More than 120 years after the events, the Dreyfus case seems to never die. The story of the Jewish officer wrongfully convicted of espionage on the basis of false accusations is reminded every time the honesty, integrity or patriotism of the Jews who choose to live in the Diaspora are questioned. The anti-Semitic slogans propagated by the anti-Dreyfus press and chanted by the angry crowds then are reminded whenever the conspiracy theories bring the Jews to the center of current events. It is not forgotten that one of the side effects of the Dreyfus case was the emergence of the Zionist movement in Europe, which led half a century later to the founding of the State of Israel. Finally, France, the country of democracy and humanism, continues to keep the Dreyfus case as one of its defining moments, a historical warning about the dangers of prejudice and hatred towards strangers that can haunt the most enlightened society. Roman Polanski‘s ‘J’Accuse‘ is a the latest film tin a series of cinematographic creations that have kept alive the memory and the interest for that moment which refuses to be buried in the oblivion of history.
The main hero of this version is not Dreyfus (played by Louis Garrel) who is little on screen and permanently in the background of the action, but is otherwise presented rather schematically and not in the most positive light. In the center of attention is Georges Picquart (played by Jean Dujardin), the officer who brought to public notice the anti-Semitic conspiracy and the judicial framing that led to Dreyfus’s first conviction. His actions and his fight against public opinion, his superiors and a good part of the French political class saved the honor of France and of the army to which he and Dreyfus had dedicated their lives and careers. Far from being a schematic character, Picquart is represented as a complex man of his period, brave and idealistic on one hand, but not without prejudices and personal problems on the other. The titles of the film inform us that the related facts happened in reality, but we must still bear in mind that this is a version of the story based on a novel. Robert Harris‘s and Roman Polanski‘s version of the Dreyfus case.
Jean Dujardin‘s acting seemed exceptional to me. This actor continues to amaze me with each of his new films through the combination of talent and immersion in the roles he plays, with his charisma and personal charm. Of the rest of the distribution I especially notice Mathieu Amalric , another of my favorites. The editing is well filmed, the story runs flawlesly, in the style of classical cinema. It looks like Polanski wanted to make a sober film, in which the emotion derives from the actions of the characters. If we chose to put aside all the disputes regarding the person and the director’s past, what we see on screen is a historical film about a crucial moment in the history of France and Europe, made and acted with respect and professionalism.
Pe coperta culegerii de povestiri ‘Freud Museum’ a Ioanei Scoruș
apărută în 2019 în colecția ‘EGO Proză’ a editurii Polirom figurează un
fragment din pictura ‘Orășelul Krumlov pe Vltava’ a lui Egon Schiele.
Realizată în 1912, această lucrare este un peisaj urban al orășelului
Krumau (astăzi Český Krumlov) din Boemia de atunci. Schiele se refugiase
aici împreună cu iubita sa vieneză Wally Neusil, dar după câteva luni
perechea avea să părăsească orașul alungată de vecinii indignați de
stilul lor de viață și de faptul că atrăgeau adolescente din oraș pentru
a poza ca modele pictorului. Am vizitat (și fotografiat) orașul acum
câțiva ani. Văzut de sus, de lângă castel, peisajul a rămas același cu
cel pictat de Schiele cu mai bine de un secol în urmă. Mulțimea de
acoperișuri și fațade colorate și curate, însă imperfect aliniate,
sugerează încercarea de a duce un stil de viață burghez intelectual, dar
ele par și a ascunde secrete și conflicte bine temperate.
Precum în pictura lui Schiele, povestirile volumului semnat de Ioana
Scoruș se petrec în spatele fațadelor, în acest caz ale caselor sau ale
universităților engleze, căci mulți dintre eroii lor sunt cadre
universitare sau alți exponenți ai burgheziei intelectuale britanice. Nu
știu dacă scriitoarea a trăit în Anglia, dar impresia pe care o fac
povestirile ei la lectură este cea a unei cunoașteri nemijlocite a
vieții, moravurilor și tabieturilor societății britanice și
vest-europene și în special a intelectualilor ei. Dacă această carte ar
fi fost semnată cu numele unui scriitor englez și mi s-ar fi spus că
este vorba de o traducere, aș fi căzut cu siguranță în capcană. În
spatele fațadelor au loc iubirile interzise, pasiunile târzii,
legăturile pe care societatea ‘normativă’ probabil că le-ar blama dacă
le-ar cunoaște.
Autoarea nu judecă însă niciodată. Ioana Scoruș este psihoterapeută psihanalistă și cartea aceasta ne lasă să bănuim că este inspirată și din experiența ei profesională, din discuțiile cu pacienții, din încercarea de a-i înțelege. Terapeuții nu judecă, ci încearcă să vindece, metoda lor se bazează pe cunoașterea surselor tulburărilor psihologice în istoria, uneori îndepărtată, a pacienților. În majoritatea povestirilor ei, eroii sunt bărbați, de cele mai multe ori la vârsta maturității și chiar după aceasta, și povestirile sunt relatate la persoana întâi. Fiecare povestire este istoria unei relații, în multe cazuri între bărbați în vârstă și femei mai tinere sau mult mai tinere, dar motivațiile sunt diferite, rolurile de călău și de victimă fiind jucate când de el, când de ea, și judecățile morale fiind lăsate (dacă este cazul) pe seama cititorilor. Ioana Scoruș scrie o proză pe care aș numi-o anti-feministă, până și pasajele cu tente erotice (și sunt câteva din acestea în carte) sunt prezentate din perspectiva bărbaților.
