly, a beautiful and intelligent Osage woman. Everything happens under the tutelage of ‘King’ Hale who acts as a patron and friend of the tribe (learns the language and customs, participates in their events) and in parallel plans and orders the execution of criminal plans. When private investigators and the federal government begin to take an interest in the series of mysterious deaths, the relations between the two conflicting societies and the marriage and love story between Ernest and Molly are put to the test. The investigation of these murders and the trial that followed were the subject of the first major public case of the newly formed FBI under J.Edgar Hoover (whom Leonardo DiCaprio had played in Clint Eastwood’s 2011 ‘Edgar’).
To place the Oklahoma conflict in an American historical context, Martin Scorsese uses archival news clips. In a ‘film within film’ scene, some of the characters watch footage of the racial incidents and the Tulsa massacre in 1921. The clear intention is to show that discrimination against black and Indian populations, at that time and in American history in general, are similar phenomena, which must be equally considered. The film tries to be authentic and very respectful of the Osage culture. Some of the dialogues are conducted in this language, which had also been learned and used by whites in family relationships and everyday interaction during that period. Leonardo DiCaprio and Robert De Niro shine as always under Scorsese‘s guidance and deliver two exceptional roles. The trio is completed by Lily Gladstone, as a Molly full of wisdom and dignity. The impossible love and hate story between Ernest and Molly works and moves mostly because of the actors. A few familiar faces such as Jesse Plemons, Scott Shepherd and John Lithgow also appear part of a large and excellently directed cast, where each small or supporting role seems to be a colorful and functional piece in a constantly moving ensemble. Editing plays an important role and the narrative has a good pace, how strange it seems to say such a thing for a 3 and a half hour film. The composition of the images is often memorable, both in the scenes where the mobile camera walks us in long shots through Hale’s domain, and due to the lighting that dramatically highlights the characters, in the style of the Caravaggio paintings. ‘Killers of the Flower Moon‘ is a saga about the disappearance of a world destroyed by human greed with the complicity of the system. Even though justice was partially served by the legal system, history has been unkind to the Osage tribe. The criminals got out of prison and lived for many years afterwards. Ernest Bruckhart outlived Molly, who succumbed to diabetes at the age of 50, by almost half a century. The book and now Scorsese‘s film do a great job in making the historical record straight.
One of the main themes of the films written (sometimes in collaboration with his actors) and directed by Richard Linklater is time. The relationship between real time and cinematic time is also one of the main problems that filmmakers face. How can the passage of time be brought to the screen in a cinematic epic whose action spans several decades? How can real-time stories be put on screen without boring viewers? Richard Linklater combined these two problems and gave them an original solution both in the trilogy ‘Before …’ and in the film ‘Boyhood‘ (2014). Actors play their real ages. They are filmed at different points in time, decades apart in the trilogy, over a continuous period of 12 years in ‘Boyhood‘. For that, however, he himself needed Time and the chance to work with actors who would agree to collaborate, be or make themselves available every year. One of them, Ethan Hawke, appears in both projects. ‘Boyhood‘ is an exceptional cinematic adventure and its filming (a few days, at most a week over each of 12 consecutive years) is an excellent subject for a film script. It’s difficult to judge this film for what it is, trying to forget the experience of making it. However, that is exactly what I will try to do.
‘Boyhood‘ can be considered as the ultimate childhood and adolescence film, depicting 12 years in the life of a Texan boy named Mason and of his family – especially his mother Olivia and older sister Samantha – from the age of 7 until the age of 18 when he leave homes to go to college. This may be quite an average American family, but in 12 years many events take place in the life of even the most average family. When the story begins, the parents are about to divorce. The children will be raised by the mother who has the ambition to continue her studies and become a professor, in parallel with several changes of addresses and another short marriage that ends in disaster. The biological father seems OK, but he is far away and his influence does not extend beyond biweekly visits at best. The boy becomes a teenager, then a young man interested in the arts, has his first drinking and girls experiences, seeks his way in life. Without experiencing major existential crises, the film’s heroes struggle with life and try to live the moment, but – in the words of one of the characters – it is the moments that envelop their lives.
Most of the acting is excellent and the narrative flows smoothly without being marked by explicit time markers. We see the children grow up before our eyes and adults go through the different ages of adulthood. As viewers we realize where we are in time by the political allusions and especially by the music, always present, always current for that moment in time. The film does not have a specially created soundtrack, but makes heavy use of the music of the period in which it was filmed and in which the episode takes place. Ellar Coltrane begins the stoary as a child actor and grows up before our eyes, acting as a young man with big dreams, looking for the roads to their fulfillment. Patricia Arquette (who received an Academy Award for a supporting role, the only one got by film) and Ethan Hawke are excellent in the roles of the parents, as we are also experiencing their evolution as actors and as individuals. I would have liked the script to tell more about their relationship and even bring them back together, but the movie is trying to represent life and life decides differently than we want it to. The only casting that didn’t stand the test of time so well seemed to me to be that of Lorelei Linklater as Samantha. Her character has moments of absence from the story, and that’s why the brother-sister relations don’t seem to be explored enough either. ‘Boyhood‘ is an exceptional technical achievement and a film we enjoy watching. At the end of the viewing, I regretted however that the story was not more dynamic and dramatic. In life most of us prefer to avoid too much drama. When we go to the cinema, however, the exact opposite is true.
