The Catcher In The Sand

Ca în fiecare an pe vremea asta, voi trece în revistă, pentru rubrica CHANGE.WORLD, lista premianților Nobel și voi încerca să descriu pe scurt realizările pentru care li s-au atribuit premiile. Desigur, mă voi concentra asupra premiilor legate de științe și de economie, lăsând colegilor mei literați plăcerea de a comenta în mod competent Premiile Nobel pentru Literatură, și cui dorește Premiul Nobel pentru Pace. Voi observa doar că, printr-o coincidență remarcabilă, o menționasem pe Olga Tokarczuk în articolul despre călătorii și tehnologiile lor, publicat la începutul săptămânii anunțării premiilor. Nu-mi rămâne decât să lansez ipoteza că juriul premiului Nobel citește rubrica mea din ‘Literatura de Azi’ și, iată, am lansat o nouă și simpatică teorie conspirativă.

Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat în acest an ‘pentru contribuții la înțelegerea noastră despre evoluția universului și a locului Pământului în cosmos’. Premiul a fost împărțit în felul următor: O jumătate a revenit astrofizicianului canadian-american James Peebles (n. 1935) de la Universitatea Princeton, moștenitorul postului de profesor la catedra unde preda cândva Albert Einstein. Este considerat unul dintre cei mai remarcabili cosmologiști ai prezentului, și contribuțiile pentru care a primit premiul sunt legate de interpretarea detectivistică a radiațiilor încă prezente și măsurabile în Cosmos, care conțin informații despre fenomenele fizice care au avut loc la formarea Universului, confirmând modelul Big Bang. Rezultatele obținute de Peebles indică faptul că trăim într-un univers în care este cunoscut doar cinci la sută din conținutul său, materia care constituie stelele, planetele, fauna, flora și specia umană, în timp ce restul de 95% sunt materii întunecate (dark matter) necunoscute și energie întunecată (dark energy). Cealaltă jumătate a premiului a fost împărțită între astrofizicianul elvețian Michel Mayor (n. 1942) de la Universitatea din Geneva și conaționalul său, astronomul Didier Queloz (n. 1966) care predă și cercetează și el la Geneva, dar și la Trinity College din Cambridge. Mayor și Queloz au descoperit în 1995 prima exoplanetă, adică o planetă care nu are orbită în jurul unei stele, ci ea însăși evoluează ca o stea în galaxia noastră. De atunci au fost descoperite alte mii de astfel de corpuri cerești, ceea ce a modificat modelele despre felul în care este structurată materia în galaxii și felul în care au luat naștere sistemele stelare.

Premiul pentru Chimie din acest an recompensează trei savanți care au adus o contribuție practică printr-o invenție într-un domeniu care influențează zi de zi viața a miliarde de oameni – bateriile litiu-ion. Aceste baterii ușoare, reîncărcabile și puternice sunt folosite acum universal, de la telefoane mobile la laptopuri și vehicule electrice. De asemenea, ele pot stoca cantități semnificative de energie creată din surse solare și eoliene, ceea ce deschide calea spre o societate fără combustibil fosil. Cei trei savanți care își împart în mod egal premiul sunt: Stanley Wittingham (n. 1941 în Anglia, astăzi profesor de chimie și director al Institutului pentru Cercetarea Materialelor de la Universitatea Binghamton în SUA) care, căutând surse de energie alternative în perioada crizei energetice din anii ’70, a descoperit catodul generator de ioni de titaniu în bateriile de litiu; John Goodenough (n. 1922 în Germania, din părinți americani, profesor de știința materialelor la Universitatea din Austin, Texas) care a propus o soluție alternativă mult mai eficientă pentru catodul bazat pe oxid de cobalt; și, în fine, japonezul Akira Yoshimo (n. 1948, de la Asaji Kasei Corporation și Univeritatea Meijo din Nagoya) care, preluând perfecționarea lui Goodenough, a îmbunătățit-o la rândul său, folosind un anod bazat pe carbon. Rezultatul este generația de baterii ușoare și robuste, reîncărcabile de sute de ori, pe care, cu modificări și îmbunătățiri tehnologice (care le fac mai compacte, mai ușoare, mai durabile), le folosim de la începutul anilor ’90.

