Todd Phillips‘ ‘Joker‘ surprised me. It was something completely different than what I expected from watching the trailers and reading the reviews written by those who saw the film before me. Apparently the film would belong to a genre that I would call extensions of superhero stories and specifically to the prequels sub-genre revealing the origins of some of the characters in these imaginary worlds, tracing the personalities and motivations of their actions before the first printed comic book or the first movie they appear in. The script of this film goes much further and dares much more. ‘Joker‘ not only redesigns the map and image of the mega-city of Gotham, but also anchors it in a dark and violent world that painfully reminds us of our world and the contemporary events around us. The Joker character created by Joaquin Phoenix is a victim who becomes a vicious criminal, and the film is a study of a vicious mind and a journey to the roots of his violent revolt.
The clown is one of the most versatile characters in the history of cinema. From Charlie Chaplin to the horror films written or inspired by Stephen King, clowns have represented the full range of human feelings, from sadness to happiness, from naivety to cruelty, from art to madness. The character created by Todd Phillips and Joaquin Phoenix has all these plus he has something new to add. The aspiring stand-up actor who earns his living as a clown for rent is not only a persecuted and a marginal individual, a victim who rebels (it happened also to Charlot when he was getting upset) but becomes unwittingly a symbol of a collective revolt. Because of his bipolar personality, from a certain moment he does not discern between good and evil, just as we as spectators no longer discern between reality and what happens in his imagination. But his violence in the film is not only accepted but also taken as a role model by one half of the world rebelling against the order and inequality imposed by the other half of the world. I do not think that the film justifies violence in any way, but it does not hide it and it makes us ask questions about its sources.
I don’t know if Joaquin Phoenix will get the Academy Award for his role in ‘Joker‘. Maybe for some political reasons he will not be voted by a majority, or maybe an even more impressing role will show up. I think however that this fantastic role will become a reference and will be studied in acting schools many decades from now. I do not remember seeing such a complex study of a disoriented personality, of a victim becoming a murderer, of the personal downward spiral to hell in parallel with the social ascension in the eyes of some people around. Robert De Niro also has a remarkable supporting role, which makes us forget the actor’s personality to bring to mind the image of the legendary TV anchors of the past. The city of Gotham seems different from the one in the Batman films, it is rather a New York from the early ’80s, full of violent revolts similar to those we are experiencing in the present times. The film is grim and violent, interesting and ambiguous, melodrama and social criticism woven on a story where comic book heroes are just a pretext. My only reservation is related to the final scene, I found it superfluous and little related to the rest, maybe containing a symbolism that I confess I did not understand. Conclusion – ‘Joker‘ is almost a masterpiece.
Trecerea spre toamnă este marcată de culesul viilor, de primele spectacole ale stagiunilor teatrale și muzicale, de anunțurile despre câștigătorii premiilor Nobel, iar pentru cinefili, de lansarea pe ecrane a filmelor care vor concura pentru premiile Oscar. Acum au loc și festivalurile unde multe dintre aceste filme își încep călătoria spre inimile spectatorilor și spre aprecierile criticilor. Mai întâi, la sfârșitul lui august și începutul lui septembrie are loc ‘Mostra’ de la Veneția, festival ajuns în acest an la cea de-a 76-a ediție. Când se termină ‘Mostra’, începe Festivalul Internațional de Film de la Toronto, care împarte cu cel de la Cluj inițialele TIFF. La Veneția au ales producătorii filmului ‘Ad Astra’ (‘Spre aștrii’), regizat de James Gray, să organizeze prima întâlnire a filmului cu spectatorii săi, urmată de lansarea pe marile ecrane nord-americane, în difuzarea studiourilor Walt Disney la 20 septembrie. Printre producători se află și Brad Pitt, actorul care domină filmul în rolul principal, unul dintre mulții actori de succes ai Hollywood-ului care își reinvestește o parte dintre banii câștigați din filmele precedente în industria cinematografică.
Între filmele toamnei, se numără aproape în fiecare an filme de
science-fiction realizate de marile studiouri americane, abordând de
obicei teme legate de explorarea spațială și eroii săi, în viitorurile
mai mult sau mai puțin apropiate. Anul trecut l-am avut pe ‘First Man’,
cu Ryan Gosling în rolul lui Neil Armstrong, primul om care a pășit pe
Luna. Printre titlurile anilor precedenți, amintesc ‘Contact’,
‘Interstellar’, ‘Gravity’, ‘The Martian’. Despre cele mai recente am
scris în ultimii ani și în rubrica CHANGE.WORLD. Fiind un pasionat al
genului, nu am întârziat prea mult și am văzut ‘Ad Astra’ în primele
zile de proiecții în cinematografele din zona în care locuiesc.
Impresiile, amestecate, le voi împărtăși în continuare. Concluzia o pot
face publică de la început. Deși unele dintre filmele genului au fost
considerate favorite și au primit premii în diferite categorii, niciunul
dintre ele (nici măcar ‘2001: Odiseea spațială’ a lui Kubrick, film
considerat azi o capodoperă a genului și a cinematografiei mondiale) nu a
reușit să câștige premiul cel mare, cel pentru cel mai bun film. Nu cred că se va întâmpla nici in acest an.
Într-unul dintre primele cadre, suntem preveniți că acțiunea se petrece cândva, în viitorul apropiat. Acest viitor apropiat poate fi localizat undeva, peste vreo 50 sau 100 de ani după noi. Este o prelungire, o extrapolare din multe puncte de vedere a prezentului în care trăim, și cred că acesta este unul dintre punctele originale și bine atinse ale abordării sci-fi a lui James Gray. Viitorul apropiat, imaginat de el, nu este nici basm, nici utopie feerică, nici distopie apocaliptică sau post-apocaliptică. Sfârșitul lumii bântuie prin preajmă sub forma unor pulsuri electro-magnetice cu efecte distructive la scala sistemului solar, dar aceleași primejdii amenință și prezentul. Omenirea a ajuns pe Luna transformată într-un fel de Las Vegas spațial în ale cărei deșerturi selenare mișună pirații și alți bandiți de crater mare. Marte este o colonie îndepărtată, un fel de avanpost într-o atmosferă destul de ostilă, cu locuitori cu mentalitate de pionieri, căliți în înfruntările cu natura, și care sunt norocoși dacă au văzut măcar o dată în toată viața lor capitala planetară. De aici începe necunoscutul, frontiera pe care omenirea este obligată să o împingă cât mai departe pentru a supraviețui. Prețul uman al acestei explorări este însă uriaș, și întrebarea existențială a filmului este dacă el merită să fie plătit. Lumea lui ‘Ad Astra’ are probleme și conflicte pe care le cunoaștem din prezentul din jurul nostru, și eroi care ne pot părea familiari – astronauți, oameni de știință, militari căliți în lupte pentru cauze bune. Dar și eroii au dilemele lor.
