Mă consider norocos pentru faptul că maturizarea mea intelectuală s-a petrecut în a doua parte a anilor ’60 şi începutul anilor ’70 într-o perioada (vai, scurtă!) de relativă liberalizare ideologică şi culturală în România, şi într-un oraş – Bucureşti – care se afla în acea vreme în avangarda teatrului internaţional. Pornind de la o tradiţie teatrală solidă şi beneficiind de îndrumarea unor regizori aflaţi la piscul maturităţii creatoare cum au fost Liviu Ciulei şi Moni Gelerter, un val de tineri regizori iconoclaşti, explodând de talent şi îndrăzneală au reuşit să aducă pe scenele teatrelor bucureştene interpretări noi ale dramaturgiei clasice şi piese ale repertoriului internaţional contemporan. Au fost la început Radu Penciulescu, David Esrig, şi Dinu Cernescu, urmaţi la scurt timp de Lucian Pintilie şi Andrei Şerban. Ceea ce se petrecea atunci pe scenele bucureştene nu era doar sincron cu cele mai bune spectacole din lume, dar în multe privinţe anticipa şi crea direcţii noi în teatrul contemporan.
Încerc ca la fiecare revenire la Bucureşti – cel puţin de două ori pe an în ultimul deceniu şi jumătate – să văd cât mai mult teatru, să-i revăd pe regizorii şi actorii preferaţi ai primelor mele tinereţi (şi ale lor) şi să cunosc generaţiile tinere de actori, regizori şi dramaturgi. Fără ca neapărat să am asta ca scop le compar cu ceea ce am reuşit să văd pe scenele lumii (inclusiv în Israel) în cei 33 de ani de când mi-am câştigat libertatea de a cutreieră lumea. Revăd cu nostalgie şi teatrele pe care le cunoşteam de acum 40 sau 50 de ani. Unele dintre ele au trecut prin renovări substanţiale cum ar fi Teatrul Naţional (deşi au trecut doar vreo patru decenii de la inaugurare, oferind astăzi şi generoase spaţii de expoziţii în foaiere) sau Teatrul Odeon de pe Calea Victoriei. Alte săli au rămas parcă încremenite în timp, până şi problemele lor de construcţie şi şicanele cauzate spectatorilor au rămas la locul lor. De exemplu stâlpii din sala Teatrului de Comedie care obscurează parţial vizibilitatea din ultimele rânduri ale parterului sălii, sau balustradele din sala principala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra care ‘taie’ o parte din scenă din câmpul vizual al spectatorilor care au neşansa să cumpere (la preţ întreg!) bilete lângă ea. Ce contează însă în comparaţie cu cantitatea de nostalgie care mă cuprinde intrând în sălile de care mă leagă atâtea amintiri. Aici, la Bulandra, pot spune că mi-am făcut şcoala mea personală de spectator de teatru de calitate cu spectacole cum au fost ‘Cabala bigoţilor’, ‘Revizorul’, ‘Elisabeta’, ‘Maestrul şi Margareta’, ‘Azilul de noapte’, ‘Furtuna’, ‘A 12-a noapte’, etc.
Fenomenul teatral bucureştean de astăzi nu are loc însă doar în teatrele consacrate. Deşi după 1989 nu a mai fost adăugată nicio contructie importantă destinată artei teatrului, numărul locurilor în care au loc spectacole în Bucureşti a crescut considerabil prin recuperarea unor spaţii care în perioada comunistă erau folosite ca centre culturale, sau prin crearea de spaţii noi cum ar fi ‘cafenele teatrale’. Am avut astfel ocazia să văd în ultimii ani spectacole la Teatrul Metropol, la sala Creart în Piaţa Lahovari, la Teatrul de Artă din strada Sfântul Ştefan, la Godot Cafe-Teatru pe stradă Blănari în apropierea Centrului Vechi, şi la sala Point de pe strada Eremia Grigorescu. Am auzit lucruri bune şi despre alte locuri cum este Teatrul Elisabeta, care foloseşte şi el ca şi Creart şi Godot formula spectacolului ‘de cafenea’ sau chiar ‘de restaurant’ care îmbină artă teatrală cu cea gastronomică, sau măcar cu un pahar de băutură înainte sau în timpul spectacolului. Ca şi la New York, ca şi la Tel Aviv, ca şi în alte părţi ale lumii, teatrul ‘de periferie’ (off-Broadway sau off-off-Broadway în New York, sau ‘fringe’ la Tel Aviv) este de multe ori mai interesant şi mai incitant decât marile spectacole ale teatrelor consacrate de repertoriu. Teatrul de calitate în multe cazuri aici poate fi găsit sau de aici porneşte.