Descoperirile laureaților Premiului Nobel pentru Medicină din acest an sunt legate de măsurarea nivelului de oxigen și mecanismele prin care acesta influențează metabolismul celular și fiziologia corpului omenesc. Ele deschid calea tratamentelor unui game largi de boli. Cei trei laureați sunt: americanul William Kaelin (n. 1957, profesor de medicină la Universitatea Harvard și la Institutul de cancer Dana – Farber), englezul Peter Ratcliffe (n. 1954, de la spitalul John Ratcliffe și Universitatea din Oxford) și americanul Gregg Semenza (n. 1956, de la Johns Hopkins University School of Medicine). Rolul oxigenului în metabolism era cunoscut, și premiile Nobel din 1931 și 1938 au fost atribuite unor savanți care au descoperit enzimele care ajută în transformarea oxigenului în energie, precum și rolul glandelor tiroide în reglarea acestor procese. Cum se adaptează însă corpul omenesc nivelelor diferite de oxigenare, datorate schimbărilor exterioare de mediu sau modificărilor mecanismelor interne? Semenza a identificat componentele celulare într-un complex de proteine numite hypoxia-inducible factor (HIF), iar Ratcliffe și-a adus contribuția la sintetizarea acestora și crearea legăturii cu structura ADN. Contribuția suplimentară și una dintre aplicabilitățile practice au fost aduse de Kaelin, cercetător în domeniul cancerului, care a folosit aceste descoperiri pentru a propune cure specifice anumitor tipuri de cancer, bazate pe influențarea mecanismelor de reglare a oxigenării. Alte posibile aplicații sunt în domenii diferite, cum ar fi închiderea rănilor, afecțiuni cardio-vasculare, anemii, atacuri cerebrale și diferite tipuri de infecții.

Premiul Nobel pentru economie a fost și el împărțit în acest an între trei experți în domeniul economiei dezvoltării: Abhijit Banerjee (n. 1961 în India, profesor la Massachusetts Institute of Technology – M.I.T.), colega și soția lui Esther Dufflo (n. 1972 la Paris) și Michael Kremer de la Universitatea Harvard. Cei trei au fost recompensați pentru „abordarea lor bazată pe experimente” în combaterea sărăciei globale și prin utilizarea unor metode randomizate pentru a descoperi rezultatele programelor educaționale sau ale inițiativelor de medicină infantilă. Kremer a condus lucrări de pionierat în școlile din Kenya la jumătatea anilor ’90, și metodele sale au fost preluate și dezvoltate în continuare de Duflo și Banerjee. Aceste metode au îmbunătățit dramatic capacitatea de a combate sărăcia în practică. Ca rezultat direct al unuia dintre studiile lor, peste cinci milioane de copii indieni au beneficiat de programe eficiente de îndrumare în școli. Un alt exemplu sunt subvențiile masive în asistența medicală preventivă care au fost introduse în multe țări.

Fără a fi ferite nici ele de controverse, Premiile Nobel din domeniile științifice și economic încununează cariere și creează modele de urmat. Cele atribuite în acest an sunt legate de cercetarea structurii universului și de aplicații practice cu impact considerabil în viețile tuturor. Vom urmări cu interes listele de premianți și contribuțiile lor și în anii viitori.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Aristotel a considerat subiectul destul de important, pentru a scrie în anul 350 î.e.n. un eseu despre ‘Somn și Insomnie’.  Michelangelo Buonarroti i-a dedicat un poem:

‘Mi-e somnul preţios şi-mi pare bine
că piatră sunt şi-am simţuri adormite
cât timp în jur e crimă şi ruşine.
Nu mă trezi. Vorbeşte pe şoptite…’

(traducere de C.D. Zeletin; sursa: http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Michelangelo&d=Poezii)