Topul meu personal cu cele mai bune cărți citite în 2023. Nici în acest an nu am citit atât de mult cât mi-am dorit. Am tot felul de scuze bune, dar la ce ajută? Am compensat, cred, cititind cărți bune, unele excepționale. Iată cinci dintre ele. Nu toate au apărut în 2023, ci și în anii precedenți. Vouă ce cărți dintre cele citite în 2023 v-au plăcut?
1. Matei Vișniec – Un secol de ceață
Cartea anului pentru mine. Romanul publicat în 2021 de Matei Vișniec la Editura Polirom este o carte monumentală. Din toate punctele de vedere. Este unul dintre cele mai complexe și mai captivante romane care s-au scris în literatura română. Este o carte în care istoria, filosofia și politica sunt combinate cu ficțiunea realistă, cu narațiunea documentară și cu proza fantastică. Este unul dintre cele mai voluminoase texte pe care am îndrăznit să le abordez vreodată. 866 de pagini. Dar ce pagini. În vremuri în care ‘se poartă’ cărțile subțirele și în care cei care mai citesc literatură tipărită preferă formatele de buzunar, Matei Vișniec are curajul să puna pe mesele și noptierele cititorilor un volum pe cât de dens și sofisticat în conținut, pe atât de greu (la propriu) de ținut în mână. ‘Un secol în ceata’ este povestea unui secol din istoria României și a Europei, povestită prin intermediul unei galerii de personaje care își au originea în satul Zariștea și orașul R. (Rădăuți) – locurile de baștină ale lui Matei Vișniec și ale familiei sale. Eroii sunt părinții și familia extinsă a autorului, prieteni, consăteni, vecini – o galerie de personaje din care chiar cele care aparțin declarat ficțiunii își au originea în oamenii pe care i-a cunoscut și printre care a trăit. Mai târziu, narațiunea se deplasează spre Paris, capitala Franței în care scriitorul a ajuns la sfârșitul anilor ’80 și galeria personajelor se lărgește și ea cu figuri ale intelectualității franceze și cu personaje ale exilului românesc. Cu ‘Un secol de ceață’, Matei Vișniec dă literaturii române unul dintre romanele sale cele mai complexe și mai solide, o carte de referință pentru istoria și cultura română, franceză, europeană. O carte care se cere citită, recitită, înțeleasă și dezbătută.
2. Yaniv Iczkovits – Fiica măcelarului
‘Zona de Rezidență’ era singura parte a Imperiului Rus în care evreilor le era permis în secolul 19 să circule și să se stabilească. Este spațiul în care s-a dezvoltat o intensa viață evreiască, cu economie și datini specifice, cu relații complexe și de multe ori încordate cu autoritățile și cu vecinii ne-evrei, cu școli rabinice și cu focare intelectuale care au alimentat curente politice ca socialismul, anarhismul și sionismul. Cu câteva generații mai târziu, Yaniv Iczkovits, născut în 1975, reconstituie în ‘Fiica măcelarului’, a treia carte a sa, o lume care fusese deja abordată de scriitori faimoși înaintea sa cum au fost Șalom Aleihem și Isaac Bashevis Singer. Talentul în a crea personaje, a le povesti viețile și visele, și a construi din acestea narative cu mireasmă de basm și legendă îl aproprie de acești predecesori. Perspectiva sa este însă diferită.
3. Dennis Deletant – În căutarea României
Editura Humanitas publică cu promptitudinea remarcabilă și salutară care o caracterizează versiunea românească a cărții ‘In Search of Romania’, carte apărută anul trecut în Anglia sub semnătura lui Dennis Deletant. Titlul actualei ediții este ‘În căutarea României’ și traducerea (fără cusur) îi aparține Alinei Pavelescu. Volumul a apărut în colecția ‘memorii’ și plasarea sa aici este parțial justificată. Este o carte care acoperă aproape șase decenii de activitate universitară, istorică și jurnalistică a autorului născut în 1946. Este vorba însă aproape exclusiv despre Romania, deci subiectul cărții ar fi mai degrabă povestea de dragoste a unui intelectual englez cu țara latină de la frontiera de Răsărit a Europei. Căci este evident că Dennis Deletant iubește România, pe oamenii săi, cu istoria și prezentul ei, la bine și la rău. Chiar daca nu este vorba despre o carte de memorii extensive sau complete și chiar daca mărturiile personale se răresc pe undeva, pe la mijlocul narațiunii, cartea aceasta satisface curiozitatea cititorilor doritori să-l cunoască pe autor și să înțeleagă perspectiva acestuia asupra epocii trăite de el. Tot ceea ce a scris Dennis Deletant este impregnat de respect față de România și de poporul său. Această atitudine crează premizele unui dialog eficient și semnificativ intre români și alte culturi. Activ până astăzi în mediile universitare și științifice, Dennis Deletant iubește România și o studiază în profunzime. Pornind ‘În căutarea României’ el îi ajută și pe români să-și descopere țara și istoria.
