The Catcher In The Sand

Sfârșitul lumii a fost imaginat și prezis într-un număr infinit de scenarii și profeții. În ultimii ani li s-a adăugat o nouă categorie, a cărei sursă nu trebuie căutată nici în cărțile sfinte ale diferitelor religii, și nici măcar în filmele de anticipație cu tentă distopică. Apocalipsa nu este neapărat însoțită de ploi de pucioasă, nu este rezultatul vreunei conflagrații atomice, și nici planeta nu ne este bombardată de meteoriți. Este vorba despre pericolele, reale sau presupuse, prezente sau extrapolate spre viitor ale Inteligenței Artificiale (Artificial Intelligence – A.I.). Campionul acestor predicții este Ray Kurzweil și despre scenariile sale am scris deja în articole ale rubricii CHANGE.WORLD. Li s-au adăugat recent două nume cunoscute din domenii de expertiză diferite, dar suficient de reputate și bine informate într-o vastă gamă de subiecte pentru ca opiniile lor să merite să fie cunoscute și aduse în discuție. Este vorba despre Henry Kissinger și Timothy Snyder. Să vedem cum privesc ei viitorul interacțiunii dintre inteligența umană și mașinile gânditoare create de aceasta.

Henry Kissinger împlinește în aceste zile 96 de ani. Născut în 1923, s-a refugiat împreună cu familia sa în Statele Unite în 1938, pentru a scăpa de persecuțiile rasiale, preludiu al Holocaustului, din Germania sa natală. Și-a făcut serviciul militar în timpul celui de-al doilea război mondial în serviciile de informații ale armatei americane, și apoi în forțele de ocupație americane din Germania postbelică. După eliberarea din armată, a studiat științe politice la Harvard și a început o strălucită carieră care a combinat academia cu poziții de consultant al unor organizații influente și al unor politicieni cunoscuți, ca Nelson Rockefeller și Richard Nixon. Odată cu alegerea lui Richard Nixon ca președinte al S.U.A., devine consilier pentru securitate națională, post pe care îl va deține până în 1975, iar între 1973 și 1977 deține și funcția de secretar de stat (ministru de externe) în administrațiile președinților Nixon și Ford. Este considerat arhitectul politicii externe a lui Richard Nixon, care combina ‘realpolitik’ cu o linie conservatoare. Controversele l-au însoțit în tot timpul carierei sale. Unii istorici îl consideră cel mai eficient secretar de stat american de la al doilea război mondial încoace, autor printre altele al deschiderii față de China și de Europa Răsăriteană (inclusiv România), alții subliniază eșecurile sale, între care cel mai răsunător a fost acordul cu Vietnamul de Nord, care a pus capăt intervenției americane și războiului din Vietnam, dar a dus în mai puțin de doi ani la căderea Vietnamului de Sud sub control comunist. După ce s-a retras din viața politică activă, Kissinger s-a reîntors la cariera de consilier și a fost extrem de activ în calitate de conferențiar și de autor de cărți și articole de opinii in diferite domenii, de la relațiile internaționale până la… inteligența artificială.