Somnul. Un mijloc de a ne izola, cel puțin pentru câteva ore din fiecare ciclu diurn, de o lume în care este dificil de trăit, așa cum scria artistul Renașterii? Desigur, și asta. Dar mult mai mult. Somnul este tărâmul viselor. În timpul somnului, chiar dacă nu ne dăm seama,  gândim, recapitulăm evenimentele zilei, suntem stimulați intelectual și sexual. Uneori ni se pare că zburăm, alteori, ne trezim cu soluția unei probleme sau cu spaima de moarte. Invenția în anul 1924 a electroencefalografului, aparținând psihiatrului german Hans Berger, a marcat trecerea studiului somnului din domeniile filosofiei și al poeziei, în cel al științei. Știința somnului.

Somnul este vital pentru calitatea vieților noastre. Ciclul somn-trezie este o adaptare a organismului nostru la viața pe o planetă în care ziua și noaptea, lumina și întunericul alternează permanent, cu o periodicitate de 24 de ore. Premiul Nobel pentru medicină a fost decernat în 2017 lui Jeffrey C. Hall, Michael Rosbash și Michael W. Young, pentru descoperirea mecanismelor moleculare care controlează ‘ceasul circadian’ – ceasul biologic intern care determină periodicitatea mecanismelor fiziologice la nivel molecular. Mecanismele acestea influențează nu numai somnul, ci și sistemul hormonal, metabolismul și temperatura corpului. Atunci când acest ceas molecular ‘se defectează’, riscurile unor boli cronice, cum sunt diabetul, bolile de inimă sau demența, cresc. Insomniile pot fi un simptom, dar și un risc, așa cum sunt și ciclurile de somn neregulate. Programele de muncă cu ore suplimentare adăugate sistematic celor normate, călătoriile repetate peste multe fuse orare sau, pur și simplu, lucrul în schimburi sunt considerate astăzi riscuri profesionale. Organizația Mondială a Sănătății a introdus munca în schimburi de noapte în categoria factorilor potențial cancerigeni.

Este ciclul diurn de somn obligatoriu? Unii dintre noi, probabil, am citit sau am auzit despre excepții celebre. Se spune că Leonardo Da Vinci urma un ciclu de somn polifazic, numit și ciclu Unerman, cu 20 de minute de somn la fiecare patru ore. Thomas Edison dormea extrem de puțin, încercând de fapt să elimine din viața sa cu totul somnul, pe care îl considera ca pe ‘un obicei prost și absurd’. Cu tot respectul pentru aceste excepții, realizările lor sunt în altă parte, și nu este clar că ar fi fost în vreun fel legate de ciclurile de somn (și ele, posibil, doar legende). Statisticile arată că omenirea, în medie, doarme din ce în ce mai puțin și din ce în ce mai prost. Viața de noapte este mult mai intensă și în spațiul public, dar și în cel privat, cu programele de televiziune nocturne și cu tentația Internetului permanent prezente în momentele în care ne trezim. Somnul și nesomnul sunt și ele distribuite inegal in lume. După unele statistici (vezi graficul), olandezii sunt campionii mondiali ai somnului, în timp ce singaporezii dorm cel mai puțin dintre țările studiate. Ambele societăți sunt considerate societăți avansate, dar stilurile lor de viață sunt foarte diferite. Sunt diferite însă și condițiile climatice, de exemplu, care influențează și ele calitatea și durata somnului.

