The Catcher In The Sand

Acum câteva săptămâni scriam în rubrica CHANGE.WORLD despre ‘efectul Matilda’ – minimalizarea contribuției femeilor în diferite ramuri ale științelor sau artelor, marginalizarea personală, furtul intelectual, ignorarea și uitarea istorică așternute asupra contribuțiilor lor. Un articol apărut recent în ziarul englez ‘The Guardian’ aduce încă un număr de exemple de cercetătoare științifice cu contribuții esențiale în domeniile lor de expertiză, al căror rol nu numai că a fost ignorat, ale căror nume nu numai că au fost uitate, dar contribuțiile lor au fost asumate și au devenit cunoscute că aparținând altor oameni de știință, desigur, bărbați. Pornind de la acest articol, am cercetat biografiile și realizările acestor femei, și sper că și prin această contribuție pot ajuta la risipirea valului de uitare și ignoranță. Am descoperit cinci femei de o inteligență și putere de caracter deosebite, cinci cariere în care au adus contribuții esențiale la progresul științei, cinci destine influențate în timpul vieților lor și în posteritate de ‘efectul Matilda’.

Asistenta medicală și embriologa Jean Marian Purdy (1945-1985) a făcut parte din echipa de trei cercetători britanici care în 1978 au contribuit la nașterea primului copil ‘în eprubetă’, rezultat al tratamentelor de fertilitate și procesului de in-vitro-fertilization (IVF). Louise Joy Brown, fetița născută atunci, are acum 41 de ani și trăiește o viață perfect normală. Mai mult de 8 milioane de copii s-au născut din 1978 încoace în cupluri care altfel nu ar fi putut avea copii. Colegii ei bărbați, biologul și fiziologul Roger Edward, și ginecologul Patrick Steptoe, sunt menționați la spitalul unde a avut loc procedura, dar nu și Jean Purdy. În timp ce Roger Edward a primit în 2011 Premiul Nobel, numele lui Jean Purdy nu apare nici măcar pe o placă celebrând evenimentul, deși ea a fost cea sub a cărei supraveghere au avut loc primele divizări celulare ale embrionului care avea să devină primul copil născut folosind această metodă.

Astrofiziciana engleză Susan Jocelyn Bell Burnell (născută în 1943) era doctorandă atunci când a descoperit tiparele repetitive ale undelor radio emise de pulsari (stele cunoscute și ca ‘stele de neutroni’ sau ‘piticii albi’), un fel de faruri în imensitatea cosmică. Descoperirea a fost publicată într-un articol în care, după practica academică destul de răspândită și acceptată, atunci și acum, primul nume între autori era cel al coordonatorului tezei, Antony Hewish. Câțiva ani mai târziu, acesta avea să primească, în 1974, Premiul Nobel pentru fizică împreună cu astronomul Martin Ryle, în timp ce contribuția lui Jocelyn Bell Burnell era ignorată. Asta nu a împiedicat-o să-și construiască o strălucită carieră științifică și academică, încununată de faptul că a fost președinte al Academiei Astronomice Regale. În 2018, a primit Premiul special pentru Descoperiri în Domeniul Fizicii Fundamentale acordat de fundația fizicianului și antreprenorului Internet Iuri Milner. După anunțarea premiului, a decis să doneze întreaga suma de 2,3 milioane de lire sterline pentru a ajuta studenții de sex feminin, aparținând minorităților, sau refugiaților care doresc să devină cercetători în domeniul fizicii.

Născută într-o familie de evrei englezi, Rosalind Elsie Franklin (1920 – 1958) a studiat la Cambridge și a devenit cercetătoare la Royal College din Londra, conducând unul dintre proiectele care explorau structura ADN-ului. Echipa ei a realizat primele imagini radiografice ale structurii de elice dublă. Publicațiile ulterioare ale lui James Watson, Francis Krieg și Maurice Wilkins i-au ignorat contribuția. Următorul proiect de care s-a ocupat a fost legat de determinarea structurii celulare a virusurilor, proiect în care a colaborat cu Aaron Klug. În 1962, Watson, Krieg și Wilkins au împărțit Premiul Nobel pentru Medicină, în timp ce Klug primea Premiul Nobel pentru Chimie. Rosalind Elsie Franklin ar fi trebuit să fie între laureații ambelor premii, dar ea murise deja de trei ani, bolnavă de cancer uterin.

Născută la Viena, fiziciana Lise Meitner (1878-1968) era și ea de origine evreiască. În anii ’20 și începutul anilor ’30, lucra la Berlin, la Institutul Kaiser Wilhelm, fiind prima femeie devenită profesor universitar de fizică în Germania. Colectivul din care făcea parte, împreună cu Otto Hahn și Otto Robert Frisch, a descoperit fisiunea nucleului atomului de uraniu și energia imensă care rezultă ca urmare a acestui proces. Rezultatele cercetărilor lor au fost publicate în 1939 și au constituit una dintre bazele teoretice ale fabricării bombelor atomice și, mai târziu, a aplicării fisiunii nucleare în centralele energetice atomice. La acea dată însă, Meitner și Frisch fuseseră nevoiți să părăsească Germania, unde nu mai puteau lucra din cauza originii lor evreiești. Paradoxal, în 1944, Academia Suedeză a decis să acorde Premiul Nobel pentru Chimie numai lui Otto Hahn, care continuase să lucreze în Germania, deși și Lise Meitner fusese propusă.