4. Hervé Le Tellier – Anomalia
Cartea anului 2020 în Franța a fost romanul lui Hervé Le Tellier cu numele atât de potrivit: ‘Anomalia’. Se poate aproape spune că juriile premiilor literare au concurat între ele în a-l include pe listele canditatilor cu cele mai bune șanse de câștig. A fost pe listele candidaților pentru Premiul Goncourt, Premiul Renaudot, Premiul Medici, Premiul Décembre, Premiul pentru roman Fnac și Premiul Wepler. A primit până la urmă premiul cel mai important, cel care poartă numele fraților Goncourt, la 30 noiembrie 2020. Ediția în limba română a apărut prompt, în 2021, în colecția ‘Anansi contemporan’ a editurii Pandora M, în traducerea Mădălinei Ghiu. ‘Anomalia’ începe ca un thriller politic, continuă ca un roman de anticipație, și se sfârșește ca o meditație asupra continuității timpului, a raporturilor dintre realitate și existența virtuală, a legăturii scriitorului cu opera sa și cu destinul propriu în posteritate. O carte fascinantă, care merită să fie citită.
5. Monica Lovinescu – Jurnal esențial
2023 a fost anul centenarului nașterii Monicăi Lovinescu. Lupta cu uitarea este una dintre temele care apar în mod recurent în scrierile și înregistrările pe care le-a lăsat în urmă această femeie extraordinară, o personalitate a cărei viață și atitudine depășește chiar și opera – deloc neînsemnată, dar mult mai puțină decât a dorit să fie – lăsata în urmă. Editura Humanitas, la a cărei creare a avut și ea o contribuție deloc neînsemnată, a publicat deja un buchet de cărți (unele reeditări) care ne permit întâlnirea sau reîntâlnirea cu volumele scrise rămase de la ea. Am petrecut cu lectura ‘Jurnalului esențial’, ediția a doua alcătuită de Cristina Cioabă, care are anul 2022 ca an al publicării, vreo zece zile de lectură intensă. Mi-a luat mult mai mult timp decât îmi ia de obicei o carte de aproximativ 500 de pagini. Am citit cartea cu creionul în mână, m-am oprit pentru a-mi reaminti și a aprofunda informația despre nume și a căuta și citi texte menționate în carte, dar mai ales am parcurs în memorie anii acoperiți de acest jurnal, care au fost pentru mine anii maturității intelectuale. Multe dintre persoanele și personalitățile menționate în carte au fost și pentru mine repere și borne, iar faptele istorice parcurse în acele vremuri au influențat și viața mea. Am putut să o cunosc mai bine pe Monica Lovinescu și ca intelectual și ca om. Am putut aprecia și înțelege și uriașa sa contribuție la evoluțiile istorice și culturale ale ultimelor două decenii ale secolului 20 și am putut și detecta și clarifica locurile în care opiniile noastre se despărțeau și pozițiile autoarei intrau, pentru mine, în conuri de umbră.
Mireille Darc is the main reason why I chose to see Georges Lautner‘s ‘La valise‘ (distributed on English-speaking markets under the title ‘Man in the Trunk‘). A film like this shouldn’t be taken too seriously, but that doesn’t mean it can’t be discussed. It is a parody of spy and action movies and a comedy inspired by the Arab-Israeli conflict. It caused scandal and was rejected by some of the public. It was made and launched in 1973, the year of one of the bloodiest wars in the Middle East. Revisited now, 50 years later, at a time when this conflict has become even more violent, it offers perhaps one of the few therapies possible in confronting the horrors of such realities – an escapist and romance comedy. It is obviously an approach that could not and cannot be accepted by everyone, then and now.
The story starts in Libya, where the Israeli agent Bloch takes refuge in the French embassy after a spectacular chase through the streets of the capital Tripoli. The French decide to extract him from Libya by transporting him in a chest marked as diplomatic mail and send their secret agent Captain Augier on a mission for this purpose. A strike at the airport delays the flight on which the two (one passenger, one in the trunk) were supposed to return to Paris and they have to spend some time in the same hotel where the beautiful cabaret performer Françoise is staying. Both men fall in love with the woman who has the gift of charming all the men in her path (and those watching the film). When the plane is hijacked by the terrorists who are looking for Bloch, the heart-winning talents of the beautiful Françoise will have to be used intensively, especially since the adventures that will take the heroes all over North Africa and in the waters of the Mediterranean are just beginning.
Georges Lautner had made several successful films until 1973, but almost all of them were in the film noir genre. Here he approaches the comic register and the success is only partial. The reason is precisely the script, written by Lautner in collaboration with Francis Veber, an excellent screenwriter, who would also start a few years later a career as a director marked by several memorable successes, although he made few films. The established Lautner and the younger Veber disappoint here with a fairly banal scenario, with comic situations and characters that do not exceed the level of mediocre film comedies. Thus, “La valise” is left to rely on the talent of the actors, and here the bet pays off. Mireille Darc is formidable. Her Françoise is sexy, a ‘modern’ but also a little melancholic girl. Jean-Pierre Marielle, one of those actors whose face is familiar to us from many films but who rarely gets a consistent role, enjoys more screen time here and uses it with charm and warmth. Michel Constantin, the actor specialized in brutal gangster roles, proves here his comic talents, especially when he acts the lover. Two more excellent French comedians appear in secondary roles: Jean Lefebvre and Michel Galabru. Their presence in such small roles is an indication that this film attracted well-known actors of the time, who wanted to be present on the credits. We totally understand their reasons. “La valise” may not be a masterpiece, but it’s a nice comedy.
