‘Tyhjio‘ (‘Void’) directed by Aleksi Salmenperä is the second Finnish film we saw at the Nordic film festival in which our local cinematheque participates. I confess that I am quite unfamiliar with this film school, with the notable exception of some of Aki Kaurismäki‘s films, and this film (as well as the one seen the night before) is a pleasant surprise, a cinematic experience as good as many other films from well-known and established European cinema industries. ‘Tyhjio‘ is a comedy-drama (or a bitter comedy if you wish) that tells a lot about the love relationships of the times we live in, about creation, artists and the price they pay in private life, about the conflicts between true art and commercial kitsch.
It is obvious when watching the film that the director Aleksi Salmenperä does not start from scratch. The influence of Ingmar Bergman is evident in the intimate style and in the introvert personalities of the characters, and also in the theme that combines the life of a couple of artists with their creative crises and the conflict between what it takes to succeed and their own feelings. The relationship between Pihla, the successful local film actress who aspires to an international career, and Eero, the successful debut novelist hit by the drying of the sources of inspiration, looks amazingly up to a certain point but until then at the level of detail in some scenes and replicas, with the one between Bergman‘s Marianne and Johan in ‘Scenes from a Marriage‘. This is what Bergman‘s heroes might have looked like if his movie and play had been written and directed now and not in 1973. The social element that at Bergman is a kind of pre-metoo story is replaced here by a direct criticism by the independent director who is Salmenperä directed against the commercial cinema and the policy and behavior of the big studios towards female actors.
https://www.youtube.com/watch?v=R4UgYyfa_CQ
I liked many of the ideas and solutions of the screenwriter-director. Story-telling flows cursively and the two actors in the main roles (Laura Birn and Tommi Korpela) do their job with professionalism and naturalness. Around them orbit a gallery of well-outlined characters, played by professional actors and amateurs (some of them local celebrities in cameo roles). The familiarity of Salmenperä with the environment, problems and characters in the worlds of film and literature in today’s Finland is evident. The combination of black and white and color film has logic beyond the aesthetic effect. Written and directed in a minor tone, ‘Tyhjio‘ manages to make its way to the hearts of the viewers and creates an artistic and emotional impact. The director succeeds where his heroes in the film fail – in creating quality art.
‘Mestari Cheng‘, the film of the Finnish director Mika Kaurismäki (yes, his brother …), which opened last night at the local cinematheque the Nordic film festival, is one of those films for which as a spectator you cannot refrain from feeling sympathy and emotion despite your instincts and knowledge of movie fan, a film that makes the most of the melodrama’s tools, demonstrating what can be reached within this genre but also what are its limitations if the director falls too rigorously into the pattern and adds nothing personal. The central theme of the festival that started is the migration, immigration, emigration, with their hardships and suffering but also with the cultural and human opportunities opened by the people’s movement and the meetings of the cultures. ‘Mestari Cheng‘ (‘Chef Cheng’) fits in well with itstheme and is likely to be loved by many viewers.
There is a second main theme in the film – that of culinary art as a means of meeting people and bringing cultures together. This is not an original theme either, but it is the one that manages to attract best the attention and arise emotion. Food as a feeling and as a philosophy, as a communication medium and as a universal cure for the health of the body but especially of the soul. The story of the chef from Shanhai that fate brings to a hamlet in northern Finland, far removed from the world but miraculous as a natural landscape and rich in human landscape could happen anytime and anywhere on our planet today. The reasons that bring the man along with his eight-year-old boy to a country that is from many points of view on the opposite poles of China are different from those of economic migrants, and the connection between him and the local woman is more than the meeting of two lonelinesses marked by personal traumas from each one’s past.
The film manages to create a believable world on screen, with characters we seem to know although they belong to cultures that are so different and different from ours. The merit belongs in particular to the excellent team of actors. The two actors cast in the lead roles, Pak Hon Chu and Anna-Maija Tuokko, develop interesting and complex characters, and the ‘chemistry’ between them is visible and transmitted to the public. Some of the supporting characters are also well-shaped appearances. And yet, beyond a certain moment (and that moment was quite early during the projection) I had a sense of repetition, of deja vu, of predictability, of tourist-cultural propaganda. I think the problem is the too rich a collection of stereotypes and common places about the relationships between men and women, about Chinese and Finns, about emigrants and locals opening their hearts to and for the visitors, about the relationships between overworked fathers and their children who miss their presence in their lives, about loneliness, mourning, tolerance and intolerance. The film has good chances to be very successful in China, but it has something to offer to viewers in other parts of the world. It’s hard not to be impressed by the acting and the natural emotions caused by the intrigue, this I propose to those who will see the film, not even try to resist them. The final sensation was, to me at least, similar to that of hearing famous music in kitch versions of the like of Clayderman or André Rieu. But there are, I know, many, many, many Clayderman and Rieu fans in the world.
Am abordat în câteva rânduri în cadrul rubricii CHANGE.WORLD subiecte legate de realitatea virtuală (VR – Virtual Reality) și realitatea extinsă (AR – Augmented Reality). Este un domeniu tehnologic în plină dezvoltare, atât din punctul de vedere al aparaturii, cât și din cel al interfețelor cu utilizatorii. Experimentele și experiențele acestora aduc în permanentă noi informații legate de comportamentul uman în prezența unor fenomene care pun la încercare combinațiile senzoriale familiare și interacțiunea cu lumea din jur. Dintre aplicațiile noi care apar permanent mi-au reținut atenția cele legate de creația artistică. Posibilitățile practic infinite de creare a unor lumi imaginare și de introducere a utilizatorilor – în acest caz, amatorii de artă – în explorarea acestor lumi fac ca sistemele VR și AR să intre în rândul uneltelor de creație artistică. Câteva dintre marile muzee și festivaluri artistice internaționale au inclus în ultimul an instalații artistice și evenimente unde vizitatorii beneficiază de experiențe ‘imersive’, călătorind în lumile imaginare sau intrând în contact cu realitățile extinse care suprapun spațiul real cu imaginarul. Vom trece în revistă câteva astfel de evenimente și creații care, după cum vom vedea, nu sunt limitate la artele plastice. De altfel, s-ar putea ca și categorisirile de genuri artistice să trebuiască să fie curând revizuite.