Articolul pe care Kissinger îl dedică acestei teme a apărut în iunie 2018 în revista americană ‘Atlantic Monthly’, sub titlul ‘How Enlightment Ends’ (‘Cum se sfârșește Epoca Luminilor’) (1). Punctul de plecare îl constituie o știre care făcuse vâlvă cu câteva luni înainte de publicarea articolului. Fusese anunțată punerea în funcțiune a unei mașini gânditoare (de fapt program software) numită AlphaGo, capabilă să învingă marii maeștri ai acestui joc strategic de o complexitate care depășește cu multe ordine de mărime complexitatea jocului de șah. Ceea ce era însă remarcabil la Alpha Go era nu numai faptul că stăpânea măiestria jocului și secretele victoriei, ci mai ales faptul că le învățase în mare parte singură. Alpha Go fusese învățată doar regulile de bază ale jocului, restul realizase prin proces de ‘self-learning’, ceea ce o plasează fără îndoială în categoria sistemelor A.I. În câteva zile de rulare, mașina străbătuse în goană traseul pe care maeștrii jocului îl parcurseseră în mai bine de trei mii de ani. Intrigat de aceste dezvăluiri, Kissinger, care recunoaște că nu este un expert în materie, a purces cu ajutorul unor prieteni ‘de meserie’ la studiu. Descoperirile sale inițiale nu includ nimic ce nu știam deja. Folosirea Internetului pune accentul pe găsirea și procesarea informației mai mult decât pe punerea sa in context. Mașinile de căutare dotate cu inteligență artificială încearcă să optimizeze operațiile, personalizând rezultatele, dar influența lor nu este lipsită de considerente comerciale, care includ transmiterea informațiilor personale unor terțe părți.

De aici încep întrebările, cărora Kissinger le oferă și răspunsurile sale. Modul de lucru internetic ar adânci solitudinea. Este o afirmație discutabilă, ținând cont de faptul că multe proiecte legate de Internet sau bazate pe această tehnologie sunt rezultatul unei munci de echipă, proiecte de colaborare înlesnite sau chiar posibile doar prin intermediul Internetului. Un alt punct critic semnalat de Kissinger este lipsa de criterii etice ale algoritmilor de decizie A.I. Aici există un spațiu de discuții, dar întrebările sunt ceva mai complexe decât triviala problemă pe care o ia Kissinger ca argument prin exemplu: ‘cum decide o mașină cu șofer autonom să evite un accident, dacă trebuie să aleagă între moartea unui bunic sau a unui nepot?’. Scuze, domnule Kissinger, cu tot respectul, dar asta este o întrebare stupidă. Cum decide o ființă umană in aceleași condiții? Există criterii etice de necontestat într-o asemenea situație?

Henry Kissinger crede că civilizația noastră nu va trece cu ușurință și poate chiar nu va supraviețui, sub forma sa de organizare actuală, epocii de expansiune a Inteligenței Artificiale. El menționează trei zone speciale de interes și de îngrijorare: sistemele A.I. ar putea interpreta greșit instrucțiunile umane, din cauza lipsei de context în care procesează informația; vor apărea schimbări în modul de gândire a oamenilor, care vor încerca să se adapteze schimbărilor aduse de mașini (ca exemplu, teoriile jocurilor de șah și go s-au îmbogățit prin noi strategii sau tipuri de mișcări care nu fuseseră inventate de maeștrii jocurilor înainte de confruntările cu mașinile); și în final, mașinile ar putea deveni atât de perfecționate încât nu vor mai putea explica oamenilor logica acțiunilor lor, sau omenirea nu va mai putea fi capabilă să înțeleagă logica mașinilor create pentru a o servi. Zice Kissinger, în fiecare perioadă a istoriei, omenirea a avut uneltele intelectuale pentru a cunoaște și explica lumea din jur: religia în Evul Mediu, rațiunea în Iluminism, istoria în secolul 19, ideologiile în secolul 20. Ce vom face dacă ne va lipsi limbajul pentru a explica un univers format din mașini care depășesc cu mult capacitățile fizice și intelectuale umane? Chiar dacă raționamentul lui Kissinger are lacune, el ridică probleme care merită să fie dezbătute.

