Paul Verhoeven and Quentin Tarantino belong to a separate category of directors. Their films loaded with violence and in the case of Verhoeven and eroticism, both explicit and extreme to the conventional tastes, risk calculated and intentionally attracting the public for the wrong reasons. Paul Verhoeven‘s ‘Zwartboek‘ (‘Black Book’ or ‘Black Book’) from 2006 is in many ways similar to ‘Inglourious Basterds‘ which Tarantino brought to the screens in 2009. Both films are approaching the final period of -the Second World War in a very different way from other films dealing with this war, the Resistance, and the Holocaust. The two films copiously use elements from the spy and action movie kit to tackle a theme where there apparently wouldn’t be much room for an entertainment atmosphere. In addition, both films use the entertainment vehicle to bring to light less-known and less-accepted aspects, some very uncomfortable, about those spent in that troubled historical period.
The story takes place in the last year of WWII in the occupied Netherlands, a period during which the mass deportations of Jews by the Nazis and their local accomplices took place. Rachel Stein, the main heroine of the film (played by the attractive and talented Carice van Houten ), a young and beautiful Jewish singer, sees the Dutch family hiding her killed, and then her entire family slaughtered in an attempt to save themselves by fleeing to liberated Belgium. Obliged to remain in the Netherlands, she joins a Resistance group. Receiving the mission to infiltrate the German command in The Hague, she meets the Gestapo chief, discovers that he is more human than many of his subordinates and falls in love with him. This relationship is just one of the less believable elements of a plot that is about as realistic as a James Bond movie script. The non-credible love story between the Jewish survivor and resistant and the Gestapo chief cannot end well, and after the end of the war, Rachel (or Ellis in her assumed identity) is suspected of treason and accused of collaboration with the Nazis. The end of the war does not mean justice for all criminals or relief for all their victims. All will end well, somehow, for those who will survive.
145 minutes of screening pass quickly for action movies fans. From a visual point of view ‘Black Book‘ often looks like a Hitchcock movie, except that the element of psychological terror adds a lot of explicit violence plus the dose of eroticism characteristic to most of Verhoeven‘s films. But these should not distract attention from a few unique elements. History is not at all embellished in this movie. Jews trying to save their lives buy their freedom with money, jewelry and gold bars. The help received from others is not always disinterested, and Jews are often robbed and betrayed. The members of the Resistance are not presented strictly under a heroic light, there are also traitors among them, they are divided by ideological and religious conflicts. Not all Germans in the movie are ‘bad guys’ and not all Dutch are ‘good guys’. The post-Liberation justice is far from impartial, and the behavior of the victors towards those suspected of collaboration is as violent and humiliating as the one of the Nazis, even if it is adorned with national colored flags. ‘Black Book‘ was the returning home movie of Verhoeven after a two decades career in Hollywood. The film was well received despite its critical aspects. Verhoeven‘s style is visible not only in the visual treatment and the commercial cinematographic elements, but also in the extreme ambiguity of some of the situations. As for many of his films, from ‘Black Book‘ we will later remember the controversies.
Irakul se află de mai multe decenii în centrul atenției comentatorilor politici și a presei internaționale, și imaginea pe care o avem despre această țară este departe de a fi pozitivă. Hibridul statal născut cu un secol în urmă din deciziile politicienilor țărilor învingătoare în Primul Război Mondial pare să fie bântuit de sectarism religios, teroare politică, dezbinări și prăpăstii interne care toate duc la o permanentă instabilitate și stare de violență. Foarte puțin se știe despre tradiția culturală a acestei părți a lumii, despre coexistența diferitelor religii și populații în zona care a fost cândva, cu milenii în urmă leagănul civilizației. Atunci când din Irakul sfâșiat de războaie apare un scriitor ca Ahmed Saadawi și o carte stranie, puternică, greu de lăsat din mână la lectură și greu de uitat după aceea, aceasta este pentru majoritatea cititorilor lumii o surpriză. Și totuși poate că nu ar trebui să fim atât de surprinși. Cartea se numește ‘Frankenstein în Badgad’ și ea poartă și transmite durerea prezentului acestei țări dar și talentul unui scriitor informat și sincronizat cu literatura modernă bună a lumii. În limba română romanul lui Ahmed Saadawi a apărut în colecția ‘ficțiune fără frontiere’ a Editurii Paralela 45, tradus de Cătălina Stanislav, însă nu direct din araba în care a fost scrisă ci din ediția engleză tradusă din arabă de Jonathan Wright, ediție care a ajuns pe lista scurtă a finalistilor premiului Man Booker. Din păcate traducerea in română conține erori și gafe, și editarea destul de neglijență a lăsat cam multe dintre acestea să scape filtrului obligatoriu dinainte de publicare. Dar și așa, plăcerea și impactul lecturii sunt incontestabile. Avem de-a face cu o carte remarcabilă.
Acțiunea cărții se petrece în
Bagdadul anului 2005, la doi ani după războiul care a dus la înlăturarea dictaturii lui Sadam Hussein. Țara se află
sub ocupație americană,
dar nu există în
carte niciun personaj american. Spre deosebire de filmele, cărțile și
reportajele văzute și
citite de noi, această carte prezintă perspectiva
irakiană a situației,
cu violența și
atacurile teroriste, cu noul regim instabil și
corupt, cu locuitorii orașului încercând să-și continue viețile
într-o lume dominată
de frică și
de moarte. Moartea este omniprezentă, cei vii și
cei morți sunt
tot timpul împreună,
tranzițiile între
viață și
moarte par firești
și funcționează
în ambele direcții.