Să începem însă cu un omagiu adus unui artist care a fost un pionier al artei video și digitale, un vizionar care a trasat direcțiile urmate de mulți alți creatori de după el și până în ziua de astăzi. La Muzeul Tate Modern din Londra s-a deschis la 17 octombrie retrospectiva lui Nam June Paik (1932 – 2006), artist născut în Coreea, care a trăit și a creat o mare parte a vieții sale în Japonia, Germania și Statele Unite. Abordarea sa ludică descinde din fascinația dadaiștilor și a futuriștilor cu progresele tehnologiei, el introducând încă din anii ’70 ai secolului trecut tehnologiile video și ale televiziunii ca mijloace de exprimare și obiecte componente ale lucrărilor sale. Lui Nam June Paik îi aparține și expresia ‘electronic superhigway’, care a fost numele unei instalații create de el în 1995 pentru muzeul Smithsonian înainte de a fi fost împrumutată de ingineri, politicieni, și toți ceilalți care doresc să se exprime în legătură cu ‘autostrada informațională’ ca metaforă a Internetului și conectivității universale furnizate de acesta.
Expoziția de la Londra promite să fie o experiență senzorială cu totul specială, demonstrând inventivitatea și versatilitatea unui artist care a explorat căi noi de exprimare de-a lungul întregii sale cariere. Cele peste 200 de exponate vor include și unele dintre primele experimente ‘imersive’, cum a fost incinta creată în 1995 pentru pavilionul Germaniei la Bienala de la Veneția, în care Nam June Paik propunea o reconstituire a Capelei Sixtine prin intermediul a zeci de ecrane video. De asemenea vor fi evidențiate colaborările artistului coreean cu muzicieni, precum violoncelista Charlotte Moorman și compozitorul John Cage, sau coreografi ca Merce Cunningham. Filosofia budistă a avut o mare influență asupra acestui artist fascinat de tehnologie, iar lucrări ca ‘TV Garden’ oferă ocazia unor reflecții despre legătura dintre om și natură. După Londra, expoziția va călători în anii următori în Statele Unite, Olanda și Singapore.
Rămânând la Londra, să menționăm câteva dintre evenimentele organizate în cadrul târgului de artă Frieze care a avut loc în capitala engleză în parcul Regent și în împrejurimi între 3 și 6 octombrie. Frieze a început în 1991 ca o revista de artă contemporană, care din 2003 organizează anual la Londra un târg al galeriilor de artă contemporană în fiecare prima săptămâna a lunii octombrie. Din 2012 există în luna mai și o ediție în New York a târgului, iar din acest an, în februarie, Los Angeles găzduiește ediția californiană. Evenimentul din acest an a fost calificat de critici și de amatorii de artă ca fiind ‘fabulos de inventiv’. Printre altele a atras atenția combinația dintre viziunea personală a artistului Yinka Ilori și extinderea acesteia prin intermediul unor algoritmi de inteligență artificială. Programul AI ‘vizitează’ o colecție de lucrări ale pictorului născut în 1987 la Londra din părinți originari din Nigeria, pentru ca apoi să ‘creeze’ un set de noi lucrări folosind propriile sale tehnici și medii. Cui aparțin lucrările din expoziție? Artistului? Creatorilor programelor? Iată un subiect de discuție interesant pentru critici și pentru experții in domeniul proprietății intelectuale.
Lucrările care folosesc tehnici VR și AR, precum și experiențele imersive au ocupat un loc important între exponatele propuse de cele 160 de galerii de artă modernă din toată lumea care au participat la ediția aceasta a lui Frieze, vizitatorii declarându-se foarte impresionați de această secțiune de ‘artă imersată’. Artistul coreean Koo Jeog A propunea de exemplu o aplicație numită ‘Density’ care, instalată pe telefoane mobile ‘inteligente’, permite utilizatorilor să viziteze o expoziție virtuală în spațiul natural al lui Regent Park. Ideea simplă și ingenioasă are marele avantaj de a nu avea nevoie de aparatură specială grea și costisitoare. În schimb, alte instalații necesită aparatură și spații dedicate, însă rezultatele pot fi spectaculoase. Călătoriile în spațiu și timp devin posibile în aceste experiențe imersive – de la camera imaginară de hotel decorată cu ceramici tradiționale, creată de japonezul Urara Tsuchyia, până la spațiul lipsit de coordonate carteziene, imaginat de colectivul UVA, care anihilează orice simț de orientare.
sursa imaginii: vanderaa.net/eight
Experiențele imersive trec granițele
artelor. Iată, de exemplu, lucrarea ‘Eight’ (‘Opt’) a compozitorului
olandez Michel van der Aa (născut în 1970), creată în colaborare cu
cântăreața Kate Miller-Heidke, corul Nederlands Kamerkoor, designerul
Theun Mosk și cu compania de realitate virtuală The Virtual Dutch Men.
Definită de autori ca un ‘proiect de realitate mixtă’, ‘Eight’ propune o
fuziune unică și novatoare de teatru muzical, VR și arte vizuale.
Vizitatorii folosesc echipamente VR pentru a intra în cele opt încăperi
imaginare în care li se istorisește, cu ajutorul imaginilor virtuale și a
muzicii, povestea vieții unei femei, în ordine cronologică inversă.