Facebook și rețelele sociale oferă zilnic spectacolele unor furtuni în cești de ceai – discuții aprinse, uneori interesante și argumentate, alteori plicticoase sau ridicole, mai ales când ies din spațiul dezbaterii și aluneca spre bășcălie ieftină, etalări de superioritate sau atacuri la persoană. Una dintre aceste dispute, desfășurată probabil în numeroase limbi, a fost legată de desemnarea cântăreței și vedetei populare Taylor Swift drept persoana anului 2023 de către revista TIME. Eu am fost martorul uneia dintre variantele în limba română ale unei astfel de discuții, la declanșarea căreia am contribuit cu întrebarea dacă aceasta este chiar personalitatea care ‘la bine și la rău … a făcut cel mai mult pentru a influența evenimentele anului’ (citam din definirea titlului pe Web site-ul cunoscutului săptămânal american). Primul care mi-a răspuns a fost un poet talentat și destul de cunoscut care a replicat că mai bine așa, cel puțin nu este vorba despre vreun politician. Au mai fost și alte răspunsuri, majoritatea puneri la punct, am primit și puțină educație în legătură cu talentul muzical, dar și cu atitudinile lui Taylor Swift și contribuțiile ei la schimbări în industria muzicală. Rămăsesem neconvins, mă gândeam dacă peste 50 de ani, de exemplu, chiar Taylor Swift va fi personalitatea pe care lumea și-o va aminti în legătură cu 2023. Cel mai bun răspuns mi se părea a întocmi o listă alternativă a personalităților care la bine sau la rău au influențat cel mai mult evenimentele anului. Dacă excludem politicienii, rămân pe listă în primul rând antreprenorii, inventatorii, cercetătorii și inginerii care au făcut în acest an să progreseze știința și tehnologiile avansate. Am decis că dreptunghiul de comentarii de la Facebook nu mai este suficient pentru a dezvolta subiectul, dar că o ediție de sfârșit de an a rubricii CHANGE.WORLD ar fi mai potrivită.
Personalitatea care a părut să nu părăsească paginile principale ale ziarelor și buletinelor de știri în acest an a fost Elon Musk. La bine și la rău, Musk a fost prezent și activ permanent și peste tot. Să începem cu cele bune. 2023 a fost anul în care racheta gigantică Starship a lui SpaceX, a executat prima lansare, în aprilie, urmată de o a doua în noiembrie. În ambele cazuri rachetele au explodat în diferite faze de zbor, și modulele propulsoare reutilizabile nu au reușit revenirea și recuperarea, dar asta face parte din strategia de experiențe succesive până la reușita adoptată de multe dintre proiectele lui Mask. Starship este soluția pe termen lung contractată de NASA pentru zborurile spre Lună și Marte. Tot în acest an, la sfârșitul lunii noiembrie, Cybertruck, camioneta electrică cu baterie a lui Tesla, un proiect mult întârziat, a început să fie livrată. La începutul anului, mulți s-au grăbit cu predicții despre dispariția lui X (fostul Twitter), în parte din cauza reducerilor dramatice de personal făcute de Musk. El susținea că încearcă să prevină falimentul unei afaceri care avea mari probleme chiar înainte ca preluarea — și prezența sa — să-i alunge pe agenții de publicitate. Unii se întrebau chiar dacă rămâne cineva să întrețină serverele în funcțiune. În cele din urmă, platforma a rămas în picioare, deși grupuri precum Anti-Defamation League consideră că este mult mai plină de discursuri instigatoare la ură. Între timp, viziunea lui pentru X, ca apărător al libertății de exprimare, a dus la restabilirea contului lui Donald Trump, la includerea pe platformă a lui Tucker Carlson și a emisiunii sale, după ce acesta fusese înlăturat de la Fox News, și la întoarcerea provocatorului online Alex Jones. Musk însuși a sprijinit în mod controversat pe X un mesaj virulent antisemit (el a negat vehement că ar fi antisemit). O evoluție interesantă este folosirea datelor acumulate de Twitter și X pentru a-l ajuta pe Musk să-și creeze propria companie de Inteligență Artificială (AI). Anul acesta a adăugat în portofoliul său de afaceri o a șasea companie, numită xAI. Startup-ul, cu propriul chatbot numit Grok, își propune să ajungă din urmă OpenAI, compania de AI pe care Musk a ajutat-o la înființare cu câțiva ani în urmă, înainte de a pleca după o ceartă cu următoarea personalitate de pe lista mea. Progresele AI din ultimul an au pus, pentru mulți, tehnologia pe primul loc și au făcut ca declarațiile anterioare ale lui Musk în acest domeniu să fie recent re-evaluate ca relevante – chiar dacă rivalii au persiflat unele dintre avertismentele despre pericolele care însoțesc tehnologiile AI. În fine, Musk este și proprietarul rețelei de sateliți de comunicație Starlink, pe care nu ezită să-i propună ca soluții în zonele de conflict cele mai fierbinți ale globului. În 2022, Musk culesese multe aprecieri oferind Ucrainei rețeaua de sateliți ca alternativă la infrastructura distrusă de bombardamentele rusești. În 2023 însă, direcția vântului pare să se fi schimbat. Musk a refuzat asistența pentru un atac-surpriză ucrainean asupra navelor rusești, care depindea de serviciul său de internet Starlink. Și-a justificat decizia spunând că încearcă să evite un război nuclear, iar Rusia, firesc, a lăudat-o. În mod similar, în primele zile ale războiului dintre Israel și Hamas, Musk a spus că va activa Starlink în Gaza pentru lucrătorii organizațiilor umanitare internaționale, după ce un val de atacuri aeriene israeliene a eliminat sistemele de comunicații din teritoriu. Promisiunea lui a fost rapid criticată de Israel. Mai târziu, în timpul unei călătorii în Israel luna trecută, un funcționar superior israelian a declarat că Musk a ajuns la un acord cu guvernul, conform căruia Starlink poate opera în Gaza numai cu permisiunea Israelului. În fine, anul 2023 a fost și anul în care Walter Isaacson, poate cel mai reputat autor american de biografii la ora actuală (a scris cărți despre Leonardo da Vinci, Benjamin Franklin, Albert Einstein și Steve Jobs) a publicat și o biografie a lui Elon Musk.
