When the titles of a movie announce that it is ‘inspired by a true story’ I automatically begin to suspect the credibility of what I am about to see. My experience as a film buff has repeatedly demonstrated that the present-day or the historical reality are not guarantees of the artistic authenticity of what we see on screen. Just as fiction literature is different than reportage, feature movies are evaluated on criteria other than documentaries. ‘Den 12. mann‘ (‘The 12th Man‘) is inspired by the historically documented bravery of a hero in the history of World War II, a character with legend status in Norway. We are warned from the beginning that even the most shocking scenes in the film (and there are many that compete in this category) really happened in the year of war 1943 in occupied Norway. However, ‘Den 12. mann‘ aims to be more than just an action movie, and it is precisely here that I think it lacks nuancing and authenticity. Another mistake is also the presentation of the denouement from the beginning, which cancels much of the potential suspense (at least for those less familiar with the history of Norway) of what will follow. This does not mean that there are not enough reasons to consider this movie interesting, especially for amateur viewers of certain genres. But its creators gave up to some of the magic from the start.
The story has two heroes, or rather a hero and a counter-hero. The hero is Jan Baalsrud, a Norwegian officer and intelligence agent, who was the only survivor of a group of 12 soldiers who took part in a failed commando operation in 1943. Trying to find his way back from occupied Norway to neutral Sweden, Baalsrud lived a formidable experience of bravery and survival despite his wounds and the extreme weather conditions in northern Scandinavia. The counter-hero is the German SS officer Kurt Stage, who is kind of synthesis of all the dark features that can be found in the depictions of Nazi officers in films about World War II, from sadism to obsessive precision in executing the most criminal orders. Baalsrud is interpreted by the Norwegian actor Thomas Gullestad who bravely takes on a role of a hero and of a survivor in a genre that has given memorable creations to famous actors such as Tom Hanks and Leonardo DiCaprio. Kurt Stage is played by Jonathan Rhys Meyers, whom I admired in the TV series ‘The Tudors‘. His talent is wasted in this role that requires mostly grimaces and hysteria. From Henry VIII to this schematic role the distance is long and not in the right direction.
https://www.youtube.com/watch?v=OUHcrzReewQ
Like the main characters, the film also has two facets. Dutch director Harald Zwart seems much more familiar and convincing in the action part of the film. Paradoxically, it is precisely the extreme scenes we see in the film that are the most believable, and this is not only because we are assured from the beginning that the facts happened in reality. Zwart is talented in this genre, and is aided by skilled cinematography and editing specialists. However, the film fails to convince as to the motivation of the characters, and the fault is the schematic manner both the positive (Norwegian patriots) and the negative (Nazi occupants) characters are built. This aspect of the film is more like patriotic propaganda of the kind that rarely have a positive effect on the screen. These very obvious differences in approach result in the audience being targeted by this film (apart from the Norwegian home audience) to be made up of action and survival movie lovers, which I don’t think was exactly the producers’ intention.
‘Le Mepris‘ (‘Contempt‘) is an attempt by Jean-Luc Godard to use a ‘state-of-the-art’ format and cinema technology for the year 1963, when the film was made. What does Godard do when he has a screen format and film usually reserved for historical blockbusters or high-adventure action movies and an exceptional cast including Brigitte Bardot at the peak of her sex appeal? He makes a film about people making films and about the conflict between the quality films and the commercial films of the big studios, between cinematography as art and cinematography as business. The pretext is a failed love story, the story of the breakup of a marriage. We obviously have a formula known as ‘film in film’ (even ‘film in film in film’ I could say) but the way it is designed made me wonder which is the outer packaging is and which is the inner packaging. Godard is playing an interesting intellectual game with the spectators, but this game does not necessarily generate emotion.
If the film’s producers intended to create a framework that would highlight Brigitte Bardot, at that time the supreme symbol of beauty in European cinema, I can say from the perspective of the time passed that Godard succeeded. ‘Le Mepris‘ includes some of Bardot‘s famous takes (root also to a few still images) included in any album or montage that brings back to the minds of those who lived the era or present to those who came later the icon of the female goddess of the period . Her acting qualities, as many as she had, were not revealed to me in this film. Is it possible that Godard intended to create a character that wraps the eternal feminine mystery in the most attractive packaging possible? The mystery is complete, and it is all the more shocking because Bardot has as partner Michel Piccoli, who, far from staying in her shadow, succeeds to create in his first role on screen a picturesque and expressive presence. The communication between the two and the sentimental plot that represents at least the pretext if not the substance of the film, however, seemed completely missed.
