I chose to see ‘L’heure d’ete‘ (film released in the English space with the title ‘Summer Hours’) especially for Juliette Binoche, an actress I greatly appreciate, and for director Olivier Assayas. Binoche does not have as consistent a role in this film as I had hoped, but the film, a family drama presented from an original point of view, has enough interesting moments to be worth watching.
The story in the film takes place mostly in a villa located somewhere, in the country, in France, and even when not in the frame, this villa is the main subject. In the opening scene, the mother of the family celebrates her 74th birthday, but she feels that she will not reach the 75th anniversary. She tries to open with her children a conversation about inheritance, which includes many art objects related to the personality of her uncle, a great painter, who died many years before. Only one of the two brothers (Charles Berling) and a sister would be interested in keeping the family home for the future generations, the other brother and sister (Juliette Binoche) live away from France and their lives are less related to family or inheritance. When the expected death happens, everything begins to crumble. The centrifugal forces of life prove stronger than family ties, than the once dominant personality of the artist giving the family name its fame, than the mother’s last wishes.
Olivier Assayas chooses to use minimalist means, based on smart dialogs, on excellent performances of the actors (among whom Charles Berling steps ahead in the lead role of the big brother) and on the setting that shows the gradual evolution of the house that seems to mirror the family’s disintegration. From what was at the beginning of the film a family domain and an artist’s house, closing between its walls the history of a family and the personality of a great painter, will be left at the end the almost empty rooms and the walls awaiting the restoration that will be decided by the future owners. Only nature around it remains the same. The film is an elegy of an epoch and lifestyle that cannot resist to modernity and a parable that makes us think about the fragility of our cultural landmarks in the absence of family cohesion. Paintings, furniture, art objects can be found partly in museums, but taken out of context they seem devoid of soul, or ‘prisoners’ as one of the characters puts it. Forgetting is often the result of our actions.
Olga Tokarczuk este una dintre cele mai cunoscute scriitoare poloneze de astăzi. Născută în 1962, a câștigat de două ori Premiul Nike, cel mai prestigios premiul literar al Poloniei. Opera și activitatea sa nu sunt lipsite însă de controverse în țară natală. Convingerile ei politice de stânga au făcut-o țintă atacurilor reprezentanților dreptei naționaliste aflate la putere în Polonia. Asociația ‘Patrioții din Nowa Ruda’ (orașul în care trăiește) a cerut consiliului orașului să-i revoce cetățenia onorifică, deoarece, așa cum a afirmat asociația, calomniase ‘bunul nume al națiunii poloneze’. Senatorul Waldemar Bonkowski din Partidului Dreptății și Justiției aflat la putere a afirmat că literatura și declarațiile publice ale Olgăi Tokarczuk sunt în „contradicție absolută cu principiile politicii istorice poloneze”. Tokarczuk i-a răspuns că ea se consideră a fi adevărata patriotă, nu oamenii și grupurile care o hărțuiesc și ale căror atitudini și acțiuni xenofobe și rasiste sunt dăunătoare Poloniei și imaginii Poloniei în străinătate.
Consacrarea internațională i-a adus-o Olgăi Tokarczuk Premiul Man Booker International atribuit în 2018 cărții ‘Rătăcitorii’. Decernarea premiului vine la zece ani de la publicarea cărții în 2008 și primirea primului Premiu Nike din carieră. Expunerea internațională a ocazionat reacții entuziaste din partea criticii și confraților scriitori din lumea largă care au avut acum ocazia să-i cunoască scrierile. Unii dintre ei nu au ezitat să o numească ‘o scriitoare magnifică’, ‘unul dintre puținii scriitori europeni remarcabili ai ultimului sfert de secol’ sau ‘probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viață de care nu ați auzit’. Cartea a apărut în limba română în 2013 în editura ART în traducerea fără cusur a Cristinei Gorun, și a fost republicată în 2018, în colecția Biblioteca Polirom a editurii Polirom (aceasta este ediția pe care am citit-o eu).
Cartea este în mare parte scrisă la persoană întâi, și este evident că este vorba despre vocea scriitoarei sau a unei alter-ego a ei:
‘ … niciodată nu am devenit scriitoare adevărată sau – mai bine zis – scriitor, fiindcă la genul masculin cuvântul asta sună mai serios. Mie viața mi-a scăpat mereu printre degete … În scrisul meu viața se preschimba într-o istorie incompletă, în povestioare onirice, cu intrigi neclare, îmi apărea de departe în perspective neobișnuite și răsturnate sau în secțiuni transversale – și-mi era greu să trag niște concluzii cu privire la întreg. Oricine a încercat vreodată să scrie un roman știe ce îndeletnicire anevoioasă este, desigur una dintre cele mai amarnice îndeletniciri cu care te poți ocupa. Trebuie să rămâi mereu în interiorul propriei tale ființe, într-o celulă individuală, în solitudine absolută.’ (pag. 15-16)
Cartea Olgăi Tokarczuk nu este un roman. Este acel gen de carte care nu se lasă cu ușurință încadrată într-o singură categorie literară: un amestec de memorii personale, note de călătorie, culegere de eseuri și aforisme, proză realistă, istorică și fantastică și portrete ale unor oameni întâlniți în peregrinările scriitoarei care își declară apartenența la tagma ‘rătăcitorilor’. Ceea ce unește aceste fragmente de literatură eclectică și (în mare parte) fermecător de frumos scrisă este neliniștea ca stare permanentă, nevoia personajelor și a scriitoarei ca personaj central de a se afla în mișcare, mobilitatea și disponibilitatea de a schimba perment peisajul. ‘Să vezi înseamnă să știi‘ spune unul dintre personajele cărții, dar ‘rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk nu fac parte neapărat din categoria celor care călătoresc în mod programatic, colecționează locuri celebre sau etichete de hoteluri pe geamantanele care oricum sunt mai mult virtuale decât reale. Mobilitatea este modul de a exista al ‘rătăcitorilor’. Singurătatea este cealaltă coordonată a existenței lor. Un călător înrăit, dar care preferă să-și împărtășească experiențele cu tovarăși de drum este considerat de scriitoare că nu ar avea adevărată stofă de rătăcitor. Într-un fel, cu toții, în epoca Internetului, suntem niște rătăcitori. Dacă nu călătorim, atunci planificăm viitoarea călătorie, dacă din motive diferite nu ne-o putem permite, o visăm de acolo unde ne aflăm.