Sufletele își
caută corpuri pentru a se bucura de odihna
eternă, chiar și
atunci când adăposturile
lor vremelnice le sunt spulberate de explozia vreunei bombe:
‘Toți au visat ceva despre
Hasib. Părți dintr-un vis completau părțile care lipseau dintr-un alt vis. Un
vis mic umplea golul dintr-un vis mai mare și totul era cusut astfel încât să
recreeze un corp visat pentru Hasib, care să plece împreună cu sufletul lui
care încă plutea deasupra capetelor lor și-și căuta odihna pe care n-o putea
găsi. Under era corpul la care trebuia să se întoarcă pentru a-si putea ocupa
locul printre cei care trăiesc în uitare?’ (pag. 39)
Observați
în pasajul citat mai sus comunitatea în vis a membrilor familiei șocați și
îndoliați de moartea subită a bărbatului care le fusese soț, fiu, frate, tată.
Visele comune sunt o temă a realismului fantastic sud-american (de exemplu la
Marquez) – iată-le transportate în Orientul Mijlociu arab. Este unul dintre
exemplele mozaicului de stiluri și tematici care pot fi identificate în această
carte, în care se întâlnesc tradițiile literare ale horror-ului gotic cu
povestirile realiste sau fantastice, credibile sau nu ale orientului,
thriller-ul politic și satira socială. Cartea este structurată ca o colecție de
povestiri în tradiția arabă și persană, oferind perspective narative diverse,
în care Hadi, neguțătorul de vechituri, eroul și povestitorul principal joacă
succesiv rolurile de narator și magician creator al unui monstru, victima și
călău. Narațiunea are loc în spațiul tradițional al cafenelei arăbești dar și
prin intermediul magnetofoanelor portabile aservite noilor culegători de
povești adevărate sau inventate – ziariștii. Celălalt personaj principal al
cărții este ziaristul Mahmoud Al-Sawadi, un alter-ego al autorului, care
străbate perioada de tranziție de după dictatură încercând să-și exercite
corect profesiunea de ziarist independent. Îl vor ajunge din urmă însă
intrigile politice și efectele corupției, dar mai ales o realitate în care
violența este o prezență zilnică. Un incident real pe care mi-l amintesc și eu
din acea perioada, în care sute de oameni au pierit în panică pe un pod, este
relatat ca o manifestare a unei lumi în care locuitorii Bagdadului își
populează propriile corpuri ca niște zombies:
‘ … figurile astea care
hoinăreau pe pod erau fantome care trăiau în corpurile oamenilor. Dormeau și se
odihneau în corpurile alea fără ca oamenii să fie conștienți de ele sau se
trezeau și scăpau puțin de acolo și se plimbau in afara corpurilor oamenilor,
dar numai atunci când oamenii erau speriați. După spusele astrologilor, aceste
fantome se numeau towabie al-khouf, “rudele fricii”.’ (pag. 109)
Comentariul politic implicit este
lipsit de prea multă speranță. Elementul dominant este frica, nutrită de
conflicte mai vechi și mai noi între diferitele religii și curente politice.
Scriitorul se abține de la a-și împărți compatrioții în ‘buni’ și ‘răi’:
‘ … cred că toată lumea e
responsabilă într-un fel sau altul. Aș merge și mai departe și aș spune că
incidentele cu securitatea și tragediile pe care le vedem vin dintr-un singur
lucru – frica. Oamenii de pe pod au murit pentru că erau speriați de moarte. În
fiecare zi murim din aceeași frică de moarte. Grupurile care au oferit adăpost
și sprijin pentru al-Qaeda și celălalt grup au creat și mobilizat milițieni să
se protejeze de al-Qaeda. Au creat o mașină a morții care lucrează în altă
direcție, pentru că ii e frică de celălalt. Și o să vedem din ce in ce mai
multă moarte din cauza fricii.’ (pag. 119)
Monstrul zămislit pentru a respectă
cutuma islamică a integrității corpului care adăpostește sufletele în călătoria
eternă, este, inevitabil, un hibrid al victimelor violenței teroriste oarbe.
Pentru a regăsi liniștea sufletelor pe care le adăpostește, el începe o acțiune
de răzbunare a morților care îl însumează. Poate violența fi răscumpărată prin
mai multă violență? Într-un pasaj genial Ahmed Saadawi construiește o metaforă
macabră asemănând monstrul creat după imaginația lui Mary Shelley cu caracterul
hibrid al entității irakiene:
‘Pentru că sunt făcut din
părți din oameni din medii diverse – etnii, triburi, rase și clase sociale – eu
reprezint amestecul imposibil la care nu s-a ajuns niciodată în trecut. Sunt
primul cetățean irakian adevărat … ‘ (pag. 140)
Dacă Mary Shelley și romanele de
horror derivate din creația ei sunt una dintre sursele principale de inspirație
a lui Saadawi, o alta o reprezintă fără îndoială cărțile lui Franz Kafka. În
Bagdadul de după căderea lui Sadam Hussein funcționează tot felul de ‘servicii’
aservite noului regim sau ducându-și propriile politici și apărându-și
propriile interese. Printre ele, facem cunoștiință prin intermediul eroilor
cărții cu Departamentul de Urmărire și Căutare condus de comandantul de brigadă
Majid, care are în stafful sau o echipă întreagă de astrologi magicieni a căror
sarcina este să prezică viitoarele atacuri cu bombe, locul lor exact și cine
sunt instigatorii. Rapoartele lor sunt apreciate ca eficiente și folosite în
mod operativ, ceea ce nu pare de loc straniu într-o lume guvernată de
arbitrarul violenței, în care coexistă viii cu corpurile lor și morții cu
spiritele lor.
