The Catcher In The Sand

“In a few years, men will be able to communicate more effectively through a machine than face to face.”

“Peste câţiva ani oamenii vor comunica mai eficient prin intermediul maşinilor decât în conversaţii directe.”

Această frază apare în articolul “The Computer as a Communication Device” publicat în anul 1968 de J.C.R. Lickidler şi Robert Taylor. Lickidler fusese şeful Biroului de Tehnici de Prelucrare a Informaţiei din cadrul agenţiei Advance Research Project Agency (ARPA) a Departamentului Apărării al Statelor Unite, şi era cunoscut în branşa născândă a inginerilor de calculatoare ca autor al unui articol publicat în 1960 cu titlul “Simbioza om-maşină” în care prevedea noi modalităţi de interacţiune între oameni şi calculatoare. Pe Robert (sau Bob cum îi spuneau majoritatea celor care l-au cunoscut) îl cunoştea din anul 1962 când acesta lucra la NASA. El se alăturase echipei lui Licklider în 1965, şi îi succedase acestuia în poziţia de conducător de departament. În timp numele lui Bob Taylor avea să devină din ce în ce mai faimos. Acestui inginer de mare talent şi vizionar în folosirea calculatoarelor şi interactia lor cu oamenii, plecat dintre noi la 13 aprilie 2017, îi este dedicat acest articol.

sursa fotografiei https://www.nytimes.com/2017/04/14/technology/robert-taylor-innovator-who-shaped-modern-computing-dies-at-85.html

Robert Taylor s-a născut în Dallas, Texas, în 1932, fiind fiul unui preot metodist. A servit în marina americană şi a luptat între 1952 şi 1954 în războiul din Corea. Sudiile sale principale au fost în psihologie, cu matematica şi filosofia ca discipline secundare. Formaţia să umanistă i-a influenţat întreagă carieră profesională. A fost un remarcabil inovator în ştiinţa calculatoarelor, dar tot ceea ce a făcut a fost legat de interactia dintre maşini şi utilizatori, şi influenţa lor reciprocă.

sursa fotografiei http://www.networkworld.com/article/2224896/software/douglas-engelbart–inventor-of-the-computer-mouse–dies-at-88.html

Prima contribuţie memorabilă a lui Bob Taylor în dezvoltarea interacţiunii (sau în termeni mai tehnici a interfeţei) dintre om şi calculator datează din perioada în care lucra încă la NASA în calitate de conducător de proiect. În acea vreme a aflat despre inovaţiile unui tânăr cercetător de la Stanford Reseach Institute (mai târziu organizaţia avea să fie cunoscută sub numele de SRI Internaţional) care explora interactia directă între om şi maşină. Taylor a decis să finanţeze proiectele tânărului pe nume Douglas Engelbart, şi din aceste cercetări şi invenţii au luat naştere primele prototipuri ale dispozitivului care avea să devină popular sub numele de ‘mouse’. Demonstraţia publică a actionarii la distanţă a unui calculator din Menlo Park de la pupitrul unei conferinţe din San Francisco, făcută în anul 1968 avea să rămână în istoria anecdotică a calculatoarelor sub numele de “the Mother of All Demos”. Aveau să mai treacă însă peste 20 de ani până când dispozitivul avea să devină omniprezent pe mesele tuturor utilizatorilor calculatoarelor personale.

Următorul proiect important cu care s-a confruntat Taylor a dat naştere fenomenului pe care astăzi îl cunoaştem sub numele de Internet. Devenit şef al Biroului de Tehnici de Prelucrare a Informaţiei la ARPA, Taylor s-a confruntat cu problema comunicării între calculatoarele aparţinând diferitelor departamente ale organizaţiei. Observând că din aceiaşi camera trebuiau accesate trei calculatoare diferite cu trei terminale specifice fiecăruia, Taylor a lansat ideea unei reţele comune cu interfeţe standardizate, care să interconecteze dispozitive de calcul diferite în funcţionalitate şi capacitate şi provenind de la vendori diferiţi. Banii pentru acest proiect i-a obţinut convingându-l pe directorul ARPA Charles M. Herzfeld să redirecţioneze un milion de dolari din fondurile programelor de rachete balistice defensive. Trei ani mai târziu, în 1969, primele calculatoare ale reţelei ARPANET începeau să fie interconectate. Taylor deja planifica următoarea etapă a carierei sale, poate cea mai productivă, începută cu mutarea sa la Centrul de Cercetări din Palo Alto al firmei Xerox.