Experiența fiecăruia este unică, putând alege traseul, manipula obiecte,
descifra hieroglifele și ideogramele care codifică în spațiul virtual
al celor opt încăperi povestea vieții eroinei. Lucrarea prezentată în
premieră mondială în primăvara acestui an la Festivalul Olandei a fost
oferită publicului european, în această vară, la Festivalul de la
Aix-en-Provence, pentru a călători în luna octombrie în China, la
Festivalul de Muzică de la Beijing.
Este evident că ne aflăm la începutul unui drum sau, poate, al mai multor drumuri care defrișează spații noi în artă. Mijloacele folosite sunt altele, emoțiile artistice sunt diferite. S-ar putea ca peste un secol sau două lumea să privească retrospectiv la această perioadă ca la una similară revoluției impresioniștilor, iar la aceste expoziții ca la evenimente precum faimoasele Saloane ale Refuzaților. Ceea ce noi putem face este să urmărim cu mintea și sufletul deschis inovațiile și dialogul dintre noile mijloace artistice, pe de-o parte, și tradițiile și mediile acceptate, de cealaltă parte.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Locuiesc într-o țară aflată pe țărmul Mediteranei și la marginea unuia dintre cele mai aride și mai fierbinți deșerturi ale lumii. În timpul lunilor de vară, din iunie până în septembrie, soarele strălucește aproape permanent, ploile sunt evenimente cu totul excepționale (eu nu le-am întâlnit în cei 35 de ani de când trăiesc pe aici) și temperaturile nu coboară sub 30 de grade Celsius ziua și 24 de grade Celsius nopțile. Și cu toate acestea, nu sufăr aproape deloc de căldură. În fapt, îmi este mult mai cald atunci când în timpul verilor călătoresc în Europa, chiar dacă aici temperaturile sunt în medie cu câteva grade mai scăzute. Diferența constă în existența și folosirea aparatelor de aer condiționat. În țările calde, inclusiv Orientul Mijlociu, aerul condiționat a ajuns să fie considerat o necesitate și este prezent practic peste tot, în spații publice, instituții, mijloace de transport și desigur în locuințe. Chiar și pe stadioane. Emiratul Qatar a găzduit acum câteva săptămâni campionatele mondiale de atletism, și în 2022 va fi gazda turneului final al campionatului mondial de fotbal. În schimb, în Europa, aerul condiționat este considerat încă în multe locuri inutil, sau un lux, cu toată diferența de calitate a vieții pe care îl oferă.
Omenirea a fost preocupată încă din vechime de problema răcirii mediului
ambiant în zonele calde ale planetei și, legată de aceasta, de
refrigerarea alimentelor în scopul păstrării lor mai îndelungate. Metode
diferite au fost inventate și folosite din vechime. Între inovațiile
consemnate în caietele lui Leonardo Da Vinci se află un dispozitiv de
păstrare la rece a băuturilor și alimentelor, și un ventilator, aparat a
cărui construcție și punere în utilizare de către Leonardo este
documentată. Profesorul William Cullen de la Universitatea din Glasgow a
creat pe la mijlocul secolului 18 o tehnologie de refrigerare bazată pe
evaporarea lichidelor în vid. Primele experimente pentru producerea
gheții artificiale datează din1820, iar în 1824 Michael Faraday
descoperea principiul refrigerării prin absorbție – folosirea unei surse
de căldură pentru a furniza energia necesară proceselor de răcire.
Acest principiu a fost folosit la câteva decenii după aceea de John
Gorrie, medic din Florida, care a legat un motor cu aburi unui
schimbător de căldură pentru a răci aerul și a atenua suferințele
pacienților săi care sufereau de boli tropicale. Gorrie și-a numit
invenția „mașină de gheață”, dar încercările de a o breveta au fost
sabotate de exportatorii de gheață naturală din nordul Statelor Unite,
care vedeau în această invenție o competiție pentru comerțul lor. Aerul
condiționat însuși a fost, ca în multe alte exemple, o invenție
accidentală. Inginerul în vârstă de 25 de ani Willis Carrier lucra în
1902 la o firmă din Brooklyn, care se ocupa de editarea și tipărirea de
cărți. Două veri călduroase și umede consecutive produseseră defecțiuni
și afectau calitatea produselor tipărite în culori. Pentru a crea un
mediu ambiant pentru mașini, unde umiditatea și temperatura să fie
reduse, Carrier a folosit un ventilator care sufla aer peste spirale
umplute cu apă rece. Excesul de umiditate rezulta în condens pe spirale,
ceea ce răcea și temperatura din jur. Nu numai că mașinile de tipărit
funcționau mai bine, dar și atmosfera în camerele în care erau acestea
instalate era mai plăcută, făcând ca munca salariaților să fie mai
eficientă. Fusese inventat primul aparat de aer condiționat, deși numele
procedeului (‘air conditioning’) avea să fie înregistrat abia în 1906
de un alt inginer și antreprenor, pe nume Stuart W. Cramer. Procedeul a
început să fie aplicat pe scară industrială abia după ce în 1922 Carrier
a creat compresorul centrifugal pentru refrigerare, care poate fi
considerat precursorul aparatelor moderne de aer condiționat. Unul
dintre primele aparate de acest fel este expus astăzi la Muzeul Național
de Istorie Americană Smithsonian din Washington, DC.