‘Era pe deplin conștientă de avantajul vârstei ei, la fel cum, ca și mine, era pe deplin conștientă de avantajul cunoștiințelor mele. Și, dintr-o dată, am vrut să dau dracului calitatea mea de profesor, să mă ghemuiesc la poalele trupului ei neliniștit și tânăr, să mă scufund într-o autocompătimire care să mă facă să mă agăț, cu ultimele puteri, de vioiciunea tinereții ei, să pătrund în uterul ei ca Iona în peste, măcar pentru trei zile în care să se sfârșească și în mine duhul și, astfel mântuit, să mă întorc în lumea asta nenorocită pentru a trăi fericit cât mi-o mai fi dat și pentru a muri apoi împăcat.’ (pag. 25-26)
‘O poveste de amor la 65 de ani este un fel de a nu muri. Un mod de a nu te lăsa doborât de gândul morții. O amăgire, evident, dar o amăgire care te salvează pentru încă un timp. Sau despre care crezi că te salvează. Și până la urmă ce este vârsta altceva decât un număr? Dar trebuie să ai 65 de ani ca să intri în posesia acestei evidențe. Poate că te și simți vinovat să descoperi, în pragul bătrâneții, că poți iubi la fel ca la 20, ca la 30 de ani, să descoperi că afacerea cu amorul nu are legătură cu vârsta.’ (pag. 135-136).
Unele povestiri sunt declanșate de o moarte, altele se sfârșesc cu o moarte. Bărbații care sunt eroii povestirilor Ioanei Scoruș sunt deseori derutați de natura feminină, au greutăți în a înțelege motivațiile partenerelor, pleacă de multe ori pe piste greșite în aprecierea sentimentelor acestora. Tinereții li se opune experiența, fascinației fizice simțite de ei fascinația intelectuală simțită de ele. Excepția notabilă este povestirea ‘Consumabile’ care descrie o relație între o femeie intelectuală și un bărbat din clasele mai puțin educate, un fel de poveste a lui Pygmalion reversată și fără happy-end. În alte povestiri urmăm, împreună cu eroii (totdeauna bărbații), evoluția legăturii și a sentimentelor așa cum le percep ei. ‘Un aranjament mulțumitor’ ne prezintă conflictele burghezo-intelectuale a două cupluri într-un stil care mi-a amintit piesele de teatru ale Yasminei Reza, iar ‘Lucruri mici’ m-a lăsat cu întrebarea ‘cine este pacientul și cine este terapeutul?’. Povestirea care dă numele volumului are tente de satiră socială a înaltei burghezii londoneze. Foarte specială mi s-a părut ‘O mică zvâcnitura în tâmpla stânga’, în care se strecoară și o doză de fantastic, puțin prezența în alte locuri in volum, un personaj imaginar (pseudonimul feminin al unui scriitor de succes) apărând ca o persoană reală care se implică in viața eroului. În ‘Valurile’ doliul întâlnește doliul, și această întâlnire se suprapune peste o întâlnire de culturi.
Ioana Scoruș cunoaște în detaliu și cultura și tiparele culturale și
ticurile culturale ale britanicilor și ale occidentalilor. Cartea este
plină de citate și referințe care adaugă plăcerii lecturii. În câteva
ocazii, cultura vestului Europei se întâlnește cu Estul prin personaje
(nu doar din România, cred că într-o singură povestire apare un român)
care aspiră la sincronizare și integrare, încercând să-și topească
identitatea în cea europeană. Nu este o tema majoră a povestirilor din
‘Freud Museum’, dar nici una care este evitată.
‘Despre țara ei avea o impresie destul de catastrofală, după ce, o vreme îndelungată, avusese o impresie extraordinară. La un moment dat plănuise să se întoarcă. Poloniei îi mergea bine, înflorise, devenise un mic Occident, totul părea promițător, așezat pe un drum fără întoarcere. Până într-o zi când făcuse stânga-împrejur și ajunsese, nu se știe cum, nu se știe de unde, din nou pe mâna javrelor comuniste. Nu pricepeam mare lucru. April a dat din mână a lehamite, deloc dispusă să-mi explice, și iar a făcut o piruetă d-aia de-a ei, după care s-a dus să picteze.’ (pag. 286)
Nu pricepe nimic eroul povestirii ‘Pirueta’ despre cele ce s-au
întâmplat și se întâmplă în Europa Răsăriteană. Incapacitatea aceasta se
adaugă imposibilității de a descifra caracterele partenerelor,
specifică majorității eroilor bărbați ai Ioanei Scoruș.
Mai există un aspect notabil al stilului scriitoarei – plăcerea
epicuriana cu care descrie delectările burgheziei intelectuale – de la
obiecte de artă și în special porțelanuri până la feluri rafinate de
mâncare, vinuri alese și bine potrivite, și mai ales cafea. Plăcerea
aceasta este molipsitoare, iar eroii cresc în ochii povestitorilor și ai
cititorilor odată cu dezvăluirile despre expertizele lor în domeniu:
‘Trecuse apoi la lucruri care nu sunt la indemâna oricui. Construise o mică afacere, un magazin cu ceaiuri și cafele, singurul din toată Londra care oferea 280 de sortimente de ceai și 64 de sortimente de cafea. În trei ani adusese afacerea la nivelul la care, prin vânzarea ei, obținuse de 25 de ori mai mult decât investise. În următorii trei ani se concentrase asupra unui roman. Am făcut ochii mari, mari de tot, când am aflat că ea era Natalie Preston, cea care acum un an câștigă Man Booker-ul.’ (pag. 174-175)
‘Mergeam săptămânal la Barney, pentru a bea o cafea indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba de o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei. Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș; dacă voiam un cappucino, pudra era grosieră.’ (pag. 305)
‘Freud Museum’ este o lectură aparent ușoară, căci Ioana Scoruș scrie plăcut și cursiv, dar personajele ei creează în jurul lor o aură de mister nu întotdeauna complet disipat. Legăturile pe care le face și le desface în povestirile ei sunt uneori serioase, alteori superficiale, uneori încep sau se sfârșesc în tragedie, alteori în farsă. Judecățile moraliste sunt evitate și lăsate pe seama celor care doresc să le facă. Detaliile sunt interesante și absorb cititorii în lumea eroilor. Este una dintre cele mai bune cărți ale anului și una dintre cele mai frumoase și interesante colecții de povestiri pe care le-am citit în ultima vreme.