Cartea este în esență o odă închinată mișcării, călătoriilor, rătăcirilor. Opusul mișcării este încremenirea, moartea, cealaltă obsesie a cărții, împreună cu formele și tehnicile prin care corpul omenesc și părțile sale pot fi conservate și păstrate în nemișcare pentru eternitate.
‘Leagănă-te, mișcă-te, fugi. Numai așa poți scăpa din ghearele lui. El stăpânește asupra a tot ce este nemișcat și mort, asupra a tot ce e inert și paralizat. …
Așa a pierit cel care s-a revoltat. A fost prins, iar trupul lui, bătut pe cruce, imobilizat ca o insectă, expus privirilor oamenilor și ale făpturilor neomenești, dar mai ales supus privirilor oamenilor, căci lor le plac în mod deosebit spectacolele; nu e de mirare că recreează în fiecare an acest moment și îl sărbătoresc, rugându-se unui trup neînsuflețit.
De aceea tiranii de orice neam, servitori ai iadului, au în sânge ura față de pribegi – de aceea îi persecută pe țigani și pe evrei, de aceea îi forțează pe toți oamenii liberi să se așeze într-un loc, oferindu-le o adresă care reprezintă, de fapt, o sentință.
Au de gând să construiască o ordine încremenită, să facă trecerea timpului o părere. Au de gând să facă zilele să semene între ele, imposibil de diferențiat, au de gând să construiască o mașinărie mare in care fiecare creatură va trebui să-și ocupe locul și să execute mișcări superficiale. Instituțiile și birourile, ștampilele, publicațiile, ierarhiile și rangurile, cererile și refuzurile, pașapoartele, numerele, cardurile, rezultatele alegerilor, reduceri de prețuri și adunarea punctajelor, colecționatul, trocul.
Să prinzi lumea în pioneze cu ajutorul codului de bare, fiecare lucru să primească o etichetă, să se știe ce produs este și cât costă. Limba asta străină să fie de neînțeles pentru oameni, să fie citită doar de mașini și automate care noaptea, in marile magazine subterane, să țină prelegeri despre poezia codului de bare.
Mișcă-te, fugi! Binecuvântat fie cel care merge. (pag. 236 – 239)
Nu orice fel de călătorie se potrivește tagmei rătăcitorilor. Sunt preferate cele fără țintă precisă și planificare minuțioasă. Pentru rătăcitori călătoriile sunt un mod de viață, nu un interludiu măsurat în zile de concediu plătit. Ghidurile turistice mai mult dăunează, căci a descrie înseamnă a distruge. De pe cărți trebuie șterse locuri marcate de suferințe, de rănile și durerile vieții. Cartea este ilustrată de hărți, majoritatea hărți vechi, din acelea pe care cu greu mai putem descifra câte un nume cunoscut, ale căror convenții cartografice și simboluri au fost de mult uitate. Personajele cele mai memorabile ale cărții, în afară de scriitoarea povestitoare sunt și ele, fiecare în felul sau, rătăcitori: Eric, fostul marinar pe baleniere, care își ia pasagerii bacului într-o neașteptată călătorie pe mare; Annușka, femeia care încearcă să devină cerșetoare în labirintul metroului moscovit mai degrabă decât să continue o viață marcată de rutina îngrijirii unui copil bolnav; Kunicki, bărbatul care decide să plece în rătăcire pentru că lumea pe care o cunoaște nu mai are sens, după ce soția și copilul sau dispar și reapar fără explicație. Alte personaje sunt urmărite de obsesia morții și a conservării corpului omenesc după moarte: prpfesorul în istoria Greciei Antice urmărit de destin în croazierele sale pe Marea Egee; sora lui Chopin trecând ilegal frontierele Europei pentru a readuce în patria sfășiata vremelnic de istorie inima compozitorului; Filip Verheyen, târziul savant renascentist care învață de la Spinoza și perfecționează artă conservării după moarte a organelor disecate din cadavre; femeia care se reîntoarce în Polonia după multe decenii de exil la celălalt capăt al lumii pentru a-și revedea iubitul din adolescență de care viața o despărțise, aflat în pragul morții, și pentru a-și îndeplini promisiunea și jurământul de atunci.
Mărturisesc că de la un punct încolo amestecul de stiluri și genuri literare, diferite în fiecare capitol, m-a descumpănit. Povestiri și mici nuvele perfecte stilistic și impresionante în conținut alternează cu note de jurnal sau cugetări de o frază, demne de citatele cu floricele pe care le îndrăgesc unii utilizatori Facebook. Unul dintre eroii cărții ține de altfel lângă noptieră un volum cu aforismele lui Cioran. Primele pagini ale cărții sunt atât de dense și de frumoase încât au un impact imediat asupra cititorului, dar ele sunt urmate curând de note și fragmente pline de platitudini sau de filosofare încâlcită, culese parcă dintr-un carnet pierdut sau dintr-o pagină personală de rețea socială. Mă întreb dacă acest amestec stilistic, repetat de-a lungul întregii cărți, este și el intenționat. S-ar putea ca răspunsul să fie pozitiv, s-ar putea ca această inconsecvență să fie programatică, să facă parte din ilustrarea ideii rătăcitorilor. Impresia mea de cititor este însă că ea dăunează impactului și plăcerii citirii ansamblului. Paginile bune și frumoase ale cărții, majoritatea, fac însă din ‘Rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk una dintre lecturile cele mai frumoase și mai interesante de care am avut parte în ultima vreme.