‘În ultimii trei ani,
localnicii auziseră multe povești, nu cu mult mai plauzibile. Oameni morți
ieșiseră din carcerele subterane ale serviciilor de protecție și oameni care nu
existau apăruseră de nicăieri în față ușilor rudelor lor. Erau oameni care se
întorseseră din călătorii lungi cu noi nume și noi identități, femei care își
petrecuseră copilăriile în celule de închisoare și învățaseră, înainte de
orice, regulile și convențiile pentru a te înțelege cu temnicerii. Erau oameni
care supraviețuiseră multe morți în timpul dictaturii, doar ca să se confrunte
cu o moarte inutilă în era “democrației” – când, de exemplu, o
motocicletă a intrat în ei în mijlocul drumului. Credincioșii și-au pierdut
credința atunci când cei care și-au împărtășit convingerile și suferințele i-au
trădat pe ei și principiile lor. Necredincioșii deveniseră credincioși când au
văzut “meritele” și beneficiile credinței. Lucrurile stranii care
ieșiseră la lumină în ultimii trei ani erau prea multe ca să poată fi
numărate.” (pag. 222)
‘Frankenstein în Bagdad’ este o carte a cărei lectură poate fi lejeră sau dificilă. Va fi lejeră pentru cei care o vor citi ca pe o carte de horror dublată de o satiră socială. Este bine scrisă, și are multe momente de umor, macabru dar de comic autentic. Are farmec oriental amestecat cu miros de praf și sânge. Este o carte dificilă pentru că faptele și mai ales starea de lucruri care sunt descrise în carte sunt extrem de greu de înțeles și imposibil de acceptat. Cred că este însă o carte foarte utilă cititorilor care trăiesc departe de această parte a lumii, și care au aici ocazia să citească despre fapte cunoscute parțial din actualități, din perspectiva celor care le trăiesc în toată grozăvia lor. Acești cititori își vor pune întrebarea, poate, dacă în acest amestec de violență absurdă, de fărâmițare tribală, etnică și religioasă, de teroare și corupție, mai există speranță pentru această parte a lumii, pentru această țară, pentru oamenii care trăiesc în ea și care și-ar dori o viață în pace și liniște. Unul dintre răspunsurile posibile, unul dintre semnele de speranță este chiar existența unor scriitori ca Ahmed Saadawi și a unor cărți ca ‘Frankenstein în Bagdad’.
What do Quentin Tarantino and Pedro Almodóvar have in common? A lot, of course. First of all, both are among the most important film directors of the generation with which we have the chance to be contemporaries. Each of them released on screen at the Cannes Festival this year a film that deals with the world of film and its heroes. Films belong to the category I call ‘movies about movies’, an apparently narcissistic preoccupation of cinematography, but one that has resulted in many memorable films. Apparently Almodóvar‘s film, ‘Pain and Glory‘ is more personal, many of those who saw it defined it as autobiographical. I dare say that Tarantino‘s “Once Upon a Time in … Hollywood” is largely a personal film, which tells a lot about the American director who is still threatening us to put an end to his film career. It tells it of course, in his own special style. The Tarantino style.
The most frequently heard criticism of this film is the one that claims it is too long. Maybe it’s a justified claim. Maybe out of the 161 minutes of screening, 20 or 30 or 40 could have been cut out and then there would have also been a better balance between the two episodes that make up the story, episodes which take place six months apart, in 1969. But I must confess that I enjoyed each of these 161 minutes. Tarantino managed to transport us in his version of that year at the end of a decade that transformed America and the world, into the universe of the movie studios and in the Hollywood streets populated by famous actors and hopeful extras, by hippies and riches, a puzzle of bright kitsch and contrasts. I enjoyed the episodes from the films and television shows of the time, and I enjoyed sharing with the character of Sharon Tate, the starlet with a tragic destiny, in the darkness of a cinema hall the spectators’ reactions to her acting in a supporting role in her last movie. Tarantino was only a child that year, but his insider vision over time, the combination of reality and imagination, between vintage films and his own implants works very well.
Tarantino also provides to Leonardo DiCaprio and Brad Pitt the opportunity of some of the fine roles in their fine careers. DiCaprio is fantastic in the role of the actor who feels his career is fading out and that his age catches behind before he managed to impose himself as a great star. His character is a combination of kitsch and self-doubt masked by boasting. Pitt ris his partner, a very Tarantinoesque role, and he again demonstrates the good reasons why he is the director’s favorite actor. Even Al Pacino finds the opportunity in this film to play a sapid and important supporting role in the story. For much of the film, we have the illusion that Tarantino has renounced explicit violence as a means of cinematic expression. The last part of the film proves us wrong, the ending is spectacular, one of these that we expect from him, spectacular not by the graphics of violence (which is not lacking) but by ideas. Same as he has recovered in other well-known and controversial historical episodes, such as World War II and the Holocaust or civil war and slavery, Tarantino does not hesitate here to rectify history and to make justice, the way he knows to do it, a la Hollywood. Exaggerated? Implausible? Let’s not forget the title of the movie. Fairy tales can be a source of serious lessons but the genre is not obliged to adhere to historical truths. In addition, we can, at any age, enjoy their beauty and charm.
‘Crazy Movies Club’ is the name of the cycle in which our local cinema included Mel Brooks‘ ‘ Young Frankenstein ‘. I think it’s a very appropriate setting for the Brooklyn-born comedy creator’s personality, though this movie is one of the more ‘restraint’ ones in his successful career as an author and director of comedies and parodies for the big screen. Everything is relative, of course, as we are dealing with Mel Brooks.
Having managed the breakthrough with ‘The Producers‘ in the late 60s, the 70s were for Mel Brooks the years of consecration. Most of his films from this period were parodies of the classic genres of American cinema, or in other words ‘Hollywood parodies Hollywood’. What sets Mel Brooks apart from other parody filmmakers who followed (and imitated) him is the audacity to break Hollywood’s film and censorship conventions, but especially his deep knowledge and respect for the film genres that he is approaching. Mel Brooks‘ kind of respect, of course. In the case of ‘Young Frankenstein‘, the original story lines from Mary Shelley’s novels and classic horror films from the 1930s are taken. The film is filmed in black and white, Mel Brooks being one of the first directors to understand the stylistic value of working with ‘vintage’ technical means. Even sets from the classic Frankenstein films made 40 years ago were reused. On top of all this, however, a healthy dose of Mel Brooks‘ craziness was added.