Tymothy Snyder s-a născut în 1969, an în care Henry Kissinger era deja demnitar în administrația controversatului președinte Richard Nixon. Cariera sa academică a început însă tot prin studii și o bursă la Harvard (după cele de la Oxford). Este un istoric și politolog reputat, specializat în problemele europene, în special ale Europei Răsăritene, autor al unor cărți de referință, dar și de succes publicistic. Una dintre ele, ‘Thinking in the Twentieth Century’ (‘Gândirea Secolului XX’) a fost scrisă împreună cu Tony Jundt, al cărui continuator este considerat și se consideră, în ultima perioada a vieții acestuia, în care era grav bolnav și incapacitat de boala ALS (cea de care a suferit și Stephen Hawking). Eseul ‘What Turing Told Us About the Digital Threat to a Human Future’ (‘Ce ne-a spus Turing despre pericolele digitale pentru viitorul omenirii’) (2) a apărut în numărul din 9 mai 2019 al revistei ‘New York Review of Books’. Articolul pleacă de la faimosul test al lui Turing care are ca scop determinarea capacității de a gândi a mașinilor, un test de multe ori interpretat în mod greșit, așa numitul ‘joc al imitației’. Un anchetator (C), aflat în spatele unui paravan opac, încearcă să determine prin întrebări puse unui bărbat (A) și unei femei (B), dacă (A) este bărbat sau femeie. Apoi, locul bărbatului este luat de o mașină. În momentul in care mașina reușește să-l convingă pe anchetator că este om și femeie, ea câștigă jocul imitației și poate fi considerată la paritate cu gândirea umană. Plecând de la acest test, Snyder atribuie celor trei ‘personaje’ din scenariul lui Turing diferite atribute civilizaționale, și se joacă cu rolurile lor, imaginând noi variații la scenariile cunoscute și dezbătute. Concluziile sunt surprinzătoare.

Să examinăm unul dintre exemple. În scenariul lui Turing personajul (B) este întotdeauna o femeie, ea participă la joc, este subiect, dar nu poate câștiga niciodată. Jocul se desfășoară între (A), care este un bărbat sau o mașină, și (C), anchetatorul fără sex și fără corporalitate, un simbol al curiozității și inteligenței umane. (A) omul spune întotdeauna adevărul, răspunzând unei chemări morale existențialiste, dar (A) mașina nu este obligată să se supună acelorași reguli.  Ce se întâmplă însă dacă, precum în povestirea „Evidence” („Dovada”) a lui Isaac Asimov, rolurile bărbatului și al femeii se inversează, și apare elementul mașinilor gânditoare? Cele trei legi ale roboticii imaginate de Asimov încearcă să traseze un cod moral și o ordine de priorități în deciziile roboților, care [1] nu produce rău oamenilor, [2] ascultă de ordinele oamenilor , [3] își protejează propria existența. Ceea ce lipsește însă este definirea a ceea ce înseamnă ‘bine’ și ‘rău’. Anchetatorul din povestirea lui Asimov (care este în acest caz o femeie) trebuie să decidă dacă judecătorul trecut prin trauma morții soției sale este om sau poate un robot care i-a luat locul. Acesta va trece testul doar mințind, adoptând o tactică specifică mașinilor în testul inițial al lui Turing. Scopul moral, ‘binele’, poate fi atins doar folosind un procedeu ‘rău’. Ce se va întâmpla însă dacă mașinile, ajunse la un stadiu de inteligență egal sau depășindu-l pe cel al oamenilor, își asumă responsabilitatea de a decide pentru omenire ce este bine și ce este rău?

Povestea are o continuare, eroii avansând pe scara socială până la poziții politice de decizie pentru soarta lumii. Deja însă sunt în pericol să depășesc numărul de cuvinte pe care le tolerează stimații mei editori de la ‘Literatura de Azi’. Vă invit deci la lectură. Textele integrale ale celor două articole pot fi găsite la următoarele adrese:

(1) – theatlantic.com/magazine/archive/2018/06/henry-kissinger-ai-could-mean-the-end-of-human-history/559124/

(2) – nybooks.com/daily/2019/05/06/what-turing-told-us-about-the-digital-threat-to-a-human-future/