Creierele noastre nu sunt mai puțin active atunci când dormim, comparativ cu starea de trezie, dar ele sunt active într-un fel diferit. Cei aproximativ 86 de miliarde de neuroni care compun creierul sunt interconectați într-o rețea permanent activă care schimbă semnale asincrone în stare de trezie. Encefalogramele seamănă cu diagramele rețelei internetice la orele de vârf. Când adormim, legăturile devin în majoritate periodice, deoarece suntem în mare măsură izolați de stimulii exteriori și conexiunile depind, în principal, de procesele noastre interne. Specialiștii au identificat patru faze ale somnului, și în fiecare noapte putem parcurge de câteva ori aceste faze. În prima fază, care durează câteva minute, întrerupem o mare parte dintre canalele de comunicare cu lumea exterioară. Cortexul cerebral cu centrele prelucrării informației senzoriale și al limbajului sunt izolate de restul creierului. În faza a doua, organismul produce inhibitori ai proceselor active în stare de trezie, ceea ce face ca somnul să devină profund, și creierul să treacă din starea de recepție și acumulare de informație în starea de organizare și editare a informației primite în stare de trezie. Faza a treia este cea a somnului adânc. Acum este generat și hormonul de creștere, necesar dezvoltării la vârste fragede și regenerării la vârsta maturității și a senectuții. În faza a patra, caracterizată prin mișcări rapide de ochi (Rapid Eyes Movement – REM) au loc visele, se regenerează memoria, iar aparatele înregistrează ‘unde delta’ de activitate cerebrală intensă. Această faza a somnului adânc este considerată esențială sănătății noastre fizice și psihice. Ea poate fi asociată cu o comă, ca intensitate a somnului (canalele senzoriale fiind blocate), sau cu stările psihotice, prin intensitatea viselor. Expresia românească potrivită acestei faze este ‘somn de moarte’, iar în mitologia greacă Hypnos (zeul somnului) și Thanatos (zeul morții) erau frați. Este faza în care grecii antici credeau că oamenii primesc mesaje de la zei, și cea în care psihanaliștii, de la Sigmund Freud încoace, consideră că primim mesaje de la inconștientul nostru.

Tulburările de somn sunt tratate astăzi în clinici specializate care se ocupă cu analiza și diagnosticarea specifice fiecărui caz în parte, recomandă tratamente și execută procedurile adecvate. Cauzele pot fi multiple, de la probleme psihologice și tulburări de respirație, la simptome ale unor boli mai serioase. Ceea ce nu se recomandă este ignorarea acestor tulburări, mai ales atunci când tratamentele folosind somnifere ușoare nu dau rezultate. Perturbarea sau dispariția ciclurilor REM din somnul zilnic sistează producția serotoninei și a norepinefedrinei, două substanțe esențiale bunei funcționări a sistemului nervos și a creierului. În absența lor, capacitatea noastră de a învăța și de a memora sunt sever afectate.

Prețul lipsei de somn este resimțit și la nivelul sistemelor naționale și al marilor companii private de asigurări medicale. Americanii dorm în medie cu două ore mai puțin decât cu un secol în urmă. Efectele lipsei de somn au fost evaluate în anul 2017 în Statele Unite la suma de 411 miliarde de dolari – 2,28% din produsul național brut (PNB). Aceste cifre includ scăderea productivității, absențe de la lucru, accidente de muncă și de circulație și, desigur, cheltuieli medicale datorate lipsei de somn și efectelor acesteia. Între țările avansate, doar Japonia depășește procentual aceste numere, cu 2,92% pierdere raportat la PNB. Urmează Germania, Regatul Unit, Canada (sursa statisticilor – RAND Europe). Somnul este esențial vieții. La nivel național și la nivel personal, el este o necesitate vitală. Când eram mai tânăr spuneam în glumă: ‘Simt cu adevărat că trăiesc doar atunci când dorm’. Astăzi sunt din ce în ce mai convins că gluma mea conținea o mare doză de adevăr.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Trecerea spre toamnă este marcată de culesul viilor, de primele spectacole ale stagiunilor teatrale și muzicale, de anunțurile despre câștigătorii premiilor Nobel, iar pentru cinefili, de lansarea pe ecrane a filmelor care vor concura pentru premiile Oscar. Acum au loc și festivalurile unde multe dintre aceste filme își încep călătoria spre inimile spectatorilor și spre aprecierile criticilor. Mai întâi, la sfârșitul lui august și începutul lui septembrie are loc ‘Mostra’ de la Veneția, festival ajuns în acest an la cea de-a 76-a ediție. Când se termină ‘Mostra’, începe Festivalul Internațional de Film de la Toronto, care împarte cu cel de la Cluj inițialele TIFF. La Veneția au ales producătorii filmului ‘Ad Astra’ (‘Spre aștrii’), regizat de James Gray, să organizeze prima întâlnire a filmului cu spectatorii săi, urmată de lansarea pe marile ecrane nord-americane, în difuzarea studiourilor Walt Disney la 20 septembrie. Printre producători se află și Brad Pitt, actorul care domină filmul în rolul principal, unul dintre mulții actori de succes ai Hollywood-ului care își reinvestește o parte dintre banii câștigați din filmele precedente în industria cinematografică.