Dacă AI este tehnologia anului, atunci Sam Altman ar trebui să fie personalitatea anului. Chiar și revista TIME, cea care a considerat-o mai influentă și mai importantă global pe Taylor Swift, l-a desemnat pe Altman ca pe directorul executiv al anului (CEO of the Year). OpenAI pe care o conduce este o organizație americană de cercetare în domeniul AI, formată din organizația non-profit OpenAI, Inc. și filiala sa cu scop de profit OpenAI Global, LLC. Organizația a fost înființată în decembrie 2015, cu Sam Altman și Elon Musk servind ca membri inițiali ai consiliului de administrație cu misiunea „de a se asigura că inteligența artificială aduce beneficii întregii umanități”. Cu exact un an în urmă, OpenAI a lansat ChatGPT, cel mai rapid produs tehnologic adoptat vreodată. Impactul chatbot-ului și al succesorului său, GPT-4, a fost transformator pentru companie și pentru lume. „Pentru mulți oameni”, spune Altman, „2023 a fost anul în care au început să ia în serios AI”. Născut ca un laborator de cercetare nonprofit dedicat construirii inteligenței artificiale în beneficiul umanității, OpenAI a devenit o companie evaluată la 80 de miliarde de dolari. Altman a devenit unul dintre cei mai puternici și venerați lideri tehnologici din lume, fața publică și profetul principal al unei revoluții. Până când, cu o săptămână înainte de tradiționala sărbătoare americană Thanksgiving, firma aproape că a explodat. Am dedicat atunci un articol evenimentelor. Pe 17 noiembrie, consiliul de administrație l-a concediat pe Altman, fără avertisment sau prea multe explicații. Manevra suprarealistă care a urmat a fost demnă de un film de tensiune. Sunt sigur că este deja în pregătire la Hollywood. Angajații s-au revoltat. La fel au făcut și investitorii puternici ai lui OpenAI; se specula chiar, fără temei, că unul dintre directorii care l-au defenestrat pe Altman era un spion chinez. Omul de știință șef vizionar al companiei a votat pentru a-și înlătura colegul co-fondator, doar pentru a da înapoi. Doi directori generali interimari au venit și au plecat în decurs de 48 de ore. Protagoniștii au postat selfie-uri, scrisori deschise și emoji-uri pe rețelele sociale. Între timp, angajații companiei și consiliul său de administrație s-au aflat în confruntare directă. La un moment dat, întregul personal al lui OpenAI a amenințat că va pleca dacă consiliul nu își dă demisia și nu-l reinstalează Altman. Apoi Altman părea pregătit să plece la Microsoft împreună cu sute de colegi. Compania care inițiase boom-ul AI părea în curs de a se spulbera peste noapte. În cele din urmă, Altman și-a recâștigat poziția. Aceasta nu a fost o bătălie obișnuită în sala de consiliu, iar OpenAI nu este un start-up obișnuit. Episodul a lăsat în urmă întrebări persistente atât despre companie, cât și despre directorul ei executiv. Părțile ascunse ale dramaticului episod produc însă și mai multă îngrijorare. Altman și-a petrecut o mare parte din 2023 asigurând publicul că OpenAI își ia în serios responsabilitatea de a promova tehnologia sa puternică în lume. O dovadă pe care a oferit-o a fost structura hibridă neobișnuită a lui OpenAI: este o companie cu scop lucrativ, guvernată de un consiliu nonprofit, cu mandatul de a acorda prioritate misiunii față de interesele financiare. Tocmai această structură s-a dovedit fragilă. Unul dintre principalele motive care au generat confruntarea de la OpenAI este faptul că toți cei implicați cred că o lume nouă nu doar că vine, dar vine repede. Miza este controlul unei companii care crede că construiește cea mai importantă tehnologie din istorie. Altman crede că AGI – un sistem care depășește oamenii în cele mai multe privințe – ar putea fi funcțional cândva în următorii patru sau cinci ani.
Un alt lider de companie tehnologică cu numele Sam concurează la titlul de Personalitate a Anului. Personalitate negativă. Cu doar 14 luni în urmă, Sam Bankman-Fried era în culmea gloriei. Antreprenorul în vârstă de 30 de ani fondase bursa de criptomonede FTX și era considerat un fel de Steve Jobs al cripto-tehnologiilor. Când se afla pe culmea succesului său, era plasat pe locul 41 printre cei mai bogați americani în clasamentul revistei Forbes. Era invitat la conferințe de prestigiu, în Senat, la televiziunile întregii lumi. Personajul public Bankman-Fried masca însă probleme semnificative la FTX, iar în noiembrie 2022, când au început să apară dovezi ale unei potențiale fraude, deponenții și-au retras rapid investițiile active, forțând compania să intre în faliment. Pe 12 decembrie 2022, Bankman-Fried a fost arestat în Bahamas și extrădat în Statele Unite, unde a fost inculpat pentru șapte acuzații penale, inclusiv fraudă electronică, fraudă cu mărfuri, fraudă cu valori mobiliare, spălare de bani și încălcări ale legii privind finanțarea campaniei. Pe 2 noiembrie 2023, în cazul ‘Statele Unite împotriva Bankman-Fried’, el a fost condamnat pentru toate cele șapte capete de acuzare. Condamnarea sa, despre care experții spun că se confruntă cu zeci de ani de închisoare, este programată pe 28 martie 2024. Un al doilea proces – pentru cinci acuzații suplimentare, inclusiv fraudă bancară și luare de mită – este programat la începutul lunii martie 2024. Economia cripto-monedelor și a altor aplicații ale cripto-tehnologiilor a fost zdruncinată, dar își revine. Bankman-Fried s-a dovedit a fi un escroc de tip clasic într-un joc piramidal sofisticat, dar nu foarte original.