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Știința și arta sunt două aspecte ale cunoașterii umane, considerate în multe sisteme filosofice ca aspecte complementare. Complementare, însă nu complet distincte. Ambele își au originea în dorința oamenilor de a descoperi și înțelege lumea din jur, de a împărtăși cunoștințele și trăirile acumulate în aceste procese de cunoaștere. Uneltele folosite de oamenii de știință și de artiști sunt diferite, uneori și publicul cărora li se adresează este altul, însă a existat dintotdeauna și o mare doză de comuniune. Avansul științific și tehnologic din ultimele decenii a schimbat radical multe domenii ale vieții și societății. În acest articol al rubricii CHANGE.WORLD voi trece în revista câteva exemple ale punctelor de intersecție între științe și arte, proiecte științifice și lucrări de artă, în care cele două aspecte ale cunoașterii se întâlnesc, se completează și uneori chiar par că se contopesc.

Să facem cunoștință cu Hiroshi Ishii, profesor la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.). Născut în Japonia, la Tokyo, în 1956, Hiroshi a fost un copil precoce, uimindu-i pe cei din jur prin talentele sale matematice excepționale, câștigând concursuri de calcul cu celebrele abace folosite încă în Japonia în vremea copilăriei lui. Devenit expert în interfețele umane ale calculatoarelor digitale, Hiroshi Ishii s-a mutat de la concernul japonez N.T.T. la prestigiosul M.I.T. unde conduce departamentul Tangible Media Group, lider mondial în tehnologia Tangible User Interface (T.U.I.) inventată de el împreună cu studentul său doctorand Brygg Ullmer.

Care este diferența între interfețele grafice (G.U.I.) și interfețele tangibile (T.U.I.)? Interfețele grafice există și aparțin lumii digitale, în timp ce interfețele tangibile fac parte din lumea obiectelor fizice. Paradigma cea mai populară a calculatoarelor personale folosește de vreo 35 de ani o combinație între elemente de G.U.I. (ecranele) și elemente de T.U.I. (mouse-ul). Da, mouse-ul, acesta reprezintă un prim și cel mai cunoscut element tangibil, el fiind însă unidirecțional, transmițând comenzi doar dinspre operator spre sistemele digitale. Elementele T.U.I. mai complexe reprezintă în lumea fizică (tangibilă) stări ale sistemelor digitale, unele fiind create și interacționând bidirecțional cu acestea. Unul dintre aceste exemple este ‘Reactable’, un instrument muzical proiectat de Grupul de Tehnologie Muzicală al Universității Pompeu Fabra din Barcelona. În loc de ‘claviatură’ este folosită o masă translucidă pe care sunt plasate obiecte de forme și culori diferite. Acestea sunt legate de un sistem de sintetizatoare, care constituie ‘cutia de sunete’ digitală a instrumentului. Artiștii creează sunete mișcând obiectele pe masă de control, iar sistemul digital sintetizează comenzile și le transformă în sunete și în forme luminoase de diferite culori, transmise înapoi interfeței tangibile.

Tot în Japonia s-a născut, în 1952, Yoichiro Kawaguchi, profesor la Universitatea din Tokyo. Cei care cred că animația 3D a fost creată în studiourile Disney sau Pixar, începând cu anii ’90, ar trebui să-și reconsidere estimările cu aproximativ două decenii și să acorde creditul artistului și omului de știință japonez, care inventa mecanisme autonome generatoare de forme în spațiu încă din anii ’70. În 1982, el a prezentat conceptul și implementarea practică a ‘Modelului creșterii’, sisteme capabile de morfogeneză, crearea de noi obiecte grafice colorate în spațiu, care urmează legi similare celor ale naturii în care mecanismele vii se reproduc prin diviziune și multiplicare celulară cu mutații care dau naștere unor noi forme de organizare a materiei vii. Dacă primele prototipuri realizate de Kawaguchi foloseau calculatoare specializate, cu un hardware impresionant, creațiile sale mai recente utilizează formidabila putere de calcul existentă în telefoanele sau calculatoarele personale aflate la îndemână oricăruia dintre noi. Yoichiro Kawaguchi nu este însă numai un precursor al artei grafice digitale și un artist activ care expune în expoziții și evenimente culturale și științifice de prestigiu. Între preocupările sale din ultimul deceniu se află legătura între cibernetică, realitatea virtuală și muzică. Formația de roboți Z-Machines, formată din Zach (chitară), Ashura (percuție) și Cosmo (orgă electronică), și-a făcut debutul în 2013 la Tokyo.