Alice Augusta Ball (1892-1916) a reușit în scurta sa viață să realizeze câteva premiere remarcabile și să lase în urmă o descoperire care a deschis calea tratării uneia dintre bolile cele mai răspândite până atunci în lume – lepra. Născută în Seattle, a studiat la Universitatea din Hawai, devenind prima femeie și prima afro-americană care a primit masterat, și prima profesoară de chimie din acest stat. Invitată de doctorul Harry Hollmann de la Spitatul Kalihi să participe în tratamentul leprei, foarte răspândită pe atunci în Hawai, Ball a creat un extras injectabil din uleiul unei plante provenite din India, care s-a dovedit a fi un remediu extrem de eficient. A murit la scurtă vreme după aceasta, la Seattle, se pare că în urma unui accident petrecut în timp ce făcea instructaj pentru folosirea măștilor de gaze în pregătirea pentru participarea în Primul Război Mondial. Arthur Dean, chimist și președintele Universității din Hawai, a continuat cercetările lui Alice Ball, dar și-a și asumat paternitatea invenției, fără că măcar să menționeze contribuția acesteia. Metoda a fost chiar cunoscută multe vreme sub numele de ‘metoda Dean’ și doar intervenția doctorului Harry Hollmann a făcut ca, parțial, nedreptatea istorică să fie reparată. Efectul Matilda a acționat însă și în acest caz.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Vara este un anotimp special pentru spectatorii pasionați de sport ca mine. Locul sportului care domnește rege vreme de aproape zece luni pe an este ocupat (cel puțin în anii în care nu sunt organizate turnee finale de fotbal) de alte sporturi: tenisul cu turneul de la Wimbledon, ciclismul cu Turul Franței și circuitul de vară al concursurilor atletice. Sunt pasionat în special de acestea din urmă, pasiune câștigată probabil de la vizionarea în copilărie a primelor Olimpiade televizate. Îmi place atmosfera de concurs individual, în care capacitățile fizice, tactice și psihologice ale fiecărui atlet se confruntă cu cele ale competitorilor săi, după reguli clare și foarte puțin dependente de decizii de arbitraj. Câștigă cine trece primul linia de sosire, cine aruncă mai departe, cine sare mai sus. Atletismul însă, la fel ca toate celelalte sporturi, fără vreo excepție, a trecut prin schimbări considerabile în ultimii zeci de ani. Niciun sport nu este exact la fel cum era cu jumătate de secol în urmă, atunci când urmăream primele Olimpiade transmise global. În toate sporturile au evoluat regulile, s-au schimbat și îmbunătățit condițiile pe stadioane, în săli și bazine, au fost introduse controale anti-doping, camerele de televiziune înregistrează din unghiuri tot mai diverse, pentru a atrage un număr cât mai mare de spectatori la distanță, dar și pentru a ajuta în arbitraje, iar metodele de antrenament s-au perfecționat continuu, unele chiar radical. Voi trece în revistă in acest articol câteva dintre progresele tehnologice și modul in care influențează ele ramurile sportive.

Științele sporturilor se ocupă de două domenii principale. Primul este legat de îmbunătățirea nivelurilor performanțelor. Sportivii de la vârfurile clasamentelor sunt înconjurați în cele mai multe cazuri de echipe de specialiști care se ocupă în detaliu de metodele de antrenament, comportamentul în concurs al atleților și adversarilor, alimentație, starea fizică și psihologică, alegerea echipamentului cel mai adecvat și, în unele cazuri, inventarea unor tipuri noi de echipamente sau perfecționarea celor existente, planificarea orarului sportivului de-a lungul anului și în zilele de competiție – totul cu scopul ca în ziua decisivă sportivul de mare performanță să se afle la maxim din punctul de vedere al capacității sale fizice și mentale, să-și învingă adversarii și să bată recorduri. Cealaltă fațetă a științelor sporturilor se ocupă de noi, ceilalți, de felul în care putem folosi practicarea sporturilor pentru a ne îmbunătăți starea sănătății fizice și psihice și calitatea vieții. Domeniile sunt înrudite, dar scopurile sunt diferite. Amândouă implică recursul la discipline cum sunt anatomia, fiziologia, dietele alimentare, psihologia, biomecanica, biochimia, biocinetica. Studiul științific al sporturilor de performanță și efectelor sporturilor de masă au dus la progrese remarcabile în ultimele decenii și în îmbunătățirea performanțelor la vârf, și în înțelegerea funcționarii organismului uman la nivelul întregii populații.

Marii atleți se întrec însă în special cu ei înșiși. În lumea atletismului (dar și a altor sporturi, cum ar fi înotul) am văzut destule cazuri de campioni care au dominat vreme de o generație disciplinele sportive în care au excelat, cele mai formidabile provocări fiind pentru ei doborârea recordurilor pe care ei înșiși le stabiliseră. Proba clasică ultimativă a competițiilor de atletism este cursa de 100 de metri. Doi mari atleți au dominat această cursă în perioade diferite ale istoriei: americanul Jesse Owens, care a stabilit recordul mondial la 20 iunie 1936 cu 10,2 secunde, pentru a câștiga titlul olimpic la Berlin, câteva săptămâni mai târziu, cu o performanță de 10,3 secunde, una dintre cele patru medalii de aur câștigate pe stadionul olimpic în prezența unui Adolf Hitler stupefiat și furios; și jamaicanul Usain Bolt, care a dominat sprintul mondial vreme de peste un deceniu la începutul mileniului, câștigând nouă titluri olimpice, și coborând recordul mondial la 9,58 de secunde în 2009. Aparent, ar fi vorba despre două clase diferite de performeri. Cu 10,2 secunde, Jesse Owens nici măcar nu s-ar fi calificat în cele mai recente finale olimpice. Este însă comparația corectă? Multe s-au schimbat în condițiile în care aleargă sprinterii în 70 de ani: pistele de zgură care absorbeau energia au fost înlocuite cu piste elastice acoperite cu o peliculă de cauciuc, care returnează energie în picioarele atleților; pantofii de piele cu cuie au fost înlocuiți cu pantofi ultraușori din nailon și fibre de sticlă, având cuie de unică folosință; în 1936 nu existau blocstarturile elastice care accelerează startul, fiecare atlet își săpa singur un blocstart improvizat din zgură; cronometrajul este acum mai exact, automat, la nivel de sutime de secundă; condițiile de viață ale atleților s-au modificat și ele, Owens a călătorit mai multe zile pe mare pentru a traversa Oceanul spre Berlin, în timp ce Bolt folosea zborurile aviației moderne. O simulare făcută în 2014 pentru ciclul de conferințe Ted Talk l-a adus, virtual, pe Owens în condiții de competiție moderne. Rezultatul, analizând filmul cursei sale de 10,3 secunde de la Berlin, a fost că Owens ar fi alergat astăzi suta de metri în 9,77 secunde, ceea ce înseamnă că ar fi fost foarte aproape de Bolt în întreceri, cu șanse de a-l învinge în unele competiții directe.