Some of the comical ideas and many gags are memorable. At some moment the actors started to improvise, and being excellent comedy actors, the result is that they have fun and entertain us, the viewers. Gene Wilder (who also participated in writing the script) is perfectly in the role of the young Frankenstein who travels to Transylvania following in the footsteps of his famous and controversial grandfather, resuming his comical and frightening experiences and adventures. Marty Feldman is a tailor made partner, with an uncommon sense of humor. I was less impressed with Peter Boyle who could never forget Boris Karloff, but instead I was delighted with Gene Hackman , an actor whom I particularly appreciate, in an episodic composition role. Even if it doesn’t reach the maximum level of comedic intensity of Mel Brooks‘ best films, ‘Young Frankenstein‘ remains a quality entertainment today.
The local cinema offers us each year a meeting with Czech cinema in a week that combines films from the Czechoslovak film school of the 1960s with movies recently produced in the Czech Republic. From this year’s selection I chose yesterday to see ‘Shotgun Justice‘, whose title in Czech, as if more appropriate to the ironic approach of the whole film, is ‘Teroristka’ (‘The Lady Terrorist’). The film is a combination of a comedy of situations and of a social satire, a film that aims to please and amuse the viewers, but also to tell some bitter truths about today’s Czech Republic.
The situation described in the film is well known to Eastern Europe viewers from their own countries where after the fall of communism the savage variant of market capitalism was installed, a world in which the “local barons” took control over villages, cities, or entire regions, hand in hand with corrupt politicians. This is the case of the village where the story of director Radek Bajgar‘s film takes place, until an old retired teacher decides that if she already lives in the Wild East dominated by the mob, where the rules of grammar and decency as well as the rule of law value nothing, the change must be brought with the methods of the wild East and with the weapons of the mob. A tragic situation approached with the tools of comedy, because, as you can imagine, a retired teacher does not easily become a professional murderer at the age of 72.
I liked the movie, despite some obvious weaknesses. The idea of the movie has a dose of welcome insanity. There is emotion in the story-telling, and the team of actors is performing reasonably well, despite a too rude split of roles between ‘good gals’ and ‘bad guys’. The actress who plays the lead role, Iva Janzurová , is probably a Czech film diva, she has personality, humanity, and a dignity that captivates viewers. The action is well constructed, although the key scene of the film looks more like filmed theater. Not everyone will be satisfied with the final that resolves the conflicts too easily and too well. The realities, unfortunately, are different, the spectators will say. Some of them will, however, add that it is desirable that good should prevail upon evil, at least in the movies.
Often, when we want to tell or write appreciatively about an art documentary film that describes an exhibition or a museum, we use the expression – ‘watching the film is similar / second best to the experience of visiting the exhibition or the museum’. In the case of the documentary ‘David Hockney at the Royal Academy of Arts‘ which is part of the ‘Exhibition on Screen’ series coordinated and directed (most of the films) by Phil Grabsky, I think this comparison says too little. In fact, by choosing to focus on two exhibitions with a well-defined theme as artistic genres (one of landscapes, the other of portraits), Grabsky offers us in this documentary not only the opportunity to see the works in perfect visual conditions, without the crowds, without physical or financial efforts, but also an in-depth critical approach to a stage in the evolution of one of the leading contemporary artists of the United Kingdom and the world, still in full physical and creative form more than half a century since the beginning of his career as a painter.
Having become a member of the Royal Academy of Arts, David Hockney was offered the opportunity to repeatedly exhibit at the historic headquarters of the reputed institution at Burlington House in London. Together with curator Edith Devaney, Hockney has designed two exhibitions that focused on a distinct artistic genre. ‘A Bigger Picture’ from 2012 gathers landscapes, many large dimensions composed of paintings, outdoors painted in a light and with an impressionistic freedom, but using a kind of acrylic colors that combine an excellent mixing and synthesis capacity. with the necessary resilience to the artistic process under changing environmental conditions. ’82 Portraits and One Still Life ‘from 2016 is a collection of works done in fixed format and in limited time (20-22 hours in front of the sewer in three working days with models from the circle of friends and collaborators). On the one hand Hockney is an artist who needs frames and frames – geometric or in time. On the other hand, these component elements are combined in a unitary design and architecture. Each of the two exhibitions can be viewed as a work of art itself, a complex construction, a meditation of an artist at maturity on two of the major artistic genres of figurative art.
I believe that Phil Grabsky made an excellent choice by selecting these two new exhibitions by David Hockney. He had alternatives, too, because around the same time Hockney had several major retrospective exhibitions on display at major museums around the world, including Tate Modern. By renouncing to review the timeline of the painter’s career (there is no painting with a swimming pool in the movie!) in favor of filming two recent exhibitions, Grabsky not only left space for a in depth examination of the works at this time of artistic maturity, but also recorded the artist’s opinions about the phase in which he is, about his artistic past, present and future, about the connection with nature in landscapes and with the people painted in portraits. I am convinced that the two extensive interviews taken by Tim Marlow concerning the two exhibitions will remain for the future generations important documents in understanding the artist and man. ‘David Hockney at the Royal Academy of Arts‘ is the documentary I liked most of the ones I’ve seen so far in the ‘Exhibitions on Screen’ series. I don’t know what I could ask more from an art documentary.