With ‘The Irishman‘ Martin Scorsese makes an explicit statement that he considers his illustrious career as a director and a producer to be far from final. Besides, Scorsese is not only at the fourth feature film in this decade (plus some musical documentaries, another passion of his), but he is working deep in pre-production phases in two other films that promise to be events in the coming years.
‘The Irishman‘ is an interesting combination. It’s a film about the mob, a genre in which where Scorsese has already offered us memorable movies like ‘Mean Streets‘, ‘Goodfellas‘ or ‘Casino‘. The director does not hesitate to leave the big studios in Hollywood and works with the new channels of film production and streaming distribution, specifically with Netflix. He uses computer graphics – he already has done it in ‘Hugo‘ but here it uses a process of ‘rejuvenating’ the actors in a story that spans the whole second half of the 20th century. Most than all he brings back together the great actors who are Robert De Niro and Al Pacino, along with other well known actors such as Joe Pesci and Harvey Keitel, all (as Scorsese) in the second half of the eighth decade of their lives. They are all happy to prove that they are still here, and that they can add memorable roles to their already impressive records.
Frank Sheeran, the hero of the movie, the Irishman in the title is a real character in the histories of the trade union movement and of the American mob of the second half of the 20th century. Inspired by a ‘true story’ book, the film can be regarded as a docu-drama. Sheeran (played by Robert De Niro) lives the last months of his life in 2003, on a wheelchair in a retirement house and tells his biography – from a truck driver transporting meat to the slaughterhouses in Chicago to leader union and paid killer for the Mafia. Scorsese builds a specific American historical drama here, but he also takes a place in the series of directors who rewrote on screen the modern history of America, such as Oliver Stone did in ‘JFK‘ or Robert Zemeckis in ‘Forrest Gump‘. We can see on the screen a gallery of more or less well-known historical figures, from union leader Jimmy Hoffa (Al Pacino) to mafia bosses and their corrupt lawyers. Most of them are introduced with the date and reason of death, and none died in his bed. For American viewers this gallery probably speaks a lot, but for those less familiar with the history of American organized crime, the character lineup becomes at some point repetitive and we do not differentiate them from each other, at best through the actors who interpret them.
The pleasure of seeing De Niro, Pacino and those around them on screen is one of the reasons why I was nailed in the chair for three and a half hours. The atmosphere of the ’50s,’ 60s, ’70s and the blood-stained kitch in witch the mob chiefs lived are very well rendered. The process of ‘rejuvenating’ the characters using CGI technologies, however, works only partially in my opinion. Its use may bring some technical prizes to the Academy, but neither De Niro‘s Sheeran nor Pacino‘s Hoffa seemed credible and authentic to me in the scenes in which we have to believe they were of age. 30 or 40 years. There is still work left in this area.
I don’t think that ‘The Irishman‘ is the last of the great mob films in American cinema. The genre is already well-rooted, and as with westerns I believe that it will continue to give birth to new productions and variations in the future. The combination with the genre of docu-drama works well, and the film, without being a masterpiece, is a solid and interesting creation from many points of view. A film that shows Scorsese refuses to grow old and for good reasons.
Născut la 6 aprilie 1928 la Chicago,
James Watson este considerat unul dintre cei patru savanți care au
descoperit structura moleculei acidului dezoxiribonucleic (ADN)
păstrător al codului genetic al materiei vii. În 1953, a fost coautor
împreună cu Francis Crick al lucrării academice care propunea structura
de elice dublă a moleculei de ADN. Watson, Crick și Maurice Wilkins au
primit premiul Nobel pentru fiziologie și medicină din 1962 „pentru
descoperirile lor privind structura moleculară a acizilor nucleici și
pentru semnificația acestora în transferul de informații al materiei
vii”. Watson este autorul unor citate memorabile și uneori disputabile.
Recent, i s-au retras câteva titluri academice (mai ales onorifice) din
cauza unor afirmații care au fost judecate în unele cercuri ca fiind
rasiste. Dar nu acesta este subiectul articolului din această săptămână.
Determinismul destinului i-a preocupat pe oameni din antichitate. Zeii
au fost înlocuiți în timp cu stelele, iar acum a apărut ingineria
genetică. Unul dintre cele mai celebre și necontroversate citate din
James Watson sună cam așa: „Obișnuiam să credem că destinul nostru se
află în stele. Astăzi știm că în mare măsură, soarta noastră depinde de
gene”.
James Watson a fost primul conducător al
Proiectului Genomului Uman. Început în 1990, acesta a fost un proiect
de cercetare științifică internațională care avea scopul de a determina
perechile de baze care alcătuiesc ADN-ul uman și de a identifica și
cartografia toate genele genomului uman atât din punct de vedere fizic,
cât și funcțional. Activitatea propriu-zisă a durat 13 ani, și istoria
îl reține ca fiind cel mai mare proiect biologic de colaborare din lume.
