Paul Verhoeven‘s films leave indifferent few of the spectators who dare to watch them. The combination of violence and eroticism that characterizes them has been around for 40 years and is a mark of most of the Dutch director’s films. ‘Flesh + Blood‘ is a kind of transitional film between his first European period of creation and the American period. Frustrated, perhaps resigned, perhaps in protest at the reception his previous films had enjoyed, Verhoeven sought American funding and distribution. The theme of the film is very European, however, an episode from the bloody history of the old continent in the mid-millennium. It would be the period described in the gallant films of the ‘cloak and sword’ genre but there is nothing gallant in what we see in ‘Flesh + Blood‘.
1501 Europe is a world haunted by wars. Nobles, soldiers, and gangs of mercenaries fight each other, conquer castles, kill, rob, rape. When they do not die by the sword, the people of those times are threatened by the plague. The signs of the civilization brought by the Renaissance try to make room in this world of blood and flames, but it will take some time until they will prevail. This is the world in which Verhoeven places the story of the young Agnes (Jennifer Jason Leigh), fallen prisoner of a band of mercenaries, and forced to survive by any means. The two men in her life – the head of the bandits Martin and the noble son Steven – will fight each other to death, because she will ultimately belong to the one who wins, regardless of her feelings. The woman’s right to decide will be invented and honored only a few centuries later.
34 years after its release, ‘Flesh + Blood‘ is no longer shocking, viewers have seen much more extreme stuff, from Verhoeven and others. What impressed me is the direct and naturalistic approach and the attention to historical details. The film avoids a precise location, it could happen almost anywhere in Europe at the time, but still seems extremely authentic. Characters that we seem to know from historical novels (the noble prince, the brigand, the princess, the priest rather in the devil’s service) are thrown in a realistic and bloody version of their legendary times. Some details age less nicely: for example the music, or the intricacies of the Renaissance machine copied as if from Da Vinci’s notebooks. And yet, not only for Verhoeven‘s fans, ‘Flesh + Blood‘ remains an engaging and interesting film that immerses the viewers in its world.
There is in ‘Judy‘, the film directed by Rupert Goold, a scene that could be worth an Oscar. Renée Zellweger who plays a Judy Garland beyond the peak of her artistic career, prematurely aged and overwhelmed with personal problems, climbs on stage for the first of the London shows that maybe could save her artistic career and earn her the money that would allow her to keep her two younger children. In the 3 or 4 minutes that the scene lasts we see the woman stricken until then by doubts and problems regaining her self-confidence under the lights of the stage, making contact with the audience that adores with her when she succeeds but is ready to drive her off the stage when she fails, transforming herself in the actress and singer full of charm and charisma who had once conquered the world.Filmed in a single shot and with the actress most of the time in close-up, this scene also represents what this movie could have been. Unfortunately, not only this is the best scene in the film, but it is also repeated several times with increasingly diminished effects, and almost the rest of the film is far from its level and the ambitions of the filmmakers.
It may be that Renée Zellweger will received, at least, a well-deserved nomination for Best Actress at the Academy Awards. But the film disappointed me, although it did contain a powerful and interesting story. Judy Garland’s life is portrayed in the film in two parallel paths: that of the former star in a financial and moral crisis, struggling to keep her children and – through flash-backs – the period when she transformed from a an anonymous teenage girl in Dorothy from ‘The Wizard of Oz’ and from here to a world-famous star. The problem is that the parallel is very obvious, the ideas are few and quite trivial, and their repetition has a negative effect on the audience who understood almost everything from the first 15 minutes.
There are quite a lot of ideas in the script, which, developed, could have made the film more interesting. London in 1968 was the place and the time for a significant cultural revolution and, in parallel, of a conflict of generations and styles between entertainment music (to which Judy Garland belonged) and the pop and rock music of the younger generations. The Beatles and the Rolling Stones are mentioned in passing, and that’s it. Judy Garland and her song ‘Over the Rainbow’ had become symbols of the LGBT rights movement which was taking off. To date, there are disputes about the reasons for this adoption, it was a good opportunity to dig deeper. Director Rupert Goold (at his second feature film) chose to bring the issue into the film through a secondary and somewhat anecdotal-sentimental story thread. What a pity. If ‘Judy‘ had the ambition to use the wave of rebirth of the musical genre started about three years ago with ‘La La Land‘, the opportunity to make a memorable film was missed.
We have the chance to see the films from the ‘Exhibition on Screen’ series at our local cinematheque. Yesterday we had the pleasure not only of watching the documentary ‘Exhibition on Screen: Renoir – Reviled and Revered‘, but also of meeting the creator of the series, Phil Grabsky, who was the guest of the evening. We had the opportunity not only to see one of the most interesting films in this series, but also to find out more information and to attend a discussion about the author’s ideas, conceptions and process of creation.