Ce am văzut deci în aceste seri de teatru bucureştene la sfârşit de stagiune teatrală? Voi începe cu spectacolele văzute la teatrele consacrate – două la ‘Naţional’ şi două la ‘Bulandra’. Pe Matei Vişniec îl cunoaşte şi publicul israelian datorită punerilor în scenă de la Teatrul Karov al lui Nico Nitai. ‘Angajare de clovn’ este un text scris cu trei decenii în urmă care l-a însoţit pe autor în exil şi care s-a întors pe scenele româneşti, întâi la Teatrul Evreiesc din Bucureşti şi acum la Naţional, o declaraţie de dragoste pentru arta circului, o meditaţie tragică despre rolul clovnului în circ şi relaţia între circ şi teatru. Spectacolul de la Naţional regizat de Ion Caramitru, care este şi directorul teatrului, mi-a plăcut. Prima parte include momente splendide de teatru autentic, care amintesc clovnii lui Fellini, un alt mare îndrăgostit de circ, şi permit tinerilor Petre Ancuţa, Emilian Marnea şi Florin Calbajos să construiască cu măiestrie şi fior cele trei roluri de compoziţie ale bătrânilor clovni. Pauza este un spectacol de circ în toată regulă, cu participarea profesioniştilor de la Circul Globus, în foaier. La întoarcerea în sala, publicul găseşte sala reconfigurată în arenă de circ, gata pentru a două parte, un spectacol nostalgic în care bătrânii clovni vor încerca să readucă în arenă magia. Aici scade intensitatea dramatică, şi partea de circ nu este suficient de spectaculoasă pentru a balansa schimbarea de ton, dar finalul (îndrăznesc să spun ‘mioritic’ şi cei care vor vedea spectacolul vor înţelege de ce) readuce dimensiunea tragică în prim plan. Un spectacol multidisciplinar, colorat, şi intens.
Celălalt spectacol văzut la Naţional m-a entuziasmat mai puţin. A fost piesa ‘Tectonica sentimentelor’ de Eric Emmanuel Schmitt, romancier şi dramaturg de mare succes în Franţa, un spectacol care ţine afişul la Teatrul Naţional din Bucureşti din 2009, la un an de la premiera să pariziană pusă în scenă de autor. Nu am fost impresionat de subiect şi de situaţiile descrise în intrigă, o poveste de triunghi (sau poate pentagon?) sentimental care mi s-a părut artificială. Jocul actriţelor Tamara Creţulescu, Valentina Zaharia, Ilinca Goia (în ordinea preferinţelor mele) a fost foarte bun şi a reuşit să producă un spectacol acceptabil, în pofida textului şi a unei scenografii problematice pe o scenă disproporţionat de mare faţă de dimensiunile sălii şi ambiţiile textului.