Rezultatele sale continuă să fie prelucrate, interpretate și extinse în
genetică și disciplinele derivate. A devenit genetica o știință
deterministă? Tot lui Watson i se atribuie un alt citat, din 1989, cu un
an înainte de a fi preluat conducerea proiectului. „Dacă nu noi ne
jucăm de-a Dumnezeu, cine să o facă?”. Watson parafraza aici un alt
citat celebru, de altfel deformat și de multe ori greșit interpretat, al
lui Einstein: „Dumnezeu nu joacă Universul la zaruri”. Întrebarea pe
care ne-o punem astăzi, 30 de ani mai târziu, este în ce măsură
înțelegem suficient determinismul științific pe care ni-l pune la
dispoziție știința geneticii. Mai există însă și o a doua categorie de
dileme, nu mai puțin complexe: care sunt consecințele etice ale
înțelegerii determinismului genetic și, mai ales, care sunt implicațiile
și limitele acțiunilor pe care le putem asuma în influențarea
viitorului speciei umane?
Progresele înregistrate în ultimul
deceniu de ingineria genetică sunt spectaculoase, și probabil că nu sunt
publicate decât o parte dintre rezultate. Genetica a dus din 1962
încoace la acordarea a vreo 20 de Premii Nobel și unul dintre ele îi
așteaptă, cred, în viitorul nu prea îndepărtat pe inventatorii metodei
de editare genetică a secvențelor ADN – CRISPR (clustered regularly
interspaced short palindromic repeats). Dilemele etice sunt legate de
probabilitatea unei erori care să ducă la consecințe neprevizibile și de
asumarea răspunderii pentru intervențiile active în procesele modelării
umane rezervate până acum zeilor, stelelor, șansei sau lui Dumnezeu.
Recent însă a apărut evidentă posibilitatea alegerii unui drum nou.
Putem influența, fără a interveni activ, doar printr-un proces de
selecție. La fertilizarea în-vitro (IVF) poate fi făcută analiza
genetică a embrionilor și părinții pot decide care embrion va fi
fertilizat. Progresele descifrării structurii genetice duc la
posibilitatea calculării probabilistice a unor trăsături specifice
dintre cele mai diverse, de la culoarea ochilor și înălțimea copilului
care se va naște, până la sensibilitatea la anumite boli sau factori de
mediu. Noua disciplină a primit numele de ‘predicție genomică’.
Ingineria genetică activă prin
editare CRISPR se află într-o fază de re-evaluare datorată unor cazuri
care ridică semne de întrebare științifice și etice, dintre care cel mai
cunoscut este cel al cercetătorului chinez He Jiankui care, cu un an în
urmă, a făcut publice editarea genoamelor a doi embrioni cu scopul
declarat de a-i face imuni infecției cu SIDA. Asemenea experimente au
fost, după cât se știe, oprite, și în aceste condiții predicția genomică
(metoda pasivă) devine mult mai promițătoare. Pe ce se bazează ea din
punct de vedere științific? Selecția embrionilor are potențialul de a
deveni o tehnologie accesibilă din punct de vedere economic, ținând cont
de reducerea costului profilării genetice, care poate oferi la un preț
de aproximativ 1000 de dolari informații despre riscurile apariției unor
boli atât pentru cei în viață, cât și pentru copiii născuți din
embrionii testați. Este important de subliniat că rezultatele sunt
probabilistice, și că evoluția organismelor (născute sau nu) depinde și
de alți factori, cum ar fi parametrii mediului înconjurător,
alimentația, stilul de viață. Există aproximativ un milion de
polimorfisme uni-nucleotide (single-nucleotide polymorphisms – SNP) care
trebuie examinate. Numărul de combinații este imens. Oamenii se
aseamănă genetic unii cu alții în proporție de 99,9%, dar diferența de
0,1% produce peste 6 miliarde de ‘litere’ ale alfabetului genetic care
ar trebui descifrate pentru o analiză genetică perfectă. În unele
cazuri, o singură genă produce transmisia unei boli, cum este boala
genetică Tay-Sachs, care este analizată de peste trei decenii și
părinții sunt preveniți de pericol. În alte cazuri, majoritatea, este
vorba despre o combinație cu efecte multiple și uneori contradictorii.
Intră în joc și fenomenul numit pleiotropie, în care o singură secvență
ADN influențează caracteristici diferite și fără o legătură aparentă una
cu cealaltă. La nivelul tehnologiei de astăzi pot fi determinate
procentajele în care caracteristicile genetice influențează
probabilitatea afecțiunilor cardiace (47%), problemelor de vedere (71%),
diabetului, diferitelor tipuri de cancer, hipertensiunii,
colesterolului ridicat. Diferența între aceste procentaje și 100% este
umplută de condițiile de mediu și istoria personală. Pot fi însă
prevăzute (statistic) nu numai condițiile medicale, ci și înălțimea la
maturitate, predilecția de a fi intimidat în condiții sociale (ca elev
la școală, de exemplu) sau religiozitatea. Capacitatea de asimilare
intelectuală (talentul de a învăța, cu alte cuvinte) face și el parte
dintre categoriile detectabile. Selecția genetică poate, deci, modela
(din nou, statistic vorbind) nivelul de sănătate și caracterul urmașilor
și ale viitoarelor generații.