I was quite intrigued by the film’s title. Revered – I knew. Reviled – why? Grabsky’s documentary manages to interestingly develop the controversies surrounding Renoir’s late career, after he had explicitly abandoned Impressionism. At that point, having overcome material constraints and feeling free to choose the themes and style to work with, Renoir is embarking on an apparently more commercial artistic path. Much of his work consists of nudes, and the changes in the attitude of critics and a part of the public toward objectifying the body of women in art have thrown Renoir by the end of the 20th century into the middle of a debate about morality and attitude toward the feminine nudes genre that could not have taken place during his life. On the contrary, Renoir was towards the end of his life a well-known and influential painter, a model for artists such as Picasso or Matisse. Can we judge artists according to contemporary morals? It is an open debate, valid not only as far as Renoir is concerned.
Like most documentaries in the series’ Exhibition on Screen ‘and this film dedicated to Renoir is excellent filmed, highlighting details that visitors’ eyes may miss even when visiting the museum. The expert team of museographers, art historians and artists is well chosen and offers interesting and diverse points of view. My only reservation would be that the film deals too little with the history of the Barnes Museum in Philadelphia, the taste of the collector, how such an important collection of Renoir’s paintings has found its way to the United States, and how it is exposed today. There is a story there or even more than one, as interesting as the controversy that is central to the structure of the film. But even so ‘Exhibition on Screen: Renoir – Reviled and Revered‘ is a good documentary, from a series in which the spectators enjoy aesthetic pleasure combined with debates and information that enrich them intellectually.
Political scientists and historians have been debating for four decades why Poland was the first country in Eastern Europe to begin the process of breaking away from the communist bloc. The first of these causes, quite rightly, is the ascension in 1978 to the papal seat of the Polish cardinal Karol Jozef Wojtila as Pope John Paul II. I think that to this it must be added the existence of an intellectuality and of groups of highly talented and influential artists, whose liberal positions have resulted in critical works of art, reflecting the reality of Poland with its problems. The most famous names were the film directors Andrzej Wajda and Krzysztof Kieslowski. ‘Amator‘ (or ‘Camera Buff’ as the title was translated into English), made by Kieslowski in 1979, was his second feature film, already a maturity movie, which included a strong personal touch and was emphasizing the signs of the crisis of the Polish communist society entering its last decade of existence.
The best political films are not explicit manifests, and ‘Amator‘ is one of them. It is before anything else a film that talks about the passion for cinema. The hero is a small clerk from a provincial town named Filip Mosz (beautifully interpreted by actor Jerzy Stuhr ) who at the birth of his daughter decides to buy an amateur video camera to immortalize the beginning of life and the evolution of his child. A contest of circumstances causes our hero to be asked to film the visit of dignitaries from the ‘center’ in the factory where he works, which triggers his passion doubled by a talent he did not know for the filmed image. From here, this fascination will occupy an increasingly important place in his life, until he is completely absorbed into it. But the filmed image also has a power that our hero did not know. Filmed image can reflect the lives of people as they live it, and the reality with all its aspects, some gray or even dark. The filmed truth can become a problem for those behind the cameras. It can become a mirror of the lives of others, but it can also destroy lives. Until one is completely absorbed in this job these dangers are not obvious, but once the threshold is crossed it may be too late.
https://www.youtube.com/watch?v=jh6W8oYy7cY
The cinematographic execution is impeccable. The film also benefits from the presence of two of Kieslowski’s generation colleagues, film director Krzysztof Zanussi and television anchor Andrzej Jurga, who play their own roles, integrating the film’s imaginary plot into the reality of 1979 Poland. I dare say that ‘Amator‘ is the first masterpiece by Kieslowski, the beginning of an extraordinary and painstakingly short artistic career.
Todd Phillips‘ ‘Joker‘ surprised me. It was something completely different than what I expected from watching the trailers and reading the reviews written by those who saw the film before me. Apparently the film would belong to a genre that I would call extensions of superhero stories and specifically to the prequels sub-genre revealing the origins of some of the characters in these imaginary worlds, tracing the personalities and motivations of their actions before the first printed comic book or the first movie they appear in. The script of this film goes much further and dares much more. ‘Joker‘ not only redesigns the map and image of the mega-city of Gotham, but also anchors it in a dark and violent world that painfully reminds us of our world and the contemporary events around us. The Joker character created by Joaquin Phoenix is a victim who becomes a vicious criminal, and the film is a study of a vicious mind and a journey to the roots of his violent revolt.