147 minutes may be too much or too little for a documentary about the biography and career of one of the most important contemporary film directors. That’s exactly the feeling left by Susan Lacy‘s ‘Spielberg‘ for HBO. On one hand 147 minutes for a documentary is far above the average or the ‘norm’, although at the end of the viewing I can testify that I was permanently captivated and that I did not have the impression of repetition or boredom at any time. On the other hand, I was left with the feeling that there were enough un-elucidated aspects, enough questions that were not asked, and even important and interesting Spielberg films that were ignored or mentioned only superficially.
What I liked: The first part of Steven Spielberg‘s career, including television directing and his first films, is rendered in an interesting and well documented manner. The formation of the group of young directors and friends who conquered Hollywood in the 1970s and who have since dominated an important segment of the American film industry is also well described, including the testimonies of Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, George Lucas, Brian De Palma. Very interesting and authentic are the discussions about Spielberg’s family, including interviews with his parents and sisters, especially since family relationships and broken parents’ marriage played a decisive role in the development of the director’s personality. Finally, the best part of the film, in my opinion, is the one that discusses Spielberg’s attitude towards his Jewishness, artistically transposed on screen into the most personal, most special, and perhaps the best film of his career: ‘Schindler’s List‘.
https://www.youtube.com/watch?v=ex4xn2WqpAI
What I liked less: The film is based, like any documentary dedicated to a film director, on many testimonies of actors, producers, other collaborators, as well as on the comments of film critics and colleagues. These abound here as well, but their quality is uneven. Few of them bring up original information and different perspectives. Most do not go beyond laudatory superficiality. Also some of his important films were left out, while too little space was given to others, for example the sci-fi trilogy made in the early 2000s. It would also have been interesting to find out more about Spielberg – the film producer.
Considering the quantity of the material and I suspect that a significant part was eliminated during the editing, I think that this film dedicated to Spielberg contains two films. One of them, original and interesting, would be the one about Spielberg’s family and person, and their impact on his films. Mounted and presented separately I think it would have made a sensation. The other film, about Spielberg’s film work, I believe would benefit from more in-depth work. Fortunately, Spielberg’s career is still in progress, and there is still plenty of time for improvement.
Cartea pe care o am pe noptieră în această săptămână se numește ‘Rătăcitorii’ și este semnată de scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk. Apărută în traducere românească în colecția ‘Biblioteca POLIROM’ a editurii cu același nume, a fost adusă în atenția publicului larg de câștigarea premiului Man Booker International în 2018, la un deceniu de la apariția primei ediții în Polonia. Este acel gen de carte care nu se lasă cu ușurință încadrată într-o singură categorie literară: un amestec de note de călătorie, culegere de eseuri și aforisme, proză fantastică și portrete ale unor oameni întâlniți în peregrinările scriitoarei, care își declară apartenența la tagma ‘rătăcitorilor’. Ceea ce unește aceste fragmente de literatură eclectică și fermecător de frumos scrisă este neliniștea ca stare permanentă, nevoia personajelor și a scriitoarei, ca personaj central, de a se afla în mișcare, mobilitatea și disponibilitatea de a schimba permanent peisajul. ‘Să vezi înseamnă să știi’ spune unul dintre personajele cărții, dar ‘rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk nu fac parte neapărat din categoria celor care colecționează locuri celebre sau etichete de hoteluri pe geamantanele care oricum sunt mai mult virtuale decât reale. Mobilitatea este modul de a exista al ‘rătăcitorilor’. Într-un fel, cu toții, în epoca Internetului, suntem niște rătăcitori. Dacă nu călătorim, atunci planificăm viitoarea călătorie, dacă din motive diferite nu ne-o putem permite, o visăm de acolo unde ne aflăm.
Voi trece în revista în articolul de astăzi tehnologiile și câteva dintre aplicațiile care permit orientarea și navigația în timpul călătoriilor noastre, în special pe șosele și pe străzile orașelor, dar nu numai. Subiectul a fost generat, precum multe alte subiecte abordate în CHANGE.WORLD, de discuții purtate cu prieteni cititori ai rubricii pe marginea articolelor precedente. În ultimul deceniu, sistemele de orientare și ghidare în trafic au devenit o parte integrantă din familia de aplicații folosite cam de toată lumea, dar și aici există aplicații mai bune și mai puțin bune, potrivite sau nu scopurilor noastre imediate, aspecte pozitive și câteva pericole și capcane pe care este bine să le cunoaștem. Să începem însă cu puțină istorie. Cartea Olgăi Tokarczuk este ilustrată cu hărți. Hărți tipărite, din acelea care ajută omenirea de secole să se orienteze pe drumuri, în orașe și între orașe, pe mări și oceane. Țineți minte cum ne pregăteam pentru o călătorie până acum vreo 15-20 de ani? Din ritual făcea parte și cumpărarea de ghiduri turistice și hărți ale țărilor, orașelor și șoselelor pe care urma să le parcurgem. Prefer vacanțele automobilistice și îmi amintesc că din bagaj făcea parte întotdeauna un teanc de hărți, la care se adăugau mai întotdeauna încă vreo câteva mai detaliate sau mai actualizate, cumpărate la fața locului. Apoi, pe la începutul mileniului, au apărut aparatele de ghidare GPS. Firme și brand-uri ca iGo, TomTom, Garmin, Mio, Magellan au avut o ascensiune spectaculoasă și o parte dintre ele mai luptă și astăzi pentru a supraviețui concurenței sistemelor integrate în automobile sau aplicațiilor de pe telefoanele mobile ‘inteligente’.