Utilizarea pe scară largă a tehnologiilor de răcire pentru a crea o ambianța mai comodă și mai productivă nu a fost imediat înțeleasă și acceptată. Trebuiau aduse schimbări în tehnologiile de construcție a caselor, care erau diferite în nordul și în sudul Statelor Unite. Fabricanții de textile și de haine de piele au sesizat amenințările aduse de schimbarea artificială a condițiilor de climă. Au existat chiar și obiecții de natură morală și religioasă, anumiți predicatori susținând că încercarea de a controla mediul înconjurător ar fi ‘contrară voinței lui Dumnezeu’. Descoperirea în 1928 a agenților de răcire bazați pe gazul (netoxic) freon a accelerat introducerea. Casa Albă a fost dotată în 1930 cu prima sa instalație de aer condiționat, iar rețeaua de cinematografe Nickelodeon și-a atras publicul prin instalații similare montate în sălile sale. În 1931, au fost instalate primele aparate mobile de aer condiționat în trenurile de lungă distanță. Totuși, abia în condițiile ‘boom’-ului economic american de după al doilea război mondial, instalațiile de aer condiționat au început să facă parte din dotările standard ale instituțiilor, locurilor de agrement și ale caselor particulare, devenind începând cu anii ’50 și ’60 comodități, mai ales in jumătatea de Sud a Statelor Unite. Europa și restul lumii au urmat America pe același drum cu aproximativ un deceniu de decalaj.
Ce impact are sau poate avea folosirea aerului condiționat pentru
sănătatea și calitatea vieții fiecăruia dintre noi? Să începem cu
veștile bune: anularea efectelor negative ale temperaturilor ridicate
asupra capacităților fizice și intelectuale crește nivelul de
productivitate și scade riscurile deshidratării, comoțiilor cerebrale și
ale altor afecțiuni produse de căldură; reduce prezența insectelor,
paraziților și factorilor alergeni din aerul pe care îl respirăm;
îmbunătățește calitatea somnului (vezi articolul Știința somnului,
al rubricii CHANGE.WORLD). Există însă și dezavantaje, iar acestea
trebuie cunoscute de fiecare dintre noi, mai ales că o parte dintre ele
pot fi atenuate prin comportament sau folosirea corectă a aparatelor și
sistemelor: schimbările bruște de temperatura reprezintă un risc pentru
sănătate; sistemele de aer condiționat produc uscarea pielii și a
mucoaselor; aparatele de aer condiționat (mai ales cele unde filtrele și
conductele nu sunt curățate periodic) pot produce afecțiuni
respiratorii sau boli contagioase, și pot accentua bolile de ochi. În
orice situație, este recomandată folosirea eficientă (care include
setarea temperaturii interioare dorite la cel mult 7 grade sub
temperatura ambianța exterioară) și mentenanță periodică.
Consecințele folosirii aparatelor și instalațiilor de aer condiționat sunt însă și globale. De fiecare dată când apăsăm pe buton pentru a coborî temperatura în case, locuri de muncă sau mijloace de transport contribuim la încălzirea globală a planetei. Impactul este de două feluri: direct, căci răcirea în incinte închise implică un schimb de căldură cu mediul exterior; indirect, prin consumul de energie al aparatelor. Folosirea intensă a aparatelor de aer condiționat într-un oraș mare, situat într-o zonă cu temperaturi ridicate (de exemplu, în orașul Phoenix din statul american Arizona, unde au fost efectuate asemenea studii), indică o creștere relativă a temperaturii în oraș și în jurul lui de până la 3 grade Celsius. Global, consumul de energie al instalațiilor de aer condiționat atinge cifre uriașe, dar ele sunt inegal repartizate, chiar și între țările cu climă caldă. În timp ce în Statele Unite procentajul de case cu instalații de aer condiționat este în jur de 90%, în Mexic, vecinul sudic al SUA, acest procentaj este doar de 17%. Conform datelor furnizate de Agenția Internațională a Energiei, Statele Unite consumă pentru climatizare 616 TWh anual și China 450 TWh, ceea ce reprezintă cumulat peste 60% din consumul mondial. Dacă actualele tendințe climatice și de consum se păstrează, în anul 2050 vom consuma 37% din energia produsă global pentru instalațiile de aer condiționat.
Ce este de făcut? În primul rând, trebuie acceptat că aerul condiționat face parte deja din stilul și calitatea vieții la care au ajuns sau la care aspiră toți locuitorii planetei. Din 1930 încoace, introducerea aerului condiționat a produs o creștere semnificativă a productivității muncii, a scăzut rata bolilor și a mortalității, a determinat mișcări demografice, de exemplu nivelând curba anuală a nașterilor și schimbând repartiția procentelor populației între zonele cu climă rece și cele cu climă caldă. Omenirea nu va renunța la aceste realizări, și țări și zone geografice noi (India, Africa, de exemplu) se vor adăuga utilizatorilor pe scară largă. Ceea ce trebuie făcut este includerea condiționării climatice în planurile de combatere a încălzirii globale, pornind de la standarde naționale și internaționale de eficientă energetică și consum, introducerea și extinderea construcțiilor eficiente termic, folosirea de surse energetice curate. Instalațiile de aer condiționat și evoluția lor trebuie să fie privite nu ca factori dăunători, ci ca instrumente și aliați în lupta pentru salvarea planetei de la dezastru ecologic și climatic.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Ca în fiecare an pe vremea asta, voi trece în revistă, pentru rubrica CHANGE.WORLD, lista premianților Nobel și voi încerca să descriu pe scurt realizările pentru care li s-au atribuit premiile. Desigur, mă voi concentra asupra premiilor legate de științe și de economie, lăsând colegilor mei literați plăcerea de a comenta în mod competent Premiile Nobel pentru Literatură, și cui dorește Premiul Nobel pentru Pace. Voi observa doar că, printr-o coincidență remarcabilă, o menționasem pe Olga Tokarczuk în articolul despre călătorii și tehnologiile lor, publicat la începutul săptămânii anunțării premiilor. Nu-mi rămâne decât să lansez ipoteza că juriul premiului Nobel citește rubrica mea din ‘Literatura de Azi’ și, iată, am lansat o nouă și simpatică teorie conspirativă.