Autoarea cărții ‘Povestea secretă a
speciei umane – Cum ne sunt modelate identitatea și viitorul de ADN și de
istorie’ publicată în 2014 și apărută la noi în 2019 la Editura Humanitas este
ziarista Christine Kenneally. Născută în
Australia în 1968, se află la a doua sa
carte. Cartea de debut, ‘Primul cuvânt’, publicată în 2007 se ocupă de
legăturile dintre lingvistică și istorie. În volumul publicat acum, care este
vizibil rezultatul unei documentări excelente și a unui mare număr de
interviuri cu experți și persoane legate de temele abordate în carte, Christine
Kenneally abordează o altă disciplină care influențează și oferă noi
instrumente de cercetare istoriei și cunoașterii individuale a lumii și
societății din jur – genetica. Tema este incitantă, lectura cărții este
pasionantă în multe momente, și cititorul care urmărește cele două domenii –
istoria și genetica – are ocazia să afle multe lucruri noi din lectura cărții,
unele surprinzătoare.
Genul acesta de demers care încearcă
să explice istoria prin intermediul informației și uneltelor oferite de științe
complementare nu este nou. Cel mai faimos exemplu este desigur cel al
psihanalizei. Începând cu întemeietorul acesteia, Sigmud Freud, și continuând
cu discipolii săi mai vechi și mai recenți, au fost încercate interpretări
psihanalitice ale fenomenelor istorice, sociale, culturale, la nivel personal
dar și generalizări la nivelul grupurilor sociale mai mici sau mai mari sau
chiar dincolo de acestea. Se impune precauție, cu atât mai mult cu cât genetica
este o știință care se află la începuturile sale, iar datele ei trebuie
interpretate cu atenție deoarece rezultatele testelor genetice sunt de multe
ori statistice și nu concluziv deterministe:
‘Până la urmă, toată lumea
care apelează la testele genetice referitoare la istoria familiei sau la propria
sa situație medicală ar trebui să știe că știința pe care se bazează, oricât ar
fi de bogată și interesantă, se află de-abia la început. Acest moment este
pentru știința genomică ceea ce erau anii ’70 și ’80 pentru computere. Pe
atunci, Steve Wozniak, Steve Jobs și toți eroii necunoscuți ai erei digitale
își construiau în garaj primele protocomputere personale. În zilele noastre
majoritatea dintre noi folosim în fiecare zi nu unul sau două, ci mai multe
aparate digitale. Dacă toate computerele din lume s-ar bloca, lumea nu ar mai
funcționa. Cei ce se folosesc de servicii genetice trebuie să tolereze un
anumit grad de incertitudine, în măsura în care știință avansează. Însă în ceea
ce privește genomul probabil că anumite incertitudini vor exista întotdeauna.’ (pag. 374)
Călătoria
intelectuală la care ne invită Christine Kenneally are că temă principală
modalitățile în care ADN-ul uman și știința geneticii influențează societatea
(la nivel macro și la nivel individual) și felul în care societatea influențează
ADN-ul. Dacă prima parte este oarecum intuitivă, ceea de-a doua are nevoie de
demonstrație, și aceasta va deveni evidentă pe măsură ce avansăm în lectură.
Primele capitole ale cărții sunt însă dedicate ramurii oarecum ezoterice a
studiului istoric care este genealogia. Aceasta are nevoie, în opinia autoarei,
de o reabilitare în societatea modernă. Afirmația aceasta mărturisesc că m-a
surprins, dar argumentele Christinei Kenneally sunt solide. Genealogia, pe care
o consideram ca o disciplină onorabilă care caută să descopere și să
documenteze orginea familiilor (regalității, nobilimii, dar și a oamenilor de
rând) a fost pe larg folosită în ultimul secol și jumătate în scopuri
discriminatorii politice și rasiale. Termenul de ‘genetică’ a fost introdus în
1906 de omul de știință englez William Bateson, și această nouă știință s-a
bazat pe trei piloni principali în prima sa perioadă: ereditatea, evoluția, și
eugenia (selecția genetică artificială).
Selecția genetică, pe care Kenneally o numește ‘cea mai rea idee din
istorie’, are o vechime istorică dovedită, una dintre primele sale formulări
teoretice apărând în ‘Republica’ lui Platon. Exemplul cel mai cunoscut este
reprezentat desigur de legile rasiale din perioada nazistă în Germania sau cea
fascistă în alte țări ale Europei în prima jumătate a secolului 20, dar vom
găsi în carte nu puține exemple de teorii de inginerie genetică care proliferau
și în Statele Unite, Anglia, Australia. În unele dintre aceste țări eugenia sub
diverse forme inclusiv sterilizările forțate era legiferată si practicată.
Christine
Keneally examinează câteva dintre cazurile în care istoria originilor
familiilor a fost studiată și documentată în mod detaliat și pune întrebări în
legătură cu felul în care informația despre ascendență a fost descoperită,
despre ceea ce generațiile precedente au transmis celor care au venit după ele,
și despre ceea ce au trecut sub tăcere. Australia, țara sa natală, este
exemplul pe care îl cunoaște cel mai bine, și în cursul cercetării autoarea
descoperă chiar în familia sa detalii genealogice care nu îi erau cunoscute.