Personal, mărturisesc că am rămas un adept al ghidurilor turistice tipărite, în special al ghidurilor Michelin, deși folosesc din ce în ce mai mult aplicații de genul TripAdvisor, pentru a găsi obiectivele sau restaurantele din zona în care mă aflu. Hărțile tipărite au dispărut de câțiva ani aproape cu totul din bagajele călătoriilor mele. Principalul argument al celor care încă mai promovează sau utilizează aparate dedicate de tip navigator este legat de evitarea interferenței cu alte funcții și aplicații ale telefoanelor mobile, care concurează la aceleași resurse. Faptul că un navigator separat este independent de fluxul de date al telefoanelor mobile are în teorie anumite avantaje, dar acestea pot fi diminuate printr-o configurație corespunzătoare a aplicațiilor. În plus, modelele de telefoane mobile lansate pe piață în ultimii ani au baterii încorporate reîncărcabile mult mai puternice și destulă memorie pentru a susține funcțiile de navigație, așa încât personal nu mai utilizez aparate de tip ‘navigator’. Ele își vor găsi, cred, curând, locul în rafturile muzeelor tehnice care adăpostesc relicvele fazelor de început ale revoluției hi-tech, alături de discurile flexibile (‘floppy’), aparatele de fotografiat Polaroid, casetele audio și video, sau de aparatele portabile pentru CD ‘discman’ – toate extrem de populare pentru câțiva ani sau puține decenii, și devenite desuete după inventarea și lansarea pe piață a generațiilor următoare.
Indiferent de platforma folosită, toate aceste aparate și aplicații își bazează funcționarea pe sisteme de radio-navigație prin satelit. Cel mai popular și universal accesibil pe toată suprafața Pământului este sistemul american Global Positioning System (GPS), dar există câteva alternative și competitori – Galileo (european), BeiDou (chinez), GLONASS (rusesc). Este de semnalat faptul că sistemele european și chinez oferă și variante protejate criptografic, cu precizii superioare serviciilor curente accesibile oricărui dispozitiv compatibil. Sistemul american GPS se află în exploatare deja de 41 de ani, și garantează o precizie a poziției de 30 cm. 31 de sateliți geostaționari sunt operaționali în acest moment în sistemul GPS și ei transmit permanent mesaje care includ informația despre poziția și momentul în timp exact (măsurat de ceasuri atomice sincronizate) al trimiterii mesajului. Receptorii de pe suprafața pământului (sau cei plasați pe avioane sau vase maritime) calculează permanent ecuațiile care permit stabilirea celor trei coordonate de poziție (inclusiv cea a altitudinii) și a timpului exact la nivelul receptorului. Pentru a determina poziția corectă este necesar contactul între receptor și cel puțin 4 sateliți. Această informație este esențială pentru a înțelege anumite probleme care apar la pornirea aparatelor sau a aplicațiilor de navigație. Timpul necesar contactării și stabilirii sesiunilor de comunicare cu 4 sateliți poate fi până la câteva minute, și în acest interval informația afișată nu este nici completă, nici precisă. Unele aplicații (Waze, printre ele) recurg la diferite metode euristice (între altele, bazate pe ultima poziție memorată) care pot fi mai mult sau mai puțin exacte. Sfatul meu este să nu porniți la drum și să activați ‘din mers’ navigatorul, deoarece primele sale indicații pot fi eronate. Cel mai bine este să vă asigurați că sunteți într-un loc care permite accesul la sateliți (în aer liber și nu în garaje subterane sau într-o zonă cu clădiri înalte), să porniți aplicația, să-i lăsați răgazul inițializării și doar apoi sa porniți la drum.
Aplicația mea preferată, cea pe care o folosesc cu succes în cea mai mare parte a cazurilor și cu relativ puține probleme, oriunde mă aflu la volan, este Waze. O completez cu GoogleMaps sau Moovit, pentru situațiile în care folosesc transportul în comun combinat cu mersul pe jos. Moovit este foarte puternică în orașele în care reușește să integreze informații primite de la transportul în comun, inclusiv poziția în timp real a autobuzelor pe care le aștepți sau orarul metroului. În Franța, de exemplu, funcționează excelent. Google a achiziționat în iunie 2013 compania israeliană Waze Mobile, însă continuă să dezvolte și să avanseze în paralel cele două aplicații. Se pare că doar o parte dintre algoritmii de calcul ai rutelor optime bazate pe informația în timp real despre situația traficului pe străzi și șosele sunt comune. În rest, interfețele de utilizator sunt diferite. Google Maps folosește sistemul propriu de hărți, care le este familiar deja de două decenii utilizatorilor săi, și integrează informații din baza de date a lui Google privind obiectivele turistice, restaurantele, magazinele din zonă. Are moduri de lucru care sunt potrivite automobiliștilor, pietonilor, celor care folosesc transportul în comun. O funcționalitate foarte utilă este posibilitatea de a descărca în avans hărțile – operație recomandată în cazul în care știm că ne vom afla în zone puțin populate, unde legăturile Internet pot fi problematice, sau în rezervații naturale unde ele sunt intenționat sistate. Semnalul GPS are acoperire globală totală, Internetul nu. Waze, în schimb, se bazează pe informația primită de la rețelele sociale. Hărțile sale sunt optimizate pentru automobiliști, deși în ultimele versiuni au apărut și alte opțiuni (pietoni, bicicliști). Punctul forte și ideea principală a lui Waze este crearea unei rețele sociale, în care utilizatorii furnizează permanent informații despre poziție (automat) sau evenimente în trafic (manual), creând o bază de date comună actualizată permanent în timp real. Puțină atenție este necesară însă și aici. Waze aplică un algoritm de filtrare a informației, pentru a nu reacționa prea brusc la mesaje primite de pe teren, și acest algoritm introduce o întârziere în afișarea informației. Unele șosele congestionate se eliberează în cele 15 sau 30 de minute până când ajungem la ele, în timp ce drumurile recomandate pot deveni aglomerate în acest timp tocmai deoarece … Waze i-a sfătuit pe șoferi să le folosească. Drumurile libere pot fi de multe ori și ocolite, deci atenție la setarea aplicației și, în special, a strategiei de optimizare a rutei.