Godard was probably interested in something else, namely telling a story about the film industry, about people trying to make art, given that those who sign checkbooks are only interested in commercial success (and possibly their beautiful wives). For this he hired the famous director Fritz Lang who plays his own role here, of a great creator of the ’30s who having lived into the’ 60s rides on his own legend and struggles for survival fighting with the materialistic and uneducated film producers. It is a document role that Lang assumes with naturalness and charm. Otherwise, each of the five characters in the film has a different style of acting, which contributes to the impression of a poorly finished collage. Godard is experimenting. The camera suitable for historical panoramas is used for indoor scenes and intimate dialogues. The soundtrack mixes the direct recordings of the ‘nouvelle vague’ with intrusive violin music of the movies of the 40s, and generally the sound of the film has passed a difficult half-century, the dialogues being at times incomprehensible.
The movie in the movie in the movie is a story about the gods of Ancient Greece. To a large extent, ‘Le Mepris‘ was intended to be a story tailored to the image of goddess Brigitte Bardot, but Godard transformed the film into a metaphor of the cinematography of the time and of the relationships between its people. My sensation was similar to that I feel in front of minimalist and cerebral modern art. I understand and respect the author’s intentions, my logic is challenged which is good, but the emotion is missing.
Bruce Willis is one of the famous actors whose names appear in the credits of Edward Norton‘s ‘Motherless Brooklyn‘, the actor who has been a director for over two decades writing this adaptation of a Jonathan Lethem‘s novel that directed and release now on screens. Detective Frank Minna, Willis‘s character, dies about five minutes after the beginning of the film, which is a sign that it is not one of those action films in which he (otherwise an excellent actor) has specialized in the last decades. But Minna leaves behind a mystery to be solved by his employee Lionel Essrog (Edward Norton) and who will immerse him in a complicated plot with ramifications in the political corruption surrounding New York’s city developments, and us, as spectators in one of the most authentic cinematic experiences, a time travel in the American reality of the 50’s.
The talented actor who is Norton was of course fascinated by the role of the detective struck by a nervous illness (Tourette’s syndrome) that produces mechanical tics and involuntary and ‘unconventional’ verbal expressions. His acting performance is remarkable, but there are plenty of other reasons that make ‘Motherless Brooklyn’ one of the most exciting films of a season among the best in the last decade. To say that the world of New York 60 years ago is well reconstructed on screen is too little. Every detail is compelling and natural, so we have the feeling that we are immersed in this world, with its lights and darkness, with racial inequalities and social injustices, with coin phones and with the fog engulfing the bridges connecting Manhattan to the rest of the city, with nightclubs and the ubiquitous smoke of cigarettes. And then the music – the superb soundtrack of the film, the jazz of the mid-20th century, the sound and rhythm of the city with its joys and despairs.
It would be unfair to mention only Norton‘s acting and omit a team of first-hand actors, some famous, others about to become famous. Gugu Mbatha-Raw is an actress I haven’t noticed before and who is launching, I hope, a great career. Bruce Willis appears little, but enough to remind us of how good an actor he can be, and to trigger the whole plot of the movie. Willem Dafoe is amazingly different here, just as amazingly different and very good as in any role he play. The only one who gives a sense of repetition is Alec Baldwin. I understand his motivation on playing negative roles of tycoons or corrupt politicians, but he does it too often in the same tone, thus risking becoming unconvincing. The message that the corruption of politicians and capitalist sharks seems to have remained the same for more than half a century is obvious and does not require explicit overstatement. ‘Motherless Brooklyn‘ is a film that manages to convince through the mastery of reconstruction, the emotion created by the relationships that are established between the characters and the empathy for those different from the norms of the times.
Suntem în noiembrie 2019. Au trecut 37
de ani de la premiera unuia dintre filmele cele mai cunoscute din
istoria genului ‘science fiction’. Este vorba despre ‘Blade Runner’
regizat de Ridley Scott, a cărui premieră a avut loc la 25 iunie 1982.
Acțiunea filmului se petrece într-un viitor distopic care are însă o
dată precisă – noiembrie 2019. Trăim deci timpul lui ‘Blade Runner’ sau,
mai bine zis, unul dintre timpurile lui ‘Blade Runner’, căci urmarea
(‘sequel’) a fost produsă și proiectată pe ecrane în 2017. Unii dintre
pasionații genului și admiratori ai acestui film au marcat evenimentul,
iar ziaristul și scriitorul David Barnett, expert în cultura populară și
colaborator la BBC și The Guardian, i-a dedicat un articol special. Mi
se pare a fi un moment potrivit pentru o comparație între lumea reală a
lui noiembrie 2019 și cea imaginată de scenariștii filmului inspirat de
romanul ‘Visează androizii oi electrice?’ al lui Philip K. Dick, tradus
și publicat în limba română în mai multe ediții, ultima fiind cea a
editurii Nemira din 2017.