‘Ad Astra’ încearcă să combine două genuri cinematografice care au puține legături între ele și care, pentru a fi aduse împreună, necesită un liant sau o poveste originală care să aibă impact în imaginația și sentimentele spectatorilor: drama de familie și saga spațială. Eroul principal, maiorul Roy McBride, interpretat de Brad Pitt, este un astronaut faimos, care îmbină priceperea tehnică și curajul cu un sânge rece de supra-erou. În spatele fațadei celebre se ascunde trauma legăturii cu tatăl sau, o altă legendă a lumii astrelor, dispărut cu decenii în urmă într-o misiune de extindere a granițelor cunoașterii umane și de căutare a altor civilizații. Când pericolul existențial pentru sistemul solar este bănuit a fi legat de misiunea eșuată și Roy este trimis pentru a-l căuta și a lua legătură cu tatăl dispărut, trauma personală devine obstacolul principal pe care eroul trebuie să-l învingă pentru a reuși în misiunea sa. Brad Pitt realizează în acest film unul dintre rolurile cele mai complexe ale carierei sale. Nu mai este nevoie să dovedească nimic, este astăzi pe bună dreptate unul dintre cei mai bine cotați actori de la Hollywood, și este al doilea rol semnificativ în acest an fast pentru el, după cel din filmul lui Quentin Tarantino ‘Once Upon A Time în Hollywood’. Creația sa actoricească remarcabilă nu poate însă să compenseze complet senzația de schematism șablonard pe care o creează legătura cu tatăl sau. Cu cât este rolul său mai puternic și mai complex, cu atât mai puțin echilibrată pare relația cu tatăl. Minunatul actor veteran Tommy Lee Jones nu reușește să compenseze lipsa de substanță a personajului și să clarifice motivațiile acțiunilor sale.
Fațeta de epopee spațială este în cea mai mare parte bine realizată, fără a deveni însă dominantă. Pentru James Gray, efectele computerizate nu sunt un scop, ci un mijloc care servește acțiunea, și poate tocmai de aceea ele sunt eficiente pe ecran. Amatorii scenelor de ‘plimbări spațiale’ au parte de o porție generoasă. Scena urmăririi și luptei dintre militari și pirați pe suprafața Lunii s-ar putea să fie o premieră și este foarte bine realizată. Mi-a plăcut și paleta coloristică în dominante diferite folosite pentru a descrie peisajul lunar și pe cel al planetelor Terra și Marte. Planeta noastră câștigă, desigur, toate concursurile de frumusețe. Tehnologia descrisă în film este, în mare parte, o extensie a ceea ce cunoaștem azi: tablete (mai subțiri, mai versatile, dar totuși versiuni avansate de iPad), ecrane transparente, propulsie atomică, costumele astronauților care par împrumutate din garderoba NASA. Merită menționat evaluatorul psihologic care joacă un rol important în acțiune, pe care ni-l putem imagina ca pe un software dotat cu sintetizator de voce și inteligență artificială. O singură gafă, însă de dimensiuni enorme, în opinia mea, strică ansamblul părții științifice a filmului, atunci când eroul nostru parcurge inelul de asteroizi al lui Neptun într-un fel de planare liberă, având ca scut o bucată de tablă smulsă de pe un captator solar. Scena pare complet ratată tocmai din cauza că anticipația tehnică a filmului este concepută realist și majoritatea celorlalte scene care implică utilizarea de tehnologie mai mult sau mai puțin futuristă sunt concepute și executate perfect, la nivel de detaliu.
Călătoriile spațiale reprezintă una dintre temele care au fascinat creatorii de filme din zorii istoriei artei a șaptea, de la Georges Melies încoace. Filme ca ‘Ad Astra’ demonstrează că această fascinație nu a încetat nici până astăzi, chiar dacă între timp omenirea a transformat în realitate o parte dintre călătoriile și explorările spațiale care erau doar visuri și fantezii cu 120 de ani în urmă. Calitatea acestor filme depinde însă, în cele din urmă, de aceleași date care transformă un film într-un film bun și o operă de artă – trăirile umane și estetice, mesajele și emoțiile. În timp, o parte dintre călătoriile spațiale vor trece din domeniul science-fiction în cel al realității. Și va veni și momentul când un film al acestui gen va câștiga premiul cel mare.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
With a delay of three years I managed to see Cristi Puiu‘s ‘Sieranevada‘, a film that I had read and heard much about. Three years are certainly not enough for a ‘historical’ perspective but they are enough to better place the film in the context of what happened in the Romanian cinema before and after it and to understand the rather heated disputes it has created among critics and viewers. The film is indeed complex but also complicated, interesting but also long, providing many reasons to like it but also a few that can leave viewers from different categories of audience confused or dissatisfied.
The opening scene looks like a quote from the other new wave, the French one. A camera set up at a fixed point shoots for a few minutes a Bucharest intersection, with the chaos, agglomeration and noise that we know. The characters of the film, which we do not distinguish, are still silhouettes among the many that make up this hubbub. We’ll follow two of them in a car that drives them for several minutes to the apartment where most of the action of the film is taking place. There they join the family reunited for the commemoration meal (following a regional traditional custom!) of the head of the family, who had died 40 days ago. For two hours, almost in real time, we will witness the ceremony, discussions, conflicts of a family large enough to include some of the characters known to those living in Romania today – the physician who abandoned his job for a more profitable trade , a young supporter of conspiracy theories, the older generation of those economically affected by the transition who try to adapt with little success to the new realities, a nostalgic for the communist regime, the young woman with dubious connections and habits including suspected drug use, the priest who is late due to a busy schedule because the religious business is going full on, couples in crisis or marriages already broken up. A beautifully constructed mosaic, a diverse and tormented world. And yet, they will also meet at future occasions or holidays, because family and friendship ties, together with adherence to a religious tradition that is not forgotten or abandoned, are the only links that somehow hold together the Romanian social fabric. These and maybe also the humor.