sursa imaginii: www.nobelprize.org/
Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat în acest an ‘pentru contribuții la înțelegerea noastră despre evoluția universului și a locului Pământului în cosmos’. Premiul a fost împărțit în felul următor: O jumătate a revenit astrofizicianului canadian-american James Peebles (n. 1935) de la Universitatea Princeton, moștenitorul postului de profesor la catedra unde preda cândva Albert Einstein. Este considerat unul dintre cei mai remarcabili cosmologiști ai prezentului, și contribuțiile pentru care a primit premiul sunt legate de interpretarea detectivistică a radiațiilor încă prezente și măsurabile în Cosmos, care conțin informații despre fenomenele fizice care au avut loc la formarea Universului, confirmând modelul Big Bang. Rezultatele obținute de Peebles indică faptul că trăim într-un univers în care este cunoscut doar cinci la sută din conținutul său, materia care constituie stelele, planetele, fauna, flora și specia umană, în timp ce restul de 95% sunt materii întunecate (dark matter) necunoscute și energie întunecată (dark energy). Cealaltă jumătate a premiului a fost împărțită între astrofizicianul elvețian Michel Mayor (n. 1942) de la Universitatea din Geneva și conaționalul său, astronomul Didier Queloz (n. 1966) care predă și cercetează și el la Geneva, dar și la Trinity College din Cambridge. Mayor și Queloz au descoperit în 1995 prima exoplanetă, adică o planetă care nu are orbită în jurul unei stele, ci ea însăși evoluează ca o stea în galaxia noastră. De atunci au fost descoperite alte mii de astfel de corpuri cerești, ceea ce a modificat modelele despre felul în care este structurată materia în galaxii și felul în care au luat naștere sistemele stelare.
sursa imaginii: www.nobelprize.org/
Premiul pentru Chimie din acest an recompensează trei savanți care au adus o contribuție practică printr-o invenție într-un domeniu care influențează zi de zi viața a miliarde de oameni – bateriile litiu-ion. Aceste baterii ușoare, reîncărcabile și puternice sunt folosite acum universal, de la telefoane mobile la laptopuri și vehicule electrice. De asemenea, ele pot stoca cantități semnificative de energie creată din surse solare și eoliene, ceea ce deschide calea spre o societate fără combustibil fosil. Cei trei savanți care își împart în mod egal premiul sunt: Stanley Wittingham (n. 1941 în Anglia, astăzi profesor de chimie și director al Institutului pentru Cercetarea Materialelor de la Universitatea Binghamton în SUA) care, căutând surse de energie alternative în perioada crizei energetice din anii ’70, a descoperit catodul generator de ioni de titaniu în bateriile de litiu; John Goodenough (n. 1922 în Germania, din părinți americani, profesor de știința materialelor la Universitatea din Austin, Texas) care a propus o soluție alternativă mult mai eficientă pentru catodul bazat pe oxid de cobalt; și, în fine, japonezul Akira Yoshimo (n. 1948, de la Asaji Kasei Corporation și Univeritatea Meijo din Nagoya) care, preluând perfecționarea lui Goodenough, a îmbunătățit-o la rândul său, folosind un anod bazat pe carbon. Rezultatul este generația de baterii ușoare și robuste, reîncărcabile de sute de ori, pe care, cu modificări și îmbunătățiri tehnologice (care le fac mai compacte, mai ușoare, mai durabile), le folosim de la începutul anilor ’90.
sursa imaginii: www.nobelprize.org/
Descoperirile laureaților Premiului Nobel pentru Medicină din acest an
sunt legate de măsurarea nivelului de oxigen și mecanismele prin care
acesta influențează metabolismul celular și fiziologia corpului omenesc.
Ele deschid calea tratamentelor unui game largi de boli. Cei trei
laureați sunt: americanul William Kaelin (n. 1957, profesor de medicină
la Universitatea Harvard și la Institutul de cancer Dana – Farber),
englezul Peter Ratcliffe (n. 1954, de la spitalul John Ratcliffe și
Universitatea din Oxford) și americanul Gregg Semenza (n. 1956, de la
Johns Hopkins University School of Medicine). Rolul oxigenului în
metabolism era cunoscut, și premiile Nobel din 1931 și 1938 au fost
atribuite unor savanți care au descoperit enzimele care ajută în
transformarea oxigenului în energie, precum și rolul glandelor tiroide
în reglarea acestor procese. Cum se adaptează însă corpul omenesc
nivelelor diferite de oxigenare, datorate schimbărilor exterioare de
mediu sau modificărilor mecanismelor interne? Semenza a identificat
componentele celulare într-un complex de proteine numite hypoxia-inducible factor
(HIF), iar Ratcliffe și-a adus contribuția la sintetizarea acestora și
crearea legăturii cu structura ADN. Contribuția suplimentară și una
dintre aplicabilitățile practice au fost aduse de Kaelin, cercetător în
domeniul cancerului, care a folosit aceste descoperiri pentru a propune
cure specifice anumitor tipuri de cancer, bazate pe influențarea
mecanismelor de reglare a oxigenării. Alte posibile aplicații sunt în
domenii diferite, cum ar fi închiderea rănilor, afecțiuni
cardio-vasculare, anemii, atacuri cerebrale și diferite tipuri de
infecții.
sursa imaginii: www.nobelprize.org/
Premiul Nobel pentru economie a fost și
el împărțit în acest an între trei experți în domeniul economiei
dezvoltării: Abhijit Banerjee (n. 1961 în India, profesor la
Massachusetts Institute of Technology – M.I.T.), colega și soția lui
Esther Dufflo (n. 1972 la Paris) și Michael Kremer de la Universitatea
Harvard. Cei trei au fost recompensați pentru „abordarea lor bazată pe
experimente” în combaterea sărăciei globale și prin utilizarea unor
metode randomizate pentru a descoperi rezultatele programelor
educaționale sau ale inițiativelor de medicină infantilă. Kremer a
condus lucrări de pionierat în școlile din Kenya la jumătatea anilor
’90, și metodele sale au fost preluate și dezvoltate în continuare de
Duflo și Banerjee. Aceste metode au îmbunătățit dramatic capacitatea de a
combate sărăcia în practică. Ca rezultat direct al unuia dintre
studiile lor, peste cinci milioane de copii indieni au beneficiat de
programe eficiente de îndrumare în școli. Un alt exemplu sunt
subvențiile masive în asistența medicală preventivă care au fost
introduse în multe țări.