Evelina Domnitch (născută în 1972 la Minsk, Belarus) și Dmitry Gelfand (născut în 1974 la St. Petersburg, Rusia) sunt o pereche de artiști stabiliți la Amsterdam, care creează instalații în care privitorii sunt înconjurați de efecte vizuale, sonore, de atmosferă, generate de fenomene fizice și chimice care au loc la nivel molecular și atomic. Pe lângă efectele de ambianță, aceste lucrări invită și la meditație privind locul omului în natură, relația între materie și spirit, limitele percepțiilor senzoriale și amplificarea lor prin mijloace tehnice, raportul între marele Cosmos (cu dimensiunile sale spațiale și cu cea temporală) și microcosmos. Experiențele lor și trăirile celor care participă la ele sunt unice și nerepetabile, observația științifică și instrumentele acesteia fiind puse în slujba artistului. Unde se mai află frontiera între uneltele artistului și cele ale cercetătorului științific? Printre fenomenele fizice și chimice folosite de Domnitch și Gelfand, unele fiind descoperiri foarte recente, se află formarea cavităților de gaze (micro-bule) în lichide, sonolevitatia, adică fenomene de levitație create prin unde sonore, ‘luminous drift’ care implică eliberarea de energie sub formă de lumina în reacții chimice organice, sau ‘capcanele de ioni’ folosite în astrofizică pentru explorarea găurilor negre.

2019 este un an aniversar, cel al centenarului mișcării artistice Bauhaus. Fondată la Weimar în 1919 de către arhitectul Walter Gropius, Școala Bauhaus avea ca scop o sinteză între arte, arhitectură și meșteșuguri pentru crearea unui mediu ambiant care să combine practicul cu frumosul, natura cu progresele științei, și să fie accesibil tuturor. Despre reușita și eșecurile acestei mișcări s-a scris și se discută mult în acest an. Una dintre ideile fondatoare ale mișcării este cea a sintezei artistice. Astăzi suntem destul de familiari cu metodologii artistice pe care le numim ‘multimedia’, dar aceste idei erau revoluționare cu un secol în urmă, și experimentele teatrale ale lui Gropius și ale colegului său, pictorul și scenograful Oskar Schlemmer erau considerate inovații îndrăznețe. Coreograful american contemporan Richard Siegal, întemeietorul companiilor The Bakery și Ballet of Difference, a creat pentru centenar o lucrare numită Das Total Tanz care preia ideile lui Gropius și Schlemmer și le amplifică prin experiențe de realitate virtuală. La început, Richard Siegal a sintetizat mișcări de dans clasic și modern și a cerut dansatorilor să le interpreteze echipându-i cu senzori de mișcare similari celor folosiți în cinematografie, pentru a emula efectele speciale de genul acrobațiilor din filmele gen Superman sau Matrix. A fost creată astfel o bibliotecă de mișcări de dans, care au fost ‘învățate’ de roboți virtuali aflați pe post de dansatori, care poartă costumele desenate de Schlemmer. Spectatorii dotați cu căști de Realitate Virtuală sunt imersați într-un teatru ‘total’ conceput de Gropius cu un secol în urmă. Acest teatru însă nu a fost construit niciodată, și nici costumele lui Schlemmer nu au fost vreodată croite. În realitate, criza economică a tăiat sursele de finanțare ale grupului Bauhaus, iar odată cu ascensiunea la putere a naziștilor, școala a fost închisă și cea mai mare parte dintre artiști au fost marginalizați, unii s-au refugiat, alții au pierit în Holocaust. Acum, datorită tehnologiilor moderne, pentru prima dată aceste proiecte artistice au prins viață, însă într-un spațiu și cu materiale diferite de cele gândite de artiștii de la Bauhaus – în lumea realității virtuale. Progresele tehnologiei stimulează apariția de noi forme și materiale de exprimare. Aventura continuă.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Mark Zuckerberg: Salutări, tuturor. În acest an, organizez o serie de discuții publice despre viitorul Internetului și al societății și despre unele dintre marile probleme din jurul acestora.  Astăzi sunt aici împreună cu Yuval Noah Harari, istoric reputat și autor al unui număr de cărți best-seller. Prima sa carte, „Sapiens: O scurtă istorie a omenirii”, reprezintă o cronică și o analiză a dezvoltării istorice încă din primele zile ale societății vânătorilor și culegătorilor și până acum, la felul în care este organizată astăzi civilizația noastră. Următoarele sale două cărți, „Homo Deus: O scurtă istorie a zilei de mâine” și „21 de lecții pentru secolul 21”, abordează probleme importante legate de tehnologie și de viitor, și cred că, de fapt, despre multe dintre acestea vom vorbi astăzi. În timp ce majoritatea istoricilor abordează și analizează trecutul, o mare parte dintre studiile dumneavoastră au adus perspective interesante și pun întrebări importante despre viitor. Mă bucur foarte mult că am ocazia să vorbesc astăzi cu dvs. Deci, Yuval, vă mulțumim că v-ați alăturat acestei conversații.