It is worth watching how Cristi Puiu and his cinematographer Barbu Balasoiu work with the camera. Sometimes the frame is fixed, most often mobile, it follows the point of view of one character or another, giving the feeling of a claustrophobic maze in the 3 or 4 room apartment where the action takes place. It is a sensation programmatically induced to the spectators, when we are outside the apartment we are dealing with the same chaos, with the same maze of human relations in crisis, only that the spaces are more open, but the atmosphere is frozen. The semi-darkness predominates and makes the film not easy to watch, also the sound capture is not optimal, but I think that the reason does not lie in technical issues but in the decisions of the director. Acting is superb, mentioning any name will do an injustice to all the other. The film captivated me and I did not feel or resempt the length at any time. But I can understand those who did not like the duration, or had difficulties in tracking the image or voices, because Cristi Puiu did not aim the aesthetics but wanted to convey ideas and sensations. Foreign viewers will have difficulties understanding many nuances, and those in Romania who are tired or exasperated by the mirrors that some of the contemporary directors put in front of them also have reasons to be upset. As much as I liked the movie, I believe that the minimalist formula has exhausted its resources and has certainly lost the elements of surprise and novelty. That’s why I’m not surprised that the movie was ignored in the Cannes palmares. In 2005, Cristi Puiu made one of the first remarkable films of the new wave of Romanian cinema – ‘The Death of Mr. Lazarescu‘. ‘Sieranevada‘ made in 2016 may be one of the last outstanding films of this wave.
Our local cinematheque took part in the worldwide launch of the film of the June 2019 “S&M2” concert of Metallica together the San Francisco Philharmonic Orchestra this weekend. So I had the opportunity to be among the first viewers of the film in a crowded cinema hall where most of the viewers were declared Metallica fans. Their enthusiasm was certainly contagious, but I would probably have benn contaminated anyway, because the film is up to the concert – an event that will probably not only become a reference in Metallica’s already monumental career, but also in rock history.
The history of collaborations between rock groups and symphony orchestras is not very recent. The pioneers were ‘Deep Purple’ half a century ago, followed by ‘Emerson, Lake and Palmer’ shortly thereafter. Metallica, the heavy metal group that is approaching four decades of activity, created one of the most famous events (and albums and films) of the genre 20 years ago. The concerts (there were two) of June 2019 celebrated the 1999 event, tried, successfully in my opinion, to surpass it in scale, artistic quality, and of course, volume. The collaboration with the orchestra was excellent in this case, a meticulous preparation was visible, with symphonic arrangements written especially for each song, and with the orchestra located in a ring surrounding the stage. Basically Metallica played surrounded by the symphonic sound, and the audience heard it as one complex sound fabric. If the first part of the concert looked more like a Metallica concert with the orchestra added to the instruments, in the second part the musicians and conductors of the Symphonic Orchestra had a more active role and presence, becoming equal partners in the performance. From a musical point of view, for the lovers of the heavy metal genre but not only for them, the show was impressing.
Director Wayne Isham‘s career is as long as Metallica’s, and his filmography includes numerous filmed concerts, documentaries and videos that follow the main events of the history of rock music in the last 35 years. The filmed concert in ‘Metallica & San Francisco Symphony – S&M2‘ looks and sounds perfect. Not only are we immersed in the atmosphere and sound of the concert, but we can see and probably hear better than the spectators who participated in the live concert. The only problem was for me the lack of song names that I think would have helped those, many, who will see the movie without being fans or detailed connoisseurs of Metallica’s music. I would have also edited out the ‘talking heads’ side from the beginning – I think that for such filmed events the music and the images in the shows are sufficient. Anyway, the two and a half hours pass quickly and intensely, and I have little doubt that this filmed concert will become a classic movie in the future.
Este prima mea întâlnire, târzie, cu scrierile lui Marian Ilea, și vina este probabil în mare parte a mea. Scriitorul care se declară născut în Maramureș în anul 1959 are deja în bibliografia sa peste 15 volume, de la debutul din 1990 până la ‘Zeppelinul piticului’, culegerea nu prea voluminoasă de povestiri apărută în 2018 în colecția Biblioteca Românească a Editurii Paralela 45. Cărțile de proză alternează cu cele de teatru, activitatea de dramaturg prilejuindu-i primirea unor premii pentru cărțile de teatru și pentru spectacolele care pun în scenă textele sale. Este prima asociere cu Caragiale și Ionesco, stârnită de citirea biografiei de pe coperta interioară, dar nu și cea din urmă.
Maramureșul natal este spațiul în care își plasează Marian Ilea povestirile sale, un tărâm istoric cu un trecut în care faptele și legendele se completează și se amplifică reciproc, un spațiu al coexistenței firești în ciuda adversităților naționale și religioase, necruțat de istorie și plin de pasiuni legate de pământ și de iubiri. Nu prea multe par să se fi schimbat de la eroii lui Slavici și Rebreanu în psihologia unor personaje cum este bătrâna Ioana Șteț din Ieud, eroina primei povestiri a volumului, care își adună familia pentru a transmite mai departe generațiilor următoare informația despre un conflict legat de pământul familiei, confiscat în perioada colectivizărilor forțate. Spoliatorii sunt alții, pierderea proprietății este legată de nedreptățile perioadei comuniste, dar febra legăturii cu pământul este aceeași.
Oamenii se află în centrul atenției în culegerea de povestiri a lui Marian Ilea. Oamenii care au populat Maramureșul în trecut și cei care se află aici astăzi, cu calitățile și defectele lor, cu ambițiile, pasiunile și moravurile care îi individualizează pe fiecare și care combinate alcătuiesc un tablou divers și interesant. Vremurile nu au fost și nu sunt ușoare, și viețile unora sunt banale, ale altora extraordinare. Gherasin, eroul celei de-a doua povestiri a volumului, se află la ora bilanțului, și Duhul Sfânt îi cere socoteală pentru felul în care a trecut prin viață, o viață altfel îndelungată dar destul de obișnuită, traversând însă vremuri neobișnuite.
Spațiul geografic este același, în schimb stilul și limba fiecăreia dintre cele 15 povestiri (sau doar 14 dacă luăm în considerație faptul că ‘Cârciuma “La Margit”‘ și ‘Invazia’ sunt două variante ale aceleiași povestiri) diferă. Se poate spune că Marian Ilea dovedește o adevărată versatilitate în manevrarea limbii, adaptată de fiecare dată după persoana povestitorului și atmosfera povestirii. ‘Baba din drum’ este scrisă în limbaj maramureșan, citind îți sună în minte tonalitățile specifice ale graiului:
‘Așa o și fo’. Procuroru’ general ne-o strămutat procesu’ la Iași, și-acolo s-o descoperit falsu’ lu’ Pop Ilischi. Noi ne-am ales cu cistigu’ procesului, da’ iei și-o-mpărțit mai departe bucăți din pămînt. Dacă va uitați pe ferestre, de-aici, vedeți c-o tăt construit case cu etaj și mi-o tăt zis: “Mătușă Ioana Șteț, de la primărie avem aprobarea, așa că-i legal, tătu-i legal”. (pag. 12)
În ‘Povestea … rapsodului Gherasin …’ până și Duhul Sfânt vorbește în grai maramureșean. În schimb în ‘Cârciuma “La Margit”‘ în care povestitorul este un ziarist școlit venit de la oraș, limbajul este ‘literar’ și chiar și ortografia se schimbă în folosirea ‘normativului’ ‘î’ din ‘a’:
‘La kilometrul doi avuseseră loc nenumărate accidente. Mașini care ieșeau din drum ajungând în șanț. Întâi scâncete, apoi plânsul ăla și în final scutecele albe prelingându-se pe drum îi speriau pe turiști. Fenomenul a fost prezentat pe ecranele televiziunilor.’ (pag. 24).