Fără a fi ferite nici ele de controverse, Premiile Nobel din domeniile științifice și economic încununează cariere și creează modele de urmat. Cele atribuite în acest an sunt legate de cercetarea structurii universului și de aplicații practice cu impact considerabil în viețile tuturor. Vom urmări cu interes listele de premianți și contribuțiile lor și în anii viitori.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Aristotel a considerat subiectul destul
de important, pentru a scrie în anul 350 î.e.n. un eseu despre ‘Somn și
Insomnie’. Michelangelo Buonarroti i-a dedicat un poem:
‘Mi-e somnul preţios şi-mi pare bine
că piatră sunt şi-am simţuri adormite
cât timp în jur e crimă şi ruşine.
Nu mă trezi. Vorbeşte pe şoptite…’
(traducere de C.D. Zeletin; sursa: http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Michelangelo&d=Poezii)
Somnul. Un mijloc de a ne izola, cel
puțin pentru câteva ore din fiecare ciclu diurn, de o lume în care este
dificil de trăit, așa cum scria artistul Renașterii? Desigur, și asta.
Dar mult mai mult. Somnul este tărâmul viselor. În timpul somnului,
chiar dacă nu ne dăm seama, gândim, recapitulăm evenimentele zilei,
suntem stimulați intelectual și sexual. Uneori ni se pare că zburăm,
alteori, ne trezim cu soluția unei probleme sau cu spaima de moarte.
Invenția în anul 1924 a electroencefalografului, aparținând psihiatrului
german Hans Berger, a marcat trecerea studiului somnului din domeniile
filosofiei și al poeziei, în cel al științei. Știința somnului.
Somnul este vital pentru calitatea vieților noastre. Ciclul somn-trezie este o adaptare a organismului nostru la viața pe o planetă în care ziua și noaptea, lumina și întunericul alternează permanent, cu o periodicitate de 24 de ore. Premiul Nobel pentru medicină a fost decernat în 2017 lui Jeffrey C. Hall, Michael Rosbash și Michael W. Young, pentru descoperirea mecanismelor moleculare care controlează ‘ceasul circadian’ – ceasul biologic intern care determină periodicitatea mecanismelor fiziologice la nivel molecular. Mecanismele acestea influențează nu numai somnul, ci și sistemul hormonal, metabolismul și temperatura corpului. Atunci când acest ceas molecular ‘se defectează’, riscurile unor boli cronice, cum sunt diabetul, bolile de inimă sau demența, cresc. Insomniile pot fi un simptom, dar și un risc, așa cum sunt și ciclurile de somn neregulate. Programele de muncă cu ore suplimentare adăugate sistematic celor normate, călătoriile repetate peste multe fuse orare sau, pur și simplu, lucrul în schimburi sunt considerate astăzi riscuri profesionale. Organizația Mondială a Sănătății a introdus munca în schimburi de noapte în categoria factorilor potențial cancerigeni.
Este ciclul diurn de somn obligatoriu? Unii dintre noi, probabil, am citit sau am auzit despre excepții celebre. Se spune că Leonardo Da Vinci urma un ciclu de somn polifazic, numit și ciclu Unerman, cu 20 de minute de somn la fiecare patru ore. Thomas Edison dormea extrem de puțin, încercând de fapt să elimine din viața sa cu totul somnul, pe care îl considera ca pe ‘un obicei prost și absurd’. Cu tot respectul pentru aceste excepții, realizările lor sunt în altă parte, și nu este clar că ar fi fost în vreun fel legate de ciclurile de somn (și ele, posibil, doar legende). Statisticile arată că omenirea, în medie, doarme din ce în ce mai puțin și din ce în ce mai prost. Viața de noapte este mult mai intensă și în spațiul public, dar și în cel privat, cu programele de televiziune nocturne și cu tentația Internetului permanent prezente în momentele în care ne trezim. Somnul și nesomnul sunt și ele distribuite inegal in lume. După unele statistici (vezi graficul), olandezii sunt campionii mondiali ai somnului, în timp ce singaporezii dorm cel mai puțin dintre țările studiate. Ambele societăți sunt considerate societăți avansate, dar stilurile lor de viață sunt foarte diferite. Sunt diferite însă și condițiile climatice, de exemplu, care influențează și ele calitatea și durata somnului.