O altă rivalitate atletică peste timp, poate ceva mai ușor de imaginat, este cea dintre deținătorul vreme de 23 de ani a recordului mondial la săritură în lungime, Bob Beamon (8,90m în 1968, la Jocurile Olimpice de la Mexico City) și urmașul său pe lista recordurilor, Mike Powell (8,95m în 1991 la campionatele mondiale de la Tokyo). Diferențele de tehnologie între 1968 și 1991 nu sunt foarte mari în această disciplină. Ceea ce este însă extraordinar este faptul că săritura lui Beamon nu numai că a fost perfectă tehnic și a avut loc în condiții optime (inclusiv altitudinea de 2250m a orașului Mexico City care i-a permis să sprinteze mai rapid și să fie în aer mai mult decât în condiții normale), dar a fost excepțională în cariera lui Beamon însuși. Următorul sau rezultat în carieră a fost un ‘mediocru’ 8,33m! Când Mike Powell a bătut acest record în 1991, el se afla în concurs contra unui alt mare atlet, Carl Lewis, care sărise 8,91m, deci bătuse recordul lui Beamon, dar rezultatul nu fusese omologat din cauza vitezei de peste 2m a vântului favorabil. Factorul uman, competitiv, se pare că a jucat un rol important în stabilirea acestui rezultat, între cei doi existând la acea vreme o competiție acerbă, cu nuanțe de ură personală. Cele două performanțe, ale lui Beamon și Powell, au reprezentat, fiecare la vremea sa, salturi in viitor. Apropos, recordul lui Powell a doborât un alt record, cel de longevitate, și el încă este ne-egalat sau depășit de 28 de ani.

Frecvența recordurilor este în vizibilă scădere în atletism. Se întâmplă acest lucru și în alte sporturi, dar nu în aceeași măsură. Un exemplu este înotul, în care pe distanțele medii și lungi par a mai exista resurse suficiente până la atingerea limitelor posibilităților umane. O explicație este și că îmbunătățirile tehnologice au ajuns mai târziu la înot. Este suficient să-l vedem în fotografii pe Mark Spitz, marele înotător și multiplul campion olimpic la Munchen în 1972. Nu avea ochelari, nu avea cască, nu avea costum complet pe care alunecă apă, în schimb avea mustață! Nu existau nici blocstarturi elastice, și nici demarcatoare între culoare care să amortizeze valurile produse de înotătorii de pe culoarele vecine. Nu putem însă să nu suspectăm și elementul legat de doping. Steroizii, stimulanții, suplimentele alimentare au fost folosite pe larg de la mijlocul secolului trecut, dar au ajuns în atenția comitetului olimpic și a federațiilor de specialitate doar începând cu anii ’70. Are loc o continuă luptă între descoperirea de noi stimulanți ilegali și detectarea acestora în laboratoare. Știința acționează și de o parte, și de cealaltă a legilor și a regulamentelor federațiilor sportive internaționale. Cazurile individuale celebre se acumulează și unii dintre idolii de ieri își văd carierele distruse: sprinterul canadian Ben Johnson, alergătoarea americană Marion Jones, ciclistul Lance Armstrong, jucătoarea de tenis Maria Sharapova. Federații întregi sunt suspectate și mai nou suspendate – sportivii fostei Republici Democrate Germane, sportivii olimpici ai Rusiei. Semne de întrebare planează și asupra multor altora.