Tasmania, provincia insulară din sudul Australiei, unde în prima jumătate a
secolului 19 au fost deportați deținuții considerați cei mai periculoși, este
un caz extrem, al unei insule care încercase să-și uite istoria, acesta fiind
prețul încercării (reușite de altfel) de a creea o societate nouă pornind de la
ce este mai rău în alta. Am vizitat Tasmania acum doi ani, este unul dintre
locurile cele mai liniștite și cele mai civilizate din lume pe care mi-a fost
dat să le văd, o dovadă, cred eu, că tendințele de criminalitate și de
imoralitate nu se transmit în masă, și dacă ele se transmit importanța lor este
relativ redusă în comparație cu influența condițiilor sociale și economice. Alt
exemplu al unei istorii genealogice uitate în mare măsură, a cărei recuperare a
început numai în ultima jumătate de secol sunt irlandezii. Din cei 70 de
milioane de locuitori ai planetei care își asumă o ascendență irlandeză doar
vreo cinci milioane trăiesc astăzi în Irlanda, și cea mai mare parte au pierdut
informația de dinainte de Marea Foamete care a redus fizic populația insulei, a
produs o emigrare în masă, și o discontinuitate istorică, culturală și
lingvistică. Mai puțin explorată în carte este genealogia evreiască pe care am
avut ocazia să o cunosc din alte surse, și ea confruntată cu un eveniment
apocaliptic – Holocaustul -, cu pierderea arhivelor în Europa evreiască
distrusă în cel de-al doilea război mondial, și cu zidul de tăcere al
supraviețuitorilor. Prejudecățile rasiale și tendințele de xenofobie par și ele
să fie transmise în anumite zone din Europa. Orașele din spațiul germanic în
care au avut loc pogromuri anti-evreiești în timpul Marii Ciume din secolul 14
au înregistrat cu 600 de ani mai târziu un număr de atrocități rasiale și de
evenimente antisemite considerabil mai ridicat decât orașele în care nu existau
populație evreiască sau în care nu fuseseră consemnate pogromuri anti-evreiești
in Evul Mediu.
Elementele
de bază ale geneticii sunt prezentate într-un capitol cam pe la mijlocul
cărții. Este bine că ele sunt reamintite, deși nu este explicația cea mai clară
pe care am citit-o în acest domeniu. Ar fi ajutat cred câteva ilustrații, și
poate și un glosar. Un indice de nume și termeni cu trimiteri la paginile din
text unde apar acestea reprezintă singurul aparat critic al cărții.
Sunt furnizate informații
interesante despre culegerea și păstrarea informației genealogice. Istoric cea
mai însemnată colecție de date genealogice a fost construită de Biserica
Mormonă, în a cărei credință există concepția convertirii și botezarii
retroactive a tuturor strămoșilor. În acest scop, de aproape două secole,
voluntarii mormoni culeg și înregistrează datele genealogice nu numai ale
familiilor lor ci și ale altor populații și credințe, când și unde li se
permite. Mai nou au apărut aplicații internetice, baze de date genealogice,
unele gratuite, altele contra cost. În ultimii ani au apărut și probleme legate
de confidențialitatea informației personale genealogice și genetice. M-a
surprins însă că nu este menționat în carte arborele genealogic cel mai celebru
și cel mai tipărit în istorie – cel din Biblie. Noul Testament începe cu
descrierea arborelui genealogic al lui Iisus, descendent din regii vechiului
regat evreiesc, la rândul lor descendenți din primii profeți – 42 de generații
între Avram și Iisus, după Evanghelia lui Matei!
Teza principala în ‘Povestea
secretă a speciei umane’ este că genetica și istoria se combină și se
complementeaza la nivel macro și la nivel personal. Unul dintre exemplele cele
mai spectaculoase menționate în carte este harta genetică a Marii Britanii
întocmită de matematicianul Stephen Leslie și interpretată de arheologul Mark
Robinson. Distribuția genomului locuitorilor actuali ai Marii Britanii cu
caracteristicile moștenite de diferitele grupuri etnice care au ajuns în
insulele britanice și le-au populat de-a lungul timpului a fost apoi suprapusă
pe hărțile istorice ale regatelor și comitatelor din perioada dintre retragerea
romanilor din Anglia (anul 410) și domnia primului rege normand (William
Cuceritorul, 1066). Rezultatele sunt apoi interpretate pentru a da răspuns
unuia dintre marile mistere ale istoriei Evului Mediu – care dintre populațiile
romanice (și ei de fapt în majoritate descendenți din Galia) și saxone a fost
dominantă într-o epocă din care nu au rămas aproape deloc documente scrise și
foarte puține urme materiale? Cei interesați vor găsi răspunsul în carte. Ne
putem imagina oare un studiu similar în legătură cu populația de astăzi a
Transilvaniei? Ar putea analizele genetice da un răspuns decisiv enigmei
istorice și disputelor dintre istoricii români și cei maghiari legate de cele
petrecute în Ardeal în timpul ‘mileniului întunecat’? Iată o temă de cercetare
pentru istoricii si geneticienii viitorului.
Însăși istoria primilor oameni și a
migrațiilor prin care specia umană s-a răspândit din Africa pe celelalte
continente populate primește noi dimensiuni datorită cercetărilor genetice.
Încep să fie elucidate mistere istorice care nu aveau explicații. Dacă originea
speciei umane se află în Africa și migrația din Africa a avut loc acum cam 60
de mii de ani, creând un efect de ‘gât de sticlă’ în evoluție (un grup relativ
mic și izolat cu mulți descendenți de-a lungul generațiilor), atunci cum se
explica osemintele umane găsite în Creta și Israel și datate între 100 și 130
de mii de ani? Analizele genetice demostrează că este vorba fie despre migrații
anterioare, fie despre ramuri noi ale arborelui genealogic al omenirii de
astăzi:
‘Ne-am imaginat migrația din
Africa ca pe o călătorie eroică a unui mic grup de aventurieri temerari ce
pornește către necunoscut. Însă acum se pare că nici măcar atunci nu exista un
“pământ al nimănui”. Locuitorii acestei planete nu includeau doar
neanderthalieni sau denisovani, ci cel puțin încă o populație misterioasă:
așa-zișii “hobbiți”. O specie umanoidă de talie mică ce a existat
până acum 13.000 de ani pe una dintre insulele indoneziene.’(pag.