Ce ne rezervă viitorul? Sistemele și aplicațiile de navigație vor fi din ce în ce mai integrate în modelele viitoare de automobile, și nu este exclus ca peste câțiva ani și aplicațiile instalate pe telefoanele noastre ‘inteligente’ să devină relicve ale istoriei tehnologiilor. Va crește gradul de integrare a sistemelor de navigație cu sistemele și aparatura de transporturi inteligente. Odată cu pătrunderea în viața noastră a șoferiei automate, sistemele de navigație vor face parte din ‘trusa’ mașinilor automate fără șofer, cu elemente suplimentare de auto-învățare și alte forme de inteligență artificială. Un șofer automat va fi capabil să citească semnele de circulație și să detecteze automat starea drumului și a traficului, raportând automat aceste informații bazelor de date ale transporturilor inteligente care vor încorpora actualele sisteme de navigație. Nu cred că tagma rătăcitorilor descrisă de Olha Tokarczuk va dispare, dar drumurile terestre sau aviatice pe care aceștia vor călători vor fi din ce în ce mai bine cunoscute și mai lipsite de hazard sau de pericole.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Jan P. Matuszynski, the director of the remarkable film ‘Ostatnia rodzina‘ (‘The Last Family’) we saw at the Polish film festival organized by the local cinematheque was born in 1984. Part of the story in the film takes place before he has even been born, the rest during his childhood and adolescence. It is a debut film, but his achievement is even more formidable, because everything we see on screen during the two hours of projection gives the viewers a strong sense of authenticity. In many moments, if I hadn’t read something about the movie, I could have sworn it was a docudrama, edited using the amateur movie film, especially since the main hero spends some time filming his own life with a video camera, one of the models that were fashionable in the ’80s and’ 90s. Of course, the script written by Robert Bolesto contributes to this sensation. It is very different from that of the movie ‘Corki Dancing‘ (‘Daughters of the dance’ or ‘The Lure’) also written by him, which I saw a few days ago, a film which deals with the same period, but in a completely different style.
For many of those who lived during the communist period in Eastern Europe, the setting in which the film takes place will be very familiar. It is one of those countless bedroom neighborhoods, consisting of blocks of apartments built in a Brutalist standard style, lacking any architectural personality, in which the ‘working people’ of Eastern European cities lived their existences. In two such standard apartments in two standard buildings in Warsaw, located close to each other, lived from the 1970s until 2005 the painter Zdzislaw Beksinski (Andrzej Seweryn), his wife Zofia (Aleksandra Konieczna) and his son Tomasz ( Dawid Ogrodnik). The family was however, far from standard. Zdzislaw Beksinski was an extraordinary painter, his works combining surrealism, fantasy and grotesque have an expressiveness and a power of fascination that are out of the ordinary. Son Tomasz, a hardly adaptable young man with an uncommon sensibility, was a translator of films and a DJ promoting contemporary music in a Poland that was awakening from communist censorship and reconnecting to the world. Zofia, the wife and mother, was the support and balance point of the family.
I confess that I did not know Zdzislaw Beksinski’s name or work before seeing this movie. Those who see his work for the first time will, I think, be impressed from the first moment, as I was. The comparison that immediately comes to mind is with the Swiss artist Hans Ruedi Giger. The two belong to the same trend that continues in the second half of the 20th century surrealism and extends it towards fantastic, while distilling in their works the anxieties of the Second World War and of the atomic era. But what a difference between the environments in which the two artists created. Giger lived and created in the castle Sait-Germain in Gruyere, transformed into a fortress of fantasy and ghosts. Beksinski, his contemporary, lived in a standard block in Warsaw, and his imagination blossomed into one of the rooms of the apartment, transformed into a studio.
‘The Last Family‘ is apparently the filmed biography of a great artist but there is very little talk, almost none, about art. Zdzislaw Beksinski did not like speaking about his paintings, avoided public appearances, did not participate in the opening of his exhibitions. The film instead tells the biography of a family over three decades, it is a dysfunctional family, but what would a functional family mean in a dysfunctional society? The Beksinski’s live by the communist standard and face the same problems as all their neighbors, and more broadly, as all the citizens of the communist bloc during that time, and later during the transition to capitalism. And yet, under these difficult conditions, Zdzislaw Beksinski created exceptional art, blowing up the barriers of the conventions and pushing the limits of the imagination. This creative process is presented indirectly, discreetly, with an emphasis on the human side and on the family relations. The actors are extraordinary, the physical resemblance of the actor Andrzej Seweryn to the painter is amazing, and everything we see on the screen is authentic and moving. Without talking explicitly about art, director Jan P. Matuszynski has made one of the best films about art, about art creators and the world around them.
‘Corki Dancing‘ (‘Daughters of Dance’) by the Polish director Agnieszka Smoczynska, distributed in the English-speaking world as ‘The Lure’, is part of the increasingly rich category of films that refuse categorization or, if you want, creatively combine different genres and add something different atop. Poland has probably the most solid film school in Eastern Europe, characterized by a certain dose of sobriety and conservatism. This is one more reason why this film, which we saw at the Polish Film Festival at the local cinematheque, arouses curiosity and surprises its audiences.