Sporturile continuă să evolueze, și progresele tehnologiei joacă un rol important. Metodele de antrenament și nutriția sportivilor beneficiază din ce în ce mai mult de progresele medicinii și fiziologiei. Echipamentele sportive se perfecționează, am văzut cum ele influențează performanțele în atletism sau înot, același lucru se întâmplă în numeroase alte discipline unde calitățile fizice și siguranța sportivilor depind și de felul cum sunt îmbrăcați și protejați – de exemplu, ciclismul sau schiul. Elementul personal continuă însă și el să joace un rol determinant. Desigur, alergătorii și alergătoarele din Kenya sau fotbaliștii din orașele de litoral ale Braziliei sunt dotați fizic pentru alergări la distanță și pentru fotbal, dar la succesele lor contribuie și faptul că pe platourile de lângă Kilimandjaro și pe plajele de lângă Copacabana sportul este un mod de viață încă din copilăria cea mai fragedă. Experiențele spectatorilor evoluează și ele, așa cum am discutat într-un articol precedent, dedicat ‘stadioanelor inteligente‘. Progrese semnificative se petrec și în ceea ce privește arbitrajul. În fotbal, sportul – totuși – rege, are loc în acești ani o adevărată revoluție legată de introducerea arbitrajului asistat de video (Video Assistant Referee – VAR). Existent în rugbi de câțiva ani, VAR-ul face din fotbal un sport mult mai corect și mai fair, eliminând greșelile de arbitraj, cele intenționate și cele neintenționate. Sunt un mare adept al acestui sistem, pe care unii îl contestă susținând că scade din fluiditatea jocului. Personal, prefer un joc echitabil, și cred că și fotbaliștii se bucură de cele 2-3 intervale dintr-un meci în care pot să-și tragă sufletele. În definitiv, majoritatea acestor evoluții adaugă calitate și spectaculozitate sporturilor, și îi aproprie pe sportivi de țelul oricărei competiții – ca cei mai buni să învingă.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Suntem în anul 2019. Japonia se pregătește pentru Jocurile Olimpice pe care le găzduiește pentru prima dată, după mai mult de jumătate de secol. Au trecut 31 de ani de la ‘singularitate’, catastrofa care a distrus într-o explozie atomică Japonia așa cum o cunoșteam atunci. Străzile orașului Neotokyo, construit pe ruinele fostei capitale, sunt scena unor proteste de masă în timpul zilei, în timp ce la ore de noapte sunt dominate de bande de motocicliști, anarhiști și gangsteri. Puterea politică se află în mâinile unui ‘Consiliu de Administrație’, compus din politicieni senili și corupți, care sunt sprijiniți de armata și poliția care lucrează mână în mână pentru a reprima demonstrațiile de protest și a păstra ordinea prin forță. Tot aceștia controlează și laboratoarele de cercetare științifică, în care sunt dezvoltate aparatele de supraveghere a populației, dar și arme secrete, între care o rasă de supra-oameni cu puteri excepționale, fizice și telepatice. Orice asemănare cu realitățile de astăzi se datorează creatorilor filmului japonez de animație ‘Akira’, realizat în 1988 de Katsushiro Otomo, bazat pe benzile desenate manga create tot de el.

Genul științifico-fantastic în literatură și film are deja o vârstă destul de respectabilă. Una dintre dovezi este faptul că putem astăzi citi sau reciti, vedea sau revedea cărți și filme a căror acțiune se petrece în contemporaneitate, dar care au fost scrise sau produse cu decenii în urmă. Viitorurile alternative de atunci s-au transformat în realitățile alternative de astăzi. Cum s-au realizat previziunile optimiste legate de tehnologie sau societate? Care dintre coșmarurile distopice imaginate acum mulți ani s-au transformat în realitate, câte ne pândesc încă, și care dintre ele au putut fi evitate? Comparațiile dintre capacitatea de predicție și realitate ne pot ajuta în previziunile de viitor, fie că este vorba despre studiile socio-economice serioase care însoțesc planificările politice și tehnologice, fie că este vorba despre science-fiction de divertisment? Întrebările acestea mi-au venit în minte în timpul vizionării acestui film, considerat astăzi unul dintre cele mai bune filme de animație din istoria cinematografiei japoneze, film cu statut de ‘cult’ în genul anticipației post-apocaliptice. Filmele de animație japoneze se bucură desigur de o imensă popularitate în țara lor, dar și de respect și admirație în lumea cinematografiei. Rădăcinile genului pot fi găsite în istorie.

Înainte de desenele animate (în japoneză ‘anime’) au fost benzile desenate (‘manga’). Acestea, la rândul lor, descind dintr-o tradiție și un meșteșug specific japoneze, vechi de secole, a gravurilor în lemn care combinau imaginile cu textul. Răspândirea la scară mondială a tiparului cu caractere mobile în secolele 17 și 18 a ocolit Japonia, care intrase după 1633 în perioada izolaționistă numită ‘sakoku’, sub conducerea shogunilor din familia Tokugawa. Contactele comerciale și schimburile tehnologice dintre Japonia și restul lumii au fost aproape complet sistate timp de 220 de ani. Unul dintre rezultate a fost că tipărirea cărților necesita crearea unui tipar de lemn pentru fiecare pagină scrisă, desenată sau combinații între acestea. În aceste condiții, textul și ilustrațiile erau create simultan și combinate în stiluri care nu erau posibile sau necesare în alte părți ale lumii. Au apărut mari artiști ai genului, cum au fost Andō Hiroshige sau Katsushika Hokusai. Acesta din urmă este cunoscut în toată lumea pentru capodopera sa ‘Marele val lângă Kanagawa’ și pentru peisajele reprezentând Muntele Fuji, dar el a lăsat în urmă o creație prolifică, incluzând între altele multe gravuri erotice, dar și colecții de cărți populare ilustrate, cum a fost ‘Poveștile cu fantome ale lui Hokusai’, apărută în jur de 1830. Aici, imaginația gravorului se desfășoară liber, inventând fantome și monștri, ilustrând legende populare cu eroi fantastici care se reîncarnează dintr-o formă în altă, în spiritul culturii populare și al curentului budist al cărui adept era.

Să facem un salt în timp spre perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial. Japonia era o țară învinsă, ocupată, care suferise distrugeri și pierderi materiale și umane imense și trecuse prin trauma bombardamentelor atomice. Avea loc o schimbare de mentalitate și o asimilare de elemente culturale de import, aduse în majoritate de ocupanții americani. Între formele de cultură populară care au prins imediat a fost și genul comics. La început, el a fost adoptat de copii, dar repede și-a câștigat adepți și în rândul celor mari, și nu a fost abandonat niciodată de copiii deveniți adolescenți și apoi adulți. S-a produs și o diversificare a stilurilor, temelor, genurilor. Practic cărțile grafice au pătruns în toate genurile literare sau documentare, de la ficțiune la istorie, de la ghiduri turistice la cărți de filosofie. Toate acestea au fost grefate pe tradiția existentă a cărților grafice. Dacă intri într-o librărie japoneză astăzi, cele mai multe șanse sunt ca peste 90% din rafturi să fie ocupate de cărți grafice. Manga este un gen literar, dar și un mediu de comunicare specific culturii japoneze, care și-a câștigat și își extinde popularitatea și în alte țări. Genul literar, echivalentul comics-urilor americane și al benzilor desenate europene, are și el deja maeștrii și clasicii săi, cum a fost Tezuka Osamu (1928-1989). Filmele de desene animate ‘anime’ au plecat deci de la o bază culturală și o biblioteca grafică solidă. Katsushiro Otomo (născut în 1954), creatorul lui ‘Akira’, a fost el însuși autor de ‘manga’ înainte de a deveni realizator de ‘anime’.