sursa imaginii – http://www.bulandra.ro/stagiunea-curenta/sala-toma-caragiu/172-mascariciul.html
La Bulandra, în sala cunoscută din Grădina Icoanei am văzut ‘Măscăriciul’ – prelucrare după Cehov regizată de Horaţiu Mălăele şi interpretată de el şi de Niculae Urs (pe care cred că îl văd pentru prima dată). Un spectacol excelent, prezent pe scenele româneşti (şi nu numai) din 2005, despre magia teatrului şi fragilitatea meseriei de actor. O delectare. Tot aici, dar în sala alăturată, destinată spectacolelor mai ‘experimentale’ am avut ocazia să fac cunoştiinţă cu actori din generaţiile cele mai tinere ale teatrului din România în spectacolul foarte ambiţios şi destul de reuşit cu piesă ‘Incendii’ a dramaturgului (de asemenea actor şi regizor) libanez-canadian Wajdi Mouawad. Este o piesă grea, cu puternică încărcătură emoţională şi politică despre conflictele violente care sfâşâie lumea arabă şi Orientul Mijlociu, despre crimele de război şi preţul tragic pe care îl plătesc locuitorii acestei părţi a lumii. Echipa de actori căreia i s-a oferit spaţiul (nu foarte comod şi cu vizibilitate problematică pentru o parte din public) al sălii Studio din sediul de la Grădina Icoanei este formată în majoritate din absolvenţi recenţi ai Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC, moştenitoarea IATC-ului cunoscut generaţiilor mai vechi. Regizoarea Irina Alexandra Banea – pentru care acest spectacol a fost ‘lucrarea de diplomă’ – a reuşit în mare măsură să depăşească obstacolele unui text complex şi destul de lung, şi a transformat tinereţea actorilor într-o sursă de pasiune şi emoţie. Viitorul teatrului românesc pare să aibă o baza solidă în şcoală naţională de actori şi regizori.
Spectacolul care m-a impresionat cel mai mult dintre toate cele văzute în această mini-stagiune personală a fost însă cel văzut la Teatrelli – ‘Mon Cabaret Noir’ – scris, regizat, cu decoruri şi coregrafia lui Răzvan Mazilu. După cum îi spune titlul, spectacolul adoptă genul şi stilul spectacolelor de cabaret pentru a crea pe scenă personajul artistei Anita Berber în atmosfera ‘decadentă’ a Berlinului anilor ’20. Un spectacol excelent conceput, cântat şi dansat în care apar alături de creatorul-regizor şi Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică şi Ana Bianca Popescu, un spectacol care spune mult despre Germania Republicii de la Weimar şi ceva şi despre lumea de azi. O revelaţie.
Celelalte spectacole văzute la teatrele mai mici mi-au lăsat impresii amestecate. ‘Unora le place swing-ul’ la Teatrul de Artă adaptată după un text al scriitoarei şi ziaristei americane Donna Hoke, în regia lui Claudiu Puşcău este un spectacol agreabil, uşurel şi uşuratic. O tema asemănătoare (mediul ‘swinger’-ilor) o are şi spectacolul cu ‘O piesă deşănţată’ de Lia Bugnar la Godot Cafe Teatru care m-a făcut să regret că am preferat (încă) o seară de teatru în Bucureşti vizionării în direct a finalei Champions League. Este o comedie ‘subţire’ în sensul negativ al cuvântului, fapt surprinzător pentru Lia Bugnar (personalitate teatrală remarcabilă – dramaturgă, scenaristă, regizoare, actriţă) Reprezentaţia nu este salvată nici măcar de jocul actoricesc onorabil al autoarei şi al lui Marius Manole, una dintre stelele (relativ) tinere ale teatrului românesc contemporan. Tot la la Godot Cafe-Teatru, o sală care adopta formula teatrului-cafenea, potrivită pieselor de ‘format mic’, am văzut şi ‘Creditul’ piesa dramaturgului catalan Jordi Galceran – o satiră a sistemului bancar contemporan. Textul mi s-a părut excelent mai ales în prima parte, a slăbit puţin ritmul în a doua, dar a ratat complet – în opinia mea – finalul. Jocul actorilor (Răzvan Vasilescu şi Şerban Pavlu) mi s-a părut în schimb impecabil.