sursa fotografiei https://www.nytimes.com/2017/04/14/technology/robert-taylor-innovator-who-shaped-modern-computing-dies-at-85.html

Noi am cunoscut firma Xerox doar prin anii 1980, prin intermediul imprimantelor şi maşinilor de copiat documente. Este greu de minimalizat în vreun fel lista de realizări ale acestei companii şi contribuţia centrului de cercetare din Palo Alto în care Robert Taylor a fost unul dintre lideri în anii 1970 şi începutul deceniului 80. O lista incompletă ar include:

• Calculatoarele personale începând cu modelul Xerox Alto
• Interfetele grafice bazate pe conceptul de ‘ferestre’
• reţeaua locală de calculatoare Ethernet
• prima interconectare între reţele locale aparţinând unor organizaţii complet diferite (Xerox şi ARPAnet) – primul internet
• protocolul de interconectare PARC Universal Protocol (PUP) bazat pe modelul ‘straturilor’ şi precursor al protocolului universal folosit astăzi pe Internet TCP/IP
• electronica şi programele care au permis tipărirea grafică portabilă
• conceptul “What-you-see-is-what-you-get” (WYSIWYG) folosit astăzi de programele ‘word processing’

Bob Taylor a contribuit şi a influenţat toate aceste programe şi inovaţii direct sau în calitate de conducător tehnic. Decizii de afaceri probabil nu dintre cele mai inspirate au dus însă la faptul că nu Xerox a fost firma care a comercializat şi lansat pe piaţă de consum multe dintre aceste invenţii. Firme cum au fost Apple, Atari, Commodore sau chiar IBM au pus pe piaţă calculatoarele personale pentru utilizatorii privaţi, Steve Jobs după o vizită la Menlo Park a înţeles imediat paradigma ferestrelor şi a aplicat-o ca interfaţă grafică de bază în linia Mac, protocolul Ethernet a fost standardizat într-o varianta uşor schimbată faţă de cea a lui Xerox şi a devenit standard pentru legătura cu cabluri a calculatoarelor la reţea, iar John Warnock and Chuck Geschke au fondat pe baza celor inventate iniţial la Xerox firma Adobe care a creat formatele de tipărire PostScript şi Portable Document Format (PDF) – astăzi standardul internaţional al interacţiei între calculatoare şi printere.

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2017/apr/15/robert-taylor-internet-computer-pioneer-dies

Frustrat de eşecul comercial şi de faptul că Xerox împărţea în opinia sa în mod necorespunzător resursele între domeniile de cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă, Robert Taylor a părăsit în 1983 compania formând la Palo Alto, Centrul de Cercetări pentru Sisteme al lui Digital Equipment Corporation (DEC), firmă condusă de Ken Olsen. DEC a fost în anii 80 una dintre companiile de vârf în industria calculatoarelor, dar a făcut o mare greşeală strategică alegând ‘calea de mijloc’ – adică cea a platformelor intermediare, între calculatoarele personale şi supercomputerele de mare capacitate. Una dintre concluziile mele personale, rezultată din numeroase cazuri pe care le-am întâlnit personal sau despre care am auzit în cariera mea, este că în calculatoare şi informatică în general căile de mijloc nu prea au succes. Compromisurile nu rezistă multă vreme, extremele până la urmă sunt cele care au succes şi domină. Aşa s-a întâmplat şi cu DEC, împotrivirea la tendinţa de miniaturizare şi ieftinire a calculatoarelor personale a fost sortită eşecului, şi compania a dispărut prin anii 90. Robert Taylor a apucat însă să-şi lase şi aici amprenta din punct de vedere al tehnologiei, conducând cu succes proiecte complexe cum ar fi primul editor pentru interfeţe grafice, un sistem de ‘ferestre’ conectate în reţea, maşina de căutare AltaVista, limbajul de programare Modula-3 care includea caracteristici cum sunt programare orientată-obiect, administrarea şi curăţarea memoriei, procesare paralelă, etc. şi al cărui arhitectură a fost preluată de noile generaţii de limbaje de programare folosite pe larg astăzi cum sunt Java, C#, sau Python.

Retras din activitate în 1996, Taylor a continuat să urmărească şi să comenteze dezvoltarea tehnologiei în domeniile în care contribuise semnificativ. Iată unele dintre reflecţiile sale privind controlul Internetului şi accesul utilizatorilor. Să le citim cu atenţie, căci gândurile acestui vizionar s-au împlinit cam toate, mai devreme sau mai târziu:

“There are many worse ways of endangering a larger number of people on the Internet than on the highway. It’s possible for people to generate networks that reproduce themselves and are very difficult or impossible to kill off. I want everyone to have the right to use it, but there’s got to be some way to insure responsibility.