Cât de exactă ar trebui să fie predicția viitorului în literatură sau în cinematografia genului al cărui nume are mai multe sinonime printre care și ‘… de anticipație’? Nu cred că există un răspuns decisiv la această întrebare. Unii dintre maeștrii genului au anticipat uimitor de exact multe tehnologii și aplicațiile acestora, cel mai cunoscut exemplu fiind probabil cel al lui Jules Verne: submarinele, elicopterele, televiziunea, videoconferințele, propulsia cu rachete și cu energia luminii sunt prezente în lucrările sale de ficțiune sau de popularizare a științei. Există însă și un alt curent în acest gen, cel care dă frâu liber fanteziei, creează lumi posibile sau imposibile, care sunt îndepărtate de cele în care au trăit sau trăiesc autorii. Lumea viitorului din ‘Blade Runner’ se află undeva la intersecția acestor curente. Găsim multe amănunte tehnice pe care le putem verifica și confirma (sau nu) în filmul realizat în 1982 – câteva le voi menționa în continuare. Talentul și imaginația regizorului Ridley Scott și a colaboratorilor săi a creat un univers cu puternic impact vizual, filmul devenind o referință pentru multe producții care au urmat. Merită, cred, menționat numele directorului artistic, care era David Snyder, și faptul că lista de colaboratori ai departamentului de artă de pe generic include vreo 30 de nume, de la cele ale pictorilor și realizatorilor de machete până la tâmplarii care au executat decorurile. Filmul, să nu uităm, aparține epocii dinaintea efectelor grafice realizate pe calculator. În istoria cinematografiei este considerat una dintre capodoperele vizuale realizate cu metode tradiționale (decoruri, machete etc.) înainte de zorii CGI (Computer-generated Imagery). Ridley Scott a utilizat în schimb, în 1982, metode de control computerizat al mișcărilor camerelor de filmare, perfecționând un set de tehnologii introduse în industria cinematografică în 1977 de Steven Spielberg în ‘Close Encounters of the Third Kind’ (‘Întâlnire de gradul trei’, cum a fost tradus în română).
Să începem cu câteva ratări și previziuni care nu s-au împlinit. Diferența poate cea mai vizibilă dintre noiembrie 2019 așa cum apare în ‘Blade Runner’ și noiembrie 2019 în care ne aflăm noi este absența Internetului. Spre deosebire de noi și contemporanii noștri, eroii filmului lui Ridley Scott nu își petrec ziua cu ochii pe ecranele calculatoarelor sau folosind telefoane mobile ‘inteligente’. Putem să-i blamăm pe scenariști pentru această lipsă de imaginație? Nu prea, căci în 1982 prima versiune a standardului IP care stă la baza comunicațiilor globale era încă în faze experimentale și nu fusese pus pe hârtie, și avea să treacă încă un deceniu până când calculatoarele personale vor fi echipate cu porturi de legătură la rețea. Până și unui vizionar ca Bill Gates îi vor fi necesari mulți ani pentru a introduce Internetul în pachetul de programe al lui Microsoft. Personajele din ‘Blade Runner’ încă citesc ziare tipărite și – oroare! – fumează din greu, precum modelul lor de eroi de ‘film noir’, Humphrey Bogart. Calculatoare personale însă probabil că există în viitorul imaginat de Scott, dovadă că numele ‘Atari’ apare într-una dintre spectaculoasele reclame care populează filmul. Firma Atari, fondată în 1972 în Sunnyvale, California, există și astăzi și este specializată în jocuri electronice. Între numele cunoscute apar în acele reclame și Coca-Cola și Pan Am. Coca-Cola a rămas dominantă pe piața băuturilor răcoritoare, în schimb compania aeriană Pan Am a dat faliment în 1991. Atmosfera cluburilor ‘decadente’ nu pare să fie diferită de cea de astăzi, dar aici probabil că avem de-a face cu un fenomen invers, în care filmul a inspirat realitatea. Multe cluburi de noapte au împrumutat elemente de decor și tematici inspirate de filmele lui Ridley Scott (‘Blade Runner’, dar și ‘Alien’) sau din ‘Star Wars’ al lui George Lukas.