Povestirea este de altfel o bijuterie de schiță ‘horror’ în stil gotic, cu fantome și invazii de cărăbuși, cu trenuri din secolul trecut gonind în noapte și copii morți înainte de a căpăta un suflet.
O altă trăsătură comună multora dintre povestirile volumului este umorul. La Marian Ilea se combină umorul vital al țăranului ardelean sau maramureșean, chiar și în fața morții (vezi ‘112’ care mi-a amintit ca abordare cimitirul vesel din Săpânța) cu umorul absurd în filiația Caragiale – Ionesco – Ion Băieșu. Din acest punct de vedere cele trei schițe sub formă de dialog pot fi luate fiecare în parte că o mini-reprezentație teatrală, și asemănarea cu schițele lui Caragiale nu este vizibilă doar în format. Dialogul dintre personajele din ‘Mikigizi Yka & domnul Both’ mi-a amintit cupletele serialului de televiziune avându-i ca eroi pe Tanța și Costel, serial foarte popular la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. ‘Dreptul la replică’ este singura povestire care are o localizare mai puțin precisă, abordând însă cu acuitate ofensiva sub-culturii și tarele presei din lumea post-decembristă.
Două povestiri mai consistente, se detașează din ansamblu și lasă o impresie durabilă. ‘Republica IZA’ se concentrează asupra unui episod istoric precis localizat în timp, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, perioadă în care soarta Maramureșului care se aflase sub stăpânire maghiară în timpul războiului era încă neclară. Povestitorul, Chindriș Ioan Adam, fost secretar la primăria din Ieud, depune mărturie despre evenimentele în cursul cărora satele din zona au trăit un experiment de veritabilă democrație populară, declarându-și autonomia și rezistând împotriva trupelor de activiști comuniști sprijiniți de Armata Roșie, pe care îi suspectau că vor să aservească teritoriul Uniunii Sovietice. Este remarcabilă și aici precizia cu care sunt schițate personajele, descrise de povestitor în limbajul său autentic, deși nu este evident dacă aceste texte sunt memorii scrise la senectute, sau declarații făcute la anchetele și procesele ce vor fi urmat după preluarea puterii de către comuniști. Din pacare în această povestire își face loc și o gravă greșeală istorică, atunci când este menționată existența unor pretinse ‘grupuri de evrei’ înarmați, care și-ar fi revendicat ‘pământul luat cu speculă’. Despre ce grupuri de evrei ar putea fi vorba? Acțiunea este exact localizată în timp între toamna lui 1944 și aprilie 1945. În acea perioada nu mai era niciun evreu în Maramureș, fuseseră cu toții deportați de germani și maghiari în lagărele morții, peste 90% dintre ei pierind la Auschwitz și în alte locuri cumplite. Cei care s-au întors, mai târziu în orice caz, erau supraviețuitorii, schelete vii, oameni traumatizați cu familiile distruse. În orice caz nu bande înarmate. Păcat de această gafă istorică și de preluarea unor stereotipuri despre evrei care nu își au locul în contextul descrierii echilibrate a mozaicului etnic și multi-cultural al Maramureșului din tot restul cărții.
A două povestire care în opinia mea iese în evidență este ‘Tărîmul rîmelor’, o biografie erotică având ca personaje o familie de țigani. Scrisă într-un limbaj fără perdea, este una dintre tentativele oneste și sincere de a integra literar în mozaicul personajelor cărții reprezentanți ai etniei minoritare celei mai numeroase care trăiește în România de astăzi și care face parte cu luminile, umbrele și culorile ei din realitatea noastră.
Volumul este completat de ‘Pianină albă a doamnei amiralului Belo Poteka’, o altă poveste de viață destul de obișnuită care traversează timpurile și se încheie cu o notă de optimism mai puțin obișnuită în proza contemporană, ‘Zeppelinul piticului’ – nuvela care da titlul cărții – care abordează in șapte episoade cu tente onirice tema universului limitat al provinciei lipsite de orizont și speranțe, și descrierea unui sordid conflict de familie din povestirea care încheie volumul, ‘Scrisoarea lui Sentslai Arpad către tatăl său Sentslai Adalbert’.
Nu am citit (încă) celelalte cărți ale lui Marian Ilea, din care multe dintre ele se ocupă de același spațiu geografic cu o istorie profundă, cu o diversitate de tradiții, limbi și obiceiuri, cu pasiuni și legende care se cer povestite generațiilor actuale și celor care vor veni. Maramureșul încorporează și o tradiție literară care are la bază oralitatea și care se face simțită în folclorul de azi dar și în literatura scrisă. Mozaicul uman care populează acest univers este adus la viață de Marian Ilea, care se dovedește a fi, cu această carte, un prozator de talent, matur și stăpânind bine uneltele meșteșugului scrisului. ‘Zeppelinul piticului’ este o culegere care se citește cu ușurință, dar care lasă, prin aproape fiecare dintre povestirile volumului, o impresie bine conturată în memoria cititorilor.
The documentary ‘John & Yoko: Above Us Only Sky‘ can be considered as a post-trauma movie. The Beatles fans who are today at or near retirement age were experiencing a traumatic period 50 years ago. The internal conflicts between the members of the group had become more and more visible – in the absence of their public appearances, in the photographs and the filmed sequences in which they seemed more and more distant and extinguished from each other, in the independent creative initiatives of each one, and especially in the music of their latest albums. The inevitable news of the break-up would be made public only in April 1970. Then, and from then until now, fans have split into two camps: those who believe that the main blame belongs to Paul and those who throw the guilt on John and especially on the influence of Yoko Ono . The film made by Michael Epstein does not elucidate this dispute which I think will continue in eternity, but brings solid and documented arguments for Yoko’s historical and artistic rehabilitation.