The story imagined in the script written by Robert Bolesto takes place in Poland in the 1980s, during the breakdown of communism and the beginning of the transition to capitalism. The escapism of dance and strip clubs dominates the landscape. The emergence from the river that runs through Warsaw of two mermaids just our of their teens, does not produce much astonishment, especially when they fit very naturally into the world and the ‘artistic’ programs of the clubs. Mermaids and Tritons find their place as ‘minorities’ among human beings, but if those who use them for mercantile purposes or make the mistake of falling in love with them do not know Greek mythology, they will also ignore the dangers that are camouflaged by their tempting appearance and their delusional songs. The screenwriter and the film director have made full use of the ambiguities of the legends, describing a kind of violent cultural conflict between realms, amplified by the fact that the mermaids in the film sometimes also get vampire appetites. This whole story is wrapped in musical sequences well matched with the story’s unfolding, a sign that we are in the cinematic convention of musicals, which should diminish the nuances of horror.
https://www.youtube.com/watch?v=PJB5hctnxQQ
So we are dealing with a story with mermaids but we are far from the world of Disney and with a film with musical elements, horror, coming to age, militant feminism, social criticism, and everything is told with explicit nuances of kitsch with no claim of credibility. The combination works unexpectedly well. Since Tarantino, kitsch as a cinematic style is as legitimate as it can be. Director Agnieszka Smoczynska, at her first feature film, has chosen an excellent team of actors and has guided them well in a world faithfully recreated according to the appearance of Poland 30 years ago, but also including an implicit tribute to David Lynch. The story does not hesitate to shock from the beginning and continue to do so throughout the duration of the film, but the mix of explicit horror conventions and musical sequences (well chosen, composed and performed) make the whole plot seem acceptable. The two mermaids in the film start their journey together in the world of the humans, and their return to the sea is inevitable even if their two destinies at some point will split due to contact with humans. Those viewers who have the patience or the pleasure of watching this bizarre film to the end, will eventually enjoy an interesting morale.
Nu sunt un adept al egalitarismului cu
orice preț. Îmi displac utopiile sociale și consider că ideologiile care
pun la loc de cinste modele umane sau structuri care nu țin cont și nu
respectă calitățile individuale ale fiecărui om sunt dintre cele mai
periculoase. Cu toate acestea, cred că este util să păstrăm un echilibru
între dezvoltarea personală și de grup, incluzând promovarea și
recompensarea celor cu merite și talente deosebite puse în serviciul
tuturor, și nevoia de a asigura un nivel decent de trai material și de
servicii sociale tuturor cetățenilor planetei.
În acest articol voi prezenta câteva
idei și concepte promovate în cărțile și articolele lui Jared Diamond,
unul dintre autorii contemporani care atrag atenția asupra pericolelor
inegalităților la scară globală. Nu sunt de acord în proporție de 100%
cu toate analizele și concluziile sale, dar cred că ele reprezintă
opinii informate și bine argumentate, care merită să fie cunoscute și
discutate.
Jared Diamond s-a născut la Boston în 1937, într-o familie de evrei care au imigrat în America la începutul secolului 20. Tatăl său fusese medic la Chișinău, mama profesoară, lingvistă și pianistă. A studiat medicina, antropologia și istoria. Face parte din acele personalități enciclopedice, active și cunoscătoare a unor domenii multiple, cu o vedere sistemică și interdisciplinară de excepție. Cariera universitară și-a început-o la Universitatea Harvard în domeniul fiziologiei (în care a primit și premii naționale) și a continuat-o în ornitologie, ecologie, istoria mediului înconjurător și geografie. Este cunoscut publicului larg pentru cărțile sale de istorie, ecologie și știință popularizată. ‘Al treilea cimpanzeu’, ‘De ce e sexul o plăcere’ și ‘Viruși, arme și oțel’ (pentru care a primit și premiul Pulitzer) au fost traduse și publicate și în limba română.
Astăzi, Jared Diamond, deși trecut de 80 de ani, continuă să fie activ ca profesor și prezent în librării și în mediile de comunicare. Este profesor de geografie la Universitatea California din Los Angeles și la Universitatea Liberă pentru Studii Sociale ‘Guido Carli’ din Roma. Nu se poate spune că viziunea sa despre lume și, mai ales, despre direcția spre care se îndreaptă aceasta este prea optimistă. Cea mai recentă carte a sa, apărută cu câteva luni în urmă cu titlul ‘Upheaval: Turning Points for Nations in Crisis’ (‘Revoltă: Puncte de cotitură pentru națiuni aflate în criză’), continuă linia deschisă de o carte precedentă, publicată în 2005, care se numea ‘Collapse: How Societies Choice to Fail or Succeed’ (‘Colaps: Modul în care societățile aleg să eșueze sau să reușească’). Acolo, Diamond analiza felul în care diferitele civilizații mai vechi s-au confruntat cu schimbările din jur și, în special, cu fenomenele naturale extreme și cu evoluțiile climatice. Societatea noastră, lumea în care trăim și pe care o cunoaștem astăzi, susține el acum, are 49% șanse să dispară înainte de anul 2050. Patru mari pericole amenință existența planetei și a societății umane: probabilitatea unui conflict nuclear, schimbările climatice, epuizarea resurselor naturale și inegalitățile dintre țări și zone geografice ale planetei. Într-un articol publicat în numărul din decembrie 2018 al revistei americane ‘Național Geographic’, Jared Diamond abordează și dezvoltă problema inegalităților.