Creierele noastre nu sunt mai puțin active atunci când dormim, comparativ cu starea de trezie, dar ele sunt active într-un fel diferit. Cei aproximativ 86 de miliarde de neuroni care compun creierul sunt interconectați într-o rețea permanent activă care schimbă semnale asincrone în stare de trezie. Encefalogramele seamănă cu diagramele rețelei internetice la orele de vârf. Când adormim, legăturile devin în majoritate periodice, deoarece suntem în mare măsură izolați de stimulii exteriori și conexiunile depind, în principal, de procesele noastre interne. Specialiștii au identificat patru faze ale somnului, și în fiecare noapte putem parcurge de câteva ori aceste faze. În prima fază, care durează câteva minute, întrerupem o mare parte dintre canalele de comunicare cu lumea exterioară. Cortexul cerebral cu centrele prelucrării informației senzoriale și al limbajului sunt izolate de restul creierului. În faza a doua, organismul produce inhibitori ai proceselor active în stare de trezie, ceea ce face ca somnul să devină profund, și creierul să treacă din starea de recepție și acumulare de informație în starea de organizare și editare a informației primite în stare de trezie. Faza a treia este cea a somnului adânc. Acum este generat și hormonul de creștere, necesar dezvoltării la vârste fragede și regenerării la vârsta maturității și a senectuții. În faza a patra, caracterizată prin mișcări rapide de ochi (Rapid Eyes Movement – REM) au loc visele, se regenerează memoria, iar aparatele înregistrează ‘unde delta’ de activitate cerebrală intensă. Această faza a somnului adânc este considerată esențială sănătății noastre fizice și psihice. Ea poate fi asociată cu o comă, ca intensitate a somnului (canalele senzoriale fiind blocate), sau cu stările psihotice, prin intensitatea viselor. Expresia românească potrivită acestei faze este ‘somn de moarte’, iar în mitologia greacă Hypnos (zeul somnului) și Thanatos (zeul morții) erau frați. Este faza în care grecii antici credeau că oamenii primesc mesaje de la zei, și cea în care psihanaliștii, de la Sigmund Freud încoace, consideră că primim mesaje de la inconștientul nostru.
Tulburările de somn sunt tratate astăzi în clinici specializate care se ocupă cu analiza și diagnosticarea specifice fiecărui caz în parte, recomandă tratamente și execută procedurile adecvate. Cauzele pot fi multiple, de la probleme psihologice și tulburări de respirație, la simptome ale unor boli mai serioase. Ceea ce nu se recomandă este ignorarea acestor tulburări, mai ales atunci când tratamentele folosind somnifere ușoare nu dau rezultate. Perturbarea sau dispariția ciclurilor REM din somnul zilnic sistează producția serotoninei și a norepinefedrinei, două substanțe esențiale bunei funcționări a sistemului nervos și a creierului. În absența lor, capacitatea noastră de a învăța și de a memora sunt sever afectate.
Prețul lipsei de somn este resimțit și la nivelul sistemelor naționale și al marilor companii private de asigurări medicale. Americanii dorm în medie cu două ore mai puțin decât cu un secol în urmă. Efectele lipsei de somn au fost evaluate în anul 2017 în Statele Unite la suma de 411 miliarde de dolari – 2,28% din produsul național brut (PNB). Aceste cifre includ scăderea productivității, absențe de la lucru, accidente de muncă și de circulație și, desigur, cheltuieli medicale datorate lipsei de somn și efectelor acesteia. Între țările avansate, doar Japonia depășește procentual aceste numere, cu 2,92% pierdere raportat la PNB. Urmează Germania, Regatul Unit, Canada (sursa statisticilor – RAND Europe). Somnul este esențial vieții. La nivel național și la nivel personal, el este o necesitate vitală. Când eram mai tânăr spuneam în glumă: ‘Simt cu adevărat că trăiesc doar atunci când dorm’. Astăzi sunt din ce în ce mai convins că gluma mea conținea o mare doză de adevăr.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Paul Verhoeven‘s films leave indifferent few of the spectators who dare to watch them. The combination of violence and eroticism that characterizes them has been around for 40 years and is a mark of most of the Dutch director’s films. ‘Flesh + Blood‘ is a kind of transitional film between his first European period of creation and the American period. Frustrated, perhaps resigned, perhaps in protest at the reception his previous films had enjoyed, Verhoeven sought American funding and distribution. The theme of the film is very European, however, an episode from the bloody history of the old continent in the mid-millennium. It would be the period described in the gallant films of the ‘cloak and sword’ genre but there is nothing gallant in what we see in ‘Flesh + Blood‘.
1501 Europe is a world haunted by wars. Nobles, soldiers, and gangs of mercenaries fight each other, conquer castles, kill, rob, rape. When they do not die by the sword, the people of those times are threatened by the plague. The signs of the civilization brought by the Renaissance try to make room in this world of blood and flames, but it will take some time until they will prevail. This is the world in which Verhoeven places the story of the young Agnes (Jennifer Jason Leigh), fallen prisoner of a band of mercenaries, and forced to survive by any means. The two men in her life – the head of the bandits Martin and the noble son Steven – will fight each other to death, because she will ultimately belong to the one who wins, regardless of her feelings. The woman’s right to decide will be invented and honored only a few centuries later.
34 years after its release, ‘Flesh + Blood‘ is no longer shocking, viewers have seen much more extreme stuff, from Verhoeven and others. What impressed me is the direct and naturalistic approach and the attention to historical details. The film avoids a precise location, it could happen almost anywhere in Europe at the time, but still seems extremely authentic. Characters that we seem to know from historical novels (the noble prince, the brigand, the princess, the priest rather in the devil’s service) are thrown in a realistic and bloody version of their legendary times. Some details age less nicely: for example the music, or the intricacies of the Renaissance machine copied as if from Da Vinci’s notebooks. And yet, not only for Verhoeven‘s fans, ‘Flesh + Blood‘ remains an engaging and interesting film that immerses the viewers in its world.
There is in ‘Judy‘, the film directed by Rupert Goold, a scene that could be worth an Oscar. Renée Zellweger who plays a Judy Garland beyond the peak of her artistic career, prematurely aged and overwhelmed with personal problems, climbs on stage for the first of the London shows that maybe could save her artistic career and earn her the money that would allow her to keep her two younger children. In the 3 or 4 minutes that the scene lasts we see the woman stricken until then by doubts and problems regaining her self-confidence under the lights of the stage, making contact with the audience that adores with her when she succeeds but is ready to drive her off the stage when she fails, transforming herself in the actress and singer full of charm and charisma who had once conquered the world.Filmed in a single shot and with the actress most of the time in close-up, this scene also represents what this movie could have been. Unfortunately, not only this is the best scene in the film, but it is also repeated several times with increasingly diminished effects, and almost the rest of the film is far from its level and the ambitions of the filmmakers.