Înainte de a discuta posibile implicații
și concluzii etice, să nu uităm să menționăm că selecția genomică este
deja aplicată pe scară largă în agricultură și zootehnie. Aplicarea
metodologiilor de selecție bazate pe SNP a dus în ultimul deceniu în
Statele Unite la o dublare a producției de lapte a vacilor din rase
selectate. În afară de producția de lapte, cercetările genetice urmăresc
caracteristici legate de imunitatea la boli și calitatea cărnii. În
agricultură, metodele de selecție și combinare tradiționale de specii
sunt folosite în corelație cu analizele genetice încă din ultimul
deceniu al secolului trecut, având ca subiect caracteristici cum sunt
rezistența la secetă a plantelor, schimbări de temperatură și alte
condiții climatice extreme sau înălțimea culturilor. Se pune întrebarea
dacă a aplica pe ființe umane metodele specifice selecției genomice
reprezintă o încălcare a eticii, punând omenirea pe o cale care duce la
apariția unor generații de copii ‘proiectați’. Este oare însă acest tip
nou de selecție altceva decât o abordare științifică mai precisă a unor
procese de selecție deja existente în societate? Căutarea unor parteneri
de viață și de reproducere potriviți este o caracteristică istorică a
societății umane. Conștient sau inconștient, scopul și unul dintre
efectele principale ale găsirii perechilor ‘potrivite’ (fiziologic,
social, intelectual) este o selecție la nivelul generației următoare.
Propun să privim problema din încă un punct de vedere, puțin diferit. Care sunt riscurile neaplicării unora dintre tehnologiile recent descoperite? În absența oricărei intervenții, selecția naturală continuă să funcționeze, și asta nu se întâmplă întotdeauna în direcții pozitive. Un studiu recent efectuat pe o populație de 210 mii de oameni din Statele Unite și Regatul Unit, publicat de revista ‘PLoS Biology’, arată că în condițiile creșterii mediei de viață crește și numărul mutațiilor genetice cu efecte negative, sensibilități la boli, incidența crescută a afecțiunilor specifice vârstelor avansate. Acestea riscă să influențeze calitatea bagajului genetic al generațiilor următoare. O altă întrebare este dacă nu ar trebui să considerăm profilarea genetică drept una dintre analizele de bază ale dosarelor noastre medicale. Dacă putem identifica populațiile cu riscuri genetice crescute, putem aplica și profilaxiile necesare. Sistemul Național de Sănătate britanic (NHS) a început să ofere teste genetice gratuite, la început pentru cinci milioane de persoane. Selectarea embrionilor sănătoși poate duce la generații viitoare mai rezistente la boli și cu riscuri de sănătate reduse. Ar fi, cred, ne-etic, să nu aplicăm aceste progrese tehnologice după ce suntem suficient de siguri că nu le folosim în scopul creării unor categorii de supra-oameni și nu ducem la accentuarea diferențierii sociale și economice. Literatura științifico-fantastică este plină de proiecții distopice ale efectelor încercărilor nereușite de a juca destinul omenirii la zaruri. Provocarea lansată ingineriei genetice este ca aceasta să dovedească faptul că nu este vorba despre un joc de noroc.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
There are many nations whose souls are wonderfully expressed in music. But rare are the cases where a single word defines not only the genre and the musical genius of the nation, but also its character and its history. Of course, the Americans have the blues, the Romanians the doina, the Austrians the waltz, the French les chansonettes, and the Italian the canzonetti, the Poles have the polka and the Hungarians the csardas. Each of these seems to represent one or more facets of the culture of the respective people, but none seems to embody a rich complex of feelings and experiences such as the Portuguese fado. The documentary ‘As Vozes do Fado‘ made in 2017 by Ruben Alves and Christophe Fonseca does not intend to be a complete history of the genre. It is more of a love story or rather a love song of the Portuguese people for the fado, the musical genre that represents them.
The film begins with dozens of short sequences in which Portuguese of all ages, sexes, colors and social statuses describe in one or a few words what ‘fado’ means to them. Like the American ‘blues’ or the Romanian ‘dor’, the word has multiple and profound meanings, some non-translatable in other words and especially in other languages. Next, the filmmakers let the music and the people singing fado speak – from amateur musicians and singers from different neighborhoods of Lisbon and Porto to the most famous musicians of the genre of today. The vitality of this musical genre comes from its popular roots and from the fact that it is a living culture, sung and lived in the daily life of a large part of the Portuguese, before being promoted and sustained at the commercial and institutional level. Towards the end of the film, some of the possible directions of diversification and evolution in the future, in dialogue with other cultures and music schools, are mentioned.
The film does not intend to be the ultimate documentary about the history of the fado, its musical structure and sub-genres. Inevitably, the figure of the great artist who was Amalia Rodrigues is evoked, but those who want to know more details about this genre will have to consult other sources. It is a film that tells more about the people who sing and listen to fado, who live and create the fado today, about their love for this music and about the important place it occupies in their lives. It’s a love song for the fado.
I confess that I have never been a big fan of Claude Lelouch. ‘A Man and a Woman‘ (‘Un homme et une femme‘) did not make a strong impression on me more than half a century ago when I first saw him. I felt then that Lelouch puts too much emphasis on the music and the aesthetics of the image to the detriment of the emotions and the sincerity of the story unfolding on the screen. I stand by that opinion. I came out of the screening of his new film, ‘Les plus belles années d’une vie‘, which brings back the lead characters with similar sensations. Almost a lifetime has passed over the actors, over the director, and over part of the audience. The actors have aged beautifully and they represent the luminous part of this film. The director seems to have remained true to his views. I, as a spectator, was not impressed now either.