Să examinăm câteva cifre statistice. O treime din venitul global al omenirii este astăzi generat de o zecime din populația lumii, cei care locuiesc în țările pe care le numim ‘dezvoltate’. Aceste etichete au devenit destul de volatile și sunt în continuă schimbare în ultimele decenii, dar să acceptăm pentru moment definițiile forumurilor economice internaționale. Venitul mediu pe persoană din aceste țări ‘dezvoltate’ poate fi de o sută de ori mai mare decât cel din țările ‘sărace’. Un locuitor al ‘primei lumi’ consumă de zece ori mai multe resurse energetice decât unul al ‘lumii a treia’. Cifrele acestea par dramatice, și chiar așa și sunt, dar ele reprezintă în fapt o îmbunătățire, o nivelare relativă față de situația de acum două sau trei decenii. Este, desigur, o tragedie pentru țările sărace. Jared Diamond susține că este o tragedie în curs sau care amenință să devină actuală și pentru țările dezvoltate. Globalizarea nu are un nume prea bun în zilele noastre, dar ea este o realitate. Nu putem fi fericiți și trăi în liniște atunci când vecinii suferă, căci mai devreme sau mai târziu problemele vecinilor vor trece gardul și vor influența și viețile noastre. Problema este că astăzi informația se propagă instantaneu de la un loc în altul al planetei, și economiile locale și naționale sunt legate și interdependente. Dacă până acum o jumătate de mileniu zonele geografice și civilizațiile lor se dezvoltau aproape independent, în semi-ignoranță una de cealaltă, cu foarte puține dependențe legate de comerțul limitat de mijloacele de transport, astăzi au dispărut frontierele geografice, iar barierele politice și economice se dovedesc a fi din ce în ce mai ineficiente (și mai dăunătoare). Suntem cu toții vecinii tuturor.
Cifrele statistice discutate se referă la inegalitățile între țări, folosind ca indicator produsul brut pe locuitor. În cadrul fiecăreia dintre țări există inegalități sociale specifice, unele foarte acute chiar și (sau mai ales) în țările foarte sărace. Pentru moment, dezbatem însă inegalitățile dintre națiuni. Jared Diamond identifică trei factori principali din cauza cărora inegalitățile sunt accentuate de globalizare. Primul îl constituie problemele de sănătate. Răspândirea bolilor este practic inevitabilă într-o lume în care călătoriile între țări și continente au devenit parte integrantă din modul nostru de viață. Boli mai vechi, cum ar fi holera sau diferitele forme ale gripei, sau mai noi, cum este Ebola, se pot răspândi în câteva ore sau puține zile pe mai multe continente, prin intermediul unor pasageri bolnavi sau purtători, sau al alimentelor contaminate. Al doilea factor este terorismul. Inegalitatea nu este unul dintre factorii care cauzează direct terorismul, dar informația despre modul și nivelul de viață al altor societăți contribuie la accelerarea sentimentelor de frustrare ale celor defavorizați, iar stilul și modul de viață al unora devine ținta globală a teroriștilor. În fine, al treilea factor este mobilitatea sub forma ei cea mai disputată – cea a imigrației ilegale. Nivelul de viață al țărilor afluente este râvnit de toată lumea, și tendința de a ajunge fizic acolo este imposibil de oprit. Nu are prea multă importanță dacă scopurile individuale sunt emigrația economică, adăpostirea de persecuții politice sau de violența care domină multe dintre țările sărace – controlarea valurilor din ce în ce mai puternice de imigrație, favorizate de inegalități, devine o sarcină imposibilă.
Inegalitățile în venituri implică și o inegalitate în folosirea resurselor, chiar dacă legătura nu este neapărat proporțională. Aici ar putea fi căutată însă o posibilă soluție a problemei inegalității. Poate că indicatorul care ar trebui folosit nu este cifra veniturilor, ci a resurselor utilizate. Dacă s-ar putea ajunge la o utilizare mai echitabilă a resurselor existente între diferitele țări ale lumii, nu ar conta în fapt cifra veniturilor individuale. Problema însă este că societățile avansate nu par deloc dispuse să renunțe la nivelul sau stilul lor de viață. Dacă, să zicem, un miliard de locuitori ai planetei aparțin categoriei privilegiaților, pot fi aduși restul de 6-7 miliarde la același nivel? Răspunsul este negativ. Numărul consumatorilor privilegiați poate fi mărit cu câteva zeci de procente, dar nu de 6-7 ori. Ce este de făcut? Răspunsul constă într-o combinație de decizii politice și soluții inginerești, în care energia și alte resurse materiale să fie folosite în mod mai echitabil și mai eficient. În fapt, nu există alternative, modelul economic actual nu mai este sustenabil, iar cei care își închipuie că se pot adăposti în spatele zidurile și frontierelor își fac iluzii. Dilema este, în fapt, între o tranziție controlată și o explozie politică și socială la scară globală, care poate îmbrăca forme dintre cele mai violente. După cum ne avertizează Jared Diamond, 2050 nu este departe.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Love is the Perfect Crime’ (‘L’amour est un crime parfait’ in French) is one of the most formidable movie titles I can remember. A title that promises a combination of thriller and love story, which is indeed part of what the 2013 film directed by brothers Arnaud and Jean-Marie Larrieu proposes. The presence in the main role of Mathieu Amalric, one of my favorite French actors, heightened my curiosity to see this film. Of the many promises, only a part were justified.
Switzerland at the end of winter is the setting for the film. The snow-covered mountains represent since Hitchcock a scenery for films in the psychological thriller genre, with sunshine illuminating postcards landscapes behind which we can feel the threat, with snow covering tracks, traces and sometimes bodies, at least until the thaw. We deal with a plot in which part of the truth is hidden from viewers, which is a rule in most detective movies, but in this case the truth is hidden also to the heroes on the screen. Ambiguity is what characterizes their characters and feelings in this film. We are dealing with a criminal investigation (a student has disappeared and her teacher, a man with a fame of conqueror is one of the suspects) and with a late love story, but the reality behind the appearances is questionable to the very end.
What I liked: The role of Marc, the teacher of literary creation around which orbit the female students, but who is secretly haunted by his own traumas is perfect for Mathieu Amalric, who dominates the screen and the story with his feelings and dilemmas. The film is made 2-3 years before the ‘me too’ scandals broke out and the role would probably have been written differently if the film had been made now. The atmosphere of the Swiss university intellectual circles with their professional and romantic intrigues is very well rendered. The image is stylish and consistent. What I liked least: There are three women characters around Marc and the actresses’ creations are uneven. If the interpreters of Marianne (Marc’s sister – Karin Viard) and Annie (the student trying to lure Marc into a love affair – Sara Forestier) are neutral, Anna’s key character is missed by Maïwenn‘s interpretation. The script suffers from a certain verbosity that makes the film seem long and repetitive from time to time. The ambiguity of the approach ultimately turns against the intentions of the filmmakers, and many viewers will already have been lost interest in the denouement by the end of the movie. Yet another proof that the performance of one single actor, no matter how good he may be, cannot sustain alone an entire movie.
