There are many nations whose souls are wonderfully expressed in music. But rare are the cases where a single word defines not only the genre and the musical genius of the nation, but also its character and its history. Of course, the Americans have the blues, the Romanians the doina, the Austrians the waltz, the French les chansonettes, and the Italian the canzonetti, the Poles have the polka and the Hungarians the csardas. Each of these seems to represent one or more facets of the culture of the respective people, but none seems to embody a rich complex of feelings and experiences such as the Portuguese fado. The documentary ‘As Vozes do Fado‘ made in 2017 by Ruben Alves and Christophe Fonseca does not intend to be a complete history of the genre. It is more of a love story or rather a love song of the Portuguese people for the fado, the musical genre that represents them.
The film begins with dozens of short sequences in which Portuguese of all ages, sexes, colors and social statuses describe in one or a few words what ‘fado’ means to them. Like the American ‘blues’ or the Romanian ‘dor’, the word has multiple and profound meanings, some non-translatable in other words and especially in other languages. Next, the filmmakers let the music and the people singing fado speak – from amateur musicians and singers from different neighborhoods of Lisbon and Porto to the most famous musicians of the genre of today. The vitality of this musical genre comes from its popular roots and from the fact that it is a living culture, sung and lived in the daily life of a large part of the Portuguese, before being promoted and sustained at the commercial and institutional level. Towards the end of the film, some of the possible directions of diversification and evolution in the future, in dialogue with other cultures and music schools, are mentioned.
The film does not intend to be the ultimate documentary about the history of the fado, its musical structure and sub-genres. Inevitably, the figure of the great artist who was Amalia Rodrigues is evoked, but those who want to know more details about this genre will have to consult other sources. It is a film that tells more about the people who sing and listen to fado, who live and create the fado today, about their love for this music and about the important place it occupies in their lives. It’s a love song for the fado.
I confess that I have never been a big fan of Claude Lelouch. ‘A Man and a Woman‘ (‘Un homme et une femme‘) did not make a strong impression on me more than half a century ago when I first saw him. I felt then that Lelouch puts too much emphasis on the music and the aesthetics of the image to the detriment of the emotions and the sincerity of the story unfolding on the screen. I stand by that opinion. I came out of the screening of his new film, ‘Les plus belles années d’une vie‘, which brings back the lead characters with similar sensations. Almost a lifetime has passed over the actors, over the director, and over part of the audience. The actors have aged beautifully and they represent the luminous part of this film. The director seems to have remained true to his views. I, as a spectator, was not impressed now either.
Claude Lelouch, however, had good reasons to return to the love story that he made famous between Anne (Anouk Aimée) and Jean-Louis (Jean-Louis Trintignant). The two huge French actors are still here, and the opportunity to bring them on screen in consistent roles is a delight for the public, for the director who has the happy opportunity to work with them, and, I hope, for them as well. Trintignant, visibly limited phisically, has a difficult role, which he fulfills with a nonchalance and charm stronger even than the ones he offered in his glory days. Anouk Aimée radiates beauty – physical beauty little touched by time completed by the inner nobility in resonance with the role she plays.
https://www.youtube.com/watch?v=MYsjf3zvyhI
‘Les plus belles années d’une vie‘ addresses a very serious and painful topic, that of the age that is increasingly affecting the memory and the mental functions of aged persons before the physical ones. The subject has been approached in a few films in recent years, some of them succeeding to present different and often emotional aspects of this kind of problems that more and more of us, ourselves or our families are facing. The reunion after many years between Anne and Jean-Louis, the woman’s attempt to recover some of the man’s affective memory by reminding her of the love affair they once lived and carrying him through the places where this had happened, could have added yet another consistent cinematic creation. It was not to be, because Lelouch didn’t resist the temptation to quote excessively from his highly successful film and to use the same techniques that drown emotion in music. The scenes that I liked the most in the film are those in which the two elders interact with each other, trying to climb, with hesitant steps, the ladder of memories. The scenes that I liked the least are the superimposed images and the episode featuring Monica Bellucci , which seems artificially added. ‘Les plus belles ans d’un vie’ gives us the pleasure of seeing Trintignant and Anouk Aimée together, but not much more. Trintignant had a similar experience, on a similar theme, with Michael Haneke in ‘Amour‘. The same acting skills have served there a profound and ruthless film, while here we remain in the comfort zone of the kitsch.