Separation was probably inevitable. Each of the four had his own strong and original personality. And yet, after their break-up, their individual careers failed to create, separately or put together, almost anything that came close to what they had created together in the seven years during which they had revolutionized music history. One of the few exceptions is the song ‘Imagine’ from the album of the same name, released by John in 1971, a manifest song for a whole generation, divinely inspired in its music, words and message, since then on the first places in all the tops of 20th century songs. The film is largely based on the material filmed (in huge quantities) during the making of the album and on the much publicized aspects of John and Yoko’s life in the years before and immediately after the Beatles split. Added to these are interviews filmed with Yoko, Julian (John’s son from the first marriage), musicians, technicians, assistants, friends during that period. Almost all the arsenal we can expect from such a documentary is present here.
What I liked: Some of John and Yoko’s private video footage was interesting and new, at least to me. Some of the studio scenes introduced the viewers to the process of creating the album and especially the song ‘Imagine’. The image of Yoko Ono, as an artist, as a militant, and as a supporter of John’s life and creation, is much more nuanced and interesting than the schematic and caricature portrait that exists in much of her public image. Each scene in which John appears makes us realize even more painfully and more acutely what a huge loss his murder represented. What I liked less: The ‘talking heads’ selection was obviously polarized, none of those who had differing opinions about the reasons for the Beatles’ separation or Yoko’s influence had any say in this film. Equally biased is the reflection of John and Yoko’s political activity. Those who want to approach history (or the present) objectively know that the protest movements like the ones the two were associated with had a justification in the context of that time and a positive influence up to a certain point. But the truth about the Vietnam War, atomic disarmament, and other commendable causes was far more complex. It’s the same phenomenon that we can find in fact today in the movement that claim to be anti-globalization, pro-ecological, etc. The film idealizes the policies of John and Yoko and allows neither a different opinion nor a more balanced analysis. Finally, as with any music documentary, I expected more … music. Here the talk / music ratio is far too unbalanced to the detriment of music. ‘John & Yoko: Above Us Only Sky‘ offers a facet of John’s life and activity, but manages to be just one piece of a much more complex puzzle.
I chose to see ‘L’heure d’ete‘ (film released in the English space with the title ‘Summer Hours’) especially for Juliette Binoche, an actress I greatly appreciate, and for director Olivier Assayas. Binoche does not have as consistent a role in this film as I had hoped, but the film, a family drama presented from an original point of view, has enough interesting moments to be worth watching.
The story in the film takes place mostly in a villa located somewhere, in the country, in France, and even when not in the frame, this villa is the main subject. In the opening scene, the mother of the family celebrates her 74th birthday, but she feels that she will not reach the 75th anniversary. She tries to open with her children a conversation about inheritance, which includes many art objects related to the personality of her uncle, a great painter, who died many years before. Only one of the two brothers (Charles Berling) and a sister would be interested in keeping the family home for the future generations, the other brother and sister (Juliette Binoche) live away from France and their lives are less related to family or inheritance. When the expected death happens, everything begins to crumble. The centrifugal forces of life prove stronger than family ties, than the once dominant personality of the artist giving the family name its fame, than the mother’s last wishes.
Olivier Assayas chooses to use minimalist means, based on smart dialogs, on excellent performances of the actors (among whom Charles Berling steps ahead in the lead role of the big brother) and on the setting that shows the gradual evolution of the house that seems to mirror the family’s disintegration. From what was at the beginning of the film a family domain and an artist’s house, closing between its walls the history of a family and the personality of a great painter, will be left at the end the almost empty rooms and the walls awaiting the restoration that will be decided by the future owners. Only nature around it remains the same. The film is an elegy of an epoch and lifestyle that cannot resist to modernity and a parable that makes us think about the fragility of our cultural landmarks in the absence of family cohesion. Paintings, furniture, art objects can be found partly in museums, but taken out of context they seem devoid of soul, or ‘prisoners’ as one of the characters puts it. Forgetting is often the result of our actions.
Olga Tokarczuk este una dintre cele mai cunoscute scriitoare poloneze de astăzi. Născută în 1962, a câștigat de două ori Premiul Nike, cel mai prestigios premiul literar al Poloniei. Opera și activitatea sa nu sunt lipsite însă de controverse în țară natală. Convingerile ei politice de stânga au făcut-o țintă atacurilor reprezentanților dreptei naționaliste aflate la putere în Polonia. Asociația ‘Patrioții din Nowa Ruda’ (orașul în care trăiește) a cerut consiliului orașului să-i revoce cetățenia onorifică, deoarece, așa cum a afirmat asociația, calomniase ‘bunul nume al națiunii poloneze’. Senatorul Waldemar Bonkowski din Partidului Dreptății și Justiției aflat la putere a afirmat că literatura și declarațiile publice ale Olgăi Tokarczuk sunt în „contradicție absolută cu principiile politicii istorice poloneze”. Tokarczuk i-a răspuns că ea se consideră a fi adevărata patriotă, nu oamenii și grupurile care o hărțuiesc și ale căror atitudini și acțiuni xenofobe și rasiste sunt dăunătoare Poloniei și imaginii Poloniei în străinătate.
Consacrarea internațională i-a adus-o Olgăi Tokarczuk Premiul Man Booker International atribuit în 2018 cărții ‘Rătăcitorii’. Decernarea premiului vine la zece ani de la publicarea cărții în 2008 și primirea primului Premiu Nike din carieră. Expunerea internațională a ocazionat reacții entuziaste din partea criticii și confraților scriitori din lumea largă care au avut acum ocazia să-i cunoască scrierile. Unii dintre ei nu au ezitat să o numească ‘o scriitoare magnifică’, ‘unul dintre puținii scriitori europeni remarcabili ai ultimului sfert de secol’ sau ‘probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viață de care nu ați auzit’. Cartea a apărut în limba română în 2013 în editura ART în traducerea fără cusur a Cristinei Gorun, și a fost republicată în 2018, în colecția Biblioteca Polirom a editurii Polirom (aceasta este ediția pe care am citit-o eu).