309)
Fiecare
dintre noi este purtătorul unui cod genetic de o mare complexitate. Suntem cu
toții biblioteci ale unor fragmente de informație moștenite de la cei din
ascendența noastră biologică, și a modificărilor care au avut loc în timpul
vieților lor și a vieților noastre. Moștenirea nu este însă perfect
deterministă, ci statistică. Istoria ‘mare’ este legată de istoria personală a
fiecăruia dintre noi.
‘Istoria genetică nu
urmărește doar evenimentele majore ale trecutului și viețile câtorva
personalități marcante, ci construiește imaginea istoriei bucată cu bucată,
individ cu individ. Iar acest lucru nu numai că te ajută să vezi în adâncul
îndepărtat al istoriei lumii, ci și să descoperi de unde vine ADN-ul tău și ce
urme ți-au lăsat strămoșii în propria ta alcătuire genetică.‘ (pag.
250)
‘ … arborele nostru
genetic personal nu este același
lucru cu cel genealogic, ceea ce înseamnă
că nu toți strămoșii
noștri direcți
au contribuit la genomul pe care îl
avem acum.’ (pag.
266)
Fiecare
dintre noi purtăm informația
generațiilor precedente, de la cei mai vechi până la cei mai recenți strămoși,
dar moștenirea nu este numai genetică, ci
și socială
și culturală.
Din ascendență moștenim caracteristici asemănătoare cu cei care ne-au precedat, dar și markeri genetici și excepții
care nu au nimic de-a face cu aceste trăsături.
‘ADN-ul nu este numai un
document istoric ci și materia din care suntem alcătuiți – un set de
instrucțiuni pentru construirea și funcționarea corpului fiecăruia. ADN-ul ne
modelează stările, comportamentul și aspectul fizic, iar toate aceste calități
determina felul în care ceilalți ne tratează. … În măsura în care vom învăța
cum să interpretăm corpul uman în contextul codului său genetic, vom începe să
înțelegem cum soarta, alegerile strămoșilor și imensa călătorie a ADN-ului de-a
lungul erelor ne afectează viața chiar în aceste clipe.’ (pag. 320)
Ediția
de la Humanitas este tradusă de Andrei și Ancuța Bontaș. Traducerea nu mi-a
produs prea multe greutăți în lectură, dar nu am putut să nu remarc câteva
neglijențe evidente datorate probabil grabei (‘porcușor de Guinea’ în loc de
‘cobai’, ‘bilioane’ în loc de ‘miliarde’) care nu ar fi trebuit să treacă
filtrele reviziei editoriale. Problema principala a acestei ediții a cărții
Christinei Keneally este însă alta. Ea apare cu cinci ani după publicarea
cărții, și acești cinci ani înseamnă enorm de mult timp într-un domeniu științific
atât de nou și de dinamic cum este genetica. S-au întâmplat multe evenimente
semnificative în acest interval. De exemplu a fost concluzionat practic
proiectul construirii secvenței complete a genomului uman. Au apărut noi
aplicații ale geneticii în ceea ce privește medicina personalizată. Au fost
inventate și perfecționate tehnici legate de chirurgia genetică. Dintre
premiile Nobel în medicină, chimie și fizică atribuite în ultimii doi ani, o
mare parte sunt legate de aspecte ale biofizicii, chimiei și aplicațiilor
medicale ale geneticii. În același timp au apărut conflicte și dispute legate
de păstrarea informației genetice personale și de utilizarea acesteia în
scopuri științifice, dar și sociale și chiar și politice. Una dintre
concluziile principale ale acestei cărți este că genetica nu a fost niciodată
departe de controverse, și acest lucru nu se va schimba în viitor. Această
carte oferă informații interesante și este un bun punct de introducere în acest
domeniu. Trebuie însă citită curând, și apoi informația va trebui actualizată
cu lecturi ulterioare. Într-un domeniu atât de fluid și de dinamic cum este
genetica, o ediție de referință nu are șanse să apară în viitorul apropiat.
Hong Kong is the focus of the news these days, and that was another reason to be very curious to see ‘Chungking Express‘, a film made in 1994, a few years before the start of the process in which Hong Kong will return – in half a century – to be an integral part of China. Director Kar-Wai Wong enjoys considerable prestige, and this film in particular has one of the highest ratings. However, the viewing experience has only partially met expectations. ‘Chungking Express‘ turned out to be a special film, with many interesting film-making details, but it did not manage to resonate for me neither by story, nor by the way in which its heroes act on screen.
The intention of the director Kar-Wai Wong was likely to present one of the categories of characters that had made Hong Kong films famous at that time – the cops – in a completely different light. Instead of fighting with gangsters in gunshots duels or sophisticated martial arts choreographies, the two cops from the two successive stories from which the film is built are … in love. There are some violent scenes in the first story, but the one involved is not the policeman but rather the woman he falls in love and near whom he will spend the night, without knowing that she is involved in drug trafficking and homicides. The two successive stories have nothing to do with each other but one single transitional scene, and the fact that the two cops in the two stories are each struggling with loneliness, they go through not-too-happy love stories, and they eat at the same small fast-food restaurant that is the crossroad of the events in the movie.
The most beautiful and interesting part of the film is related to the cinematographic means. Director Kar-Wai Wong is a master of film shots at different speeds, combined at editing so that the viewers’ attention is directed to the experiences of the characters on the screen. Filming took place in downtown Hong Kong, I visited the city several times and recognized some of the places, with narrow streets, markets and restaurants, slopes and escalators, artificial lights and noises that create the unique atmosphere of this metropolis. The main actors are excellently chosen and live rather than they act their roles, even when they are put in less natural situations, at least for my eyes af an European spectator. The music and soundtrack are also excellent and contribute to the stylistic unity of the film. The only essential thing I lacked was emotion. What constitutes the main quality of the film is also at the end of the day the difference that separates this good and interesting film from the level of a masterpiece. Excited by his own professional skills, director Kar-Wai Wong seems to forget at one point to leave enough room for genuine emotion. Although it tells two separate stories, each of them has time to become repetitive and difficult to follow in the multitude of cinematic details. While watching ‘Chungking Express‘ I experienced a sensation that I sometimes have when visiting a richly ornate Baroque church. The richness and quantity of the details, each one admirable, makes me forget what is the purpose, the main thread of emotion and beauty of the whole construction.