Claude Lelouch, however, had good reasons to return to the love story that he made famous between Anne (Anouk Aimée) and Jean-Louis (Jean-Louis Trintignant). The two huge French actors are still here, and the opportunity to bring them on screen in consistent roles is a delight for the public, for the director who has the happy opportunity to work with them, and, I hope, for them as well. Trintignant, visibly limited phisically, has a difficult role, which he fulfills with a nonchalance and charm stronger even than the ones he offered in his glory days. Anouk Aimée radiates beauty – physical beauty little touched by time completed by the inner nobility in resonance with the role she plays.
https://www.youtube.com/watch?v=MYsjf3zvyhI
‘Les plus belles années d’une vie‘ addresses a very serious and painful topic, that of the age that is increasingly affecting the memory and the mental functions of aged persons before the physical ones. The subject has been approached in a few films in recent years, some of them succeeding to present different and often emotional aspects of this kind of problems that more and more of us, ourselves or our families are facing. The reunion after many years between Anne and Jean-Louis, the woman’s attempt to recover some of the man’s affective memory by reminding her of the love affair they once lived and carrying him through the places where this had happened, could have added yet another consistent cinematic creation. It was not to be, because Lelouch didn’t resist the temptation to quote excessively from his highly successful film and to use the same techniques that drown emotion in music. The scenes that I liked the most in the film are those in which the two elders interact with each other, trying to climb, with hesitant steps, the ladder of memories. The scenes that I liked the least are the superimposed images and the episode featuring Monica Bellucci , which seems artificially added. ‘Les plus belles ans d’un vie’ gives us the pleasure of seeing Trintignant and Anouk Aimée together, but not much more. Trintignant had a similar experience, on a similar theme, with Michael Haneke in ‘Amour‘. The same acting skills have served there a profound and ruthless film, while here we remain in the comfort zone of the kitsch.
I believe that movies like ‘Balloon‘ are very necessary. 30 years since passed the Iron Curtain and the Berlin Wall fell down and the the communist governments in Eastern Europe collapsed. A whole generation was born after this period, grew up and is now at full maturity, a generation that did not know communism in the countries of Eastern Europe, or the cold war in Western Europe and the rest of the world. The history of repression and lack of freedom must be known, because communism may have disappeared, but totalitarianism persists in various forms.
‘Balloon‘ directed by Michael Herbig is a docu-drama that reconstructs on the screen an episode that happened in 1979, ten years before the fall of the Berlin Wall. The true story of the two families in the South of the German ‘Democratic’ Republic who escaped to freedom by flying a hot air balloon was widely publicized at the time, the families enjoyed a well-deserved celebrity after their success, and a movie in Hollywood told the story. Michael Herbig‘s film tells again the story with the benefit of a closer knowledge of the history and of the realities of everyday life in communist Germany of the period. From this point of view the film is a success, not only by presenting the dull atmosphere of the life of the majority of the population, dominated by fear and propaganda, but also by the fact that it presents the two families in a non-idealized manner, not as heroes but as people who naturally hesitate having to make a tough decision, risking imprisonment and even death to escape living under dictatorship. The real names of the characters are used, which indicates that what we see on the screen intents to be a reconstitution close to the truth of the events that happened 40 years ago.
However, cliches and simplifications cannot be avoided. The episode of the tentive to contact the US embassy in East Berlin is confusing and ends inconclusively. The characters of the Stasi agents are schematic and cartoonish. The finale being known, the action episodes cannot create enough suspense despite the efforts of the scriptwriters and of the director. Acting is correct, but it is also one-dimensional. Reading the real biographies of the families after they managed to get to West Germany, I found out that the two men were arguing before their daring action and shortly after they were released, and they never spoke each other until at the end of their lives. Confronting freedom is not easy for those who have lived their entire lives under dictatorships. Maybe there was an interesting story here, worth exploring, or maybe it’s the subject of another movie.
Dacă Uniunea Sovietică, și nu Statele Unite, ar fi câștigat cu jumătate de secol în urmă cursa pentru primii pași ai omenirii pe Lună, atunci este foarte probabil că Alexei Leonov ar fi fost primul om care să pășească pe un alt corp ceresc și numele lui ar fi fost la fel de celebru precum este astăzi cel al lui Neil Armstrong. Istoria a decis ca primele cuvinte ale omenirii de pe un alt astru să fie rostite în limba engleză (cu accent american), și nu în rusă, dar Alexei Leonov, care a părăsit lumea noastră la 11 octombrie 2019, nu a fost nicidecum un anonim. Viața sa a inclus multe succese și eșecuri, precum și aspecte senzaționale care merită să fie povestite.
Se poate spune că încercările l-au urmărit pe Alexei Arhipovici Leonov încă înainte de a se naște, la 30 mai 1934. Bunicul său fusese revoluționar, dar în revoluția din 1905, cea care precedase revoluțiile din 1917, și ca urmare a acestei activități fusese deportat în Gulag. Când Alexei avea numai doi ani, tatăl său a fost arestat pentru ‘activitate contra-revoluționară’, în perioada marilor epurări staliniste. Tatăl a reușit să scape de o condamnare aspră, dar familia a petrecut perioada de până în 1948 în exil, în Siberia. Aici, încă din copilărie, și-a început activitatea artistică, cealaltă fațetă a personalității sale, pictând cu flori sobele vecinilor și, mai târziu, peisaje pe pânză, pentru a ajuta la întreținerea familiei. Li s-a permis să se întoarcă în 1948 la Königsberg (rebotezat Kaliningrad), pe malul Marii Baltice, printre coloniștii ruși care au reconfigurat etnic Prusia Orientală ocupată de sovietici după al doilea război mondial. Abia în 1953, în perioada de ‘dezgheț’ politic de după moartea lui Stalin, și-a început studiile. Dorea să urmeze artele plastice, dar familia nu și-a putut permite să-l țină la studii de artă, așa încât s-a îndreptat spre o carieră militară. A fost primit în Academia de aviație, iar în 1955 a efectuat primele sale zboruri ca pilot militar. În 1957, a absolvit Academia, cu grad de locotenent, și a început o carieră în forțele aeriene sovietice, carieră pe care avea să o încheie cu grad de general. În 1960 a fost selecționat în echipa de 20 de aviatori, din care o parte au devenit primii cosmonauți sovietici.