Yuval Noah Harari: Mă bucur să fiu aici. Cred că dacă istoricii și filosofii nu se pot angaja în dezbaterea problemelor actuale ale tehnologiei și ale viitorului omenirii, atunci nu ne facem meseria. Ei nu trebuie să se mulțumească să scrie cronici ale evenimentelor de acum câteva secole. Toți cei care au trăit în trecut sunt morți. Nu le pasă. Întrebarea este ce se întâmplă cu noi și cu oamenii în viitor.

Replicile de mai sus sunt primele dintr-un dialog care a avut loc la 26 aprilie, în cadrul ciclului de conferințe și discuții ‘challenge’ pe care fondatorul și conducătorul lui Facebook le organizează în ultimii ani. Istoricul, filosoful și profesorul israelian a fost probabil unul dintre cei mai formidabili și mai incomozi parteneri de discuție pe care i-a avut până acum Zuckerberg. Discuția s-a desfășurat, desigur, într-o atmosfera cordială, pe un ton politicos și marcat de respect personal reciproc, dar tocmai de aceea poate constitui un exemplu în școlile de retorică și cultură a discuțiilor. Pe un teren care îi este extrem de familiar lui Zuckerberg, Harari a reușit în repetate rânduri să pună sub semnul întrebării fundamentele filosofice și sociale promovate de Zuckerberg în modelul de afaceri al lui Facebook (tipice și altor aplicații concurente, de altfel), să semnaleze probleme critice și să schițeze scenarii nu întotdeauna optimiste ale dezvoltării viitorului sub impactul tehnologiilor avansate. Urmăriți dinamica discuțiilor. În cele 90 de minute de dezbatere au fost abordate cam opt teme importante. De fiecare dată, Zuckerberg introduce tema, oferă perspectiva sa tehno-optimistă și include în descriere și o doză de marketing mai mult sau mai puțin voalat al tehnologiilor și aplicațiilor relevante ale companiei sale, asociaților sau concurenților ei. Replica lui Harari pleacă de la analiza subiectului, demontează scurt argumentele lui Zuckerberg și prezintă de cele mai multe ori o perspectiva neașteptată, impactul și influențele tehnologiei asupra unor alte sectoare sociale sau categorii de utilizatori, moduri de utilizare care pot duce la efecte neașteptate sau chiar contrare scopurilor declarate sau planificate de ingineri. De aici încolo, Zuckerberg trece în defensivă, încercând în unele cazuri să descrie ‘concepția sistemică’, apărând în altele intențiile pozitive sau repetând, fără prea mult efect, argumentele precedente. Dacă acesta ar fi fost un meci de box, Harari ar fi câștigat detașat, fiind declarat învingător cam în fiecare repriză. Desigur, nu toate subiectele au creat poziții contradictorii, și a fost interesant de urmărit care erau elementele de acord, ca și cele în dispută. Cam toate domeniile abordate în discuție sunt familiare cititorilor rubricii CHANGE.WORLD din articole pe care și eu le-am prezentat și analizat aici.

