Este prima mea întâlnire, târzie, cu scrierile lui Marian Ilea, și vina este probabil în mare parte a mea. Scriitorul care se declară născut în Maramureș în anul 1959 are deja în bibliografia sa peste 15 volume, de la debutul din 1990 până la ‘Zeppelinul piticului’, culegerea nu prea voluminoasă de povestiri apărută în 2018 în colecția Biblioteca Românească a Editurii Paralela 45. Cărțile de proză alternează cu cele de teatru, activitatea de dramaturg prilejuindu-i primirea unor premii pentru cărțile de teatru și pentru spectacolele care pun în scenă textele sale. Este prima asociere cu Caragiale și Ionesco, stârnită de citirea biografiei de pe coperta interioară, dar nu și cea din urmă.
Maramureșul natal este spațiul în care își plasează Marian Ilea povestirile sale, un tărâm istoric cu un trecut în care faptele și legendele se completează și se amplifică reciproc, un spațiu al coexistenței firești în ciuda adversităților naționale și religioase, necruțat de istorie și plin de pasiuni legate de pământ și de iubiri. Nu prea multe par să se fi schimbat de la eroii lui Slavici și Rebreanu în psihologia unor personaje cum este bătrâna Ioana Șteț din Ieud, eroina primei povestiri a volumului, care își adună familia pentru a transmite mai departe generațiilor următoare informația despre un conflict legat de pământul familiei, confiscat în perioada colectivizărilor forțate. Spoliatorii sunt alții, pierderea proprietății este legată de nedreptățile perioadei comuniste, dar febra legăturii cu pământul este aceeași.
Oamenii se află în centrul atenției în culegerea de povestiri a lui Marian Ilea. Oamenii care au populat Maramureșul în trecut și cei care se află aici astăzi, cu calitățile și defectele lor, cu ambițiile, pasiunile și moravurile care îi individualizează pe fiecare și care combinate alcătuiesc un tablou divers și interesant. Vremurile nu au fost și nu sunt ușoare, și viețile unora sunt banale, ale altora extraordinare. Gherasin, eroul celei de-a doua povestiri a volumului, se află la ora bilanțului, și Duhul Sfânt îi cere socoteală pentru felul în care a trecut prin viață, o viață altfel îndelungată dar destul de obișnuită, traversând însă vremuri neobișnuite.
Spațiul geografic este același, în schimb stilul și limba fiecăreia dintre cele 15 povestiri (sau doar 14 dacă luăm în considerație faptul că ‘Cârciuma “La Margit”‘ și ‘Invazia’ sunt două variante ale aceleiași povestiri) diferă. Se poate spune că Marian Ilea dovedește o adevărată versatilitate în manevrarea limbii, adaptată de fiecare dată după persoana povestitorului și atmosfera povestirii. ‘Baba din drum’ este scrisă în limbaj maramureșan, citind îți sună în minte tonalitățile specifice ale graiului:
‘Așa o și fo’. Procuroru’ general ne-o strămutat procesu’ la Iași, și-acolo s-o descoperit falsu’ lu’ Pop Ilischi. Noi ne-am ales cu cistigu’ procesului, da’ iei și-o-mpărțit mai departe bucăți din pămînt. Dacă va uitați pe ferestre, de-aici, vedeți c-o tăt construit case cu etaj și mi-o tăt zis: “Mătușă Ioana Șteț, de la primărie avem aprobarea, așa că-i legal, tătu-i legal”. (pag. 12)
În ‘Povestea … rapsodului Gherasin …’ până și Duhul Sfânt vorbește în grai maramureșean. În schimb în ‘Cârciuma “La Margit”‘ în care povestitorul este un ziarist școlit venit de la oraș, limbajul este ‘literar’ și chiar și ortografia se schimbă în folosirea ‘normativului’ ‘î’ din ‘a’:
‘La kilometrul doi avuseseră loc nenumărate accidente. Mașini care ieșeau din drum ajungând în șanț. Întâi scâncete, apoi plânsul ăla și în final scutecele albe prelingându-se pe drum îi speriau pe turiști. Fenomenul a fost prezentat pe ecranele televiziunilor.’ (pag. 24).
Povestirea este de altfel o bijuterie de schiță ‘horror’ în stil gotic, cu fantome și invazii de cărăbuși, cu trenuri din secolul trecut gonind în noapte și copii morți înainte de a căpăta un suflet.