Will it be freely available to everyone? If not, it will be a big disappointment.”

“Există multe modalităţi mai grave de a pune în pericol un număr mai mare de persoane pe Internet decât pe autostradă. Este posibil ca oamenii să genereze reţele care se auto-reproduc şi sunt foarte dificil sau imposibil de distrus. Aş dori ca toţi să le poată folosi, dar trebuie să existe un fel de asigurare a responsabilităţii.

Vor fi acestea disponibile pentru toată lumea? Dacă nu, va fi o mare dezamăgire. “

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ ) 

În scrierea articolelor pentru rubrica CHANGE.WORLD şi a multor altor documente folosesc editorul Microsoft Word. Este puţin artificial dat find că de mulţi ani calculatoarele mele personale sunt MacBook ale firmei Apple, dar m-am obişnuit cu acest editor din perioadele în care compania la care lucram era ‘standardizată’ cu folosirea pachetului de programe Office ale lui Microsoft, din ecosistemul sistemelor lor de operare. Obişnuinţa fiind a două natură şi deoarece doream să transfer în mod transparent documente de pe un sistem pe altul, am folosit şi continui să folosesc un program care practic emulează funcţiile şi comportamentul programelor lui Microsoft chiar dacă sunt rulate pe calculatoare Apple. Despre Microsoft m-aţi citit criticând sau bodogănind de-a lungul timpului, dar ceea ce această companie a dobândit în sfertul de secol de când domină piaţa programelor personale este previzibilitatea funcţionării dublată de familiaritatea utilizatorului cu interfeţele grafice şi funcţiile ‘mouse’-ului. Nu sunt programele cele mai eficiente, nu sunt în cele mai multe cazuri nici măcar inventate de către Microsoft, dar sunt destul de bune şi au câştigat în timp şi stabilitate. Putem găsi familia Office astăzi pe calculatoarele care rulează sisteme Windows desigur, dar şi pe calculatoare Apple, pe tablete, sau pe telefoane inteligente. Secretul versabilitatii şi al portabilităţii constă într-un concept pe care aş dori să-l detaliem puţin în cele ce urmează – compatibilitatea.

Să începem însă cu două definiţii – ‘backward compatibility’ (compatibilitate în urmă sau înapoi) şi ‘forward compatibility’ (compatibilitate în viitor sau înainte).

‘Backward compatibility’ este proprietatea unui sistem, a unei tehnologii, sau a unui produs care permite interoperabilitatea cu o versiune mai veche a sistemului, produsului sau tehnologiei (numită uneori ‘legacy’ – moştenire) sau care permite acceptarea şi prelucrarea informaţiei primite de la un astfel de sistem, produs sau tehnologie.

‘Forward compatibility’ este proprietatea unui sistem, a unei tehnologii sau a unui produs care permite acceptarea şi prelucrarea informaţiei primite de la versiuni viitoare ale sistemului, produsului sau tehnologiei.

sursa imaginii https://msdn.microsoft.com/en-us/library/ff649901.aspx

Majoritatea dintre noi suntem consumatori de produse sau de servicii. Din perspectiva noastră ‘backwards compatibility’ înseamnă că produsul pe care îl avem în mâna sau în casă trebuie să continue să funcţioneze în condiţiile în care furnizorul de servicii a trecut la versiuni mai avansate ale sistemului. Asta se întâmplă în mod curent cu telefoanele mobile, sau cu cutia de adaptor pe care companiile de televiziune şi Internet prin cablu o montează în casele utilizatorilor. ‘Forwards compatibility’ înseamnă că dacă am cumpărat o varianta mai avansată a unui produs, serviciile existente să continue în mod transparent în aceeaşi parametri funcţionali şi de performanţă sau (de dorit) în condiţii mai bune.

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/youre-somehow-still-windows-vista-upgrade-right-now/