În legătură cu alte dezvoltări tehnologice, creatorii lui ‘Blade Runner’ au fost cam optimiști, dar au prevăzut direcția spre care par să se îndrepte invențiile. Toți cei care văd filmul sunt impresionați de circulația aeriană urbană folosind autovehicule zburătoare cu decolare și tracțiune verticală. În noiembrie 2019 al nostru, aceste mijloace de transport nu au intrat în producție și utilizare curentă, dar prototipurile există, iar testarea și optimizarea acestora este în curs. Unul dintre articolele viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD va fi dedicat progreselor recente ale industriei transporturilor private. Nici robotica nu este încă atât de perfecționată pentru a produce umanoizii sintetici, numiți în film ‘replicanți’, proiectați de puternica Tyrell Corporation în scopul de a fi folosiți ca forță de muncă în coloniile extraterestre. Dar nu suntem nici departe. Testele Voight-Kampff imaginate în filmul lui Ridley Scott pentru a diferenția ființele umane de roboții antropomorfi pe baza diferențelor de reacții la întrebări legate de probleme specific umane nu sunt încă necesare, căci roboții de astăzi sunt diferiți ca formă fizică de ființele umane. Căutarea unei antropomorfii perfecte este încă în curs.
Anticipația funcționează în schimb foarte bine la nivelul analizei sociale. Înfricoșător de bine, am putea spune. ‘Blade Runner’ aprofundează efectele tehnologiei asupra mediului și societății, folosind concepte împrumutate din literatură, simbolism religios, teme dramatice clasice și tehnici de ‘film noir’. Tensiunea dintre trecut, prezent și viitor este reprezentată în viitorul „reamenajat” ilustrat în film, unul care combină tehnologie avansată și strălucitoare în unele locuri, dar decăzută și depășita în alte părți. Teme clasice ale anticipației, cum sunt efectele ingineriei genetice, coexistența sau conflictele între oameni și roboți, sau pericolul cataclismelor ecologice, sunt abordate folosind elemente din dramele grecești clasice, imagini biblice, cum ar fi potopul lui Noe, și surse literare, precum Frankenstein. Lumea distopică din filmul lui Ridley Scott și din ‘sequel’-ul din 2017, regizat de Dennis Villeneuve (despre care am scris și în rubrica CHANGE.WORLD), este dominată de marile corporații globale care tind să controleze nu numai aspectele economice, ci și viețile particulare ale locuitorilor planetei și se află în pragul unei catastrofe ecologice care pare inevitabilă. Am discutat nu de puține ori în ultimii ani despre aspecte asemănătoare din realitatea care ne înconjoară. Similaritățile sunt prea evidente.
Acestea sunt în opinia mea elementele importante care determină calitatea componentei de anticipație dintr-o operă de science-fiction (literatură, film, comics, arte plastice). Autorii pot fi mai mult sau mai puțin exacți într-un detaliu tehnologic sau altul, pot uneori anticipa direcțiile spre care se îndreaptă știința, și pot alteori rata sau omite descoperiri importante. Dacă însă ei reușesc să tragă semnale de alarmă privind direcțiile spre care se îndreaptă omenirea și, mai ales, dacă reușesc să creeze emoție și interes în sufletele și mințile cititorilor sau spectatorilor, scopul este atins, iar rezultatul poate fi măsurat și în succesul la public și impactul operelor lor. ‘Blade Runner’ este una dintre mărcile de succes ale genului.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Watching movies at a festival such as the Nordic film festival that is currently taking place in several cinematheques in Israel, among which the one in my city sometimes has disadvantages. The second movie (or the next ones!) seen on the same day may catch you as a more tired spectator, or under the impression of the previous movie, or confused by the alternation of styles and genres. This is, perhaps, what happened to me watching the Norwegian director Hans Petter Moland‘s film ‘Ut og stjæle hester‘ (or ‘Out Stealing Horses‘), a psychological drama with references to the relatively recent history, interestingly constructed, and benefiting from the participation of an excellent team of actors. And yet, although I really liked one of Moland‘s previous films (‘In Order of Disappearance‘), I was a little stuck watching this movie. The fault may be mine, but not only mine.