Primul zbor în spațiu la care participat Alexei Leonov a fost cel care a marcat și cea mai importantă realizare a carierei sale de cosmonaut (folosesc și eu în acest articol termenul rusesc, echivalentul celui de ‘astronaut’ folosit de americani și de mulți alții). Astăzi, ‘plimbările spațiale’ (spacewalks) numite și activități extra-vehiculare (extravehicular activities – EVA) au devenit rutiniere, cea mai recentă dintre cele 228 de asemenea evenimente a avut loc acum câteva zile, în cadrul unei activități de întreținere a Expediției 61 a Stației Spațiale Internaționale. Primul care însă ‘a pășit’ în spațiu a fost Alexei Leonov, la 18 martie 1965, în cadrul misiunii Voshod-2. Fantastica experiență pe care Leonov a fost primul care a trăit-o a durat vreo 12 minute, dar putea să se termine dezastruos. Costumul spațial perfect etanș s-a umflat în condițiile vidului cosmic, și dimensiunile lui nu mai permiteau întoarcerea prin ușa modulului spațial. Oxigen mai avea pentru doar vreo 40 de minute. Cu sânge rece, Leonov a deschis o supapă de depresurizare, operație riscantă, dar care i-a salvat viața. Și reintrarea lui Voshod-2 în atmosferă a fost cu peripeții, sistemul de ghidare automată s-a defectat, cosmonauții au preluat comanda manuală salvându-și viețile, dar aterizând la vreo 1600 de kilometri de locul prevăzut, într-o zonă de păduri. În condițiile anului 1965, au trecut două zile și două nopți până când au fost găsiți.
Pericolele par să-l fi pândit toată viață după colț, dar a avut și un dram de șansă. Un episod puțin cunoscut, din cauza secretizării specifice regimului sovietic, este atentatul de la 22 ianuarie 1969, în care un dezertor din Armata Roșie a încercat să-l asasineze pe Leonid Brejnev, conducătorul PCUS, în timpul unei defilări festive organizate la Moscova în cinstea unor cosmonauți întorși din misiune. Atentatorul (declarat ‘nebun’ după arestare) a ciuruit cu gloanțe a doua mașină din cortegiu, cea în care bănuia că se află Brejnev. În realitate, în automobil se aflau câțiva cosmonauți, printre care și Leonov care a scăpat neatins, deși șoferul a fost ucis și alți pasageri ai mașinii, răniți. Leonov ar fi trebuit să fie comandantul primei misiuni circumlunare sovietice în 1968, dar aceasta a fost amânată de câteva ori, deoarece sovieticii nu stăpâneau încă tehnologia manevrării precise a rachetelor de propulsie, care să garanteze șanse bune de succes și reîntoarcere pe Pământ. Au reușit performanța americanii cu misiunea Apollo-8 și apoi, în iulie 1969, aceștia i-au învins pe sovietici în cursa spre Lună. În 1971, Leonov a fost înlocuit în ultimul moment de la comanda misiunii Soyuz-11 care transporta cosmonauții sovietici spre stația spațială Salyut-1. Această misiune s-a terminat cu un dezastru, la reintrarea în atmosferă, toți membrii echipajului de rezervă murind arși de vii. Totuși, până la urmă, Leonov a revenit în spațiu în 1975 și a participat la un al doilea eveniment de vârf al carierei sale – misiunea Soyuz-19 – și prima întâlnire în spațiu dintre astronauții americani și cosmonauții sovietici în cadrul programului Apollo-Soyuz. Strângerea de mână dintre Alexei Leonov și Thomas Stafford nu numai că a creat oportunitatea unei fotografii istorice, dar a și marcat începutul unei colaborări internaționale între Statele Unite și Uniunea Sovietică (apoi Rusia), care continuă practic până astăzi, navigând nu numai în spațiu, ci și printre toate schimbările de președinți și de regimuri politice din cele două țări.
Misiunea din 1975 a fost ultima în care Leonov a participat direct. Între 1976 și 1982 a fost ‘Cosmonaut-șef’ și apoi comandant-adjunct al centrului de antrenament care purta numele prietenului său bun, Iuri Gagarin. În 1968, el fusese unul dintre primii care au ajuns la locul unde se prăbușise avionul în care se afla Gagarin, precum și cel care i-a identificat corpul neînsuflețit. Alexei Leonov a părăsit serviciul activ în 1992, dedicându-și o parte din timp primei sale pasiuni, pictura. Nu este de mirare însă că lucrările sale au fost în mare parte inspirate de activitatea sa de cosmonaut, și de cele văzute și trăite de el în timpul călătoriilor sale spațiale.