Cartea este în mare parte scrisă la persoană întâi, și este evident că este vorba despre vocea scriitoarei sau a unei alter-ego a ei:
‘ … niciodată nu am devenit scriitoare adevărată sau – mai bine zis – scriitor, fiindcă la genul masculin cuvântul asta sună mai serios. Mie viața mi-a scăpat mereu printre degete … În scrisul meu viața se preschimba într-o istorie incompletă, în povestioare onirice, cu intrigi neclare, îmi apărea de departe în perspective neobișnuite și răsturnate sau în secțiuni transversale – și-mi era greu să trag niște concluzii cu privire la întreg. Oricine a încercat vreodată să scrie un roman știe ce îndeletnicire anevoioasă este, desigur una dintre cele mai amarnice îndeletniciri cu care te poți ocupa. Trebuie să rămâi mereu în interiorul propriei tale ființe, într-o celulă individuală, în solitudine absolută.’ (pag. 15-16)
Cartea Olgăi Tokarczuk nu este un roman. Este acel gen de carte care nu se lasă cu ușurință încadrată într-o singură categorie literară: un amestec de memorii personale, note de călătorie, culegere de eseuri și aforisme, proză realistă, istorică și fantastică și portrete ale unor oameni întâlniți în peregrinările scriitoarei care își declară apartenența la tagma ‘rătăcitorilor’. Ceea ce unește aceste fragmente de literatură eclectică și (în mare parte) fermecător de frumos scrisă este neliniștea ca stare permanentă, nevoia personajelor și a scriitoarei ca personaj central de a se afla în mișcare, mobilitatea și disponibilitatea de a schimba perment peisajul. ‘Să vezi înseamnă să știi‘ spune unul dintre personajele cărții, dar ‘rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk nu fac parte neapărat din categoria celor care călătoresc în mod programatic, colecționează locuri celebre sau etichete de hoteluri pe geamantanele care oricum sunt mai mult virtuale decât reale. Mobilitatea este modul de a exista al ‘rătăcitorilor’. Singurătatea este cealaltă coordonată a existenței lor. Un călător înrăit, dar care preferă să-și împărtășească experiențele cu tovarăși de drum este considerat de scriitoare că nu ar avea adevărată stofă de rătăcitor. Într-un fel, cu toții, în epoca Internetului, suntem niște rătăcitori. Dacă nu călătorim, atunci planificăm viitoarea călătorie, dacă din motive diferite nu ne-o putem permite, o visăm de acolo unde ne aflăm.
Cartea este în esență o odă închinată mișcării, călătoriilor, rătăcirilor. Opusul mișcării este încremenirea, moartea, cealaltă obsesie a cărții, împreună cu formele și tehnicile prin care corpul omenesc și părțile sale pot fi conservate și păstrate în nemișcare pentru eternitate.
‘Leagănă-te, mișcă-te, fugi. Numai așa poți scăpa din ghearele lui. El stăpânește asupra a tot ce este nemișcat și mort, asupra a tot ce e inert și paralizat. …
Așa a pierit cel care s-a revoltat. A fost prins, iar trupul lui, bătut pe cruce, imobilizat ca o insectă, expus privirilor oamenilor și ale făpturilor neomenești, dar mai ales supus privirilor oamenilor, căci lor le plac în mod deosebit spectacolele; nu e de mirare că recreează în fiecare an acest moment și îl sărbătoresc, rugându-se unui trup neînsuflețit.
De aceea tiranii de orice neam, servitori ai iadului, au în sânge ura față de pribegi – de aceea îi persecută pe țigani și pe evrei, de aceea îi forțează pe toți oamenii liberi să se așeze într-un loc, oferindu-le o adresă care reprezintă, de fapt, o sentință.
Au de gând să construiască o ordine încremenită, să facă trecerea timpului o părere. Au de gând să facă zilele să semene între ele, imposibil de diferențiat, au de gând să construiască o mașinărie mare in care fiecare creatură va trebui să-și ocupe locul și să execute mișcări superficiale. Instituțiile și birourile, ștampilele, publicațiile, ierarhiile și rangurile, cererile și refuzurile, pașapoartele, numerele, cardurile, rezultatele alegerilor, reduceri de prețuri și adunarea punctajelor, colecționatul, trocul.
Să prinzi lumea în pioneze cu ajutorul codului de bare, fiecare lucru să primească o etichetă, să se știe ce produs este și cât costă. Limba asta străină să fie de neînțeles pentru oameni, să fie citită doar de mașini și automate care noaptea, in marile magazine subterane, să țină prelegeri despre poezia codului de bare.
Mișcă-te, fugi! Binecuvântat fie cel care merge. (pag. 236 – 239)
Nu orice fel de călătorie se potrivește tagmei rătăcitorilor. Sunt preferate cele fără țintă precisă și planificare minuțioasă. Pentru rătăcitori călătoriile sunt un mod de viață, nu un interludiu măsurat în zile de concediu plătit. Ghidurile turistice mai mult dăunează, căci a descrie înseamnă a distruge. De pe cărți trebuie șterse locuri marcate de suferințe, de rănile și durerile vieții. Cartea este ilustrată de hărți, majoritatea hărți vechi, din acelea pe care cu greu mai putem descifra câte un nume cunoscut, ale căror convenții cartografice și simboluri au fost de mult uitate. Personajele cele mai memorabile ale cărții, în afară de scriitoarea povestitoare sunt și ele, fiecare în felul sau, rătăcitori: Eric, fostul marinar pe baleniere, care își ia pasagerii bacului într-o neașteptată călătorie pe mare; Annușka, femeia care încearcă să devină cerșetoare în labirintul metroului moscovit mai degrabă decât să continue o viață marcată de rutina îngrijirii unui copil bolnav; Kunicki, bărbatul care decide să plece în rătăcire pentru că lumea pe care o cunoaște nu mai are sens, după ce soția și copilul sau dispar și reapar fără explicație. Alte personaje sunt urmărite de obsesia morții și a conservării corpului omenesc după moarte: prpfesorul în istoria Greciei Antice urmărit de destin în croazierele sale pe Marea Egee; sora lui Chopin trecând ilegal frontierele Europei pentru a readuce în patria sfășiata vremelnic de istorie inima compozitorului; Filip Verheyen, târziul savant renascentist care învață de la Spinoza și perfecționează artă conservării după moarte a organelor disecate din cadavre; femeia care se reîntoarce în Polonia după multe decenii de exil la celălalt capăt al lumii pentru a-și revedea iubitul din adolescență de care viața o despărțise, aflat în pragul morții, și pentru a-și îndeplini promisiunea și jurământul de atunci.
Mărturisesc că de la un punct încolo amestecul de stiluri și genuri literare, diferite în fiecare capitol, m-a descumpănit. Povestiri și mici nuvele perfecte stilistic și impresionante în conținut alternează cu note de jurnal sau cugetări de o frază, demne de citatele cu floricele pe care le îndrăgesc unii utilizatori Facebook. Unul dintre eroii cărții ține de altfel lângă noptieră un volum cu aforismele lui Cioran. Primele pagini ale cărții sunt atât de dense și de frumoase încât au un impact imediat asupra cititorului, dar ele sunt urmate curând de note și fragmente pline de platitudini sau de filosofare încâlcită, culese parcă dintr-un carnet pierdut sau dintr-o pagină personală de rețea socială. Mă întreb dacă acest amestec stilistic, repetat de-a lungul întregii cărți, este și el intenționat. S-ar putea ca răspunsul să fie pozitiv, s-ar putea ca această inconsecvență să fie programatică, să facă parte din ilustrarea ideii rătăcitorilor. Impresia mea de cititor este însă că ea dăunează impactului și plăcerii citirii ansamblului. Paginile bune și frumoase ale cărții, majoritatea, fac însă din ‘Rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk una dintre lecturile cele mai frumoase și mai interesante de care am avut parte în ultima vreme.