The story takes place in 1999, on the threshold of the millennium, that period exactly 20 years ago, when the entire planet was preparing for parties and was obsessed with the millennium bug. The main hero (the excellent Stellan Skarsgård) seems to be trying to run away from the world after he his wife had died in a traffic accident, buying a house in a village far from the turmoil of the world. It is precisely here that the past reaches him through the accidental encounter of a forgotten friend from adolescence. The film reconstructs through interleaved flashbacks the decisive summer of his coming to age, in the years immediately following the war that had left traces in people’s souls and in the relationships between them. We progress in the remembrance of the past together with the old man. But how much of memory can be trusted after a lifetime has passed? Was the reality then known, understood, and especially as does it matter today?
The questions are interesting, but one of the problems of the film is that the scriptwriter (also Moland adapting a novel) and the director try to give them a little too explicit answer, along the lines of Buddhist philosophy. Another problem is the lack of dynamism in the evolution of the characters. The film is beautifully filmed and played brilliantly (by Skarsgård, but also by the young actor who plays him as a teenager, and by the whole team), and yet ‘Out Stealing Horses‘ failed to captivate me, introduce me to the story, involve me. The distance between me and Scandinavia, its history, its people and problems, has not been completely eliminated in this film.
This is the year of family movies, or movies about families. Good movies. The family that is at the center of the Danish film ‘Dronningen‘ or ‘Queen of Hearts‘, winner of the Sundance Film Festival’s public award, is in many ways similar to one of the two families in the Korean film ‘Parasite‘ that picked Palme d ‘Or the Cannes. It’s a wealthy family that lives in a luxurious villa, surrounded by rich vegetation that will play a role in the story and atmosphere of the film. In the two floors villa, designed and furnished according to all the rules of the Scandinavian design, the family of the family of doctor Peter and his wife Anne, a lawyer specializing in crime and teenage abuse cases, lives an apparently happy and quiet life together with their twin girls who have a childhood sprinkled with riding lessons and readings from Lewis Carroll. The balance of the quiet happy family life will be broken by the appearance of the disturbing element represented in this film by Gustav, Peter’s son from a previous marriage, a young man just out of adolescence, with some problems and resentments for the early exit of the father from his early life.
I will refrain from telling more of the story of the film, as the action evolves gradually, with many surprising turns both in what happens on screen but especially in the psychology of the characters. As with ‘Parasite‘, we will have trouble trying to fit this film into a cinematic genre. It is a family drama combined with a story about coming of age, an intrigue of love and passion with extreme eroticism, a strong social commentary on the appearances of bourgeois life in the age of political correctness and the apparent protection of troubled youth, and a psychological thriller. Everything is filmed flawlessly, in an elegant and aseptic setting surrounded by an eternally picturesque nature. The film aesthetics makes the brutality of some of the relationships and the action of the characters that we are witnessing appear even more shocking. The film seems to continue in the 21st century the themes of some of Ingmar Bergman‘s films, with a frankness and brutality that reminded me of Michael Haneke.
It’s almost unbelievable that this is only the second film of director May el-Toukhy. ‘Queen of Hearts‘ (for which she is also a screenwriter) is a well-written, smartly constructed, beautifully filmed and impeccably played movie. A film that adds to my recommendations in a cinematic season blessed with many interesting films that challenge the minds and hearts of quality movies fans.
November 21, 2019 may remain in history for several reasons. One of them is the fact that on this day, the premiere of the documentary ‘Spirits in the Forest‘ took place simultaneously in many cities around the world, The event that inspired the film is the concert of the group Depeche Mode that took place in Berlin in 2017 as part of their Global Spirit Tour. The information provided by the event organizers indicates that these screenings are intended to be unique events with the public, so I can consider myself lucky because our local cinematheque was one of the locations where the documentary was screened. If indeed the public screenings will be limited, even for a while, this movie has a chance to become, at least for the Depeche Mode’s enthusiastic fans audience, another item in the series of cult objects that support the band’s fame, beyond its musical merits.
The film makers chose a structure different from that of other musical documentaries. They did not present the concert from start to end, and did not include behind the scenes information or expert comments about the musicians and their music. Instead they chose to focus on the lives of six fans of the band from six different places in the world – Mongolia, Colombia, United States, Romania, France and Germany – all coming to Berlin to see their idols. They went into their biographies and listened to testimonies about how Depeche Mode’s music influenced their lives. One of the women had been suffering from cancer and the group’s music accompanied her long and painful hours of treatment. The man in Colombia was separated from the two teenage children and part of their connection was to create music videos in which they played the band’s music. The young woman from Mongolia had learned English using the texts of the group’s songs. Of course it is only a sample, but it can also be a key to understanding why tens of thousands of spectators, sometimes coming from all over the world, gather in halls or stadiums to experience such events.