I rarely have the opportunity to watch Australian films. Some of the actors and directors from the antipodes continent made brilliant careers in Hollywood, but Australian films rarely enjoy international distribution. Maybe unfairly, because the ones I managed to see were almost without exception interesting films, belonging to different genres, but each reflecting in its own way the landscape, the history, and the mentalities of this distant part of the world. To these has now been added Jennifer Kent‘s ‘The Nightingale‘, a well-made film, but also one conceived to stir controversy and which has been able to provoke extreme discussions and reactions, and has left indifferent nobody anyplace it was screened.
If we were to put the film in a particular category, it would be the one called ‘Australian Westerns’. Australia’s history of colonization has many points in common with the conquest of the American West, and its reflection in cinematography has also gone through stages similar to those of Western American films, from heroic stories and spectacular action films, to modern versions that try to be more faithful to historical truth. I do not know the political atmosphere and the history of Australian society well, but my impression is that the violent aspects of the colonization, the conflicts between the newcomers (part criminals deported by the English justice to the penitentiary colonies, another part their guardians) and the local Aboriginal population are still largely a skeleton waiting to be exposed out of the closet Australian history. Clare, the main heroine of the film, has to survive in a lawless world, where violence is the natural way of conflict resolution. It is also an extremely stratified world, in which Clare is a multiple victim – as an Irish woman belonging to the people recently defeated by the English, as a woman, as a convict and deportee. Paradoxically, there is one class below her in the hierarchy of this world – the Tasmanian aborigines, who are waging a hopeless war against the white colonists. A war that they will lose and their nation will be exterminated.
Director Jennifer Kent wanted to highlight two important political messages, and she did not save the means and did not hesitate to shock her viewers to make those as clear as possible. One is a powerful feminist message, which makes the story of the film join the genre of films in which women who have gone through terrible traumas (rape, murder of the dearest family members) seek revenge. The other is the exposure of the atrocities up to the genocide committed by white settlers in the first century of the conquest of Australia. The latter message questions the legitimacy and morality of one of today’s most peaceful and civilized democratic societies, at least as long as these nightmares of history are not known and assumed. But there is also a human message that becomes more and more clear when Clare finds solidarity and support precisely from Billy, the Aboriginal tracker. The interaction between them starts as a relationship of social and racial subordination to become a beautiful friendship story.
Even if it does nothing to avoid shocking, the film never slips into commercial exhibitionism. Unlike Tarantino’s films, for example, there is nothing aesthetic in the violence we see displayed on screen, which has the clear purpose of arousing rejection and repulsion. The story is captivating and very well filmed, with most of the scenes taking place in the Tasmanian jungle. The actors’ interpretation is exceptional. Irish actress Aisling Franciosi realizes a beautiful and vulnerable Clare, finding in her desire for revenge the strength to survive the terrible events she goes through. Baykali Ganambarr manages to overcome the conceptual weaknesses of Billy’s role and brings a memorable character to the screen. The main problem of the film is the excess of explicit rhetoric, to the detriment of authentic experiences. The separation between the good and the bad is far too Manichean, especially when it is done in most cases along nationality lines. ‘The Nightingale’ could have benefited from a more nuanced approach and a less explicit promotion of the film’s messages. Even so, it’s a movie that’s hard to forget.
I saw the play ‘Edmond’ written and staged by Alexis Michalik in Paris almost two years ago. The show had received five Molieres prizes (the supreme distinctions of the French theater) and impressed me with the combination of modernism and respect for tradition, of perfectly professional acting with tasteful directorial innovations, placed in the service of the spectators and their experiences. Theatre du Palais-Royal where the performance took place was also the place where (about 120 years ago) the events in the play take place – the story of the creation and of the premiere of one of the most successful works in the history of French theater, Edmond Rostand’s ‘Cyrano de Bergerac’. I was looking forward to seeing the film version created by the same director, and my expectations were largely rewarded.
For the spectators who are passionate about the history of the theater and especially the history of the French theater, this film will be a delight. The sparkling dialogue, the humor based upon situations and characters, and the interpretation of the actors team made up in the good tradition of the Comedie Francaise (with a special mention for Olivier Gourmet in the role of the great actor Coquelin) seemed to me very good. Beyond the love story or story in the film’s plot, Alexis Michalik‘s ‘Edmond‘ is a love affair with the French theater and an affectionate tribute to theater creators 120 years ago. Another great quality of the film is the glamorous and colorful reconstruction of Paris in the last decade of the 19th century. From this point of view, ‘Edmond‘ walks on the traces of films like ‘Moulin Rouge!‘ directed by Baz Luhrmann or Martin Scorsese‘s ‘Hugo‘, combining meticulous documentation, attention to detail and respect for authenticity, and using computer graphics techniques to enhance history and to create the landscape of an era of fascinating social diversity and artistic effervescence.
How does the film compare to the play (which originally was based on a script that could not find financing a few years ago)? The theatrical version of ‘Edmond’ directed by Alexis Michalik was free-flowing and dynamic, in a cinematic style. The film version of ‘Edmond‘ directed by Alexis Michalik is largely based on a theatrical style in which the beauty of the text and the art of the actors transform the words into feelings, with focus on passion for theater. Technically, both achievements are impressive. As an impact on the public, however, I believe that the theatrical version succeeded better. The reason is, perhaps, that in theater the cinematic style has most of the positive influence, while in the film the theatrical style adds a difficult-to-avoid ballast.