It may be that Renée Zellweger will received, at least, a well-deserved nomination for Best Actress at the Academy Awards. But the film disappointed me, although it did contain a powerful and interesting story. Judy Garland’s life is portrayed in the film in two parallel paths: that of the former star in a financial and moral crisis, struggling to keep her children and – through flash-backs – the period when she transformed from a an anonymous teenage girl in Dorothy from ‘The Wizard of Oz’ and from here to a world-famous star. The problem is that the parallel is very obvious, the ideas are few and quite trivial, and their repetition has a negative effect on the audience who understood almost everything from the first 15 minutes.
There are quite a lot of ideas in the script, which, developed, could have made the film more interesting. London in 1968 was the place and the time for a significant cultural revolution and, in parallel, of a conflict of generations and styles between entertainment music (to which Judy Garland belonged) and the pop and rock music of the younger generations. The Beatles and the Rolling Stones are mentioned in passing, and that’s it. Judy Garland and her song ‘Over the Rainbow’ had become symbols of the LGBT rights movement which was taking off. To date, there are disputes about the reasons for this adoption, it was a good opportunity to dig deeper. Director Rupert Goold (at his second feature film) chose to bring the issue into the film through a secondary and somewhat anecdotal-sentimental story thread. What a pity. If ‘Judy‘ had the ambition to use the wave of rebirth of the musical genre started about three years ago with ‘La La Land‘, the opportunity to make a memorable film was missed.
We have the chance to see the films from the ‘Exhibition on Screen’ series at our local cinematheque. Yesterday we had the pleasure not only of watching the documentary ‘Exhibition on Screen: Renoir – Reviled and Revered‘, but also of meeting the creator of the series, Phil Grabsky, who was the guest of the evening. We had the opportunity not only to see one of the most interesting films in this series, but also to find out more information and to attend a discussion about the author’s ideas, conceptions and process of creation.
I was quite intrigued by the film’s title. Revered – I knew. Reviled – why? Grabsky’s documentary manages to interestingly develop the controversies surrounding Renoir’s late career, after he had explicitly abandoned Impressionism. At that point, having overcome material constraints and feeling free to choose the themes and style to work with, Renoir is embarking on an apparently more commercial artistic path. Much of his work consists of nudes, and the changes in the attitude of critics and a part of the public toward objectifying the body of women in art have thrown Renoir by the end of the 20th century into the middle of a debate about morality and attitude toward the feminine nudes genre that could not have taken place during his life. On the contrary, Renoir was towards the end of his life a well-known and influential painter, a model for artists such as Picasso or Matisse. Can we judge artists according to contemporary morals? It is an open debate, valid not only as far as Renoir is concerned.
Like most documentaries in the series’ Exhibition on Screen ‘and this film dedicated to Renoir is excellent filmed, highlighting details that visitors’ eyes may miss even when visiting the museum. The expert team of museographers, art historians and artists is well chosen and offers interesting and diverse points of view. My only reservation would be that the film deals too little with the history of the Barnes Museum in Philadelphia, the taste of the collector, how such an important collection of Renoir’s paintings has found its way to the United States, and how it is exposed today. There is a story there or even more than one, as interesting as the controversy that is central to the structure of the film. But even so ‘Exhibition on Screen: Renoir – Reviled and Revered‘ is a good documentary, from a series in which the spectators enjoy aesthetic pleasure combined with debates and information that enrich them intellectually.
Political scientists and historians have been debating for four decades why Poland was the first country in Eastern Europe to begin the process of breaking away from the communist bloc. The first of these causes, quite rightly, is the ascension in 1978 to the papal seat of the Polish cardinal Karol Jozef Wojtila as Pope John Paul II. I think that to this it must be added the existence of an intellectuality and of groups of highly talented and influential artists, whose liberal positions have resulted in critical works of art, reflecting the reality of Poland with its problems. The most famous names were the film directors Andrzej Wajda and Krzysztof Kieslowski. ‘Amator‘ (or ‘Camera Buff’ as the title was translated into English), made by Kieslowski in 1979, was his second feature film, already a maturity movie, which included a strong personal touch and was emphasizing the signs of the crisis of the Polish communist society entering its last decade of existence.
The best political films are not explicit manifests, and ‘Amator‘ is one of them. It is before anything else a film that talks about the passion for cinema. The hero is a small clerk from a provincial town named Filip Mosz (beautifully interpreted by actor Jerzy Stuhr ) who at the birth of his daughter decides to buy an amateur video camera to immortalize the beginning of life and the evolution of his child. A contest of circumstances causes our hero to be asked to film the visit of dignitaries from the ‘center’ in the factory where he works, which triggers his passion doubled by a talent he did not know for the filmed image. From here, this fascination will occupy an increasingly important place in his life, until he is completely absorbed into it. But the filmed image also has a power that our hero did not know. Filmed image can reflect the lives of people as they live it, and the reality with all its aspects, some gray or even dark. The filmed truth can become a problem for those behind the cameras. It can become a mirror of the lives of others, but it can also destroy lives. Until one is completely absorbed in this job these dangers are not obvious, but once the threshold is crossed it may be too late.
https://www.youtube.com/watch?v=jh6W8oYy7cY
The cinematographic execution is impeccable. The film also benefits from the presence of two of Kieslowski’s generation colleagues, film director Krzysztof Zanussi and television anchor Andrzej Jurga, who play their own roles, integrating the film’s imaginary plot into the reality of 1979 Poland. I dare say that ‘Amator‘ is the first masterpiece by Kieslowski, the beginning of an extraordinary and painstakingly short artistic career.