There is a risk that the fans of music documentaries and filmed concerts will be disappointed. For example, I’m not a fan of Depeche Mode, and I didn’t find out much about the band in this movie. It seemed strange to me to subtitle the dialogues although all the interviewees spoke clear and impeccable English, but not the texts of the songs. The music of course eventually captivates and is well filmed, but it was not the focus. ‘Spirits in the Forest‘ is a movie less about Depeche Mode and more about some of the fans of the group.
Feminine and feminist cinema. Is there such a thing? If there is one, I think ‘Portrait de la jeune fille en feu‘, the film written and directed by Céline Sciamma, which received the best screenplay award at the Cannes Film Festival, would be the best example. The film is designed, made and played almost exclusively by women, actually there is no consistent male character, and in fact almost no men show up on screen excepting the introductory and the final scenes. Although the action takes place sometime, at the end of the 18th century, in a world of men, where those enjoyed almost exclusively political and economic rights, it describes a mini-universe of women and their struggle to be at least in part master on their fate, and to assert themselves socially and artistically. If anyone is shocked by this concept of an exclusively feminine movie, they should think about the countless war or action movies, or about westerns in which the heroes are exclusively or almost exclusively men. ‘Portrait de la jeune fille en feu‘ is also a contemporary response to the misogyny that dominates part of the history of cinema. But first of all it is a beautiful film with expressive and important messages.
There are four main characters in this film, all women, all forced to fight the rules and prejudices of the time and society in which they live. The Countess (Valeria Golino) lives on an island in Normandy and dreams of returning to her native Italy, which she had left behind by marriage. The only way that is accessible to her seems to be the marriage of her daughter Heloise (Adèle Haenel) with an Italian, but for this she needs a marriage portrait. After a failed attempt, Marianne (Noémie Merlant), an artist independent in character, with apparently a little more life experience, is invited. She also feels constrained in her art by the limits imposed by the society to women artists. The quartet is completed by the servant Sophie (Luàna Bajrami) who also has her secret – an unwanted pregnancy, which was very difficult to get rid of in those times. Between Heloise, just out of the monastery, forced into a future marriage before she could taste life, and Marianne, the artist who sublimates her feelings in art, a relationship starts, a relationship that will evolve into something that has no chance in the times in which the story is placed.
There are many interesting things in this film, but I think its charm comes in particular from the sincerity and lack of emphasis with which the relationship between the two girls is described – the discovery of the other but first of all the self-discovery of each one, the hesitations and the joy of being in each other. find in the other. Beautiful and convincing. The image is beautiful, almost every frame is elaborately elaborated in color and composition. The source of inspiration is the art of the period in which the action takes place, the avant-garde art of that period I would say, because it iuses the palette of artists who would dominate French art until the middle of the 19th century – Gericault, Millet, Corot. The film does not have a music soundtrack, but the music itself plays an important role, which deserves to be discovered when watching. The political message is clear and assertive, and we cannot help but sympathize with those women, each forced to face her own destiny alone, a century before women’s rights became a topical issue in Europe. ‘Portrait de la jeune fille en feu‘ is a film about art, about love, about the place of women in the world. A movie that deserves being looked for and seen.
I decided to see ‘Le Silencieux‘ especially for Lino Ventura, an actor whom I greatly admired in the 60s and 70s. Specializing in ‘rough’ characters from one side or the other of the law, Ventura played in feature films. action – detectives and spy – of which few have passed the Iron Curtain, the other side of which we are in those years. So I have quite a lot of his films from that period to be recovered through watching, including this film made in 1973 and directed by Claude Pinoteau, a director whom I know nothing about, who was at the time his first feature film. I have nothing to regret, because ‘Le Silencieux‘ is a well-written film, and Ventura‘s acting performance lives up to expectations.
Viewers will find themselves immersed in a spy film, but it is not an action movie like the James Bond series (which had already recorded a decade of success at the time) but rather a psychological film. The main hero played by Lino Ventura, a French scientist kidnapped 16 years earlier by the Soviets and recovered by the British intelligence, could very well be mistaken for a hero of John Le Carre’s novels, a hero inadvertently involved in the secret wars, who’s life is stolen and who finds himself obliged to act in the service of causes in which he does not believe. His attempt to recover his life or even to reconcile himself with his own conscience is similar to the dilemmas of heroes of the spy films of the last part of the career of Alfred Hitchcock, the master of suspense, quoted quite copiously in this film, especially in the natural scenery backgrounds and the use of music.