O altă trăsătură comună multora dintre povestirile volumului este umorul. La Marian Ilea se combină umorul vital al țăranului ardelean sau maramureșean, chiar și în fața morții (vezi ‘112’ care mi-a amintit ca abordare cimitirul vesel din Săpânța) cu umorul absurd în filiația Caragiale – Ionesco – Ion Băieșu. Din acest punct de vedere cele trei schițe sub formă de dialog pot fi luate fiecare în parte că o mini-reprezentație teatrală, și asemănarea cu schițele lui Caragiale nu este vizibilă doar în format. Dialogul dintre personajele din ‘Mikigizi Yka & domnul Both’ mi-a amintit cupletele serialului de televiziune avându-i ca eroi pe Tanța și Costel, serial foarte popular la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. ‘Dreptul la replică’ este singura povestire care are o localizare mai puțin precisă, abordând însă cu acuitate ofensiva sub-culturii și tarele presei din lumea post-decembristă.
Două povestiri mai consistente, se detașează din ansamblu și lasă o impresie durabilă. ‘Republica IZA’ se concentrează asupra unui episod istoric precis localizat în timp, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, perioadă în care soarta Maramureșului care se aflase sub stăpânire maghiară în timpul războiului era încă neclară. Povestitorul, Chindriș Ioan Adam, fost secretar la primăria din Ieud, depune mărturie despre evenimentele în cursul cărora satele din zona au trăit un experiment de veritabilă democrație populară, declarându-și autonomia și rezistând împotriva trupelor de activiști comuniști sprijiniți de Armata Roșie, pe care îi suspectau că vor să aservească teritoriul Uniunii Sovietice. Este remarcabilă și aici precizia cu care sunt schițate personajele, descrise de povestitor în limbajul său autentic, deși nu este evident dacă aceste texte sunt memorii scrise la senectute, sau declarații făcute la anchetele și procesele ce vor fi urmat după preluarea puterii de către comuniști. Din pacare în această povestire își face loc și o gravă greșeală istorică, atunci când este menționată existența unor pretinse ‘grupuri de evrei’ înarmați, care și-ar fi revendicat ‘pământul luat cu speculă’. Despre ce grupuri de evrei ar putea fi vorba? Acțiunea este exact localizată în timp între toamna lui 1944 și aprilie 1945. În acea perioada nu mai era niciun evreu în Maramureș, fuseseră cu toții deportați de germani și maghiari în lagărele morții, peste 90% dintre ei pierind la Auschwitz și în alte locuri cumplite. Cei care s-au întors, mai târziu în orice caz, erau supraviețuitorii, schelete vii, oameni traumatizați cu familiile distruse. În orice caz nu bande înarmate. Păcat de această gafă istorică și de preluarea unor stereotipuri despre evrei care nu își au locul în contextul descrierii echilibrate a mozaicului etnic și multi-cultural al Maramureșului din tot restul cărții.
A două povestire care în opinia mea iese în evidență este ‘Tărîmul rîmelor’, o biografie erotică având ca personaje o familie de țigani. Scrisă într-un limbaj fără perdea, este una dintre tentativele oneste și sincere de a integra literar în mozaicul personajelor cărții reprezentanți ai etniei minoritare celei mai numeroase care trăiește în România de astăzi și care face parte cu luminile, umbrele și culorile ei din realitatea noastră.
Volumul este completat de ‘Pianină albă a doamnei amiralului Belo Poteka’, o altă poveste de viață destul de obișnuită care traversează timpurile și se încheie cu o notă de optimism mai puțin obișnuită în proza contemporană, ‘Zeppelinul piticului’ – nuvela care da titlul cărții – care abordează in șapte episoade cu tente onirice tema universului limitat al provinciei lipsite de orizont și speranțe, și descrierea unui sordid conflict de familie din povestirea care încheie volumul, ‘Scrisoarea lui Sentslai Arpad către tatăl său Sentslai Adalbert’.
Nu am citit (încă) celelalte cărți ale lui Marian Ilea, din care multe dintre ele se ocupă de același spațiu geografic cu o istorie profundă, cu o diversitate de tradiții, limbi și obiceiuri, cu pasiuni și legende care se cer povestite generațiilor actuale și celor care vor veni. Maramureșul încorporează și o tradiție literară care are la bază oralitatea și care se face simțită în folclorul de azi dar și în literatura scrisă. Mozaicul uman care populează acest univers este adus la viață de Marian Ilea, care se dovedește a fi, cu această carte, un prozator de talent, matur și stăpânind bine uneltele meșteșugului scrisului. ‘Zeppelinul piticului’ este o culegere care se citește cu ușurință, dar care lasă, prin aproape fiecare dintre povestirile volumului, o impresie bine conturată în memoria cititorilor.