In January 1972, Aretha Franklin gave two concerts on two consecutive days at a Baptist church in Los Angeles. The 29-year-old soul and R&B singer had already gained worldwide fame and the unofficial crown of Queen of Soul Music. In these two concerts she was returning to her musical roots, the gospel music she had known and began to play as a child in the Detroit church where her father preached. The concerts were recorded and filmed. The album whose name was ‘Amazing Grace’ has become one of the most famous in the history of this genre. The film footage however had a more complicated fate, although the filming commissioned by the Warner Brothers studios had been coordinated by the young director Sydney Pollack, who was already known for the 1969 ‘They Shoot Horses, Don’t They?‘. Technical problems of the synchronization between the footage and the soundtrack made it impossible to complete the film until technical methods emerged to overcome them. Later, both Aretha and Pollack, each for their own reasons, opposed some publicly unknown ones, to launch the movie on screens. It is a shame that only after their death the viewers had the opportunity to become acquainted with this film, which in my opinion is a great achievement, a document that honors them and invites respect for both artists.
Minister James Cleveland, who presents the concert and joins Aretha with the piano and his voice, warns us from start that we will attend a religious ceremony. Indeed, the movie ‘Amazing Grace‘ belongs to the sacred area, and this happens even if you, as a spectator, are religious or not, Christian or not. The voice, the feeling of the singers and of the chorus, the participation of the audience make this concert much more than a musical event with religious content. Aretha Franklin was at the peak of her musical form (where she stayed for several decades) but here, in the church, more than any other concert or recording, she seems to be in her element. In fact, she is the true leader of the sacred ceremony that takes place in the church in Los Angeles, the musical experiences in which she embarks as partners all those who saw her then live as well as those who later listened to the music or see now the movie.
Having to deal with a small, crowded space, Sydney Pollack used a relatively large number of portable cameras, constantly moving and searching for the most special angles. Aretha‘s close-ups are anthological. Post-processing and sound-image synchronization work perfectly. ‘Amazing Grace‘ the movie gives us, almost half a century later, the feeling that we took part in this exceptional musical event, that we were close to the great singer interpreting the musical genre in which she grew up and which she raised to a high artistic level. It is one of the most special and beautiful filmed concerts I have ever seen.
Night time TV shows are an American invention, brought to the level of art by the likes of Ed Sullivan, Johnny Carson, Jay Leno, David Letterman. This is also a very masculine world, there almost were no presenters of such shows among women. ‘Late Night‘ written by Mindy Kaling and directed by Nisha Ganatra takes place in this world and has as its main heroine a female presenter of such a show, of British origin atop all, who is facing a crisis inherent in the profession and life: age – her age and the age of the show to which she dedicated her career and life. Let’s add that the main role is played by Emma Thompson, who, at the age of 60, receives, after the ‘The Children Act‘, another lead role of those that are said to ‘fit her like a glove’ and here we have the premises of a highly interesting movie, one of those generating huge topic and casting expectations.
The peak moments of Katherine Newbury’s show are behind. In fact, for about ten years, the flow of ideas has become stagnant and ratings have slightly eroded, which makes the decision of the boss of the television network (and she’s a woman, at least in this movie, women go far!) to replace her as host sound logical. It is known that this is an extremely competitive business, in which broadcasts of this kind are fighting not only with each other for the attention and time of the spectators but also with the threats brought by the new medium of information and entertainment – the Internet. Katherine’s problems are in conservatism, in the lack of diversity of the team that writes her texts (all men, all white), and especially in the lack of human contact with her collaborators in particular (she never met some of the people who write her texts) and with the world around her in general. The host star had devoted all her efforts to the show that represents her whole life, but at the same time closed herself in an ivory tower losing contact with reality and thus with many of her viewers.
Newburry / Thompson will be challenged and helped at the same time by Molly Patel (played by Mindy Kaling, the author of the script), a young beginner engaged in the team of text writers by an extraordinary chance – she was in the right place (the job interview chair) at the right time (exactly when Newburry is looking for a woman, preferably non-white, to improve the diversity of the team). Molly seems completely unfit for this position and for the professional and social environment she entered, but the relationship between the two women will evolve so that Molly’s unlimited and unmistakable admiration for Katherine will turn into mutual respect to the point that one becomes dependent of the other, and the new breath brought by Molly will change the tone and theme of the show, saving its existence. Foreseeable? It’s one of the movie’s problems.
Script author Mindy Kaling and director Nisha Ganatra (debuting in feature films for big screens) know the world of television well. Kaling, who also plays the role of the beginner text writer of Indian origin, brings elements of his own biography to the screen. Here we can find the source of the complexity of the problems raised by the film (I have listed only a part of them) but also the facility of the film solutions. The story on the screen unfolds in an ultra-predictable way. The real and interesting problems related to women discrimination and lack of diversity, the reverse ‘me-too’ story and the romantic episodes of the two women who are at the center of the story, all find quick and easy solutions, just like in the television comedy series, which should end in a given number of minutes with all the characters on screen happy. In addition we are dealing with excessive verbosity. That would not be a flaw in itself in this film that deals with television talk shows in which by definition there is a lot of talking, the problem is that the words put into the mouths of the characters are surprisingly banal and terribly conventional. ‘Late Night‘ is not a bad movie. It raises interesting problems, is acted by two excellent actresses helped by a good team around them. Unfortunately, my expectations were much higher and the film only responded to a small part of them.