Metropola Neotokyo din ‘Akira’ nu oferă o perspectivă prea încurajatoare. Imaginația autorilor a extrapolat realitățile anilor 80 și tehnologia folosită în versiunea lui 2019 din film este o variantă mai mare, mai rapidă, mai colorată a ceea ce era accesibil în 1988. Ne aflăm cu câțiva ani înainte ca Internetul și calculatoarele personale să devină obiecte de utilizare zilnică, și eroii filmului nu beneficiază de ele. Nici apariția telefoanelor mobile ca obiect de folosință universală nu este prevăzută. Calculatoarele sunt încă apanajul claselor suspuse și ale autorităților militare și polițienești. Poate că nu este de așteptat ca tocmai de la un film japonez să avem parte de anticiparea unor astfel de tehnologii, deoarece Japonia a urmat și în această privință o traiectorie specială. Jocurile video erau o uriașă industrie în acea perioadă, dar japonezii le practicau cu predilecție în săli de jocuri, ca un fel de activitate individuală desfășurată însă în aglomerație. Apăruseră și consolele specializate pentru jocuri, și multe dintre aparatele îndrăgite de copii în anii ’80 își aveau originea în Japonia, dar calculatoarele personale de folosință universală au pătruns cu câțiva ani de întârziere, în timp ce viața super-calculatoarelor ‘mainframe’, de genul celor care apar și în film, a fost de mai lungă durată în Japonia.

Tematic, ‘Akira’ aparține subgenului de anticipație numit ‘cyberpunk’ care, de obicei, pune în conflict forțele unei umanități slăbite (de multe ori în urma unui cataclism nuclear sau alt eveniment apocaliptic) și a unei organizații dotate cu tehnologie superioară (robotică, inteligență artificială, manipulare genetică) și o organizare socială de tip dictatorial și militarist. Momentul Zero al curentului este ‘1984’ al lui Orwell. Între scriitorii americani, Philip K. Dick este considerat precursorul genului, în timp ce William Gibson este cel mai reprezentativ autor. Japonia, cu avansul ei tehnologic din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, a fost pentru autorii de literatură ‘cyberpunk’ unul dintre fundalurile preferate, unii dintre ei considerând pe atunci că ‘Japonia este deja cybepunk’. În film se regăsesc teme similare, în principal neîncrederea în autoritatea de orice fel – instituțiile guvernamentale, forțele de ordine, preoții și profeții religiilor, marile corporații industriale. Forțele care li se opun sunt eroii benzilor desenate, adolescenți cu tendințe anarhiste purtând în ei revoltele vârstei, cu mințile și sufletele încă necorupte. Cel puțin la început. Cei care vor viziona filmul vor vedea că finalul este departe de a fi o victorie decisivă a forțelor binelui. Filmul este alert, bogat grafic, are ritm și estetică, și iarăși gândul merge în urmă, spre Hokusai și generația sa, cu monștrii lor permanent reîncarnați în alte forme, dar și cu adorația față de natură. Iar cei care vor avea puțintică răbdare, vor putea vedea în 2021 ‘Akira’ ca film cu actori cu un scenariu patronat tot de Katsuhiro Otomo. Nu se știe prea mult despre această producție, decât că regia îi aparține lui Taika Waititi, regizorul celui mai recent film din serialul ‘Thor’, că filmul este produs de Otomo împreună cu Leonardo DiCaprio, iar director de imagine este Mihai Mălaimare Jr., operatorul născut la București în 1975 și devenit unul dintre numele cele mai apreciate ca director de cinematografie la Hollywood. Va fi interesant de urmărit.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Articolul de astăzi din rubrica CHANGE.WORLD ar trebui să se ocupe – din nou – de necazurile lui Facebook. ‘Necazurile bogaților’, cum se spune, deși amenințările de împărțire a imperiului în mai multe companii, venite din partea legislatorilor sau a candidaților la președinție, convocările repetate în fața senatelor și parlamentelor pentru a da explicații legate de încălcarea drepturilor consumatorilor, anchetele și discuțiile aprinse despre influențarea campaniilor electorale, dar mai ales încetinirea ritmului de creștere al veniturilor nu-i dau, cred, motive pentru nopți foarte liniștite lui Mark Zuckerberg. Multe dintre aceste necazuri își au originea în termenul pe care în engleză îl numim ‘privacy’. Așa încât m-am hotărât să investighez puțin istoria noțiunii și diferențele geografice și culturale de aplicare a acesteia. Doar că aici au început necazurile mele. Cum se traduce exact ‘privacy’ in limba română?

Unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit este că nici măcar limbile de mare circulație internațională nu au găsit echivalente perfecte de traducere. Să luăm, de exemplu, articolul 12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, varianta în limba engleză:

‘No one shall be subjected to arbitrary interference with his privacy, family, home or correspondence, nor to attacks upon his honour and reputation. Everyone has the right to the protection of the law against such interference or attacks.’