147 minutes may be too much or too little for a documentary about the biography and career of one of the most important contemporary film directors. That’s exactly the feeling left by Susan Lacy‘s ‘Spielberg‘ for HBO. On one hand 147 minutes for a documentary is far above the average or the ‘norm’, although at the end of the viewing I can testify that I was permanently captivated and that I did not have the impression of repetition or boredom at any time. On the other hand, I was left with the feeling that there were enough un-elucidated aspects, enough questions that were not asked, and even important and interesting Spielberg films that were ignored or mentioned only superficially.
What I liked: The first part of Steven Spielberg‘s career, including television directing and his first films, is rendered in an interesting and well documented manner. The formation of the group of young directors and friends who conquered Hollywood in the 1970s and who have since dominated an important segment of the American film industry is also well described, including the testimonies of Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, George Lucas, Brian De Palma. Very interesting and authentic are the discussions about Spielberg’s family, including interviews with his parents and sisters, especially since family relationships and broken parents’ marriage played a decisive role in the development of the director’s personality. Finally, the best part of the film, in my opinion, is the one that discusses Spielberg’s attitude towards his Jewishness, artistically transposed on screen into the most personal, most special, and perhaps the best film of his career: ‘Schindler’s List‘.
https://www.youtube.com/watch?v=ex4xn2WqpAI
What I liked less: The film is based, like any documentary dedicated to a film director, on many testimonies of actors, producers, other collaborators, as well as on the comments of film critics and colleagues. These abound here as well, but their quality is uneven. Few of them bring up original information and different perspectives. Most do not go beyond laudatory superficiality. Also some of his important films were left out, while too little space was given to others, for example the sci-fi trilogy made in the early 2000s. It would also have been interesting to find out more about Spielberg – the film producer.
Considering the quantity of the material and I suspect that a significant part was eliminated during the editing, I think that this film dedicated to Spielberg contains two films. One of them, original and interesting, would be the one about Spielberg’s family and person, and their impact on his films. Mounted and presented separately I think it would have made a sensation. The other film, about Spielberg’s film work, I believe would benefit from more in-depth work. Fortunately, Spielberg’s career is still in progress, and there is still plenty of time for improvement.
Cartea pe care o am pe noptieră în această săptămână se numește ‘Rătăcitorii’ și este semnată de scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk. Apărută în traducere românească în colecția ‘Biblioteca POLIROM’ a editurii cu același nume, a fost adusă în atenția publicului larg de câștigarea premiului Man Booker International în 2018, la un deceniu de la apariția primei ediții în Polonia. Este acel gen de carte care nu se lasă cu ușurință încadrată într-o singură categorie literară: un amestec de note de călătorie, culegere de eseuri și aforisme, proză fantastică și portrete ale unor oameni întâlniți în peregrinările scriitoarei, care își declară apartenența la tagma ‘rătăcitorilor’. Ceea ce unește aceste fragmente de literatură eclectică și fermecător de frumos scrisă este neliniștea ca stare permanentă, nevoia personajelor și a scriitoarei, ca personaj central, de a se afla în mișcare, mobilitatea și disponibilitatea de a schimba permanent peisajul. ‘Să vezi înseamnă să știi’ spune unul dintre personajele cărții, dar ‘rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk nu fac parte neapărat din categoria celor care colecționează locuri celebre sau etichete de hoteluri pe geamantanele care oricum sunt mai mult virtuale decât reale. Mobilitatea este modul de a exista al ‘rătăcitorilor’. Într-un fel, cu toții, în epoca Internetului, suntem niște rătăcitori. Dacă nu călătorim, atunci planificăm viitoarea călătorie, dacă din motive diferite nu ne-o putem permite, o visăm de acolo unde ne aflăm.
Voi trece în revista în articolul de astăzi tehnologiile și câteva dintre aplicațiile care permit orientarea și navigația în timpul călătoriilor noastre, în special pe șosele și pe străzile orașelor, dar nu numai. Subiectul a fost generat, precum multe alte subiecte abordate în CHANGE.WORLD, de discuții purtate cu prieteni cititori ai rubricii pe marginea articolelor precedente. În ultimul deceniu, sistemele de orientare și ghidare în trafic au devenit o parte integrantă din familia de aplicații folosite cam de toată lumea, dar și aici există aplicații mai bune și mai puțin bune, potrivite sau nu scopurilor noastre imediate, aspecte pozitive și câteva pericole și capcane pe care este bine să le cunoaștem. Să începem însă cu puțină istorie. Cartea Olgăi Tokarczuk este ilustrată cu hărți. Hărți tipărite, din acelea care ajută omenirea de secole să se orienteze pe drumuri, în orașe și între orașe, pe mări și oceane. Țineți minte cum ne pregăteam pentru o călătorie până acum vreo 15-20 de ani? Din ritual făcea parte și cumpărarea de ghiduri turistice și hărți ale țărilor, orașelor și șoselelor pe care urma să le parcurgem. Prefer vacanțele automobilistice și îmi amintesc că din bagaj făcea parte întotdeauna un teanc de hărți, la care se adăugau mai întotdeauna încă vreo câteva mai detaliate sau mai actualizate, cumpărate la fața locului. Apoi, pe la începutul mileniului, au apărut aparatele de ghidare GPS. Firme și brand-uri ca iGo, TomTom, Garmin, Mio, Magellan au avut o ascensiune spectaculoasă și o parte dintre ele mai luptă și astăzi pentru a supraviețui concurenței sistemelor integrate în automobile sau aplicațiilor de pe telefoanele mobile ‘inteligente’.