I believe that movies like ‘Balloon‘ are very necessary. 30 years since passed the Iron Curtain and the Berlin Wall fell down and the the communist governments in Eastern Europe collapsed. A whole generation was born after this period, grew up and is now at full maturity, a generation that did not know communism in the countries of Eastern Europe, or the cold war in Western Europe and the rest of the world. The history of repression and lack of freedom must be known, because communism may have disappeared, but totalitarianism persists in various forms.
‘Balloon‘ directed by Michael Herbig is a docu-drama that reconstructs on the screen an episode that happened in 1979, ten years before the fall of the Berlin Wall. The true story of the two families in the South of the German ‘Democratic’ Republic who escaped to freedom by flying a hot air balloon was widely publicized at the time, the families enjoyed a well-deserved celebrity after their success, and a movie in Hollywood told the story. Michael Herbig‘s film tells again the story with the benefit of a closer knowledge of the history and of the realities of everyday life in communist Germany of the period. From this point of view the film is a success, not only by presenting the dull atmosphere of the life of the majority of the population, dominated by fear and propaganda, but also by the fact that it presents the two families in a non-idealized manner, not as heroes but as people who naturally hesitate having to make a tough decision, risking imprisonment and even death to escape living under dictatorship. The real names of the characters are used, which indicates that what we see on the screen intents to be a reconstitution close to the truth of the events that happened 40 years ago.
However, cliches and simplifications cannot be avoided. The episode of the tentive to contact the US embassy in East Berlin is confusing and ends inconclusively. The characters of the Stasi agents are schematic and cartoonish. The finale being known, the action episodes cannot create enough suspense despite the efforts of the scriptwriters and of the director. Acting is correct, but it is also one-dimensional. Reading the real biographies of the families after they managed to get to West Germany, I found out that the two men were arguing before their daring action and shortly after they were released, and they never spoke each other until at the end of their lives. Confronting freedom is not easy for those who have lived their entire lives under dictatorships. Maybe there was an interesting story here, worth exploring, or maybe it’s the subject of another movie.
Dacă Uniunea Sovietică, și nu Statele Unite, ar fi câștigat cu jumătate de secol în urmă cursa pentru primii pași ai omenirii pe Lună, atunci este foarte probabil că Alexei Leonov ar fi fost primul om care să pășească pe un alt corp ceresc și numele lui ar fi fost la fel de celebru precum este astăzi cel al lui Neil Armstrong. Istoria a decis ca primele cuvinte ale omenirii de pe un alt astru să fie rostite în limba engleză (cu accent american), și nu în rusă, dar Alexei Leonov, care a părăsit lumea noastră la 11 octombrie 2019, nu a fost nicidecum un anonim. Viața sa a inclus multe succese și eșecuri, precum și aspecte senzaționale care merită să fie povestite.
Se poate spune că încercările l-au urmărit pe Alexei Arhipovici Leonov încă înainte de a se naște, la 30 mai 1934. Bunicul său fusese revoluționar, dar în revoluția din 1905, cea care precedase revoluțiile din 1917, și ca urmare a acestei activități fusese deportat în Gulag. Când Alexei avea numai doi ani, tatăl său a fost arestat pentru ‘activitate contra-revoluționară’, în perioada marilor epurări staliniste. Tatăl a reușit să scape de o condamnare aspră, dar familia a petrecut perioada de până în 1948 în exil, în Siberia. Aici, încă din copilărie, și-a început activitatea artistică, cealaltă fațetă a personalității sale, pictând cu flori sobele vecinilor și, mai târziu, peisaje pe pânză, pentru a ajuta la întreținerea familiei. Li s-a permis să se întoarcă în 1948 la Königsberg (rebotezat Kaliningrad), pe malul Marii Baltice, printre coloniștii ruși care au reconfigurat etnic Prusia Orientală ocupată de sovietici după al doilea război mondial. Abia în 1953, în perioada de ‘dezgheț’ politic de după moartea lui Stalin, și-a început studiile. Dorea să urmeze artele plastice, dar familia nu și-a putut permite să-l țină la studii de artă, așa încât s-a îndreptat spre o carieră militară. A fost primit în Academia de aviație, iar în 1955 a efectuat primele sale zboruri ca pilot militar. În 1957, a absolvit Academia, cu grad de locotenent, și a început o carieră în forțele aeriene sovietice, carieră pe care avea să o încheie cu grad de general. În 1960 a fost selecționat în echipa de 20 de aviatori, din care o parte au devenit primii cosmonauți sovietici.