Today’s viewer has plenty of reasons to enjoy this movie, apart from Ventura’s excellent acting game. The spectacular scenes are not lacking but the attention is drawn to the hero’s fate and turmoil. The 1970s France and Switzerland are as beautiful as today, minus the crowds on the roads at a time when there were probably 1% of today’s cars. The spy movie is a genre in which a movie can become very quickly out of date, especially if it focuses on the volatile political issues in contemporary history where enemies and friendships disappear and appear quickly.’Le Silencieux‘ avoids this trap by focusing on the fate of the main hero, and thus manages to maintain interest despite the passage of time.
Situația sistemului medical național este un subiect dureros, aflat pe primul plan al dezbaterilor publice în multe țări ale lumii, inclusiv în România. Un articol publicat în 2017 de revista Republica și semnat de Ionuț Pătrăhău (*) atrăgea atenția asupra decalajelor crescânde dintre țara noastră și țările avansate în domeniul serviciilor medicale, în condițiile în care nu sunt respectate nici măcar promisiunile electorale privitoare la construcția de spitale, și nu există fonduri pentru cercetare în domeniul medical care să folosească baza solidă a școlii de medicină din România. Revista National Geographic a dedicat în luna ianuarie a acestui an un număr special viitorului medicinii. Interesant este că articolele din această publicație subliniază că soluțiile viitorului care pot duce la o extindere a speranței de viață de până la 20 de ani în deceniile următoare constau dintr-o combinație de noi tehnologii și de integrare a remediilor medicinii tradiționale într-un sistem modern și reorganizat de asistență medicală. În articolul de astăzi voi trece în revista câteva aspecte tehnologice și de metodologie care pot revoluționa medicina într-un viitor foarte apropiat.
Schimbarea de abordare care începe să se petreacă este structurală. Tehnologiile de astăzi și cele care vor fi accesibile în viitorul imediat permit o medicină ‘conectată’ în care legătura dintre pacienți și medici poate avea loc în multe situații fără a necesita vizite la medic sau în spitale. Instituțiile medicale concepute pentru a furniza servicii medicale, ca reacție la situații de criză și la cererea bolnavilor, vor evolua spre monitorizare continuă și proceduri proactive, care să prevină bolile, să le detecteze în fazele incipiente, în multe cazuri înainte de apariția simptomelor, și să le trateze devreme. O parte dintre boli vor fi astfel prevenite, o altă parte vor fi tratate mult mai devreme, crescând șansele de vindecare completă și reducând perioadele de recuperare după boli grele. Schimbarea aceasta are implicații nu numai tehnologice, ci și economice. Politicienii decidenți și administratori ai bugetelor de sănătate vor fi dispuși să adopte aceste schimbări numai după ce se vor convinge că pe termen mediu, în cel mai rău caz, cheltuielile medicale vor fi reduse. Și industria asigurărilor medicale va trebui să aducă schimbări modelului actual, încurajând procedurile preventive și proactive, ceea ce înseamnă costuri reduse pe termen lung, dar și investiții timpurii mai ridicate pentru fiecare pacient asigurat. Sistemul de evaluare a riscurilor și de calculare a primelor de asigurare ar urma să fie și el radical modificat.
Modelul existent de servicii medicale care prevalează în majoritatea lumii este bazat pe colectare ocazională de date despre starea pacienților, atunci când aceștia își vizitează medicii de familie sau ajung la clinici sau spitale, în caz de îmbolnăvire. Informațiile sunt colectate în fișe de sănătate personale, care pot fi transmise de la un medic la altul sau de la o instituție la alta doar cu acordul pacientului. Din punct de vedere tehnologic, începe să fie accesibilă însă o opțiune mult mai bună – aparatură care permite colectarea și înregistrarea continuă a parametrilor vitali. Această monitorizare permanentă are loc prin intermediul unui ecosistem în care senzorii Internetului Obiectelor (Internet of Things – IoT), despre care am discutat în alte articole ale rubricii CHANGE.WORLD, vor juca un rol însemnat. În timpul somnului, senzori plasați în îmbrăcăminte sau în așternut vor colecta informații despre calitatea somnului și activitatea noastră cerebrală. La trezire, periuța de dinți va funcționa ca dispozitiv de colectare și analiză a salivei. Telefoanele mobile și ceasurile digitale au deja un rol important în monitorizare în cursul zilei, deja vizibil în cele mai recente generații ale produselor Apple și ale concurenților lor. Atunci când conducem autovehicule – până la generalizarea șoferilor automați – senzorii vor sesiza nivelele de stres și neatenție și vor preveni șoferia sub influența alcoolului, drogurilor sau medicației. Lentilele de contact vor funcționa și ele ca senzori, împreună cu categoria senzorilor ‘îmbrăcabili’, detectând nivelul de glucoză, ritmul cardiac, tensiunea arterială. Toate aceste date vor fi permanent înregistrate și se vor adaugă ‘fișei personale’ de sănătate.