Personal, mărturisesc că am rămas un adept al ghidurilor turistice tipărite, în special al ghidurilor Michelin, deși folosesc din ce în ce mai mult aplicații de genul TripAdvisor, pentru a găsi obiectivele sau restaurantele din zona în care mă aflu. Hărțile tipărite au dispărut de câțiva ani aproape cu totul din bagajele călătoriilor mele. Principalul argument al celor care încă mai promovează sau utilizează aparate dedicate de tip navigator este legat de evitarea interferenței cu alte funcții și aplicații ale telefoanelor mobile, care concurează la aceleași resurse. Faptul că un navigator separat este independent de fluxul de date al telefoanelor mobile are în teorie anumite avantaje, dar acestea pot fi diminuate printr-o configurație corespunzătoare a aplicațiilor. În plus, modelele de telefoane mobile lansate pe piață în ultimii ani au baterii încorporate reîncărcabile mult mai puternice și destulă memorie pentru a susține funcțiile de navigație, așa încât personal nu mai utilizez aparate de tip ‘navigator’. Ele își vor găsi, cred, curând, locul în rafturile muzeelor tehnice care adăpostesc relicvele fazelor de început ale revoluției hi-tech, alături de discurile flexibile (‘floppy’), aparatele de fotografiat Polaroid, casetele audio și video, sau de aparatele portabile pentru CD ‘discman’ – toate extrem de populare pentru câțiva ani sau puține decenii, și devenite desuete după inventarea și lansarea pe piață a generațiilor următoare.
Indiferent de platforma folosită, toate aceste aparate și aplicații își bazează funcționarea pe sisteme de radio-navigație prin satelit. Cel mai popular și universal accesibil pe toată suprafața Pământului este sistemul american Global Positioning System (GPS), dar există câteva alternative și competitori – Galileo (european), BeiDou (chinez), GLONASS (rusesc). Este de semnalat faptul că sistemele european și chinez oferă și variante protejate criptografic, cu precizii superioare serviciilor curente accesibile oricărui dispozitiv compatibil. Sistemul american GPS se află în exploatare deja de 41 de ani, și garantează o precizie a poziției de 30 cm. 31 de sateliți geostaționari sunt operaționali în acest moment în sistemul GPS și ei transmit permanent mesaje care includ informația despre poziția și momentul în timp exact (măsurat de ceasuri atomice sincronizate) al trimiterii mesajului. Receptorii de pe suprafața pământului (sau cei plasați pe avioane sau vase maritime) calculează permanent ecuațiile care permit stabilirea celor trei coordonate de poziție (inclusiv cea a altitudinii) și a timpului exact la nivelul receptorului. Pentru a determina poziția corectă este necesar contactul între receptor și cel puțin 4 sateliți. Această informație este esențială pentru a înțelege anumite probleme care apar la pornirea aparatelor sau a aplicațiilor de navigație. Timpul necesar contactării și stabilirii sesiunilor de comunicare cu 4 sateliți poate fi până la câteva minute, și în acest interval informația afișată nu este nici completă, nici precisă. Unele aplicații (Waze, printre ele) recurg la diferite metode euristice (între altele, bazate pe ultima poziție memorată) care pot fi mai mult sau mai puțin exacte. Sfatul meu este să nu porniți la drum și să activați ‘din mers’ navigatorul, deoarece primele sale indicații pot fi eronate. Cel mai bine este să vă asigurați că sunteți într-un loc care permite accesul la sateliți (în aer liber și nu în garaje subterane sau într-o zonă cu clădiri înalte), să porniți aplicația, să-i lăsați răgazul inițializării și doar apoi sa porniți la drum.
Aplicația mea preferată, cea pe care o folosesc cu succes în cea mai mare parte a cazurilor și cu relativ puține probleme, oriunde mă aflu la volan, este Waze. O completez cu GoogleMaps sau Moovit, pentru situațiile în care folosesc transportul în comun combinat cu mersul pe jos. Moovit este foarte puternică în orașele în care reușește să integreze informații primite de la transportul în comun, inclusiv poziția în timp real a autobuzelor pe care le aștepți sau orarul metroului. În Franța, de exemplu, funcționează excelent. Google a achiziționat în iunie 2013 compania israeliană Waze Mobile, însă continuă să dezvolte și să avanseze în paralel cele două aplicații. Se pare că doar o parte dintre algoritmii de calcul ai rutelor optime bazate pe informația în timp real despre situația traficului pe străzi și șosele sunt comune. În rest, interfețele de utilizator sunt diferite. Google Maps folosește sistemul propriu de hărți, care le este familiar deja de două decenii utilizatorilor săi, și integrează informații din baza de date a lui Google privind obiectivele turistice, restaurantele, magazinele din zonă. Are moduri de lucru care sunt potrivite automobiliștilor, pietonilor, celor care folosesc transportul în comun. O funcționalitate foarte utilă este posibilitatea de a descărca în avans hărțile – operație recomandată în cazul în care știm că ne vom afla în zone puțin populate, unde legăturile Internet pot fi problematice, sau în rezervații naturale unde ele sunt intenționat sistate. Semnalul GPS are acoperire globală totală, Internetul nu. Waze, în schimb, se bazează pe informația primită de la rețelele sociale. Hărțile sale sunt optimizate pentru automobiliști, deși în ultimele versiuni au apărut și alte opțiuni (pietoni, bicicliști). Punctul forte și ideea principală a lui Waze este crearea unei rețele sociale, în care utilizatorii furnizează permanent informații despre poziție (automat) sau evenimente în trafic (manual), creând o bază de date comună actualizată permanent în timp real. Puțină atenție este necesară însă și aici. Waze aplică un algoritm de filtrare a informației, pentru a nu reacționa prea brusc la mesaje primite de pe teren, și acest algoritm introduce o întârziere în afișarea informației. Unele șosele congestionate se eliberează în cele 15 sau 30 de minute până când ajungem la ele, în timp ce drumurile recomandate pot deveni aglomerate în acest timp tocmai deoarece … Waze i-a sfătuit pe șoferi să le folosească. Drumurile libere pot fi de multe ori și ocolite, deci atenție la setarea aplicației și, în special, a strategiei de optimizare a rutei.
Ce ne rezervă viitorul? Sistemele și aplicațiile de navigație vor fi din ce în ce mai integrate în modelele viitoare de automobile, și nu este exclus ca peste câțiva ani și aplicațiile instalate pe telefoanele noastre ‘inteligente’ să devină relicve ale istoriei tehnologiilor. Va crește gradul de integrare a sistemelor de navigație cu sistemele și aparatura de transporturi inteligente. Odată cu pătrunderea în viața noastră a șoferiei automate, sistemele de navigație vor face parte din ‘trusa’ mașinilor automate fără șofer, cu elemente suplimentare de auto-învățare și alte forme de inteligență artificială. Un șofer automat va fi capabil să citească semnele de circulație și să detecteze automat starea drumului și a traficului, raportând automat aceste informații bazelor de date ale transporturilor inteligente care vor încorpora actualele sisteme de navigație. Nu cred că tagma rătăcitorilor descrisă de Olha Tokarczuk va dispare, dar drumurile terestre sau aviatice pe care aceștia vor călători vor fi din ce în ce mai bine cunoscute și mai lipsite de hazard sau de pericole.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