Între filmele toamnei, se numără aproape în fiecare an filme de science-fiction realizate de marile studiouri americane, abordând de obicei teme legate de explorarea spațială și eroii săi, în viitorurile mai mult sau mai puțin apropiate. Anul trecut l-am avut pe ‘First Man’, cu Ryan Gosling în rolul lui Neil Armstrong, primul om care a pășit pe Luna. Printre titlurile anilor precedenți, amintesc ‘Contact’, ‘Interstellar’, ‘Gravity’, ‘The Martian’. Despre cele mai recente am scris în ultimii ani și în rubrica CHANGE.WORLD. Fiind un pasionat al genului, nu am întârziat prea mult și am văzut ‘Ad Astra’ în primele zile de proiecții în cinematografele din zona în care locuiesc. Impresiile, amestecate, le voi împărtăși în continuare. Concluzia o pot face publică de la început. Deși unele dintre filmele genului au fost considerate favorite și au primit premii în diferite categorii, niciunul dintre ele (nici măcar ‘2001: Odiseea spațială’  a lui Kubrick, film considerat azi o capodoperă a genului și a cinematografiei mondiale) nu a reușit să câștige premiul cel mare, cel pentru cel mai bun film. Nu cred că se va întâmpla nici in acest an.

Într-unul dintre primele cadre, suntem preveniți că acțiunea se petrece cândva, în viitorul apropiat. Acest viitor apropiat poate fi localizat undeva, peste vreo 50 sau 100 de ani după noi. Este o prelungire, o extrapolare din multe puncte de vedere a prezentului în care trăim, și cred că acesta este unul dintre punctele originale și bine atinse ale abordării sci-fi a lui James Gray. Viitorul apropiat, imaginat de el, nu este nici basm, nici utopie feerică, nici distopie apocaliptică sau post-apocaliptică. Sfârșitul lumii bântuie prin preajmă sub forma unor pulsuri electro-magnetice cu efecte distructive la scala sistemului solar, dar aceleași primejdii amenință și prezentul. Omenirea a ajuns pe Luna transformată într-un fel de Las Vegas spațial în ale cărei deșerturi selenare mișună pirații și alți bandiți de crater mare. Marte este o colonie îndepărtată, un fel de avanpost într-o atmosferă destul de ostilă, cu locuitori cu mentalitate de pionieri, căliți în înfruntările cu natura, și care sunt norocoși dacă au văzut măcar o dată în toată viața lor capitala planetară. De aici începe necunoscutul, frontiera pe care omenirea este obligată să o împingă cât mai departe pentru a supraviețui. Prețul uman al acestei explorări este însă uriaș, și întrebarea existențială a filmului este dacă el merită să fie plătit. Lumea lui ‘Ad Astra’ are probleme și conflicte pe care le cunoaștem din prezentul din jurul nostru, și eroi care ne pot părea familiari – astronauți, oameni de știință, militari căliți în lupte pentru cauze bune. Dar și eroii au dilemele lor.