În limba franceză, același articol sună așa:

‘ Nul ne sera l’objet d’immixtions arbitraires dans sa vie privée, sa famille, son domicile ou sa correspondance, ni d’atteintes à son honneur et à sa réputation. Toute personne a droit à la protection de la loi contre de telles immixtions ou de telles atteintes.’

Am folosit versiunile oficiale de pe site-urile ONU, deci acestea sunt variantele acceptate de juriști și semnate oficial de politicieni. Și totuși ‘privacy’ și ‘vie privée’ nu sunt perfect echivalente.  În general, conceptul își are originea în cultura și dreptul anglo-americane, și vom vedea câteva detalii în continuare. În alte culturi, el este relativ nou sau, când există, are o semnificație mult mai atenuată. Prima frontieră trece pe undeva, prin Europa, unde singurătatea caselor din zonele scandinave sau germanice, cu obloanele lor închise, dau altă rezonanță și aplicabilitate cuvântului decât curțile sau acoperișurile comune din zona caselor Mediteranei. Cât despre România, o prietenă Facebook observa că românul este guvernat de ‘gura satului’. Pe măsură ce ne îndepărtăm, conceptul devine din ce în ce mai vag. Multe limbi au adaptat ‘privacy’ ca neologism, indoneziana, de exemplu, dar și italiana (‘la privacy!’)

Limba română se pare că încă nu a găsit cuvântul potrivit, sau în orice caz nu ‘un cuvânt potrivit’. Poate că va apărea un neologism în viitor. Merită, cred, să menționez câteva dintre comentariile prietenilor cărora le mulțumesc și pe această cale pentru că au răspuns și au contribuit în acest fel la acest articol, dând curs unei întrebări puse pe Facebook (unde altundeva?). Între ei și ele, se numără juriști, scriitori, specialiști în IT, și toți sunt mânuitori aleși ai limbii române. În total cam 35 de răspunsuri. Una dintre propunerile cele mai populare a fost ‘sferă privată’ sau ‘sferă personală’. Două prietene juriste care cred că nu se cunosc între ele, dar nu numai ele, au recomandat ‘viață privată’. Au mai fost propuse ‘intimitate’, ‘spațiu particular’, ‘spațiu personal’. Dintre construcțiile verbale mai complexe care au fost sugerate menționez ‘protecția intimității’ și ‘protecția vieții private’. Interesant este că doar doi dintre prietenii care au răspuns au propus termenul pe care eu îl folosesc uneori – ‘confidențialitate’ sau ‘confidențialitatea informației personale’.

Și acum, dacă știm despre ce vorbim, să vedem care este sursa juridică și istorică a noțiunii de ‘sfera privată’ (am ales cea mai populară propunere). Documentul de referință al democrației americane este Constituția Statelor Unite. Drepturile fundamentale sunt grupate în primele 10 Amendamente ale acestui document, care formează ‘Bill of Rights’. Între acestea, al 4-lea amendament definește ‘the right of the people to be secure in their persons, houses, papers, and effects against unreasonable searches or seizures’, adică dreptul cetățenilor de a fi protejați contra perchezițiilor sau confiscărilor nejustificate, ca persoane, în case, cu documentele și obiectele care le aparțin. Amendamentul a fost redactat, dezbătut și aprobat între 1789 și 1791, și stabilește principii fundamentale importante, dar poartă și amprenta vremii când a fost emis. Aspectul central, desigur, este prevenirea arestărilor abuzive (protejarea persoanelor fizice). Urmează stabilirea frontierelor spațiului privat, și aici, pentru sfârșitul secolului 18, lucrurile erau clare. Orice incursiune în casa (sau proprietatea) unui cetățean trebuie să aibă o justificare juridică, iar abaterile sunt infracțiuni. În momentul în care ai ridicat un gard sau ai închis o ușă, ai definit spațiul tău privat. Nimeni nu poate intra fără aprobarea ta sau fără un ordin judecătoresc. Doar câteva decenii mai târziu însă, a devenit clar că avansurile tehnologiei făceau din cuvintele înscrise în Constituție un text puțin aplicabil și neadaptat unor situații noi, create de servicii și tehnologii apărute între timp, cum erau, de exemplu, serviciile poștale, telegraful și, ceva mai târziu, telefonia. Fotografia și o presă din ce in ce mai agresivă se adăugau la intruziunile în spațiul privat, care nu mai era bine definit de garduri sau de zidurile caselor.

Textul de referință al definirii sferei private este un articol publicat în 1890 în Harvard Law Review de către avocații bostonieni Samuel Warren și Louis Brandeis. Acesta din urmă avea să ajungă judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite. Considerat unul dintre cele mai influente eseuri din istoria dreptului american, articolul era primul din Statele Unite care susținea dreptul la intimitate (‘privacy’), articulând acest drept în primul rând ca „dreptul de a fi lăsat în pace”. Cei doi pledau pentru o extindere a dreptului la proprietate garantat de Constituție la ceea ce ei numeau ‘inviolabilitatea persoanei’ sau, în termeni mai moderni, apărarea sferei private. Argumentația includea pericolele introduse de noile tehnologii, care nu existau și nu fuseseră prevăzute la scrierea Constituției. În bună tradiție juridică americană, cei doi avocați propuneau nu o schimbare sau amendare a Constituției (acțiune foarte rară în legislația americană, la care se recurge doar în cazuri excepționale), ci o extindere, prin interpretarea textelor existente. Într-unul dintre primele cazuri în care au fost testate limitele sferei private, o femeie din New York, pe nume Abigail Mary Robertson, a dat în judecată în 1902 o fabrică de făină care îi folosea, fără permisiune și fără a o înștiința măcar, fotografia pe ambalajele produselor ei. Face parte imaginea fotografiată din sfera privată a unui cetățean? Încalcă cu ceva legea cel care o folosise? În definitiv, nu dăunează cu nimic persoanei respective și nici nu-i calcă pragul casei.