Să trecem în revistă câteva exemple. Prima temă abordată a fost cea a impactului comunicațiilor globale, în general, și a rețelelor sociale, în particular.  Este tema preferată a lui Zuckerberg, desigur, care începe prin a lăuda efectele pozitive ale globalizării, prin crearea de comunități virtuale de interese, legând oameni cu interese și pasiuni similare, indiferent de poziția lor geografică. La aceasta, Harari răspunde cu o primă frază memorabilă din acest dialog (vor mai urmă câteva): ‘Comunicarea nu înseamnă armonie’. Nu automat. Faptul că reușim să comunicăm aproape instantaneu și aproape făcând abstracție de distanțele geografice nu rezultă neapărat în întărirea coerenței sociale. Desigur, nu atunci când progresele unor tehnologii, ca robotica sau inteligența artificială, aruncă în șomaj o parte din populația anumitor zone geografice sau sectoare economice. În plus, timpul de care dispune fiecare persoană este fizic limitat, și de multe ori comunicarea globală are loc în detrimentul comunicării locale, cu vecinii de exemplu. Și dacă de prietenii virtuali nedoriți de pe rețelele sociale ne putem descotorosi cu ușurință, nu la fel de ușor putem scăpa de vecinii cu care nu suntem în relații armonioase. În engleză sună mai bine: ‘you can unfriend your Facebook friends, but you can’t un-neighbor your neighbors‘. Făcând aluzie la evenimente politice actuale, Harari indică faptul că în același timp în care extindem rețele globale construim ziduri cu tehnologiile epocii de piatră. Aici cred că Zuckerberg a pierdut ocazia unei replici care să indice că tocmai legăturile virtuale sunt de multe ori cele care străpung frontierele sau zidurile de piatră.

Un aspect în legătură cu care pozițiile celor doi interlocutori au fost mai apropiate este cel legat de localizarea informației, sau mai exact de serverele fizice în care este înmagazinată informația individuală a utilizatorilor diferitelor aplicații și a cetățenilor în general. O hartă a legislației în acest domeniu în diferite țări ale lumii duce la observații interesante. Unele țări – între ele, China și Rusia – aplică deja legi stricte în această privință, cerând ca datele generate în țările respective să fie păstrate pe servere localizate pe teritoriul lor. O altă categorie este cea a legislațiilor și directivelor regulatorii, cum sunt cele ale Uniunii Europene, care creează bariere semnificative în transferul informației personale în afara granițelor naționale. India aplica și ea asemenea reglementări, dar parțial, pentru anumite tipuri de date. Alte țări nu au – cel puțin deocamdată – asemenea legi, și Statele Unite se află între ele. Zuckerberg a folosit ocazia acestei discuții pentru a anunța că Facebook nu va accepta ca datele personale ale utilizatorilor săi să fie stocate în servere fizice din țări autoritare, ceea ce ar pune în pericol confidențialitatea datelor personale ale abonaților, și asta chiar cu riscul de a pierde vânzări în aceste țări. Acest anunț face parte din campania pe care o duce Facebook pentru a repara imaginea sa publică și încrederea consumatorilor în ceea ce privește protejarea informației personale. Deja în martie, Zuckerberg a anunțat – și anunțul a fost repetat la câteva zile după dialogul cu Harari, la conferința F8 (a inginerilor care proiectează aplicații Facebook) de la San Jose –, unificarea tuturor aplicațiilor companiei – Facebook, WhatsApp, Messenger și Instagram – într-un sistem protejat criptografic. Cu aceeași ocazie, Zuckerberg a anunțat intențiile de a intra în piața plăților electronice, ceea ce necesită o protecție suplimentară a datelor tranzacțiilor. Harari s-a mulțumit în acest caz să remarce că definirea ‘statelor autoritare’ este un termen politic deschis interpretărilor, în condițiile în care multe țări ale lumii, inclusiv cele mai democratice, pun interesele naționale pe primul plan al priorităților lor.