2023 a fost anul în care nu ne-am mai gândit aproape deloc la COVID. Datorăm asta și altor evenimente dramatice, dar și cercetătorilor care au creat vaccinurile ce au permis omenirii surmontarea pandemiei. Aș dori să adaug la lista propunerilor mele pentru Personalitatea Anului 2023 pe una dintre premiantele Premiului Nobel din acest an. Katalin Karikó s-a născut în Ungaria, în 1955, a studiat și și-a luat doctoratul la Universitatea din Szeged unde și-a făcut studiile postdoctorale la Centrul de Cercetare Biologică. După câțiva ani, universitatea a rămas fără bani și postul ei a fost eliminat, ceea ce a determinat-o să emigreze, în anul 1985, împreună cu familia sa. Cercetarea pentru care Karikó și americanul (și colegul de Nobel) Drew Weismann au fost premiați a avut loc la Universitatea din Pennsylvania începând cu sfârșitul anilor ’90, iar rezultatele au fost publicate în anul 2005. În 2006, au fondat împreună firma RNARx, după ce Universitatea din Pennsylvania încetase finanțarea programului lor de cercetare. Obiectivul celor doi a fost de a dezvolta noi terapii bazate pe ARN. În 2020, tehnologia lor ARN modificat a devenit componenta de bază a vaccinurilor Pfizer/BioNTech și Moderna, care au fost implementate în întreaga lume împotriva pandemiei COVID-19. Anunțul oficial menționează că premiul este acordat „pentru descoperirile lor referitoare la modificările bazei nucleozide care au permis dezvoltarea de vaccinuri ARNm eficiente împotriva COVID-19”. Am ales-o pe Katalin Karikó nu doar pentru contribuția sa științifică, ci și pentru faptul că este o supraviețuitoare și o luptătoare. Născută în Ungaria comunistă, a emigrat atunci când programele ei de cercetare au fost întrerupte acolo. Apoi, în Statele Unite, a trecut în sectorul privat pentru a-și continua cercetările. Voința și perseverența, alături de talentul de om de știință au dus la rezultatele excepționale de care beneficiem toți. Îi datorăm enorm, ei și celorlalți cercetători, tehnologi, antreprenori și chiar și politicienilor, care au inventat, promovat și susținut programele ceu au putut dă transforme o tehnologie futuristă în vaccinurile care au salvat sau vindecat milioane de vieți.
Să încheiem totuși anul cu un citat din Taylor Swift? OK, iată-l, pare potrivit și pentru tema articolului. Un vers din textul cântecului ”tis the damn season’:
‘And the road not taken looks real good now’
Toți eroii noștri, Personalitățile Anului și Taylor Swift însăși, au avut curajul, îndrăzneala, talentul de a porni pe drumuri pe care nimeni nu pășise până atunci.
Tuturor cititorilor rubricii CHANGE.WORLD le urez drumuri noi, interesante și pline de succese în 2024, Sărbători Fericite, pace, sănătate și bucurii.
Ne revedem în 2024.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘The Duke‘ (2020) is one of those films whose fate was influenced by the pandemic. Filming was finished before the isolation periods and the film managed to premiere at the Venice Film Festival, which that year took place in a ‘restricted format’. It was to be released on screens, but screenings were postponed several times due to the periods of isolation imposed by the pandemic. When it was finally released in theaters in February 2022, director Roger Michell had died. It was his last feature film, not counting a documentary about Elizabeth II, also released posthumously, in 2022, the jubilee year and the year of the queen’s death. ‘The Duke‘ is therefore a kind of final chapter, a suitable film for a director who specialized in ‘good feeling’ films, even when he made dramas or documentaries.
‘The Duke‘ is based on a true story and brings to screen – quite faithfully – a character who existed and lived his moment of fame in the early 60s. It could only happen in Britain. Kempton Bunton was a war veteran who fought for all kinds of good causes and who was always fired from various jobs because of his attitudes and loose mouth. One of the causes was the exemption from paying the television tax for those who were not interested in the programs of the government-related BBC station. The hero in the film is ready to go to jail just to avoid paying the tax. When he sees (on television but on an independent station program!) that the government is paying 140 thousand pounds to keep in England the portrait of the Duke of Wellington painted by Goya, he calculates how many television subscriptions could be paid for with this money and decides. .. to steal the painting from the National Gallery. The painting lands at his home where he has to hide it in the closet with the help of his son, to keep it away from the eyes of his wife, a patient woman who has almost reached the end of her patience due to her husband’s adventures. His request for ransom is not answered, and after a while he decides to return the portrait to the museum. He is arrested and the trial becomes exactly the opportunity he had been seeking until then without success to plead his case publicly.