Secolul 20 a adus noi invenții, noi sisteme de înregistrare a datelor personale, noi riscuri de invazie a sferei private. Legislația a încercat să țină pasul cu aceste evoluții. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, la Paris, ca Rezoluția 217 a Organizației Națiunilor Unite, a devenit textul de referință în jurisdicția internațională. Pe măsură ce formele digitale de păstrare și transmitere a informației se generalizează, problemele legate de sfera privată sunt din ce în ce mai strâns legate de protecția datelor personale, anonimizare, dreptul de a fi uitat. Dacă în Statele Unite agențiile federale guvernamentale au responsabilitatea emiterii normelor la nivel național, în Europa acestea sunt apanajul unei combinații dintre normele Uniunii Europene și legislațiile naționale care în teorie trebuie să fie aliniate cu acestea. Legiferarea a început în țările vest-europene în anii ’70, în timp ce în Marea Britanie legea de protecție a sferei private a fost aprobată doar în 1984. Astăzi, toate țările membre în UE sunt supuse normelor regulatorii numite General Data Protection Regulation (GDPR) care au intrat în vigoare în 2018. Conform acestor norme, companiile care colectează, înmagazinează și difuzează informații personale pot fi trase la răspundere pentru orice folosire a acestor date, fără acordul explicit al persoanelor implicate. Pe de-o parte, legislația europeană este una dintre cele mai avansate, iar pe de altă parte, nivelul de implementare și adaptabilitatea la noile tehnologii care apar permanent (un exemplu recent fiind recunoașterea biometrică facială) este foarte inegal. Nu este clar nici dacă Marea Britanie va continua să urmeze normele GDPR, după Brexit. Sunt sigur că nu este ultima dată când discutăm in rubrica CHANGE.WORLD despre aceste probleme.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Apariția în traducere în limba română la Editura Humanitas a eseului ‘Dumnezeu și Golemul’, scris în 1964 de Norbert Wiener, mi-a prilejuit ocazia de a cerceta și a cunoaște câteva aspecte inedite ale istoriei ciberneticii și a biografiilor întemeietorilor acestei discipline care, plecând de la principii și ecuații matematice, și-a găsit aplicabilitatea în domenii diferite ale tehnologiei, dar și ale științelor sociale și disciplinelor umaniste. Posibil ca tocmai generalitatea enunțurilor și aplicabilitatea transdisciplinară a acestora să fie unele dintre motivele principale care au determinat controversele, criticile, interdicțiile cu care cibernetica a fost întâmpinată încă de la apariția sa.

Cibernetica este o metodă transdisciplinară de studiu al sistemelor cu reglare automată, aplicabilă oricărui sistem în care există o buclă închisă (sau buclă de ‘feedback’). Dacă vom considera că un sistem are un semnal de intrare și un semnal de ieșire, bucla de reglare aduce informație despre semnalul de ieșire (influența sistemului asupra mediului sau altor sisteme) înapoi, astfel încât el influențează împreună cu semnalul de intrare comportamentul și structura sistemului. Norbert Wiener definea cibernetica drept ‘studiul științific al controlului și comunicației’, aplicabil mașinilor, organismelor vii, oamenilor și sistemelor sociale. Noțiuni ca adaptare, comandă, convergență, conectivitate, comunicație, eficiență sunt asociate sau fac parte din studiul ciberneticii.

Termenul de cibernetică provine din limba greacă, în care ‘cybernetes’ înseamnă ‘conducător’, ‘cârmaci’, ‘pilot’. Alegerea sa subliniază autonomia sistemului, care este unul dintre principiile de bază ale disciplinei. L-a folosit pentru prima dată Platon, în ‘Alcibiade’, cu semnificația guvernării suverane a poporului. Varianta sa franceză ‘cybernétique’ a fost redescoperită și utilizată de fizicianul francez André-Marie Ampère care în 1834 i-a atribuit semnificația de știință a guvernării în clasificarea sa pentru cunoștințele umane. Sistemele de automatizare în buclă închisă au început să fie studiate și aplicate în primele decenii ale secolului 20 în aparatura de telefonie și a stațiilor de radar. Prima descriere sistemică detaliată a principiilor ciberneticii aparține însă unui român, medicul militar Ștefan Odobleja. Născut în 1902, Odobleja comunicase ideile principale ale teoriei pe care a numit-o ‘Psihologie consonantistă’ la un congres în 1936, pentru a le publica apoi la Paris, în două volume, în 1938 și 1939. În această carte, Odobleja descria principiul de conexiune inversă a sistemelor circulare (‘feedback’) și aplicabilitatea acestuia în psihologie. A apucat să trimită cartea câtorva dintre marile universități ale lumii, când a izbucnit al doilea război mondial. În primele decenii ale regimului comunist, Odobleja, care fusese obligat să părăsească armata, a trăit precar și nu și-a putut continua activitatea științifică. Abia în 1966 a avut acces la lucrările lui Norbert Wiener care puneau bazele teoretice ale ciberneticii și a putut să observe similarități multiple cu cercetările publicate de el cu trei decenii înainte. Wiener murise cu doi ani înainte și Odobleja nu a putut face mai mult decât să publice prin anii ’70 și el o carte în care revendică prioritatea unora dintre ideile de baza ale ciberneticii. A murit în 1978 și este recunoscut astăzi pe plan internațional ca un precursor al ciberneticii, și ca autorul teoriei care aplică principiile acestei discipline în psihologie.