A două revoluție semnificativă în medicină va consta din tranziția de la medicina generică, în care tratamentele recomandate sunt universale pentru toate categoriile de pacienți, la metode aplicate specific, în funcție de profilul genetic, de condițiile de viață și de istoria medicală a fiecărui pacient. Această nouă paradigmă se numește medicină de precizie, sau medicină personală, atunci când tratamentele sunt adaptate fiecărei persoane în parte. Determinarea profilului genetic individual este o realizare științifică relativ nouă. Proiectul Genomului Uman a durat 13 ani, a costat aproximativ un miliard de dolari și au colaborat la el oameni de știință și sisteme de calcul din șase țări. Astăzi, cu numai câțiva ani mai târziu, costul a scăzut la câteva mii de dolari, iar rezultatele pot fi primite după numai o zi. Se estimează că peste puțini ani această analiză va costă câteva zeci de dolari și va fi accesibilă tuturor. În cel mult un deceniu, oricare dintre noi va putea cunoaște riscurile de sănătate la care este expus din motive genetice. Tratamentele universale vor fi înlocuite cu tratamente personalizate, cu șanse mult mai mari de reușită.
Progresele ingineriei genetice nu se limitează la determinarea profilului genetic individual, ci includ și elemente proactive, până la chirurgie genetică. Tomas Lindahl, Paul Modrich și Aziz Sancar și-au împărțit în 2015 Premiul Nobel pentru Chimie, pentru realizările lor în domeniul reparării lanțurilor genetice la nivel molecular cu păstrarea informației genetice, ceea ce deschide calea unor intervenții chirurgicale la nivelul celulelor. A devenit posibilă și editarea genetică la nivelul fetușilor, cu toate implicațiile și complicațiile morale ale unor astfel de intervenții. Editării genetice și reprogramării celulare li se adaugă progresele în domeniul ingineriei țesuturilor și folosirii tehnicilor de printare tridimensională. Fabricarea de proteze folosind tipărire 3D este deja o realitate și începe să fie folosită acolo unde este demonstrat economic, dar au fost deja ‘tipărite’ și modele ale organelor interne ale corpului omenesc, inclusiv inima. Suntem doar la câțiva ani de primele implanturi de organe artificiale, folosind combinații ale acestor tehnologii.
sursa imaginii: mddionline.com/i-medical-robot
Roboții – mici și mari – vor juca și ei
un rol important în medicina viitorului. Chirurgia asistată de robotică
este deja o realitate în multe săli de operație moderne. Micro și
Nano-roboți sunt ingerați și programați pentru a executa endoscopii sau
proceduri interne care ar necesita chirurgie clasică, și care, astfel,
se transformă din punctul de vedere al pacientului în tratamente
similare celor medicamentoase. Roboții de asistență și companie încep să
devină răspândiți în Japonia. Roboții farmaciști dozează medicația
personală, pe baza informației introduse în sistem de medici, ceea ce,
împreună cu livrările bazate pe drone, elimină farmaciile clasice din
lanțul medic – pacient. Asistenții medicali automați cu programe bazate
pe inteligență artificială și voci sintetizate vor deveni peste nu multă
vreme primii respondenți la apeluri medicale. Ei vor fi capabili să
întrețină dialogul cu pacienții, să înregistreze simptomele, să culeagă
informația senzorilor disponibili pentru analize medicale, să dea
primele recomandări și să escaladeze situația în cazul in care
identifică situații de urgență.
O parte dintre aceste transformări și
schimbări structurale au început, altele nu vor întârzia să apară.
Medicina este o profesie deschisă permanent informațiilor noi și
metodelor de tratament care îi pot ajuta pe pacienți. Ritmul de
introducere diferă de la țară la țară și de la sistem la sistem, dar
tocmai în țările mai puțin dezvoltate, care au o inerție birocratică mai
redusă, schimbările pot fi introduse mai ușor. Ceea ce este sigur este
că peste nu mai mult de 20-30 de ani felul în care vom fi tratați noi și
urmașii noștri va fi foarte diferit de ceea ce cunoaștem astăzi.