So we are dealing in ‘The Duke‘ with a combination of social comedy, art heist movie and court film. The film gets off slowly and it takes a while for us to connect with the character, but once we’re in the orbit of sympathy for Kempton Bunton we can’t get out. Jim Broadbent even manages to overshadow Helen Mirren, which is a remarkable achievement. I don’t think we should be too surprised when we take into account the fact that both actors have an Oscar statuette on their shelves and that Broadbent has delighted us in just about every role he has played on screen. It is said that Michell did not want anyone else in the role and was ready to abandon the project if the participation of the desired actor could not be secured. Fortunately for us, they succeeded. In the real world, following this case, the British Criminal Code was changed to prevent others from following Bunton’s example and borrowing works of art from museums for good causes. Television taxes were only repealed decades later. And after a few more decades this film was made, a film that I recommend to all fans of good comedies with heroes who do anything for the causes they believe in.
One of my pleasures as a cinephile or fan of TV series is to find in them stories about time leaps or time travel. When the production is dated 17 years ago, as happens with the series ‘Life on Mars‘ (2006-2007) the time trip becomes even more interesting. We are dealing with three temporal planes – the one left by the hero (in this series 2006), the one in which the story takes him (1973) and the one in which we, the viewers, watch (2023). The viewers, from their armchairs, compare not only the time periods in the story with each other but also with our present. When the producer of the series is the BBC and the heroes are policemen or detectives, we have a good chance of encountering a well-written story with believable characters, with a developed sense of justice and constantly faced with moral and legal dilemmas. But between 2006 and 1973 the difference can be abysmal, especially if, as for lead detective Sam Tyler, time travel is undesirable and returning ‘home’ – that is, to his own time – is almost always the main thought and motivation for most of his actions.
The time transport vehicle plays an essential role in ‘Life on Mars‘. It is not some sophisticated machine invented by a brilliant scientist, but an almost fatal car accident. Sam Tyler is a senior detective at Manchester Police, where he works together with his girlfriend. During the investigation in the search for a serial killer, she disappears, and Sam, who is on his way to help her, has a traffic accident. We can hear David Bowie singing ‘Life on Mars’ on the car radio. The same song is also played on his car radio when he wakes up, but the car is a completely different model and the year is 1973. We’re still in Manchester, Sam is still a detective (somewhat lower in the police hierarchy), but the world seems completely different. The city is dirty, modern buildings are missing and there are no mobile phones. Everybody smokes everywhere, policemen are not embarrassed to drink on duty and work using primitive methods, including physical pressure during interrogations. Sam tries to fit in this world, works on solving some more or less interesting police cases and is always looking for the gate through which he could return ‘home’, i.e. in his time.
Two seasons of eight episodes each were made of ‘Life on Mars‘. The charm of the series comes largely from the confrontation of the hero with the world in which he has landed. 33 years shouldn’t be a huge difference, but for the show’s creators, it seems like it is. The England of 2006 is so changed that Sam Tyler, arrived in 1973, experiences the (declared) sensation of being on another planet. The connection to his real world is made not only through memories but also through sporadic and mysterious contacts – telephones ringing in the mid of the night or television shows where he hears voices from ‘home’. Is he in a prolonged dream due to the coma he was in after the accident in 2006? Maybe after the surgeries and treatment the doctors will be able to save him and bring him back home? He cannot tell the truth (‘I come from the future’), because everybody around would look at him as to a madman. In addition, the world of 1973 seems so real: a boss who is all the time drunk and a bit violent but who in the end solves complicated police cases with the good goal of bringing peace to the citizens of the city, or a few colleagues who are a bit inept by the criteria of 2006 but ready to risk their lives to carry out their missions, a young policewoman who Sam is attracted to but is hesitant to get involved with because he knows he will have to leave her one way or another. A few things haven’t changed – for example Manchester football fans are divided into two camps that hate each other to death (sometimes literally): City fans and United fans. In each episode Sam’s struggle to figure out how he ended up in 1973 and to return to 2006 is combined with an independent police plot. Not all is bad in this world: the wonderful music of the early 70s accompanies every episode, and the free air of England at the height of the pop, beat and hippie movements eras seems much more diverse and interesting than the puritanical atmosphere of 2006, that let alone the one in 2023. The main roles feature some fine British actors, mostly known from TV series: John Simm plays Sam Tyler with authenticity and sensitivity, Philip Glenister is excellent as the drunken, apparently misogynistic and racist police chief, but devoted to his profession and the people he works with, and Liz White is convincing as the policewoman who gives the hero a reason to stay, perhaps, in the world of 1973. I found the episodes in the second season better written, with tighter action and more interesting cases. The exception is the last episode, in which the riddle of the jump in time and the problem of returning to 2006 are solved, but the possibility of returning to 1973 is also left open, for a possible third season. It was not to be, because the producers decided to interrupt the series. Too bad, because it was getting more and more interesting. On this occasion, the thread in the first case, which had triggered the entire action, was also lost, leaving unsolved the serial killer case. But even so, there are quite a few good reasons to look on the streaming platforms for the 16 episodes produced of ‘Life on Mars‘ and to watch or rewatch them.