Termenul de cibernetică a fost adoptat oficial de lumea științei în 1947, la o reuniune a matematicienilor și oamenilor de știință din discipline conexe, unde Norbert Wiener s-a oferit să scrie o carte în care să descrie avansurile teoretice și aplicabilitatea practică a principiilor noii discipline. Cartea, publicată în 1948 la MIT, avea să se numească ‘Cibernetica: sau control și comunicare în animal și mașină’. Între savanții care și-au adus o contribuție semnificativă la nașterea noii științe merită să fie menționați Alan Turing, despre care am scris de mai multe ori în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD, John von Neumann – inventatorul automatelor celulare din care a derivat principiul auto-replicării, fundamental in cibernetică, și William Grew Walter – unul dintre primii constructori de roboți.

Cine era Norbert Wiener? Provenea dintr-o familie de imigranți din Europa Răsăriteană. Printre strămoșii săi se aflau rabini și gânditori evrei celebri, printre care Maimonides, faimosul medic și filosof al Renașterii timpurii din Spania secolului 13. Ceva din spiritul enciclopedic al ilustrului sau strămoș s-a transmis probabil peste generații, Wiener fiind nu numai un excepțional matematician, dar și filosof și cercetător interesat de domenii multiple, care a înțeles și a explicat aplicabilitatea descoperirilor tehnice la care contribuise nu numai colegilor săi din comunitatea științifică, ci și publicului larg. Implicat în efortul militar american în timpul celui de-al doilea război mondial, Wiener s-a specializat în acea perioadă în studii balistice care anticipau traiectoriile rachetelor trimise de inamic. De aici au plecat idei legate de predictibilitatea comportării sistemelor determinante și statistice, care aveau să fie încorporate în cibernetică. După sfârșitul războiului, Norbert Wiener a făcut parte din grupul de savanți care a trimis avertismente grave guvernanților în legătură cu efectele descoperirilor și invențiilor făcute posibile de economia de război și riscurile continuării utilizării acestora în scopuri militare. Aici pozițiile sale s-au despărțit de cele ale unora dintre colegii săi de generație, cum a fost de exemplu von Neumann. Restul vieții (până la moartea timpurie în 1964, în urma unui atac de inimă) l-a petrecut dezvoltând teoriile sale mai mult pe plan filosofic, popularizând și explicând știința la a cărei apariție contribuise. Cartea recent tradusă în limba română, ‘Dumnezeu și Golemul’, a căpătat în timp statut de testament intelectual, mai ales că prima ediție a fost publicată cu câteva săptămâni înainte de moartea sa. Este nu numai o excepțională carte de popularizare, dar și o colecție de previziuni și avertismente care rămân cât se poate de actuale, la 55 de ani de la apariție. Găsim în ea dezbateri despre inteligența artificială, relațiile dintre mașini și oameni, consecințele sociale ale progreselor medicinii și ale prelungirii vieții umane.

Pozițiile pacifiste ale lui Norbert Wiener nu au putut preveni respingerea ciberneticii în țările comuniste, în primii ani după apariția cărții sale fundamentale. Cibernetica a fost etichetată în Uniunea Sovietică drept ‘știință burgheză reacționară’, în ilustra companie a altor ramuri științifice cum erau genetica sau psihanaliza. Deși inginerii sovietici aduseseră contribuții semnificative în domeniile electronicii sau automatizării, studiul sau proiectarea în disciplinele tehnice ‘capitaliste’ erau imposibile, iar contactele cu cercetătorii străini, sporadice și strict controlate. Un episod anecdotic este legat de traducerea în limba rusă în 1953 a cărții fundamentale a teoriei informației, a lui Claude Shannon. Editorul cenzor a eliminat toate paragrafele suspectate de a transmite conținut ideologic interzis, inclusiv un capitol întreg care fusese prea abstract, dincolo de capacitatea sa de înțelegere. Volumul nu mai avea nicio logică. Situația această a durat până după moartea lui Stalin. Un dicționar științific publicat în 1954 încă mai condamna cibernetica pentru „echivalarea mecanică a proceselor în natură, în societate și în sistemele tehnice, înlăturând astfel dialectica materialistă și fiziologia științifică modernă elaborată de Ivan Pavlov”. Abia după 1955 ‘științele burgheze’, între care și cibernetica, au fost ‘reabilitate’. Cartea lui Norbert Wiener a fost publicată în 1958. În același an lua ființă un Institut de Cercetări Cibernetice, condus de o personalitate remarcabilă, numită Viktor Glushkov (1923 – 1982), un vizionar care, dacă ar fi trăit în Occident, ar fi fost probabil astăzi considerat unul dintre întemeietorii informaticii moderne. Glushkov și colegii săi au propus în 1962 crearea unei rețele de 30 de mii de calculatoare (OGAS) care să lege centrele informatice ale întregii Uniuni Sovietice. Propunerea preceda cu un an primele discuții la firma BBN în Statele Unite despre o rețea informatică similară. Aveau să mai treacă șapte ani până la primii biți transmiși pe rețeaua ARPANET, precursoare a Internet-ului de astăzi. Glushkov nu a reușit însă să convingă autoritățile de partid și de stat sovietice. Planurile sale aveau să fie respinse. La fel cum Stalin și acoliții săi se temuseră de cibernetică, o știință cu aplicabilitate în domenii diferite ale vieții și tehnologiei, concurentă potențială a socialismului ‘științific’, nici Brejnev și cei din jurul lui nu s-au grăbit să aprobe un proiect care făcea transmiterea și accesul la informație mai eficient și mai rapid. Cu câteva decenii mai târziu, în memoriile sale, Mihail Gorbaciov avea să menționeze decalajele tehnologice în domenii cum erau cibernetica și transmiterea informației ca fiind unul dintre motivele principale ale crizei sistemului comunist, care a culminat cu prăbușirea acestuia în URSS și Europa Răsăriteană. Se poate spune că URSS plătea lipsa buclei de control invers.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)