The clown is one of the most versatile characters in the history of cinema. From Charlie Chaplin to the horror films written or inspired by Stephen King, clowns have represented the full range of human feelings, from sadness to happiness, from naivety to cruelty, from art to madness. The character created by Todd Phillips and Joaquin Phoenix has all these plus he has something new to add. The aspiring stand-up actor who earns his living as a clown for rent is not only a persecuted and a marginal individual, a victim who rebels (it happened also to Charlot when he was getting upset) but becomes unwittingly a symbol of a collective revolt. Because of his bipolar personality, from a certain moment he does not discern between good and evil, just as we as spectators no longer discern between reality and what happens in his imagination. But his violence in the film is not only accepted but also taken as a role model by one half of the world rebelling against the order and inequality imposed by the other half of the world. I do not think that the film justifies violence in any way, but it does not hide it and it makes us ask questions about its sources.
I don’t know if Joaquin Phoenix will get the Academy Award for his role in ‘Joker‘. Maybe for some political reasons he will not be voted by a majority, or maybe an even more impressing role will show up. I think however that this fantastic role will become a reference and will be studied in acting schools many decades from now. I do not remember seeing such a complex study of a disoriented personality, of a victim becoming a murderer, of the personal downward spiral to hell in parallel with the social ascension in the eyes of some people around. Robert De Niro also has a remarkable supporting role, which makes us forget the actor’s personality to bring to mind the image of the legendary TV anchors of the past. The city of Gotham seems different from the one in the Batman films, it is rather a New York from the early ’80s, full of violent revolts similar to those we are experiencing in the present times. The film is grim and violent, interesting and ambiguous, melodrama and social criticism woven on a story where comic book heroes are just a pretext. My only reservation is related to the final scene, I found it superfluous and little related to the rest, maybe containing a symbolism that I confess I did not understand. Conclusion – ‘Joker‘ is almost a masterpiece.
Trecerea spre toamnă este marcată de culesul viilor, de primele spectacole ale stagiunilor teatrale și muzicale, de anunțurile despre câștigătorii premiilor Nobel, iar pentru cinefili, de lansarea pe ecrane a filmelor care vor concura pentru premiile Oscar. Acum au loc și festivalurile unde multe dintre aceste filme își încep călătoria spre inimile spectatorilor și spre aprecierile criticilor. Mai întâi, la sfârșitul lui august și începutul lui septembrie are loc ‘Mostra’ de la Veneția, festival ajuns în acest an la cea de-a 76-a ediție. Când se termină ‘Mostra’, începe Festivalul Internațional de Film de la Toronto, care împarte cu cel de la Cluj inițialele TIFF. La Veneția au ales producătorii filmului ‘Ad Astra’ (‘Spre aștrii’), regizat de James Gray, să organizeze prima întâlnire a filmului cu spectatorii săi, urmată de lansarea pe marile ecrane nord-americane, în difuzarea studiourilor Walt Disney la 20 septembrie. Printre producători se află și Brad Pitt, actorul care domină filmul în rolul principal, unul dintre mulții actori de succes ai Hollywood-ului care își reinvestește o parte dintre banii câștigați din filmele precedente în industria cinematografică.
Între filmele toamnei, se numără aproape în fiecare an filme de
science-fiction realizate de marile studiouri americane, abordând de
obicei teme legate de explorarea spațială și eroii săi, în viitorurile
mai mult sau mai puțin apropiate. Anul trecut l-am avut pe ‘First Man’,
cu Ryan Gosling în rolul lui Neil Armstrong, primul om care a pășit pe
Luna. Printre titlurile anilor precedenți, amintesc ‘Contact’,
‘Interstellar’, ‘Gravity’, ‘The Martian’. Despre cele mai recente am
scris în ultimii ani și în rubrica CHANGE.WORLD. Fiind un pasionat al
genului, nu am întârziat prea mult și am văzut ‘Ad Astra’ în primele
zile de proiecții în cinematografele din zona în care locuiesc.
Impresiile, amestecate, le voi împărtăși în continuare. Concluzia o pot
face publică de la început. Deși unele dintre filmele genului au fost
considerate favorite și au primit premii în diferite categorii, niciunul
dintre ele (nici măcar ‘2001: Odiseea spațială’ a lui Kubrick, film
considerat azi o capodoperă a genului și a cinematografiei mondiale) nu a
reușit să câștige premiul cel mare, cel pentru cel mai bun film. Nu cred că se va întâmpla nici in acest an.
Într-unul dintre primele cadre, suntem preveniți că acțiunea se petrece cândva, în viitorul apropiat. Acest viitor apropiat poate fi localizat undeva, peste vreo 50 sau 100 de ani după noi. Este o prelungire, o extrapolare din multe puncte de vedere a prezentului în care trăim, și cred că acesta este unul dintre punctele originale și bine atinse ale abordării sci-fi a lui James Gray. Viitorul apropiat, imaginat de el, nu este nici basm, nici utopie feerică, nici distopie apocaliptică sau post-apocaliptică. Sfârșitul lumii bântuie prin preajmă sub forma unor pulsuri electro-magnetice cu efecte distructive la scala sistemului solar, dar aceleași primejdii amenință și prezentul. Omenirea a ajuns pe Luna transformată într-un fel de Las Vegas spațial în ale cărei deșerturi selenare mișună pirații și alți bandiți de crater mare. Marte este o colonie îndepărtată, un fel de avanpost într-o atmosferă destul de ostilă, cu locuitori cu mentalitate de pionieri, căliți în înfruntările cu natura, și care sunt norocoși dacă au văzut măcar o dată în toată viața lor capitala planetară. De aici începe necunoscutul, frontiera pe care omenirea este obligată să o împingă cât mai departe pentru a supraviețui. Prețul uman al acestei explorări este însă uriaș, și întrebarea existențială a filmului este dacă el merită să fie plătit. Lumea lui ‘Ad Astra’ are probleme și conflicte pe care le cunoaștem din prezentul din jurul nostru, și eroi care ne pot părea familiari – astronauți, oameni de știință, militari căliți în lupte pentru cauze bune. Dar și eroii au dilemele lor.
‘Ad Astra’ încearcă să combine două genuri cinematografice care au puține legături între ele și care, pentru a fi aduse împreună, necesită un liant sau o poveste originală care să aibă impact în imaginația și sentimentele spectatorilor: drama de familie și saga spațială. Eroul principal, maiorul Roy McBride, interpretat de Brad Pitt, este un astronaut faimos, care îmbină priceperea tehnică și curajul cu un sânge rece de supra-erou. În spatele fațadei celebre se ascunde trauma legăturii cu tatăl sau, o altă legendă a lumii astrelor, dispărut cu decenii în urmă într-o misiune de extindere a granițelor cunoașterii umane și de căutare a altor civilizații. Când pericolul existențial pentru sistemul solar este bănuit a fi legat de misiunea eșuată și Roy este trimis pentru a-l căuta și a lua legătură cu tatăl dispărut, trauma personală devine obstacolul principal pe care eroul trebuie să-l învingă pentru a reuși în misiunea sa. Brad Pitt realizează în acest film unul dintre rolurile cele mai complexe ale carierei sale. Nu mai este nevoie să dovedească nimic, este astăzi pe bună dreptate unul dintre cei mai bine cotați actori de la Hollywood, și este al doilea rol semnificativ în acest an fast pentru el, după cel din filmul lui Quentin Tarantino ‘Once Upon A Time în Hollywood’. Creația sa actoricească remarcabilă nu poate însă să compenseze complet senzația de schematism șablonard pe care o creează legătura cu tatăl sau. Cu cât este rolul său mai puternic și mai complex, cu atât mai puțin echilibrată pare relația cu tatăl. Minunatul actor veteran Tommy Lee Jones nu reușește să compenseze lipsa de substanță a personajului și să clarifice motivațiile acțiunilor sale.
Fațeta de epopee spațială este în cea mai mare parte bine realizată, fără a deveni însă dominantă. Pentru James Gray, efectele computerizate nu sunt un scop, ci un mijloc care servește acțiunea, și poate tocmai de aceea ele sunt eficiente pe ecran. Amatorii scenelor de ‘plimbări spațiale’ au parte de o porție generoasă. Scena urmăririi și luptei dintre militari și pirați pe suprafața Lunii s-ar putea să fie o premieră și este foarte bine realizată. Mi-a plăcut și paleta coloristică în dominante diferite folosite pentru a descrie peisajul lunar și pe cel al planetelor Terra și Marte. Planeta noastră câștigă, desigur, toate concursurile de frumusețe. Tehnologia descrisă în film este, în mare parte, o extensie a ceea ce cunoaștem azi: tablete (mai subțiri, mai versatile, dar totuși versiuni avansate de iPad), ecrane transparente, propulsie atomică, costumele astronauților care par împrumutate din garderoba NASA. Merită menționat evaluatorul psihologic care joacă un rol important în acțiune, pe care ni-l putem imagina ca pe un software dotat cu sintetizator de voce și inteligență artificială. O singură gafă, însă de dimensiuni enorme, în opinia mea, strică ansamblul părții științifice a filmului, atunci când eroul nostru parcurge inelul de asteroizi al lui Neptun într-un fel de planare liberă, având ca scut o bucată de tablă smulsă de pe un captator solar. Scena pare complet ratată tocmai din cauza că anticipația tehnică a filmului este concepută realist și majoritatea celorlalte scene care implică utilizarea de tehnologie mai mult sau mai puțin futuristă sunt concepute și executate perfect, la nivel de detaliu.
Călătoriile spațiale reprezintă una dintre temele care au fascinat creatorii de filme din zorii istoriei artei a șaptea, de la Georges Melies încoace. Filme ca ‘Ad Astra’ demonstrează că această fascinație nu a încetat nici până astăzi, chiar dacă între timp omenirea a transformat în realitate o parte dintre călătoriile și explorările spațiale care erau doar visuri și fantezii cu 120 de ani în urmă. Calitatea acestor filme depinde însă, în cele din urmă, de aceleași date care transformă un film într-un film bun și o operă de artă – trăirile umane și estetice, mesajele și emoțiile. În timp, o parte dintre călătoriile spațiale vor trece din domeniul science-fiction în cel al realității. Și va veni și momentul când un film al acestui gen va câștiga premiul cel mare.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
With a delay of three years I managed to see Cristi Puiu‘s ‘Sieranevada‘, a film that I had read and heard much about. Three years are certainly not enough for a ‘historical’ perspective but they are enough to better place the film in the context of what happened in the Romanian cinema before and after it and to understand the rather heated disputes it has created among critics and viewers. The film is indeed complex but also complicated, interesting but also long, providing many reasons to like it but also a few that can leave viewers from different categories of audience confused or dissatisfied.
The opening scene looks like a quote from the other new wave, the French one. A camera set up at a fixed point shoots for a few minutes a Bucharest intersection, with the chaos, agglomeration and noise that we know. The characters of the film, which we do not distinguish, are still silhouettes among the many that make up this hubbub. We’ll follow two of them in a car that drives them for several minutes to the apartment where most of the action of the film is taking place. There they join the family reunited for the commemoration meal (following a regional traditional custom!) of the head of the family, who had died 40 days ago. For two hours, almost in real time, we will witness the ceremony, discussions, conflicts of a family large enough to include some of the characters known to those living in Romania today – the physician who abandoned his job for a more profitable trade , a young supporter of conspiracy theories, the older generation of those economically affected by the transition who try to adapt with little success to the new realities, a nostalgic for the communist regime, the young woman with dubious connections and habits including suspected drug use, the priest who is late due to a busy schedule because the religious business is going full on, couples in crisis or marriages already broken up. A beautifully constructed mosaic, a diverse and tormented world. And yet, they will also meet at future occasions or holidays, because family and friendship ties, together with adherence to a religious tradition that is not forgotten or abandoned, are the only links that somehow hold together the Romanian social fabric. These and maybe also the humor.
It is worth watching how Cristi Puiu and his cinematographer Barbu Balasoiu work with the camera. Sometimes the frame is fixed, most often mobile, it follows the point of view of one character or another, giving the feeling of a claustrophobic maze in the 3 or 4 room apartment where the action takes place. It is a sensation programmatically induced to the spectators, when we are outside the apartment we are dealing with the same chaos, with the same maze of human relations in crisis, only that the spaces are more open, but the atmosphere is frozen. The semi-darkness predominates and makes the film not easy to watch, also the sound capture is not optimal, but I think that the reason does not lie in technical issues but in the decisions of the director. Acting is superb, mentioning any name will do an injustice to all the other. The film captivated me and I did not feel or resempt the length at any time. But I can understand those who did not like the duration, or had difficulties in tracking the image or voices, because Cristi Puiu did not aim the aesthetics but wanted to convey ideas and sensations. Foreign viewers will have difficulties understanding many nuances, and those in Romania who are tired or exasperated by the mirrors that some of the contemporary directors put in front of them also have reasons to be upset. As much as I liked the movie, I believe that the minimalist formula has exhausted its resources and has certainly lost the elements of surprise and novelty. That’s why I’m not surprised that the movie was ignored in the Cannes palmares. In 2005, Cristi Puiu made one of the first remarkable films of the new wave of Romanian cinema – ‘The Death of Mr. Lazarescu‘. ‘Sieranevada‘ made in 2016 may be one of the last outstanding films of this wave.
Our local cinematheque took part in the worldwide launch of the film of the June 2019 “S&M2” concert of Metallica together the San Francisco Philharmonic Orchestra this weekend. So I had the opportunity to be among the first viewers of the film in a crowded cinema hall where most of the viewers were declared Metallica fans. Their enthusiasm was certainly contagious, but I would probably have benn contaminated anyway, because the film is up to the concert – an event that will probably not only become a reference in Metallica’s already monumental career, but also in rock history.
The history of collaborations between rock groups and symphony orchestras is not very recent. The pioneers were ‘Deep Purple’ half a century ago, followed by ‘Emerson, Lake and Palmer’ shortly thereafter. Metallica, the heavy metal group that is approaching four decades of activity, created one of the most famous events (and albums and films) of the genre 20 years ago. The concerts (there were two) of June 2019 celebrated the 1999 event, tried, successfully in my opinion, to surpass it in scale, artistic quality, and of course, volume. The collaboration with the orchestra was excellent in this case, a meticulous preparation was visible, with symphonic arrangements written especially for each song, and with the orchestra located in a ring surrounding the stage. Basically Metallica played surrounded by the symphonic sound, and the audience heard it as one complex sound fabric. If the first part of the concert looked more like a Metallica concert with the orchestra added to the instruments, in the second part the musicians and conductors of the Symphonic Orchestra had a more active role and presence, becoming equal partners in the performance. From a musical point of view, for the lovers of the heavy metal genre but not only for them, the show was impressing.
Director Wayne Isham‘s career is as long as Metallica’s, and his filmography includes numerous filmed concerts, documentaries and videos that follow the main events of the history of rock music in the last 35 years. The filmed concert in ‘Metallica & San Francisco Symphony – S&M2‘ looks and sounds perfect. Not only are we immersed in the atmosphere and sound of the concert, but we can see and probably hear better than the spectators who participated in the live concert. The only problem was for me the lack of song names that I think would have helped those, many, who will see the movie without being fans or detailed connoisseurs of Metallica’s music. I would have also edited out the ‘talking heads’ side from the beginning – I think that for such filmed events the music and the images in the shows are sufficient. Anyway, the two and a half hours pass quickly and intensely, and I have little doubt that this filmed concert will become a classic movie in the future.
Este prima mea întâlnire, târzie, cu scrierile lui Marian Ilea, și vina este probabil în mare parte a mea. Scriitorul care se declară născut în Maramureș în anul 1959 are deja în bibliografia sa peste 15 volume, de la debutul din 1990 până la ‘Zeppelinul piticului’, culegerea nu prea voluminoasă de povestiri apărută în 2018 în colecția Biblioteca Românească a Editurii Paralela 45. Cărțile de proză alternează cu cele de teatru, activitatea de dramaturg prilejuindu-i primirea unor premii pentru cărțile de teatru și pentru spectacolele care pun în scenă textele sale. Este prima asociere cu Caragiale și Ionesco, stârnită de citirea biografiei de pe coperta interioară, dar nu și cea din urmă.
Maramureșul natal este spațiul în care își plasează Marian Ilea povestirile sale, un tărâm istoric cu un trecut în care faptele și legendele se completează și se amplifică reciproc, un spațiu al coexistenței firești în ciuda adversităților naționale și religioase, necruțat de istorie și plin de pasiuni legate de pământ și de iubiri. Nu prea multe par să se fi schimbat de la eroii lui Slavici și Rebreanu în psihologia unor personaje cum este bătrâna Ioana Șteț din Ieud, eroina primei povestiri a volumului, care își adună familia pentru a transmite mai departe generațiilor următoare informația despre un conflict legat de pământul familiei, confiscat în perioada colectivizărilor forțate. Spoliatorii sunt alții, pierderea proprietății este legată de nedreptățile perioadei comuniste, dar febra legăturii cu pământul este aceeași.
Oamenii se află în centrul atenției în culegerea de povestiri a lui Marian Ilea. Oamenii care au populat Maramureșul în trecut și cei care se află aici astăzi, cu calitățile și defectele lor, cu ambițiile, pasiunile și moravurile care îi individualizează pe fiecare și care combinate alcătuiesc un tablou divers și interesant. Vremurile nu au fost și nu sunt ușoare, și viețile unora sunt banale, ale altora extraordinare. Gherasin, eroul celei de-a doua povestiri a volumului, se află la ora bilanțului, și Duhul Sfânt îi cere socoteală pentru felul în care a trecut prin viață, o viață altfel îndelungată dar destul de obișnuită, traversând însă vremuri neobișnuite.
Spațiul geografic este același, în schimb stilul și limba fiecăreia dintre cele 15 povestiri (sau doar 14 dacă luăm în considerație faptul că ‘Cârciuma “La Margit”‘ și ‘Invazia’ sunt două variante ale aceleiași povestiri) diferă. Se poate spune că Marian Ilea dovedește o adevărată versatilitate în manevrarea limbii, adaptată de fiecare dată după persoana povestitorului și atmosfera povestirii. ‘Baba din drum’ este scrisă în limbaj maramureșan, citind îți sună în minte tonalitățile specifice ale graiului:
‘Așa o și fo’. Procuroru’ general ne-o strămutat procesu’ la Iași, și-acolo s-o descoperit falsu’ lu’ Pop Ilischi. Noi ne-am ales cu cistigu’ procesului, da’ iei și-o-mpărțit mai departe bucăți din pămînt. Dacă va uitați pe ferestre, de-aici, vedeți c-o tăt construit case cu etaj și mi-o tăt zis: “Mătușă Ioana Șteț, de la primărie avem aprobarea, așa că-i legal, tătu-i legal”. (pag. 12)
În ‘Povestea … rapsodului Gherasin …’ până și Duhul Sfânt vorbește în grai maramureșean. În schimb în ‘Cârciuma “La Margit”‘ în care povestitorul este un ziarist școlit venit de la oraș, limbajul este ‘literar’ și chiar și ortografia se schimbă în folosirea ‘normativului’ ‘î’ din ‘a’:
‘La kilometrul doi avuseseră loc nenumărate accidente. Mașini care ieșeau din drum ajungând în șanț. Întâi scâncete, apoi plânsul ăla și în final scutecele albe prelingându-se pe drum îi speriau pe turiști. Fenomenul a fost prezentat pe ecranele televiziunilor.’ (pag. 24).
Povestirea este de altfel o bijuterie de schiță ‘horror’ în stil gotic, cu fantome și invazii de cărăbuși, cu trenuri din secolul trecut gonind în noapte și copii morți înainte de a căpăta un suflet.
O altă trăsătură comună multora dintre povestirile volumului este umorul. La Marian Ilea se combină umorul vital al țăranului ardelean sau maramureșean, chiar și în fața morții (vezi ‘112’ care mi-a amintit ca abordare cimitirul vesel din Săpânța) cu umorul absurd în filiația Caragiale – Ionesco – Ion Băieșu. Din acest punct de vedere cele trei schițe sub formă de dialog pot fi luate fiecare în parte că o mini-reprezentație teatrală, și asemănarea cu schițele lui Caragiale nu este vizibilă doar în format. Dialogul dintre personajele din ‘Mikigizi Yka & domnul Both’ mi-a amintit cupletele serialului de televiziune avându-i ca eroi pe Tanța și Costel, serial foarte popular la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. ‘Dreptul la replică’ este singura povestire care are o localizare mai puțin precisă, abordând însă cu acuitate ofensiva sub-culturii și tarele presei din lumea post-decembristă.
Două povestiri mai consistente, se detașează din ansamblu și lasă o impresie durabilă. ‘Republica IZA’ se concentrează asupra unui episod istoric precis localizat în timp, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, perioadă în care soarta Maramureșului care se aflase sub stăpânire maghiară în timpul războiului era încă neclară. Povestitorul, Chindriș Ioan Adam, fost secretar la primăria din Ieud, depune mărturie despre evenimentele în cursul cărora satele din zona au trăit un experiment de veritabilă democrație populară, declarându-și autonomia și rezistând împotriva trupelor de activiști comuniști sprijiniți de Armata Roșie, pe care îi suspectau că vor să aservească teritoriul Uniunii Sovietice. Este remarcabilă și aici precizia cu care sunt schițate personajele, descrise de povestitor în limbajul său autentic, deși nu este evident dacă aceste texte sunt memorii scrise la senectute, sau declarații făcute la anchetele și procesele ce vor fi urmat după preluarea puterii de către comuniști. Din pacare în această povestire își face loc și o gravă greșeală istorică, atunci când este menționată existența unor pretinse ‘grupuri de evrei’ înarmați, care și-ar fi revendicat ‘pământul luat cu speculă’. Despre ce grupuri de evrei ar putea fi vorba? Acțiunea este exact localizată în timp între toamna lui 1944 și aprilie 1945. În acea perioada nu mai era niciun evreu în Maramureș, fuseseră cu toții deportați de germani și maghiari în lagărele morții, peste 90% dintre ei pierind la Auschwitz și în alte locuri cumplite. Cei care s-au întors, mai târziu în orice caz, erau supraviețuitorii, schelete vii, oameni traumatizați cu familiile distruse. În orice caz nu bande înarmate. Păcat de această gafă istorică și de preluarea unor stereotipuri despre evrei care nu își au locul în contextul descrierii echilibrate a mozaicului etnic și multi-cultural al Maramureșului din tot restul cărții.
A două povestire care în opinia mea iese în evidență este ‘Tărîmul rîmelor’, o biografie erotică având ca personaje o familie de țigani. Scrisă într-un limbaj fără perdea, este una dintre tentativele oneste și sincere de a integra literar în mozaicul personajelor cărții reprezentanți ai etniei minoritare celei mai numeroase care trăiește în România de astăzi și care face parte cu luminile, umbrele și culorile ei din realitatea noastră.
Volumul este completat de ‘Pianină albă a doamnei amiralului Belo Poteka’, o altă poveste de viață destul de obișnuită care traversează timpurile și se încheie cu o notă de optimism mai puțin obișnuită în proza contemporană, ‘Zeppelinul piticului’ – nuvela care da titlul cărții – care abordează in șapte episoade cu tente onirice tema universului limitat al provinciei lipsite de orizont și speranțe, și descrierea unui sordid conflict de familie din povestirea care încheie volumul, ‘Scrisoarea lui Sentslai Arpad către tatăl său Sentslai Adalbert’.
Nu am citit (încă) celelalte cărți ale lui Marian Ilea, din care multe dintre ele se ocupă de același spațiu geografic cu o istorie profundă, cu o diversitate de tradiții, limbi și obiceiuri, cu pasiuni și legende care se cer povestite generațiilor actuale și celor care vor veni. Maramureșul încorporează și o tradiție literară care are la bază oralitatea și care se face simțită în folclorul de azi dar și în literatura scrisă. Mozaicul uman care populează acest univers este adus la viață de Marian Ilea, care se dovedește a fi, cu această carte, un prozator de talent, matur și stăpânind bine uneltele meșteșugului scrisului. ‘Zeppelinul piticului’ este o culegere care se citește cu ușurință, dar care lasă, prin aproape fiecare dintre povestirile volumului, o impresie bine conturată în memoria cititorilor.
The documentary ‘John & Yoko: Above Us Only Sky‘ can be considered as a post-trauma movie. The Beatles fans who are today at or near retirement age were experiencing a traumatic period 50 years ago. The internal conflicts between the members of the group had become more and more visible – in the absence of their public appearances, in the photographs and the filmed sequences in which they seemed more and more distant and extinguished from each other, in the independent creative initiatives of each one, and especially in the music of their latest albums. The inevitable news of the break-up would be made public only in April 1970. Then, and from then until now, fans have split into two camps: those who believe that the main blame belongs to Paul and those who throw the guilt on John and especially on the influence of Yoko Ono . The film made by Michael Epstein does not elucidate this dispute which I think will continue in eternity, but brings solid and documented arguments for Yoko’s historical and artistic rehabilitation.
Separation was probably inevitable. Each of the four had his own strong and original personality. And yet, after their break-up, their individual careers failed to create, separately or put together, almost anything that came close to what they had created together in the seven years during which they had revolutionized music history. One of the few exceptions is the song ‘Imagine’ from the album of the same name, released by John in 1971, a manifest song for a whole generation, divinely inspired in its music, words and message, since then on the first places in all the tops of 20th century songs. The film is largely based on the material filmed (in huge quantities) during the making of the album and on the much publicized aspects of John and Yoko’s life in the years before and immediately after the Beatles split. Added to these are interviews filmed with Yoko, Julian (John’s son from the first marriage), musicians, technicians, assistants, friends during that period. Almost all the arsenal we can expect from such a documentary is present here.
What I liked: Some of John and Yoko’s private video footage was interesting and new, at least to me. Some of the studio scenes introduced the viewers to the process of creating the album and especially the song ‘Imagine’. The image of Yoko Ono, as an artist, as a militant, and as a supporter of John’s life and creation, is much more nuanced and interesting than the schematic and caricature portrait that exists in much of her public image. Each scene in which John appears makes us realize even more painfully and more acutely what a huge loss his murder represented. What I liked less: The ‘talking heads’ selection was obviously polarized, none of those who had differing opinions about the reasons for the Beatles’ separation or Yoko’s influence had any say in this film. Equally biased is the reflection of John and Yoko’s political activity. Those who want to approach history (or the present) objectively know that the protest movements like the ones the two were associated with had a justification in the context of that time and a positive influence up to a certain point. But the truth about the Vietnam War, atomic disarmament, and other commendable causes was far more complex. It’s the same phenomenon that we can find in fact today in the movement that claim to be anti-globalization, pro-ecological, etc. The film idealizes the policies of John and Yoko and allows neither a different opinion nor a more balanced analysis. Finally, as with any music documentary, I expected more … music. Here the talk / music ratio is far too unbalanced to the detriment of music. ‘John & Yoko: Above Us Only Sky‘ offers a facet of John’s life and activity, but manages to be just one piece of a much more complex puzzle.