Nu abandonase niciodată de-a lungul
vieții interesul pentru artă. În 1965, fusese primul cosmonaut în
istorie care luase cu el, în misiunea Voshod-2, un bloc de schițe și
culori, realizând în fapt primele opere de artă create în spațiu. Mulți
ani mai târziu, într-una dintre cărțile de memorii la care a colaborat,
Alexei Leonov avea să împărtășească unele dintre impresiile sale din
perspectiva artistului: imaginile Universului privit de dincolo de
frontierele atmosferei îl găsiseră nepregătit, gama de culori,
intensitatea lor erau cu mult dincolo de ceea ce văzuseră până atunci
ochii vreunui artist, ai unei ființe umane. În 1967 avea să imagineze
Terra văzută cu ochii pământenilor din perspectiva selenară, așa cum
spera să le vadă peste scurtă vreme dacă ar fi ajuns pe Lună în cadrul
primei expediții sovietice. În fapt, această imagine, folosită de
Stanley Kubrick cu un an mai târziu în filmul sau ‘2001 – O odisee
spațială’ nu a fost văzută până acum niciodată în realitate de un
cosmonaut rus. Cu un an mai târziu, în iulie 1969, Neil Armstrong și
Buzz Aldrin aveau să fotografieze celebrele ‘Clair de Terre’, confirmând
viziunea lui Leonov. Caietul de schițe și uneltele artistului l-au
însoțit și în a doua sa misiune spațială, în 1975, când și-a surprins
colegii de călătorie, sovietici și americani, cu portrete realizate în
condiții de imponderabilitate, la bordul primei stații internaționale
Apollo – Soyuz. Pilot dotat cu curaj și profesionalitate, artist și
astronaut care a trăit premiere istorice, participant la primele
programe de cooperare și promotor al explorării internaționale a
spațiului, Alexei Leonov și-a petrecut ultimele decenii ale vieții
împărtășind amintirile și experiențele trăite de el și pledând pentru
continuarea aventurii omenirii în spațiu.
Nu va fi uitat.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
When Nicolas Winding Refn‘s name appears as a director on the poster, we can be sure that this is a special film, a film that will surprise us, a film that in some respects resembles nothing from what we have seen so far on screens. This is the case with ‘Pusher‘, his feature film debut in 1996, which concluded the northern film festival at our local cinematheque. In this film, as in the others that followed in his career, Refn does not make concessions to viewers and does not try to please. He films in non-commented documentary style, and it does not make our life easy, leaving us, the spectators, to gradually and effortlessly guess the story, the conflicts and the psychological profiles of the characters. His shooting style – with the camera on his shoulder and at the level of the eyes of the characters most of the time – invites us to see the film and get to know the characters as if it were a fragment of our own lives.
The story and the characters seem to be known from many other similar films. A drug dealer gets in trouble with the gangs of organized crime, is called upon to pay his debts, is caught by the police at the wrong moment, and gets into problems that are becoming increasingly critical from day to day over one single week in which the action takes place. The guy (played exceptionally by Kim Bodnia) is a walking catastrophe, a minor ‘bad guy’ that gets in trouble with stronger and worse ‘bad guys’. The only ray of humanity in his life is his connection with a strip-tease dancer (Laura Drasbæk) but there is not much hope in this relationship either. The background of the action are the streets and the bars of the less privileged neighborhoods of Copenhagen, filmed especially at night.
I do not avoid the more difficult films, and I acknowledge that the way the films are made is often more interesting than the story itself. This is the case of ‘Pusher‘, which uses many techniques borrowed from experimental art cinema such as the French New Wave (filming on the streets, direct sound output, mix of amateur and professional actors) to bring to screen a gangster story in the style of American films of the 1970s, but which switches the urban jungle with the less priviledged streets of Copenhagen. Many of the techniques used in the film are in line with the ‘Dogme 95’ manifesto although Refn was not a declared supporter of this current. And yet something does not connect very well and the collage seems a little forced. Nicolas Winding Refn is a director who likes experiments, who surprises and tests his viewers in each film. This was his debut film, and he may have wanted to prove that he is already master of the skills of the profession and creative in it. But the emotion and the human dimension? These are more present in the way the secondary characters are constructed than in the main story. Of his films that I saw, the one I liked the most was ‘Drive‘ where a familiar story (there also) known was superimposed on interesting characters who lived an unusual and unspoken love story. Here, in ‘Pusher‘, there is one single such a moment of emotion, but it passes too quickly. This is probably what I missed watching the movie.
‘The Emigrants‘ (‘Utvandarna‘ in Swedish) directed by Jan Troell was released in 1971 and is based on a series of novels written by Vilhelm Moberg and published between 1949 and 1959. The story takes place one hundred years earlier, sometime in the middle of 19th century. And yet, seen today, this film telling the story of a group of Swedes who emigrated from Europe to the United States because of economic hardships and religious persecutions has a strong resonance in the actuality of the second decade of the 21st century. The migrants putting their lives in danger to cross the high waters following the dreams of freedom and better lives for them and their children may speak different languages and their skins may have a different color today, but seeing this film today reminds that most of us or our ancestors have been once migrants. The images of the columns of men and women in march on land or clustered in fragile boats sailing on dangerous seas look so familiar.
As a historical document ‘The Emigrants‘ is a great film. It shows us a moment of crisis in the history of Sweden and Europe, one of those periods that produced the great human migrations to America in the 19th century. From the point of view of American history it is a film about the Zero Moment of the American dream. There is, of course, a lot of naivety in the image that future immigrants have about the New World. Even the most educated of them owe their knowledge of reading propaganda books, written in order to encourage emigration, which contained many inaccuracies, intentional or not. But precisely this naivety is one of the pillars of the American dream. The road is littered with obstacles and not everyone who starts it reaches the promised shore. The power and quality of the film also lies in the description of the psychology and motivation of those who leave their country and the places where they were born and lived forever to embark on an adventure that seems exceptional today. And again, we cannot help but compare what we see in the film with the psychology and motivations of many of today’s migrants.
The extremely thorough reconstruction of life in 19th-century Swedish villages contributes to the authenticity and credibility of what we see on screen. The film has an exceptional distribution with Max von Sydow and Liv Ullmann in the lead roles. With its over three hours ‘The Emigrants‘ has a format and duration that can be a test for today’s viewers. Those who will respond to the challenge will enjoy a quality film show about an episode of history that resonates in the present.