Yuval Harari a exprimat o judecată severă în legătură cu algoritmii centrali în conceptul lui Facebook, care selectează informația prezentată utilizatorilor în secvențele informaționale ‘news feed’. Aceștia îi plasează pe utilizatori în ‘zona de confort’ a fiecăruia, filtrând pentru fiecare nu numai informațiile considerate de interes, ci și opiniile pe care dorește să le audă și creând ‘bule informaționale’ care îi protejează de informații diferite și, mai ales, de opinii contrare. Răspunsul lui Zuckerberg a fost pe linia ‘încercăm să-i facem pe utilizatori să fie mulțumiți și din punct de vedere informațional’. Harari nu a ezitat să-și exprime dezacordul cu această abordare, arătând că istoria nu arată o corelație directă între ‘nivelul de satisfacție personală’ și ‘coeziunea socială’ sau acțiunile pozitive derivate. Sincer, am găsit problematice afirmațiile ambilor parteneri în această parte a discuției. Abordarea lui Zuckerberg, după care progresul tehnologic duce la ridicarea nivelului de satisfacție, ceea ce va reduce tensiunile sociale pare naiv optimistă, dar dacă este nuanțată într-un concept în care ține cont și de nivelarea diferențelor economice și sociale poate duce undeva. Exemplul dat de Harari, cel al societăților dezvoltate europene din a doua jumătate a secolului 19, care în ciuda unui nivel de satisfacție socială relativ ridicat au generat colonialismul, depășește contextul social al discuției. Probabil că o adâncire a dezbaterii în acest punct ar fi dus la o nuanțare a pozițiilor.

Yuval Harari pune sub semnul întrebării încă un principiu aproape sacrosant al democrației și al pieții economice libere: ‘The Customer Is Always Right‘ (‘consumatorul are întotdeauna dreptate’). De câte ori am auzit această ‘mantră’ din ziua în care am ajuns în ‘lumea liberă’? Harari se întreabă și l-a întrebat și pe Zuckerberg, în dialog, dacă acest principiu și corolarul său în politică ‘The Voters Are Always Right‘ (‘cei care votează au întotdeauna dreptate’) mai este valabil în epoca Internetului. Mai știe consumatorul să discearnă cu adevărat ceea ce este bine pentru el (în calitate de consumator care cumpără sau de alegător care votează în alegeri), în condițiile în care este bombardat cu informație în cantități fără precedent în istorie, iar pentru a face față acestui bombardament recurge la algoritmi de filtrare care nu se află sub controlul sau? Răspunsul lui Zuckerberg mi s-a părut cam simplist și ușor demagogic. Vă invit însă să-l citiți, ca și întregul dialog, care a avut multe alte capitole interesante.

Transcrierea completă a dialogului dintre Zuckerberg și Harari poate fi găsită la adresa https://fbnewsroomus.files.wordpress.com/2019/04/transcript_-marks-personal-challenge-yuval-noah-harari.pdf

Cei care doresc să urmărească discuția filmată, așa cum s-a desfășurat ea, o pot face pe youTube la adresa https://www.youtube.com/watch?v=Boj9eD0Wug8

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)