Ce precauţii trebuie să avem în vedere? Primul lucru pe care ar trebui să-l ştim este că nici o formă de compatibilitate nu este garantată la infinit. Asta stă scris cam în oricare dintre acele contracte pe care aproape niciodată nu le citim, dar pe care le acceptăm când cumpărăm un produs sau servici, sau când descărcăm şi instalăm un program de software nou sau o versiune nouă a unui program existent. Măcar la câteva luni, dar în orice caz la un an sau maximum doi ani, este foarte recomandat să actualizaţi orice program folosiţi atunci când produsele sunt software sau se bazează pe software. Altfel puteţi ajunge în situaţia nu prea plăcută să fiţi anunţaţi că productorul sau furnizorul de servicii nu mai garantează nici funcţionalitatea şi nici securitatea produsului. Spre exemplu iată anunţul recent al companiei Microsoft (vorbim mult despre ei astăzi) care anunţau că încetează asistenţă tehnică pentru sistemul de operare Vista. De la 11 aprilie 2017 nu vor mai fi versiuni noi, completări pentru securitate sau corectări ale unor probleme reclamate de utilizatori. Serviciile tehnice ale lui Microsoft nu vor mai răspunde solicitărilor legate de VISTA nici măcar cât răspândeau până acum. Produsul acesta, lansat cu un deceniu în urmă pentru a înlocui foarte populara şi reuşita platformă XP a avut destul de multe probleme în exploatare, şi utilizatorii nu l-au îmbrăţişat niciodată complet. Acum nu mai este asigurată compatibilitatea şi noile programe nu mai sunt obligate să interacţioneze cu vechile variante. Multe o vor face poate pentru a nu pierde piaţă, dar nimeni nu garantează nimic, şi că utilizatori, dacă vreţi să continuaţi să folosiţi VISTA, o faceţi pe propria rapundere. Eu nu o mai folosesc de mult.

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/nintendo-discontinuing-nes-classic-mistake/

Când compatibilitatea (în special cea înapoi) nu este respectată se spune că ea este ‘stricată’ – în engleză expresia este ‘to break backwards compatibility’. Câteodată producătorii iau hotărâri în acest sens, dar cam întotdeauna astfel de hotărâri îi lasă cel puţin pe unii dintre utilizatori nemulţumiţi. Iată încă un exemplu din ştirile ultimilor săptămâni. Nintendo este o companie japoneză care produce în special produse electronice de consum şi a devenit celebra internaţional şi lider al pieţii de jocuri electronice. Puţini înafara Japoniei ştiu că este vorba despre o companie cu mai bine de un secol de existenţa, fondată în 1889. A fi devreme şi a avea succes înseamnă că există şi mulţi utilizatori care joacă de decenii jocuri Nintendo, şi care se confruntă cu probleme legate de compatibilitatea cu platformele mai noi ale companiei. Pentru aceştia Nintendo crease NES Classic Edition – o microconsola încărcată cu 30 de jocuri clasice ale companiei, care permitea nostalgicilor să joace jocuri vechi sau variante vechi ale unor jocuri clasice precum Mario sau Zelda. Până în ianuarie Nintendo vânduse peste un milion şi jumătate de asemenea console, aşa încât decizia lor de a opri producţia şi mai târziu suportul i-a luat prin surprindere pe mulţi utilizatori. Cred că ghicesc însă care au fost motivele. Expertii in marketing de la Nintendo s-au temut că îşi vor ‘canibaliza’ produsele noi (care includ şi variante modernizate ale unora dintre jocurile clasice) poziţionându-se într-o nişă de ‘nostalgici’ care poate că este ne-neglijabilă că cifre de vânzări, dar nu garantează dezvoltarea de piaţă şi creşterea în volume în condiţiile concurenţei acerbe a jocurilor pe reţea, inexistente acum 30-40 de ani, când Nintendo crea şi domină piaţa de jocuri electronice. Anunţul lor a creat însă nemulţumirea utilizatorilor şi mai ales a celor peste un milion şi jumătate de cumpărători ai consolei NES Classic Edition, care nu au fost informaţi la cumpărare că puneau banii pe un produs pe care compania avea curând să-l declare ca fiind ‘nu de termen lung’.

Probabil că una dintre întrebările pe care vi le puneţi este legată de compatiilitatea înainte (‘forward compatibility’). Cum putem ghici ce se va întâmpla şi ce se va proiecta în viitor? Răspunsul este că nu putem. Şi atunci? Cum proiectăm produse compatibile înainte? Soluţia constă în standardizare. Cel puţin o parte din funcţiile de baza ale infrastructurii pot fi standardizate – canalele de comunicare, interfertele grafice. Până la un punct această asigura conectarea aplicaţiilor şi versiunilor viitoare care sunt conforme standardelor – dar asta cere şi celor care scriu aceste reguli de interoperabilitate să fie flexibili şi deschişi la scalabilitatea viitoare. A două metodă folosită de marii vendori este crearea de ‘truse’ (‘kits’) pentru dezvoltarea de programe şi aplicaţii viitoare. Compatibilitatea înainte nu este garantată, dar şansele că ea să se întâmple cresc considerabil.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )