The movie caravans have a history that is worth exploring. It begins a century ago in Russia immediately after the Bolshevik revolution. The regime established by Lenin and Stalin noticed early the propaganda force of the young art of cinema and created groups of political activists, educators and artists to convey the revolutionary messages on the front of the civil war and then into the geographically huge and ethnically diverse Soviet Union born in the revolution. Some of the most famous Soviet filmmakers, such as Sergei Eisenstein or Dziga Vertov, participated in these activities. Film caravans used trains, special trucks, or ships to reach the far corners of the USSR. 30 years later Romania imported, especially in the first decade after the Communists took power, some of the Soviet propaganda methods. Such an experience is described in the film ‘Caravana cineatografica‘ made in 2009 by Titus Muntean. The caravan in his movie turns out to be something other than just art or just propaganda.
The story takes place in a remote village in Romania in 1959, where an ‘comrade activist’ from the ‘region’ comes with his driver on a truck transformed into a movie caravan, in order to educate the local peasants by screening heroic Soviet films. The communist activists in the film had in mind their own model about how the Romanian village and its people are, judged by them according to social class criteria, about where they must reach – a vague utopian egalitarian future – and about the means to be used – forced collectivization and education through propaganda. Nothing in reality, however, corresponds to their model – from the weather that drowns them in a real mud that seems a metaphor of a moral and historical swamp, to the local people attached to their land and cattle, with positions and characters inherited from ‘ the old order ‘. Communication attempts are dominated by the visitors not understanding the reality from the simple human relations to the social ones that do not obey the rules of the imposed utopia, and by the locals being plunged into fear – the terrorizing fear of change but especially of the abuses of the Party and of the secret police. The traditional Romanian village described in the film by Titus Muntean (who also wrote the screenplay adapting a novel by Ioan Grosan) has its own weaknesses, some of its inhabitants are corrupt, others just ridiculous, but in essence they retain their humanity in comparison with the lack of compassion and the horror of the methods by which visitors intent to change their world. The innocence and dignity represented by the character of a young woman, a librarian working in the village have little chance of surviving in this reality.
https://www.youtube.com/watch?v=WSaYPwRxqZM
I liked the film approach and I wonder why a director like Titus Muntean has so far failed to make a more consistent career. In ‘Caravana cineatografica‘ he proves that he has mastered the tools of the profession, conversing with the traditional Soviet propaganda films, but also with the Romanian cinema from the years of communism and its films about Communist heroes. The clash of the two civilizations that takes place in the microcosm of a Romanian village in 1959 lives on screen through credible situations and characters. The story is well written, the dialogues are authentic and we have the feeling of fluency when watching the story on screen. The image is expressive and consistent in style. An experienced actor like Mircea Diaconu certainly does not need too much directorial guidance, and makes us regret in this film that he has devoted too much time in the last decade to politics to the detriment of acting. However, the young actors Dorian Boguta and Iulia Lumânare were here close to the start of their careers, and I think they are well advised. The relationship between them starts on the screen with delicacy and humor, before it takes a tragic turn. ‘Caravana cineatografica‘ succeeds to present an interesting variant of the history of these tools of propaganda through art and a believable story in the of the people around them in an original tragic-comic register.
Care sunt frontierele genurilor literare și cinematografice? Dar cele dintre ‘cultura înaltă’ (traducând literal arogantul Hochkultur
din limba germană) și cultura populară? Unul dintre exemplele cele mai
interesante într-o asemenea dezbatere mi-a fost reamintit de vizionarea
filmului ‘Slaughterhouse-Five’ (‘Abatorul cinci’), ecranizare destul de
fidelă, realizată în 1972, a romanului cu același titlu al lui Kurt
Vonnegut, apărut în 1969. Considerat astăzi drept unul dintre cei mai
importanți scriitori americani ai celei de-a doua jumătăți a secolului
20, Kurt Vonnegut (1922 – 2007) a întreținut de-a lungul vieții sale cu
genul science-fiction o relație dintr-acelea pe care americanii le
numesc ‘love-hate relationship’ – o legătură de dragoste amestecată cu
ură.
Primele două decenii ale carierei literare a lui Kurt Vonnegut au fost strâns legate de genul anticipației. A publicat povestiri în revistele genului, a fost prieten cu mulți dintre autorii reputați de science-fiction, și primele sale romane au o tematică care depășește sfera influențelor și pot fi considerate aparținând genului. Romanul său de debut din 1952, ‘Player Piano’ (‘Pianul mecanic’), este o distopie plasată în timp după cel de-al Treilea Război Mondial, care descrie o lume în care roboții au înlocuit munca umană. ‘The Sirens of Titan’ (‘Sirenele din Titan’) din 1959 descrie o invazie extra-terestră a planetei noastre și introduce planeta Tralfamadore cu civilizația sa de roboți sau poate de hibrizi, pe care îi vom reîntâlni în ‘Slaughterhouse-five’. În povestirea ‘Harrison Bergeron’, publicată în 1961, Vonnegut imaginează un alt fel de distopie, cea a unei societăți ultra-egalitariste, în care cei puternici trebuie să folosească mașinării de atenuare a puterii și cei frumoși trebuie să creeze iluzia urâțirii pentru a nu ieși din limitele normelor obligatorii impuse prin lege. Și totuși, de la un moment încolo, Kurt Vonnegut a început să se distanțeze de science-fiction, a respins cu înverșunare încadrarea sa ca scriitor al genului și și-a și teoretizat în 1965 distanțarea într-un eseu care poartă exact titlul ‘Science Fiction’. Aici, scriitorul face o distincție clară între SF ‘de nivel jos’ și SF ‘de calitate înaltă’, și critică înverșunat prima categorie, in care consideră că s-ar încadra majoritatea producției genului. Cei care i-au răspuns, cititori și fani ai genului, au observat rapid că Vonnegut pare să se refere la maculatura populară produsă cu decenii in urmă, ignorând aproape total creațiile literare de calitate, inclusiv pe a sa.
Auto-distanțarea de SF nu a prevenit categorisirea romanului său cel mai cunoscut, apărut în prima ediție în 1969, ‘Slaughterhouse-five’ ca aparținând genului. A fost chiar unul dintre candidații la premiile anuale Nebula și Hugo ale literaturii SF, pierzând ambele competiții în favoarea romanului ‘The Left Hand of Darkness’ (‘Mâna stângă a întunericului’) al scriitoarei Ursula K. Le Guin. Cartea sa este astăzi inclusă cam în orice clasament al celor mai importante romane americane scrise și publicate în secolul 20. Ea a reprezentat și o turnură în cariera literară a lui Vonnegut consacrându-l ca pe unul dintre scriitorii contemporani importanți ai Americii, după ce lipsa de succes îl făcuse la un moment dat să ia chiar în considerare abandonarea scrisului. În limba română, cartea a apărut în 1983, în colecția Globus a editurii Univers, în traducerea Rodicăi Mihăilă, fiind republicată după 1990 de editurile ART și Polirom.
Cu ‘Slaughterhouse-five’ Kurt Vonnegut reușește să surmonteze o traumă personală. Până la un anumit moment, cartea este autobiografică. Vonnegut se înrolase în armata americană în 1943 și fusese trimis să lupte pe frontul european. În decembrie 1944, unitatea din care făcea parte a participat la bătălia de la Bulge (Ardeni), ultima mare contraofensivă germană în al doilea război mondial. În primele zile ale acestei acțiuni militare, germanii au înregistrat succese, încercuind și distrugând un număr de unități aliate, în special americane. Vonnegut a fost făcut prizonier și, după câteva săptămâni, a ajuns la Dresda. A supraviețuit bombardamentului aliat din 13-15 februarie 1945, care a transformat centrul orașului într-o ruină, bombardament în care au pierit în jur de 25 de mii de oameni, și în zilele următoare a fost obligat, împreună cu alți prizonieri, să participe la operațiunile de căutare și recuperare a cadavrelor de sub ruine. În această perioadă a fost găzduit într-un abator, iar bombardamentului i-a supraviețuit ascuns într-un frigider de carne, într-un subsol. Este exact ceea ce se i se întâmplă în carte personajului principal, Billy Pilgrim. Una dintre lecturile posibile ale cărții este ca un proces de recuperare post-traumatică a unui tânăr trecut prin experiența grozăviilor războiului, rămas cu oroare față de violență și cu o permanentă neliniște și lipsă de adaptare la realitățile din jurul său. Desigur, de aici încolo, experiențele scriitorului și ale eroului său sunt diferite. Vonnegut imaginează pentru personajul lui trăiri extreme: capacitatea de a prevedea viitorul, răpirea de către extratereștrii, care îl transportă pe planetă Tralfamadore ai cărei locuitori trăiesc într-o lume cu patru dimensiuni, un spațiu einsteinian extins, în care timpul, devenit o dimensiune, poate fi parcurs în ambele direcții, anulând cauzalitatea și determinismul istoric pe care le cunoaștem în lumea noastră, cu scurgerea ei ireversibilă a timpului. Interpretările acestui univers care permite eroului salturi în timp controlate doar de propriile gânduri și emoții sunt și ele multiple. Aparține cartea genului SF cum o consideră mulți comentatori? Sau, mai degrabă, este unul dintre produsele cele mai sublimate ale unei contra-culturi, combinând anarhia literară cu protestul social, în deceniul care a schimbat fața Americii?
sursa imaginii: imdb.com/title/tt0069280
Ecranizarea romanului a fost lansată în 1972. A fost prezentată la Festivalul de la Cannes, unde a obținut Premiul Juriului. Regia aparține lui George Roy Hill, un regizor cunoscut, dar care nu a reușit să devină unul dintre marile nume ale Hollywood-ului, poate și datorită faptului că era adeptul unui stil perfecționist din punct de vedere al tehnicii cinematografice, dar fără o personalizare stilistică evidentă din partea regizorului. Comercial, filmul nu a prea reușit, deși în cariera lui Hill el apare între cele două mari succese ale sale ‘Butch Cassidy & The Sundance Kid’ și ‘The Sting’, ambele avându-i ca protagoniști pe Paul Newman și Robert Redford. ‘Slaughterhouse-five’ are o distribuție mai puțin ilustră. În rolul principal Hill l-a distribuit pe Michael Sacks, actor debutant care, la data lansării filmului, avea doar 24 de ani. Destul de fidel romanului, filmul excelează în tranzițiile dinamice în timp ale personajului principal, care reușesc să creeze în final senzația anulării determinismului și a monotoniei timpului. Exclude un spațiu Einstein în patru dimensiuni conceptul de cauzalitate? Asta doar dacă îl generalizăm, considerând axa timpului ca pe o extindere a axelor geometrice, permițând călătoria fără restricții în timp. Nu găsim însă în cele publicate de Einstein nicio aluzie la o astfel de generalizare. Astăzi, majoritatea teoriilor care extind teoria relativității generalizate, acceptă o curbură a conceptului spațiu-timp care, la extrem, ar putea permite bucle temporale, cu condiția să putem acumula energie în cantitate practic infinită. Un fenomen asemănător cu simularea imponderabilității într-un zbor la mare altitudine. Cvasi-imponderabilitate pentru perioade scurte de timp. Imponderabilitatea adevărată poate fi însă atinsă doar la ieșirea reală în spațiu. La fel, călătoria în timp într-un spațiu cu patru dimensiuni ar fi posibilă doar dacă atingem viteza luminii. Desigur, pentru civilizația de pe planeta Tralfamadore din cartea lui Vonnegut, asta nu este o problemă.
Detaliile științifice sunt într-adevăr absolut secundare și aproape absente din carte și film. Avem de-a face cu o metaforă în care universul nostru este doar unul dintr-un număr infinit de universuri existente sau posibile, între care doar reprezentanții unei civilizații avansate ar putea fi aflat secretul călătoriilor. Pământenii nici măcar nu-i pot vedea pe aceștia – ei pe noi însă, da. Cei care pot călători într-un univers în care o dimensiune nu ne este accesibilă sunt pentru noi, în efemera noastră clipă prezentă, eventual doar niște fantome. Problemele filosofice pe care le aduce în discuție această abordare pun sub semnul întrebării concepte cum ar fi destinul sau determinismul dialectic și istoric. Vonnegut se definea ca fiind un ateist umanist, a și fost de altfel președinte de onoare al Asociației Umaniste Americane. Detesta religia organizată și tagma predicatorilor de televiziune, arătând exemplele negative ale violenței și războaielor care au avut în istorie ca sursă fanatismul religios. Și totuși, cărțile sale, inclusiv ‘Slaughterhouse-five’, pot fi interpretate și drept comentarii ale unor concepte de bază ale creștinismului, cum ar fi compasiunea sau egalitatea tuturor ființelor într-o lume cu posibilități infinite. Personajul său central se declară ateu, dar numele sau este Billy Pilgrim, iar peregrinările sale sunt căutări ale unui sens al vieții, dincolo de care se ascunde o altă arhitectură a universului decât cea cunoscută și acceptată. ‘Slaughterhouse-five’ este o dovadă că, atunci când avem de-a face cu o creație artistică autentică, categorisirile sunt futile și arbitrare. Oricărui gen am decide că îi aparțin cartea sau filmul, din orice perspectivă le-am aborda, avem de-a face cu creații artistice încărcate cu semnificații și emoții.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The documentary film ‘Utopia impusa‘ (‘The Imposed Utopia’) was made in 2009. That was the year of the 20th anniversary of the fall of the communist regime in Romania, and screenwriter Lucian Dan Teodorovici and director Marius Barna felt the need to tell the younger generations, or to remind the older ones with shorter memory, what communism meant in Romania. It’s been 10 years since then. Romania celebrates in 2019 the 30th anniversary. The young generation which is today at the age of full creativity and working power knows communism only from the history books and from the stories told by their parents. Outside the borders of Romania the little that was known about the strange repressive national-communist regime which had made of Romania one of the saddest countries in Europe is long forgotten. Movies like ‘Utopia impusa‘ are necessary as informative material for those who do not know, as a source of reflection for those who remember and try to understand and as an argument for debate against negationists and the strange category of nostalgics (out of ignorance? out of interest? ) for one of the darkest periods in the history of Romania.
The format of the film is neither the most original nor the most attractive. Seven topics are addressed regarding the mechanisms of oppression and manipulation used by the communist regime – from the necktie of the pioneers, a symbol of indoctrination from the earliest ages, passing through the mechanism of terror established by the secret police and the psychological profiles of its agents at different periods, and up to endless and humiliating lines for commodities, for anything in fact, or to the interference in the intimate lives of couples, and especially women, by criminalizing abortions. No new documents are brought, no unexpected revelations are made, instead the memories and comments of those who lived the time are used. The selection of storytellers seemed good to me, although some of them, in particular the main presenter, Mircea Diaconu, continued on towards disputable political careers. For those who lived the communist period, the film brings nothing new, while for the younger generations the stories can sound like a collection of absurd stories, descended from the worlds of Kafka and Orwell. And yet, that was the incredible past.
At some point in the future somebody will probably write a history of how the communist period is described in Romanian movies – the artistic or fictional ones, and the documentary ones. ‘Utopia impusa‘ will occupy a honorable place. I am convinced that if it had been made today, the film would have looked different. For the Romanian viewers, I felt that the main missing element is the connection with the present. Communism is not a chapter of history that was closed forever in December 1989. It left deep sequels in the national psychology and in the state institutions. The consequences continue not only for those who have lived and cannot forget that period, but also for those who have not lived and suffer the effects of its dark heritage. From this point of view, films like ‘Utopia impusa‘ are part of a process of self-knowledge.
I saw last night at the local cinematheque one of the oldest art documentaries of the series ‘Exhibition on Screen’, dedicated to Leonardo Da Vinci’s paintings and made in 2012 by Phil Grabsky, on the occasion of the exhibition that had gathered in one place in 2011, at the National Gallery in London, 9 of the 15 authenticated paintings of the multi-disciplinary genius of the Renaissance. A new documentary film in this series will be released in November, commemorating the 500th anniversary of Leonardo’s death. It will be interesting to see how the image – already so complex and interesting – will be complemented by Leonardo’s integral work, which can probably never be brought together except in a virtual museum format.
The format of the documentaries in the series was not yet stable in 2012, but we already have quite a few elements from what made ‘Exhibition on Screen’ a formidable collection of testimonies and ideas centered around important exhibitions of the last decade in art. We are taken by hand and walked through the exhibition halls, we have both the visualization of the context and locations in which the works of art are exhibited, as well as a detailed description from the curators of the exhibition, experts in art history and general history, and specialists in the domains related to paintings (religion and music, for example). Missing, I think, are a more personal vision and a more original and less scholastic approach. These will appear in a few years in the documentaries of the series but are missing here.
Leonardo Da Vinci was a huge personality, who activated in multiple fields, and in many of them he was a pioneer and a revolutionary, his contributions changing the course of the disciplines in which he excelled. Painting is one of these areas, but the small number of paintings that have survived, make his influence in this domain (very strong at the time) to require more explanations and connections with what he has achieved in other branches of arts and sciences. It is precisely here that the text of the comments suffers from a schematic and simplistic approach in my opinion. Too little is discussed about Leonardo’s technique of painter, or the luminosity of the overlapping layers of his oil paintings. Also, no connection is made between the physiognomy of his painted subjects and his deep knowledge of anatomy. The description of his engineering career and achievements seens to be supplied more as a filling material, without having a direct connection with the paintings of the Milanese period, although it is at that time a large part of his sketches and projects as architect and engineer were also made. I can only hope that the new documentary film that will be screened in a few months will fix at least some of these gaps.
Am scris de mai multe ori în ultimii câțiva ani despre Elizabeth Holmes.
La 35 de ani a avut deja timp să trăiască atâtea evenimente câte alții
adună în zece biografii. A fost considerată una dintre cele mai
promițătoare nume ale industriei hi-tech americane și a generat speranțe
de schimbare în bine a vieții a milioane de oameni, pentru a deveni
apoi un nume compromis, un simbol al multora dintre fenomenele și
stările de lucruri care pun sub semnul întrebării modelul economic și
modul de operare al industriilor noi. A fost lăudată și adulată vreme de
un deceniu, pentru a deveni în ultimii ani subiectul bârfelor și
disprețului presei și al opiniei publice. Era cu cinci ani în urmă
cotată ca una dintre tinerele miliardare ale Americii pentru a fi acum
în stare de faliment. Povestea vieții ei nu s-a încheiat încă, dar
filmele deja au apărut. ‘Inventatoarea – Goana după sânge în Valea
Siliciului’ este titlul primului dintre ele, un documentar produs de
rețeaua americană de televiziune pe cablu și satelit HBO. Preiau pentru
articolul meu acest titlu senzațional pentru a scrie despre film, dar
mai ales pentru a actualiza pentru cititorii rubricii CHANGE.WORLD
informațiile despre acest caz, care este totodată extrem și tipic pentru
unele dintre fenomenele care se petrec în industria americană în
ultimii zece ani.
Regizorul filmului este Alex Gibney, autor, producător și realizator de documentare care se ocupă de unele dintre cele mai delicate afaceri de fraudă din istoria americană a ultimelor decenii. Între cazurile abordate în filmele sale, cele mai cunoscute se află afacerea Enron soldată, în 2001, cu prăbușirea și falimentul uneia dintre cele mai mari corporații producătoare de energie electrică din Statele Unite, și activitățile mai mult sau mai puțin oculte ale bisericii scientologice. Gibney este un admirator declarat al filmului ‘Îngerul exterminator’ realizat în 1962 de regizorul spaniol Luis Bunuel, un film cu tente suprarealiste, care descrie în mod alegoric secretele ascunse și macabre ale aristocrației. Într-un fel, pare a fi și tema multora dintre filmele sale, doar că la începutul de secol 21 aristocrația nu mai este legată de titluri nobiliare sau de castele moștenite de la o generație la alta, ci de poziții de forță câștigate prin inventivitate, inițiativă și șansă, în universul super-competitiv al industriei tehnologiilor avansate. Secretele, intrigile și corupția nu lipsesc însă nici aici.
Prima parte a poveștii vieții lui Elizabeth Holmes pare o idilă, care este redată la începutul filmului. În fapt, deși este vorba despre o poveste cu o continuare cunoscută de spectatori, primele câteva zeci de minute par a fi mai degrabă un film de reclamă despre tânăra minune care inventează un procedeu magic care ușurează analizele de sânge pentru pacienți și reduce la o fracțiune prețul acestora. În fapt, este doar pregătirea pentru ceea ce va urma. Până atunci, ni se reamintește că Elizabeth Holmes și-a părăsit studiile înainte de a obține prima diplomă universitară. A urmat în asta exemplele ilustre ale lui Bill Gates, Mark Zuckerberg și, mai ales, Steve Jobs, care se pare că era pentru ea un model nu numai în felul în care își administra afacerile, dar și în crearea unui stil și a unei mărci comerciale distincte (cea ce americanii numesc ‘brand’). Și totuși, Elizabeth Holmes nu a plecat chiar de la zero. Tatăl ei ocupase o poziție de conducere nu în altă parte decât la compania Enron, căreia Gibney i-a dedicat unul dintre filmele sale precedente; ambii părinți aveau relații în lumea politicii și a afacerilor. Familia a susținut-o și aceste legături au fost folosite. În perioada de glorie a companiei sale Theranos, din comitetul de directori făceau parte personalități, precum foștii secretari de stat George Shultz și Henry Kissinger, iar printre suporterii săi alături de care își promovase public ideile și tehnologia se aflau fostul președinte american Bill Clinton și Joe Biden, vice-președinte în perioada Obama. Nu era deci exact o poveste gen ‘rags to riches’, cel puțin nu în ceea ce privește partea de ‘rags’ (zdrențe).
Numele ‘Edison’ apare de mai multe ori în documentarul HBO, în două contexte diferite. Era, în primul rând, numele mașinii minunate, ale cărei dimensiuni erau comparabile cu cele ale unei mașini de preparat cafea espresso, și care îngloba tehnologia prin care firma urma să facă peste 240 de analize de sânge diferite, folosind una sau cel mult câteva picături de sânge extrase din degetul fiecărui pacient. Gata cu acele și seringile care scot sânge din vene, gata cu eprubetele necesare depozitării și transportului în laboratoare. Viziunea ultimativă vândută consumatorilor era că un astfel de aparat va putea fi instalat în fiecare casă. Testele medicale vor putea fi efectuate oricând și de oricine. Avea să dispară durerea, costurile urmau să fie reduse la o fracțiune, dar mai ales fiecare dintre noi va putea detecta mult mai devreme semnele unor boli care puteau fi fatale. Viziunea propusă de Theranos și Elizabeth Holmes propunea o adevărată revoluție în industria analizelor medicale și înlocuirea în multe cazuri a tratamentelor lungi și costisitoare cu prevenție. O singură mare problemă: tehnologia nu funcționa. Aici ne întâlnim din nou cu Edison. Inventatorul fonografului, al aparatelor de proiecție cinematografică și al becurilor cu filament incandescent în producție industrială fusese și el la vremea lui adeptul zicalei ‘fake it until you make it’ (deși nu el a inventat-o). Invenția care i-a lansat celebritatea, becul cu incandescență, nu a avut până în ultimul moment înainte de termenul final de lansare un procedeu stabil de fabricație. Diferența este că eșecul i-ar fi adus lui Edison falimentul personal. În cazul lui Theranos însă, în domeniul aplicațiilor medicale, rezultatele false furnizate de aparatura nefuncțională care purta numele lui Edison au pus în pericol sănătatea și chiar viețile pacienților.
Astăzi, majoritatea celor care comentează acest caz sunt de părere că am avut de-a face cu una dintre poveștile cele mai curioase de ascensiune frauduloasă bazată pe false premize științifice și tehnologice, urmată de o prăbușire la fel de spectaculoasă. Se pune întrebarea cum a fost posibilă o astfel de înșelătorie și ce mecanisme de protecție trebuie puse în acțiune pentru a preveni asemenea evenimente în viitor. Unul dintre comentatorii care apar în film și încearcă să explice fenomenul este psihologul și economistul Dan Ariely, care subliniază pe de-o parte că investitorii care au făcut posibil proiectul au căzut pradă nu numai unor planuri economice și tehnologice frumos ambalate dar lipsite de substanță, dar și unei mentalități care dă prioritate spectaculozității invenției și rentabilității economice promise, în dauna cercetării și validării aprofundate a faptelor. Un alt fenomen este cel legat de cultura corporatistă. Ca multe alte companii start-up, care par la un anumit moment să reușească și cresc în mod spectaculos, și Theranos a trecut în foarte scurtă vreme de la un model de companie mică la o structură corporatistă, cu o disciplină ierarhică și juridică, cu acorduri de păstrare a secretului și cu avocați puternici care amenință să-i urmărească pe cei care îndrăznesc să ridice vocea când ceva nu pare să fie în regulă. Adevărații eroi – pozitivi – ai filmului sunt cei doi sau trei salariați ai firmei care au avut curajul să părăsească la timp compania și să avertizeze despre ceea ce se întâmplă în interior. Există însă aici multe echilibre fragile, pe care industria din Valea Siliciului va trebui să le analizeze. Cum pot fi mai bine verificate invențiile, planurile tehnologice și cele de afaceri, fără că aceste validări și verificări să devină o frână în dinamică economică și viteză de implementare a ideilor noi, esențiale în piețele hi-tech atât de competitive? Cum poate cultura internă a companiei să încurajeze critica și să-i protejeze pe cei care o practică în mod constructiv, evitând însă că aceasta să devină un factor de încetinire a proceselor interne? Modelul de afaceri al lui Elizabeth Holmes era Steve Jobs, care nu era nici el faimos pentru receptivitate la critică, și avea în schimb un ego enorm pe măsură talentului și influenței sale. Acest model nu este însă aplicabil și nu funcționează întotdeauna cu succes.
Povestea lui Theranos și a întemeietoarei sale reprezintă un avertisment și un grav semnal de alarmă pentru o industrie care este uneori prea ușor fascinată de idei revoluționare (disruptive, cum le place să fie numite în Silicon Valley) și de personalitățile carismatice care le predică. Am urmărit de-a lungul anilor evoluția lui Elizabeth Holmes și a firmei Theranos. Filmul mi-a permis să o văd cum își prezenta ideile și cum interacționa cu partenerii de afaceri și cu investitorii. Crearea unei viziuni promițătoare, dublată de o personalitate cu capacitatea de a convinge sunt calități pe care ‘inventatoarea’ le-a ridicat la nivel de artă. Vocea gravă, îmbrăcămintea elegantă, ochii mari care nu clipeau niciodată – totul pare studiat și executat impecabil. Din păcate, spre deosebire de alte povești de succes, spre deosebire de Apple al lui Steve Jobs, pe care ea dorea să-l emuleze, în spatele poveștii și a promisiunilor era foarte puțină substanță, atât de puțină, încât bănuielile de fraudă au dus la trimiterea în justiție. Cazul va începe să fie judecat în 2020. Dacă va fi găsită vinovată, Elizabeth Holmes este pasibilă de o pedeapsă de 20 de ani de închisoare, la fel ca partenerul ei Ramesh „Sunny” Balwany, președintele și COO al lui Theranos în perioada de glorie. Povestea vieții ei deci continuă, deși compania este desființată, și viziunea unui sistem medical de genul celui preconizat de ea este, cel puțin pentru o vreme, îngropată. Ah, da, și filmul de la Hollywood, cu Jennifer Lawrence în rolul principal, se află în producție și va avea premiera probabil tot in 2020.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Cine își mai amintește de serialul de televiziune american ‘Lunga vară fierbinte’? Acțiunea se petrecea undeva prin sudul pârjolit de soare al Statelor Unite, prin anii 1940, și era inspirată de un roman și de povestiri ale lui William Faulkner, și de un film produs în 1958 de studiourile Warner Brothers, avându-i pe Paul Newman, Joanne Woodward și Orson Wells în rolurile principale. De fiecare dată când mă gândesc la anotimpul soarelui și al vacanțelor sau fac bilanțul sezonului estival, îmi revine în minte acest titlu. Primul articol al rubricii CHANGE.WORLD după vacanța de vară se întoarce, deci, la vara fierbinte care se încheie și trece în revistă câteva dintre evenimentele importante ale ultimelor luni în domeniul științei și tehnologiilor avansate.
Titlul pare mai potrivit decât oricând. Vara a fost fierbinte și la propriu. Dat fiind că anotimpul abia se aproprie de sfârșit, nu avem încă dată statistice complete pentru a stabili dacă înregistrăm din nou (ar fi a patra oară în ultimii cinci ani) o depășire a valorilor termice medii ale verii precedente, care să permită să spunem că ar fi fost ceea mai caldă vara înregistrată vreodată. Cert este însă că până acum, spre sfârșitul lui august, când scriu acest articol, au fost înregistrate temperaturi record în puncte aflate în multe zone ale globului pământesc, cum ar fi India, Belgia, Franța, Olanda, Israel. Lunile iunie și iulie au fost in medie cele mai calde înregistrate vreodată. Nivelul oceanului planetar este cu 0.2 mm mai mare decât cel măsurat anul trecut în aceeași perioadă, și o parte din fauna zonei arctice a emisferei nordice este amenințată din cauza reducerii până la dispariție a banchizelor de gheață care reprezintă habitatul unor animale cum ar fi urșii polari. Dispar ghețarii permanenți din multe regiuni ale planetei. Acum câteva zile au fost publicate fotografii care demonstrează dispariția ghețarului Okjökull din Islanda, care în 1986 avea încă o suprafață de 16 kilometri pătrați. Clima amplifică efectele unora dintre activitățile omenești. Incendii de proporții au avut loc aproape de noi, în Grecia, dar și în jungla Amazonului, arie geografică răspunzătoare pentru 20% din aprovizionarea cu oxigen a atmosferei. Din cauza fumului cauzat de aceste incendii scăpate de sub control și amplificate de climă, orașul Sao Paolo a fost cufundat la mijlocul lui august în beznă la miezul zilei. Este o reacție în lanț, incendiile sunt favorizate de temperaturile peste medie, iar poluarea cauzată de acestea amplifică efectul de seră. Consecințele sunt catastrofale.
Războiul tarifelor vamale între Statele Unite și China a dominat aproape permanent știrile – atât pe cele politice, cât și pe cele economice. O parte dintre tarifele vamale crescute dintre cele două cele mai puternice țări din actuala economie mondială au început să fie aplicate treptat, și tratativele între ele avansează cu greutate. Unul dintre domeniile care sunt deja direct influențate este cel al tehnologiilor de comunicații, între ele 5G – a cincea generație de telefonie celulară, pe care o urmărim permanent în această rubrică. Guvernul american a anunțat cu câteva luni în urmă măsuri stricte care limitează activitatea giganticei firme chineze Huawei și interzice companiilor americane să colaboreze sau să achiziționeze echipament de infrastructură de la aceasta. Americanii își motivează acțiunile pe faptul că în conformitate cu legislația chineză, Huawei este obligată să colaboreze cu serviciile guvernamentale chineze, inclusiv cu armata sau serviciile de informații. Linia această este impusă sau încearcă a fi impusă și aliaților Statelor Unite, iar Huawei și-a văzut activitatea redusă sau oprită complet în țări ca Australia și Anglia, în timp ce în alte țări, ca Germania sau Franța, firmei chineze i s-au impus condiții mai stricte de securitate a informației. Impactul asupra tehnologiei 5G este resimțit și pe plan tehnologic. Huawei se află în concurență acerbă pentru livrarea de echipamente și instalații pilot 5G cu firmele europene Nokia și Ericsson. Standardizarea tehnică nu este încă terminată și, dacă nu există o motivație suficientă de a crea interoperabilitate, rezultatul poate fi că vor există două standarde paralele. Segmentarea politică duce la o segmentare a piețelor care duce la o segmentare tehnică. Inginerii care au trăit cu vreo 20-25 de ani în urmă fazele de început ale tehnologiei wi-fi au o senzație de ‘deja-vu’, deoarece o segmentare similară a avut loc și atunci între standardele chineze și cele ale restului lumii. Au trecut mai mult de zece ani până când s-a reușit să se ajungă la compatibilitate și interoperabilitate. Există însă o diferență acum, care nu poate fi ignorată. Industria chineză, inclusiv departamentele de cercetare și proiectare, au făcut mari progrese în ultimele două decenii. Din informațiile disponibile în acest moment rezultă că echipamentele 5G ale lui Huawei sunt mai performante și mai puțin costisitoare decât cele ale competitorilor lor. Dar, atenție, și ele se bazează în parte pe componente americane, firma care domină această ramură fiind Qualcomm, care are sediul in San Diego. Pare complicat? Așa este!
BERLIN, GERMANY – FEBRUARY 25: Mark Zuckerberg (R) and Priscilla Chan arrive for the presentation of the first Axel Springer Award on February 25, 2016 in Berlin, Germany. (Photo by Adam Berry/Getty Images) sursa imaginii: observer.com/2018/03/mark-zuckerberg-dumped-500m-facebook-stock-february/
Ce a mai făcut în această vară Mark Zuckerberg, una dintre vedetele rubricii noastre? Știrile cele mai recente spun că în luna august el a vândut 1,6 milioane de acțiuni Facebook, pentru o sumă de aproximativ 296 de milioane de dolari. Acestea se adaugă altor acțiuni vândute mai devreme în acest an, ridicând suma totală a vânzărilor din portofoliul personal al lui Zuckerberg la mai mult de 526 de milioane de dolari în 2019. În mod normal, asemenea vești ar fi un motiv de îngrijorare pentru investitorii lui Facebook și industrie în general, dar, cel puțin dacă este să dăm crezare explicațiilor, nu problemele multiple ale lui Facebook legate de securitatea datelor utilizatorilor, de complicațiile de legislație în Statele Unite și pe piețele internaționale, de presiunile necesare unei schimbări a structurii și caracterului considerat monopolist al firmei sunt la sursa acestor tranzacții. Ar fi vorba mai degrabă de un plan anunțat de Zuckerberg acum doi ani, în care o parte din imensa sa avere personală (este evaluat că fiind al 5-lea cel mai bogat om din lume după Jeff Bezos, Bill Gates, Bernard Arnault și Warren Buffett) va fi investită în inițiativa filantropică Chan – Zuckerberg, pe care Mark o conduce împreună cu soția sa Priscilla Chan. Deși abia a împlinit 35 de ani, Zuckerberg a decis împreună cu Priscilla să emuleze exemplul perechii Bill și Melinda Gates, dedicându-și o parte din averea câștigată în hi-tech, din timpul său și din uriașa influență personală unor cauze pe care le consideră importante pentru planetă și pentru societate. Asta înseamnă însă că și Facebook a început să planifice pentru era post-Zuckerberg. Exact același lucru s-a întâmplat, cu succes, acum 15 ani și la Microsoft, o companie și ea condusă multă vreme de o singură persoană.
Știri interesante și amestecate provin și din spațiul cosmic. Noua cursă spațială pare din ce în ce mai mult o competiție cu doi favoriți și câțiva alți concurenți care pot produce surprize. La fel ca și pe vremea războiului rece, miza este dublă – științifică și strategică. Programul științific chinez de explorare a spațiului pare să aibă țeluri ambițioase, inclusiv zboruri spre Lună și Marte. Companiile private americane fac în acest timp progrese remarcabile, cu SpaceX reușind în luna iulie lansarea rachetelor Falcon 9 și recuperarea modulelor de propulsie pentru reutilizare viitoare. Satelitul lansat de Falcon 9 în iulie este un satelit de comunicații israelian, Amos 17. Tehnologia va fi utilizată și de viitoarele programe ale noii generații de stații spațiale, dar deja competitorii sunt prezenți, printre ei concernul european Arianespace. Alte țări, precum India, Japonia, Rusia, sunt și ele prezente în această cursă, cu proiecte naționale sau de colaborare între națiuni. Va fi aglomerație în curând în spațiul cosmic, și nu se va vorbi o singură limbă.
Crime în spațiul cosmic? În această vară
și acestea au devenit, se pare, realitate sau există bănuiala că ele ar
fi fost comise. Astronauta NASA Anne McClain a fost acuzată că a comis o
crimă cibernetică, furând identitatea fostei sale partenere, atunci
când se afla într-o misiune de șase luni pe stația spațială
internațională. Cărei jurisdicții îi aparține însă crima (dacă se va
dovedi că a comis-o)?
Stații spațiale propulsate de vânturile
solare, precum corăbiile cu pânze pe mările lumii? Proiectul LightSail
al Societății Planetare a reușit în luna iulie a acestui an să lanseze
cu succes o sondă propulsată de energia fotonilor, particulele din care
este alcătuită lumina. Iată încă două evenimente care merită menționate
în această trecere în revistă a evenimentelor verii fierbinți a anului
2019. Unora dintre aceste subiecte le voi dedica articole în rubricile
CHANGE.WORLD care vor urma.
Vă aștept la întâlnire și lectură și vă urez o toamnă frumoasă!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Paul Verhoeven and Quentin Tarantino belong to a separate category of directors. Their films loaded with violence and in the case of Verhoeven and eroticism, both explicit and extreme to the conventional tastes, risk calculated and intentionally attracting the public for the wrong reasons. Paul Verhoeven‘s ‘Zwartboek‘ (‘Black Book’ or ‘Black Book’) from 2006 is in many ways similar to ‘Inglourious Basterds‘ which Tarantino brought to the screens in 2009. Both films are approaching the final period of -the Second World War in a very different way from other films dealing with this war, the Resistance, and the Holocaust. The two films copiously use elements from the spy and action movie kit to tackle a theme where there apparently wouldn’t be much room for an entertainment atmosphere. In addition, both films use the entertainment vehicle to bring to light less-known and less-accepted aspects, some very uncomfortable, about those spent in that troubled historical period.
The story takes place in the last year of WWII in the occupied Netherlands, a period during which the mass deportations of Jews by the Nazis and their local accomplices took place. Rachel Stein, the main heroine of the film (played by the attractive and talented Carice van Houten ), a young and beautiful Jewish singer, sees the Dutch family hiding her killed, and then her entire family slaughtered in an attempt to save themselves by fleeing to liberated Belgium. Obliged to remain in the Netherlands, she joins a Resistance group. Receiving the mission to infiltrate the German command in The Hague, she meets the Gestapo chief, discovers that he is more human than many of his subordinates and falls in love with him. This relationship is just one of the less believable elements of a plot that is about as realistic as a James Bond movie script. The non-credible love story between the Jewish survivor and resistant and the Gestapo chief cannot end well, and after the end of the war, Rachel (or Ellis in her assumed identity) is suspected of treason and accused of collaboration with the Nazis. The end of the war does not mean justice for all criminals or relief for all their victims. All will end well, somehow, for those who will survive.
145 minutes of screening pass quickly for action movies fans. From a visual point of view ‘Black Book‘ often looks like a Hitchcock movie, except that the element of psychological terror adds a lot of explicit violence plus the dose of eroticism characteristic to most of Verhoeven‘s films. But these should not distract attention from a few unique elements. History is not at all embellished in this movie. Jews trying to save their lives buy their freedom with money, jewelry and gold bars. The help received from others is not always disinterested, and Jews are often robbed and betrayed. The members of the Resistance are not presented strictly under a heroic light, there are also traitors among them, they are divided by ideological and religious conflicts. Not all Germans in the movie are ‘bad guys’ and not all Dutch are ‘good guys’. The post-Liberation justice is far from impartial, and the behavior of the victors towards those suspected of collaboration is as violent and humiliating as the one of the Nazis, even if it is adorned with national colored flags. ‘Black Book‘ was the returning home movie of Verhoeven after a two decades career in Hollywood. The film was well received despite its critical aspects. Verhoeven‘s style is visible not only in the visual treatment and the commercial cinematographic elements, but also in the extreme ambiguity of some of the situations. As for many of his films, from ‘Black Book‘ we will later remember the controversies.
Irakul se află de mai multe decenii în centrul atenției comentatorilor politici și a presei internaționale, și imaginea pe care o avem despre această țară este departe de a fi pozitivă. Hibridul statal născut cu un secol în urmă din deciziile politicienilor țărilor învingătoare în Primul Război Mondial pare să fie bântuit de sectarism religios, teroare politică, dezbinări și prăpăstii interne care toate duc la o permanentă instabilitate și stare de violență. Foarte puțin se știe despre tradiția culturală a acestei părți a lumii, despre coexistența diferitelor religii și populații în zona care a fost cândva, cu milenii în urmă leagănul civilizației. Atunci când din Irakul sfâșiat de războaie apare un scriitor ca Ahmed Saadawi și o carte stranie, puternică, greu de lăsat din mână la lectură și greu de uitat după aceea, aceasta este pentru majoritatea cititorilor lumii o surpriză. Și totuși poate că nu ar trebui să fim atât de surprinși. Cartea se numește ‘Frankenstein în Badgad’ și ea poartă și transmite durerea prezentului acestei țări dar și talentul unui scriitor informat și sincronizat cu literatura modernă bună a lumii. În limba română romanul lui Ahmed Saadawi a apărut în colecția ‘ficțiune fără frontiere’ a Editurii Paralela 45, tradus de Cătălina Stanislav, însă nu direct din araba în care a fost scrisă ci din ediția engleză tradusă din arabă de Jonathan Wright, ediție care a ajuns pe lista scurtă a finalistilor premiului Man Booker. Din păcate traducerea in română conține erori și gafe, și editarea destul de neglijență a lăsat cam multe dintre acestea să scape filtrului obligatoriu dinainte de publicare. Dar și așa, plăcerea și impactul lecturii sunt incontestabile. Avem de-a face cu o carte remarcabilă.
Acțiunea cărții se petrece în
Bagdadul anului 2005, la doi ani după războiul care a dus la înlăturarea dictaturii lui Sadam Hussein. Țara se află
sub ocupație americană,
dar nu există în
carte niciun personaj american. Spre deosebire de filmele, cărțile și
reportajele văzute și
citite de noi, această carte prezintă perspectiva
irakiană a situației,
cu violența și
atacurile teroriste, cu noul regim instabil și
corupt, cu locuitorii orașului încercând să-și continue viețile
într-o lume dominată
de frică și
de moarte. Moartea este omniprezentă, cei vii și
cei morți sunt
tot timpul împreună,
tranzițiile între
viață și
moarte par firești
și funcționează
în ambele direcții.
Sufletele își
caută corpuri pentru a se bucura de odihna
eternă, chiar și
atunci când adăposturile
lor vremelnice le sunt spulberate de explozia vreunei bombe:
‘Toți au visat ceva despre
Hasib. Părți dintr-un vis completau părțile care lipseau dintr-un alt vis. Un
vis mic umplea golul dintr-un vis mai mare și totul era cusut astfel încât să
recreeze un corp visat pentru Hasib, care să plece împreună cu sufletul lui
care încă plutea deasupra capetelor lor și-și căuta odihna pe care n-o putea
găsi. Under era corpul la care trebuia să se întoarcă pentru a-si putea ocupa
locul printre cei care trăiesc în uitare?’ (pag. 39)
Observați
în pasajul citat mai sus comunitatea în vis a membrilor familiei șocați și
îndoliați de moartea subită a bărbatului care le fusese soț, fiu, frate, tată.
Visele comune sunt o temă a realismului fantastic sud-american (de exemplu la
Marquez) – iată-le transportate în Orientul Mijlociu arab. Este unul dintre
exemplele mozaicului de stiluri și tematici care pot fi identificate în această
carte, în care se întâlnesc tradițiile literare ale horror-ului gotic cu
povestirile realiste sau fantastice, credibile sau nu ale orientului,
thriller-ul politic și satira socială. Cartea este structurată ca o colecție de
povestiri în tradiția arabă și persană, oferind perspective narative diverse,
în care Hadi, neguțătorul de vechituri, eroul și povestitorul principal joacă
succesiv rolurile de narator și magician creator al unui monstru, victima și
călău. Narațiunea are loc în spațiul tradițional al cafenelei arăbești dar și
prin intermediul magnetofoanelor portabile aservite noilor culegători de
povești adevărate sau inventate – ziariștii. Celălalt personaj principal al
cărții este ziaristul Mahmoud Al-Sawadi, un alter-ego al autorului, care
străbate perioada de tranziție de după dictatură încercând să-și exercite
corect profesiunea de ziarist independent. Îl vor ajunge din urmă însă
intrigile politice și efectele corupției, dar mai ales o realitate în care
violența este o prezență zilnică. Un incident real pe care mi-l amintesc și eu
din acea perioada, în care sute de oameni au pierit în panică pe un pod, este
relatat ca o manifestare a unei lumi în care locuitorii Bagdadului își
populează propriile corpuri ca niște zombies:
‘ … figurile astea care
hoinăreau pe pod erau fantome care trăiau în corpurile oamenilor. Dormeau și se
odihneau în corpurile alea fără ca oamenii să fie conștienți de ele sau se
trezeau și scăpau puțin de acolo și se plimbau in afara corpurilor oamenilor,
dar numai atunci când oamenii erau speriați. După spusele astrologilor, aceste
fantome se numeau towabie al-khouf, “rudele fricii”.’ (pag. 109)
Comentariul politic implicit este
lipsit de prea multă speranță. Elementul dominant este frica, nutrită de
conflicte mai vechi și mai noi între diferitele religii și curente politice.
Scriitorul se abține de la a-și împărți compatrioții în ‘buni’ și ‘răi’:
‘ … cred că toată lumea e
responsabilă într-un fel sau altul. Aș merge și mai departe și aș spune că
incidentele cu securitatea și tragediile pe care le vedem vin dintr-un singur
lucru – frica. Oamenii de pe pod au murit pentru că erau speriați de moarte. În
fiecare zi murim din aceeași frică de moarte. Grupurile care au oferit adăpost
și sprijin pentru al-Qaeda și celălalt grup au creat și mobilizat milițieni să
se protejeze de al-Qaeda. Au creat o mașină a morții care lucrează în altă
direcție, pentru că ii e frică de celălalt. Și o să vedem din ce in ce mai
multă moarte din cauza fricii.’ (pag. 119)
Monstrul zămislit pentru a respectă
cutuma islamică a integrității corpului care adăpostește sufletele în călătoria
eternă, este, inevitabil, un hibrid al victimelor violenței teroriste oarbe.
Pentru a regăsi liniștea sufletelor pe care le adăpostește, el începe o acțiune
de răzbunare a morților care îl însumează. Poate violența fi răscumpărată prin
mai multă violență? Într-un pasaj genial Ahmed Saadawi construiește o metaforă
macabră asemănând monstrul creat după imaginația lui Mary Shelley cu caracterul
hibrid al entității irakiene:
‘Pentru că sunt făcut din
părți din oameni din medii diverse – etnii, triburi, rase și clase sociale – eu
reprezint amestecul imposibil la care nu s-a ajuns niciodată în trecut. Sunt
primul cetățean irakian adevărat … ‘ (pag. 140)
Dacă Mary Shelley și romanele de
horror derivate din creația ei sunt una dintre sursele principale de inspirație
a lui Saadawi, o alta o reprezintă fără îndoială cărțile lui Franz Kafka. În
Bagdadul de după căderea lui Sadam Hussein funcționează tot felul de ‘servicii’
aservite noului regim sau ducându-și propriile politici și apărându-și
propriile interese. Printre ele, facem cunoștiință prin intermediul eroilor
cărții cu Departamentul de Urmărire și Căutare condus de comandantul de brigadă
Majid, care are în stafful sau o echipă întreagă de astrologi magicieni a căror
sarcina este să prezică viitoarele atacuri cu bombe, locul lor exact și cine
sunt instigatorii. Rapoartele lor sunt apreciate ca eficiente și folosite în
mod operativ, ceea ce nu pare de loc straniu într-o lume guvernată de
arbitrarul violenței, în care coexistă viii cu corpurile lor și morții cu
spiritele lor.
‘În ultimii trei ani,
localnicii auziseră multe povești, nu cu mult mai plauzibile. Oameni morți
ieșiseră din carcerele subterane ale serviciilor de protecție și oameni care nu
existau apăruseră de nicăieri în față ușilor rudelor lor. Erau oameni care se
întorseseră din călătorii lungi cu noi nume și noi identități, femei care își
petrecuseră copilăriile în celule de închisoare și învățaseră, înainte de
orice, regulile și convențiile pentru a te înțelege cu temnicerii. Erau oameni
care supraviețuiseră multe morți în timpul dictaturii, doar ca să se confrunte
cu o moarte inutilă în era “democrației” – când, de exemplu, o
motocicletă a intrat în ei în mijlocul drumului. Credincioșii și-au pierdut
credința atunci când cei care și-au împărtășit convingerile și suferințele i-au
trădat pe ei și principiile lor. Necredincioșii deveniseră credincioși când au
văzut “meritele” și beneficiile credinței. Lucrurile stranii care
ieșiseră la lumină în ultimii trei ani erau prea multe ca să poată fi
numărate.” (pag. 222)
‘Frankenstein în Bagdad’ este o carte a cărei lectură poate fi lejeră sau dificilă. Va fi lejeră pentru cei care o vor citi ca pe o carte de horror dublată de o satiră socială. Este bine scrisă, și are multe momente de umor, macabru dar de comic autentic. Are farmec oriental amestecat cu miros de praf și sânge. Este o carte dificilă pentru că faptele și mai ales starea de lucruri care sunt descrise în carte sunt extrem de greu de înțeles și imposibil de acceptat. Cred că este însă o carte foarte utilă cititorilor care trăiesc departe de această parte a lumii, și care au aici ocazia să citească despre fapte cunoscute parțial din actualități, din perspectiva celor care le trăiesc în toată grozăvia lor. Acești cititori își vor pune întrebarea, poate, dacă în acest amestec de violență absurdă, de fărâmițare tribală, etnică și religioasă, de teroare și corupție, mai există speranță pentru această parte a lumii, pentru această țară, pentru oamenii care trăiesc în ea și care și-ar dori o viață în pace și liniște. Unul dintre răspunsurile posibile, unul dintre semnele de speranță este chiar existența unor scriitori ca Ahmed Saadawi și a unor cărți ca ‘Frankenstein în Bagdad’.
What do Quentin Tarantino and Pedro Almodóvar have in common? A lot, of course. First of all, both are among the most important film directors of the generation with which we have the chance to be contemporaries. Each of them released on screen at the Cannes Festival this year a film that deals with the world of film and its heroes. Films belong to the category I call ‘movies about movies’, an apparently narcissistic preoccupation of cinematography, but one that has resulted in many memorable films. Apparently Almodóvar‘s film, ‘Pain and Glory‘ is more personal, many of those who saw it defined it as autobiographical. I dare say that Tarantino‘s “Once Upon a Time in … Hollywood” is largely a personal film, which tells a lot about the American director who is still threatening us to put an end to his film career. It tells it of course, in his own special style. The Tarantino style.
The most frequently heard criticism of this film is the one that claims it is too long. Maybe it’s a justified claim. Maybe out of the 161 minutes of screening, 20 or 30 or 40 could have been cut out and then there would have also been a better balance between the two episodes that make up the story, episodes which take place six months apart, in 1969. But I must confess that I enjoyed each of these 161 minutes. Tarantino managed to transport us in his version of that year at the end of a decade that transformed America and the world, into the universe of the movie studios and in the Hollywood streets populated by famous actors and hopeful extras, by hippies and riches, a puzzle of bright kitsch and contrasts. I enjoyed the episodes from the films and television shows of the time, and I enjoyed sharing with the character of Sharon Tate, the starlet with a tragic destiny, in the darkness of a cinema hall the spectators’ reactions to her acting in a supporting role in her last movie. Tarantino was only a child that year, but his insider vision over time, the combination of reality and imagination, between vintage films and his own implants works very well.
Tarantino also provides to Leonardo DiCaprio and Brad Pitt the opportunity of some of the fine roles in their fine careers. DiCaprio is fantastic in the role of the actor who feels his career is fading out and that his age catches behind before he managed to impose himself as a great star. His character is a combination of kitsch and self-doubt masked by boasting. Pitt ris his partner, a very Tarantinoesque role, and he again demonstrates the good reasons why he is the director’s favorite actor. Even Al Pacino finds the opportunity in this film to play a sapid and important supporting role in the story. For much of the film, we have the illusion that Tarantino has renounced explicit violence as a means of cinematic expression. The last part of the film proves us wrong, the ending is spectacular, one of these that we expect from him, spectacular not by the graphics of violence (which is not lacking) but by ideas. Same as he has recovered in other well-known and controversial historical episodes, such as World War II and the Holocaust or civil war and slavery, Tarantino does not hesitate here to rectify history and to make justice, the way he knows to do it, a la Hollywood. Exaggerated? Implausible? Let’s not forget the title of the movie. Fairy tales can be a source of serious lessons but the genre is not obliged to adhere to historical truths. In addition, we can, at any age, enjoy their beauty and charm.
‘Crazy Movies Club’ is the name of the cycle in which our local cinema included Mel Brooks‘ ‘ Young Frankenstein ‘. I think it’s a very appropriate setting for the Brooklyn-born comedy creator’s personality, though this movie is one of the more ‘restraint’ ones in his successful career as an author and director of comedies and parodies for the big screen. Everything is relative, of course, as we are dealing with Mel Brooks.
Having managed the breakthrough with ‘The Producers‘ in the late 60s, the 70s were for Mel Brooks the years of consecration. Most of his films from this period were parodies of the classic genres of American cinema, or in other words ‘Hollywood parodies Hollywood’. What sets Mel Brooks apart from other parody filmmakers who followed (and imitated) him is the audacity to break Hollywood’s film and censorship conventions, but especially his deep knowledge and respect for the film genres that he is approaching. Mel Brooks‘ kind of respect, of course. In the case of ‘Young Frankenstein‘, the original story lines from Mary Shelley’s novels and classic horror films from the 1930s are taken. The film is filmed in black and white, Mel Brooks being one of the first directors to understand the stylistic value of working with ‘vintage’ technical means. Even sets from the classic Frankenstein films made 40 years ago were reused. On top of all this, however, a healthy dose of Mel Brooks‘ craziness was added.
Some of the comical ideas and many gags are memorable. At some moment the actors started to improvise, and being excellent comedy actors, the result is that they have fun and entertain us, the viewers. Gene Wilder (who also participated in writing the script) is perfectly in the role of the young Frankenstein who travels to Transylvania following in the footsteps of his famous and controversial grandfather, resuming his comical and frightening experiences and adventures. Marty Feldman is a tailor made partner, with an uncommon sense of humor. I was less impressed with Peter Boyle who could never forget Boris Karloff, but instead I was delighted with Gene Hackman , an actor whom I particularly appreciate, in an episodic composition role. Even if it doesn’t reach the maximum level of comedic intensity of Mel Brooks‘ best films, ‘Young Frankenstein‘ remains a quality entertainment today.