Cum arată peisajul teatral românesc în comparaţie cu cel israelian? Cred că se poate vorbi despre rădăcini comune şi despre un decalaj de 50 de ani. Tradiţia teatrală românească s-a cristalizat în a două jumătate a secolului 19, în perioada Unirii Principatelor, a formării statului naţional român, şi a dobândirii independenţei de stat a României. Între elementele componente ale epocii se află şi primul teatru în limba idish din lume, de fapt cel dintâi teatru evreiesc profesionist din lume, înfiinţat de Avram Goldfaden la Iaşi în 1876. Teatrul în viitorul stat Israel apare odată cu dezvoltarea oraşelor şi aşezărilor evreieşti din Palestina sub mandat britanic, după primul război mondial. Teatrul naţional al Israelului, HaBima, de pildă, a fost un import din Europa de Răsărit, născut în 1928 prin relocarea unei părţi din artiştii trupei Teatrului de Artă din Moscova, care profitaseră de un turneu la New York pentru a scapă din Rusia Sovietică care începuse să se adâncească în noaptea ideologică a stalinismului. Traiectoriile specifice au fost diferite, dar şi în Israel, că şi în România găsim teatre mari de repertoriu (parţial subvenţionate din bugetul de stat) şi teatre independente, care încearcă să îşi croiască drumul prin formule diversificate, de multe ori îmbinând cu inventivitate discipline artistice înrudite cu teatrul – muzica, dansul, arta video.
O diferenţa semnificativă care explică şi o parte din decalajul calitativ se poate găsi în şcolile teatrale. Şcoală teatrală românească are o tradiţie şi o reputaţie academică care îi atrage pe cei mai reprezentativi actori şi regizori ai generaţiilor precedente ca profesori şi cadre didactice de nivel mai mic (la început) în creşterea noilor generaţii de actori şi regizori. În Israel se practică exclusiv formulă ‘studiourilor teatrale’ (existentă şi în România dar considerată inferioară academic şcolii de la UNATC) care cu tot respectul cuvenit, nu asigură nici aceeaşi profunzime, şi nici măcar aceeaşi durată a studiilor.
Rezultatul este că deşi nu lipsesc nici în Israel spectacolele de calitate ‘la vârf’, acestea sunt mult mai puţine. Cred că şi subvenţiile în Israel sunt mult mai mici, ceea ce face ca teatrul de repertoriu să fie şi el obligat să facă multe concesii comerciale în alegerea pieselor puse în scenă. Biletele de teatru sunt încă în Israel de 2-3 mai scumpe decât în România, dar nici într-un loc şi nici în altul actorii (nici măcar vedetele) nu par a avea o viaţă uşoară, ceea ce îi face pe mulţi să caute telenovelele sau publicitatea pentru a-şi rotunji veniturile. Paradoxal, în ultima vreme, teatrul israelian pare a fi mai expus decât cel din România presiunilor politice. Teatrele mai mari din Israel s-au văzut obligate să joace în teritorii, iar teatre mai mici au fost ameninţate cu tăieri de fonduri în cazuri în care au intrat în conflict cu Ministerul Culturii în legătură cu anumite piese din repertoriu. Dar tot paradoxal, în România par a lipsi aproape cu desăvârşire de pe afişe piesele de actualitate sau despre trecutul apropiat. În alţi ani mai văzusem spectacole cum au fost ‘Poker’ al lui Adrian Lustig la Teatrul de Comedie sau ‘Comedie Roşie’ de Constantin Turturică la Teatrul Naţional, acum nu am avut şansă să dau peste nici un spectacol similar. În Israel politicul îşi croieşte drum, dar din ce în ce mai greu, spre scene, fiind de multe ori împins spre teatrele de periferie. Poate însă că tot răul este spre bine, şi din nou, teatrul românesc poate servi o lecţie. Perioada anilor ’60 şi ’70 a fost caracterizată în România de tensiuni ideologice şi de o permanentă lupta cu cenzura. În pofida, şi poate în parte datorită acestor împrejurări s-a dezvoltat un stil teatral subtil şi expresiv, în care artele spectacolului, gestului, mimicii şi mişcării s-au contopit în a crea un limbaj teatral de mare calitate, şi o marcă specifică pentru una sau mai multe generaţii de actori şi regizori. Poate acelaşi lucru se va întâmplă şi în Israel? Interesant de urmărit şi sper că voi avea timpul şi resursele să o fac.