‘Mélodie en sous-sol‘ (1963) is an excellent heist film, one of the best of director Henri Verneuil‘s heyday and the first screen collaboration between Jean Gabin and Alain Delon. The great French star and the conqueror of hearts in the 30s-40s-50s was passing the baton to the young stars who were exploding on the screens in those years. A year before, he had made ‘Un singe en hiver’ with Belmondo, also directed by Verneuil. Alain Delon was, paradoxically, better known at that time in Italy where he had achieved some exceptional roles in films directed by Visconti and Antonioni, but he was looking for a mainstream success. He achieved it with ‘Mélodie en sous-sol‘ and that not only on the French market but also on the American market, where the film was released under the title ‘Any Number Can Win‘.
Charles just got out of prison. His wife would like him to end his career as a burglar, a career that has lasted for decades and has also brought him two convictions totaling about eight years in prison. Charles will not give up on one last hit for which he recruits young Francis, a young and ‘promising’ miscreant. The target of the strike is the casino in Cannes. Francis has one week to familiarize himself with the places, identify the access and escape routes and find a hiding place for the money after the hit. The plans seem to get complicated when Francis becomes involved with a dancer in the casino’s ballet troupe. As in many other films of the genre, the devil in the details will come into play.
Almost everything succeeds to Henri Verneuil in this film. He chose to shoot in black and white at a time when color film was already cheap enough for the choice to be aesthetic. It is one of the reverences sent by Verneuil to his colleagues who had decided to fully engage on the New Wave path. There are a few more, including the dramatic big-band jazz background score composed by Michel Magne. The script adapts an American novel from Serie Noire, but the transposition in France is perfect, due in part to the dialogues written by Michel Audiard. The cinematography belongs to the experienced Louis Page, with many mirror games and other daring and spectacular angles. It would be his last collaboration with Verneuil, as Page will die a few years later. Jean Gabin – who had entered the period of undertaking seasoned gangster roles (when he was not doing Commissioner Maigret) – is excellent, although the script is a bit stingy with him in the second part of the film, after having dominated the beginning. The focus of the story shifts to the infiltration of Francis, played by a darker than usual Alain Delon, into the world of the casino and his relationship with the beautiful Brigitte (Carla Marlier). The scene of the heist itself lasts about 25 minutes without boring for even a second, and the anthological final scene must be seen and not told about. ‘Mélodie en sous-sol‘ is a film that ages beautifully. Worth watching or re-watching.
I’m a big fan of the ‘Exhibition on Screen’ series of art films. Since 2012 it has given me the opportunity to visit many of the most important art exhibitions or collections of the great museums of the world without having to travel further than the hall of the cinematheque (which also has the role of an art cinema) in the city where I live. Many of these films were directed and/or produced by Phil Grabsky. The COVID-19 pandemic has led, among its many consequences, to the closing of art museums almost all over the world and the suspension or cancellation of exhibitions scheduled in 2020 and 2021. The joy of the return of museums and major exhibitions in our lives has been amplified by the resumption of the series ‘Exhibition on Screen ‘. ‘Hopper – An American Love Story‘ (2022) was, I believe, the first film in this series produced and released after the pandemic. For me, the joy was all the greater as the director is Grabsky and the film is dedicated to an American artist that I love, learn about and look for wherever I travel the world: Edward Hopper.
The documentary coincided with a major exhibition dedicated to ‘Edward Hopper’s New York’ which took place at the Whitney Museum of Art in Manhattan between October 2022 and March 2023. Unlike other episodes of the ‘Exhibition on Screen’ series, however, this documentary doesn’t take us to halls of the exhibition, which is not mentioned at all before the final credits. The subject of the exhibition on the screen is this time the person and the work as a whole of the painter. ‘Hopper – An American Love Story‘ is closer to a classic biographical documentary film, following in chronological order the main stages of the painter’s life and creation, filming in the places where he lived and traveled, using as visual material (also) works which were not exhibited at the Whitney and that documentary material exhibits from the memorial museum in Nyack (the place of his birth and childhood) and archival materials, including his wife’s personal diaries. I enjoyed the commentary, belonging – as always in the ‘Exhibition on Screen’ episodes – to some of the most reputable and relevant experts on the topic. I learned many new things about the artist’s biography, especially details related to the periods spent in Paris. Although he was there (on and off) for quite some time in the years after 1905, Hopper led a rather ascetic life in the company and hosting of religious female friends of his mother, and had no contact with either bohemian life or artistic revolutions of Fauvism, Cubism and abstract art that was happening at the other end of Paris in Montmartre (he lived in Montparnasse). Also new to me was an unhappy love story from the Parisian period, which seems to have influenced the rest of his romantic life. The connection with his wife, Josephine Nivison Hopper, also occupied the important place in the film, as she had in the painter’s life and work. I visited the memorial house in Nyack, where there is no Hopper painting, but some of his wife’s work is on display. My estimation is that she was an artist of no inferior talent to him. Perhaps – being a woman – she would not have been able to reach the same level of celebrity, but he also would not have become what he became as an artist without the dedication and sacrifice of Josephine, who practically abandoned her career to support him.
The artistic commentaries on the various later phases of Hopper’s work are solid without being very original. At just one moment we are invited to look from a new perspective at the famous loneliness of the characters in Hopper’s paintings. Some comments about the artist’s apparent political and social disengagement seemed a bit forced. Hopper was an artist who said what he had to say about the time he lived in through his mysterious work, which refused manifest art and explicit statements. His paintings, drawings and watercolors are an integral part of the image of 20th century America as it is imprinted in the collective historical and cultural memory. ‘Exhibition on Screen’ gives us yet another landmark documentary about a great artist.