‘Ad Astra’ încearcă să combine două genuri cinematografice care au puține legături între ele și care, pentru a fi aduse împreună, necesită un liant sau o poveste originală care să aibă impact în imaginația și sentimentele spectatorilor: drama de familie și saga spațială. Eroul principal, maiorul Roy McBride, interpretat de Brad Pitt, este un astronaut faimos, care îmbină priceperea tehnică și curajul cu un sânge rece de supra-erou. În spatele fațadei celebre se ascunde trauma legăturii cu tatăl sau, o altă legendă a lumii astrelor, dispărut cu decenii în urmă într-o misiune de extindere a granițelor cunoașterii umane și de căutare a altor civilizații. Când pericolul existențial pentru sistemul solar este bănuit a fi legat de misiunea eșuată și Roy este trimis pentru a-l căuta și a lua legătură cu tatăl dispărut, trauma personală devine obstacolul principal pe care eroul trebuie să-l învingă pentru a reuși în misiunea sa. Brad Pitt realizează în acest film unul dintre rolurile cele mai complexe ale carierei sale. Nu mai este nevoie să dovedească nimic, este astăzi pe bună dreptate unul dintre cei mai bine cotați actori de la Hollywood, și este al doilea rol semnificativ în acest an fast pentru el, după cel din filmul lui Quentin Tarantino ‘Once Upon A Time în Hollywood’. Creația sa actoricească remarcabilă nu poate însă să compenseze complet senzația de schematism șablonard pe care o creează legătura cu tatăl sau. Cu cât este rolul său mai puternic și mai complex, cu atât mai puțin echilibrată pare relația cu tatăl. Minunatul actor veteran Tommy Lee Jones nu reușește să compenseze lipsa de substanță a personajului și să clarifice motivațiile acțiunilor sale.

Fațeta de epopee spațială este în cea mai mare parte bine realizată, fără a deveni însă dominantă. Pentru James Gray, efectele computerizate nu sunt un scop, ci un mijloc care servește acțiunea, și poate tocmai de aceea ele sunt eficiente pe ecran. Amatorii scenelor de ‘plimbări spațiale’ au parte de o porție generoasă. Scena urmăririi și luptei dintre militari și pirați pe suprafața Lunii s-ar putea să fie o premieră și este foarte bine realizată. Mi-a plăcut și paleta coloristică în dominante diferite folosite pentru a descrie peisajul lunar și pe cel al planetelor Terra și Marte. Planeta noastră câștigă, desigur, toate concursurile de frumusețe. Tehnologia descrisă în film este, în mare parte, o extensie a ceea ce cunoaștem azi: tablete (mai subțiri, mai versatile, dar totuși versiuni avansate de iPad), ecrane transparente, propulsie atomică, costumele astronauților care par împrumutate din garderoba NASA. Merită menționat evaluatorul psihologic care joacă un rol important în acțiune, pe care ni-l putem imagina ca pe un software dotat cu sintetizator de voce și inteligență artificială. O singură gafă, însă de dimensiuni enorme, în opinia mea, strică ansamblul părții științifice a filmului, atunci când eroul nostru parcurge inelul de asteroizi al lui Neptun într-un fel de planare liberă, având ca scut o bucată de tablă smulsă de pe un captator solar. Scena pare complet ratată tocmai din cauza că anticipația tehnică a filmului este concepută realist și majoritatea celorlalte scene care implică utilizarea de tehnologie mai mult sau mai puțin futuristă sunt concepute și executate perfect, la nivel de detaliu.

Călătoriile spațiale reprezintă una dintre temele care au fascinat creatorii de filme din zorii istoriei artei a șaptea, de la Georges Melies încoace. Filme ca ‘Ad Astra’ demonstrează că această fascinație nu a încetat nici până astăzi, chiar dacă între timp omenirea a transformat în realitate o parte dintre călătoriile și explorările spațiale care erau doar visuri și fantezii cu 120 de ani în urmă. Calitatea acestor filme depinde însă, în cele din urmă, de aceleași date care transformă un film într-un film bun și o operă de artă – trăirile umane și estetice, mesajele și emoțiile. În timp, o parte dintre călătoriile spațiale vor trece din domeniul science-fiction în cel al realității. Și va veni și momentul când un film al acestui gen va câștiga premiul cel mare.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)