Primul zbor în spațiu la care participat Alexei Leonov a fost cel care a marcat și cea mai importantă realizare a carierei sale de cosmonaut (folosesc și eu în acest articol termenul rusesc, echivalentul celui de ‘astronaut’ folosit de americani și de mulți alții). Astăzi, ‘plimbările spațiale’ (spacewalks) numite și activități extra-vehiculare (extravehicular activities – EVA) au devenit rutiniere, cea mai recentă dintre cele 228 de asemenea evenimente a avut loc acum câteva zile, în cadrul unei activități de întreținere a Expediției 61 a Stației Spațiale Internaționale. Primul care însă ‘a pășit’ în spațiu a fost Alexei Leonov, la 18 martie 1965, în cadrul misiunii Voshod-2. Fantastica experiență pe care Leonov a fost primul care a trăit-o a durat vreo 12 minute, dar putea să se termine dezastruos. Costumul spațial perfect etanș s-a umflat în condițiile vidului cosmic, și dimensiunile lui nu mai permiteau întoarcerea prin ușa modulului spațial. Oxigen mai avea pentru doar vreo 40 de minute. Cu sânge rece, Leonov a deschis o supapă de depresurizare, operație riscantă, dar care i-a salvat viața. Și reintrarea lui Voshod-2 în atmosferă a fost cu peripeții, sistemul de ghidare automată s-a defectat, cosmonauții au preluat comanda manuală salvându-și viețile, dar aterizând la vreo 1600 de kilometri de locul prevăzut, într-o zonă de păduri. În condițiile anului 1965, au trecut două zile și două nopți până când au fost găsiți.
Pericolele par să-l fi pândit toată viață după colț, dar a avut și un dram de șansă. Un episod puțin cunoscut, din cauza secretizării specifice regimului sovietic, este atentatul de la 22 ianuarie 1969, în care un dezertor din Armata Roșie a încercat să-l asasineze pe Leonid Brejnev, conducătorul PCUS, în timpul unei defilări festive organizate la Moscova în cinstea unor cosmonauți întorși din misiune. Atentatorul (declarat ‘nebun’ după arestare) a ciuruit cu gloanțe a doua mașină din cortegiu, cea în care bănuia că se află Brejnev. În realitate, în automobil se aflau câțiva cosmonauți, printre care și Leonov care a scăpat neatins, deși șoferul a fost ucis și alți pasageri ai mașinii, răniți. Leonov ar fi trebuit să fie comandantul primei misiuni circumlunare sovietice în 1968, dar aceasta a fost amânată de câteva ori, deoarece sovieticii nu stăpâneau încă tehnologia manevrării precise a rachetelor de propulsie, care să garanteze șanse bune de succes și reîntoarcere pe Pământ. Au reușit performanța americanii cu misiunea Apollo-8 și apoi, în iulie 1969, aceștia i-au învins pe sovietici în cursa spre Lună. În 1971, Leonov a fost înlocuit în ultimul moment de la comanda misiunii Soyuz-11 care transporta cosmonauții sovietici spre stația spațială Salyut-1. Această misiune s-a terminat cu un dezastru, la reintrarea în atmosferă, toți membrii echipajului de rezervă murind arși de vii. Totuși, până la urmă, Leonov a revenit în spațiu în 1975 și a participat la un al doilea eveniment de vârf al carierei sale – misiunea Soyuz-19 – și prima întâlnire în spațiu dintre astronauții americani și cosmonauții sovietici în cadrul programului Apollo-Soyuz. Strângerea de mână dintre Alexei Leonov și Thomas Stafford nu numai că a creat oportunitatea unei fotografii istorice, dar a și marcat începutul unei colaborări internaționale între Statele Unite și Uniunea Sovietică (apoi Rusia), care continuă practic până astăzi, navigând nu numai în spațiu, ci și printre toate schimbările de președinți și de regimuri politice din cele două țări.
Misiunea din 1975 a fost ultima în care Leonov a participat direct. Între 1976 și 1982 a fost ‘Cosmonaut-șef’ și apoi comandant-adjunct al centrului de antrenament care purta numele prietenului său bun, Iuri Gagarin. În 1968, el fusese unul dintre primii care au ajuns la locul unde se prăbușise avionul în care se afla Gagarin, precum și cel care i-a identificat corpul neînsuflețit. Alexei Leonov a părăsit serviciul activ în 1992, dedicându-și o parte din timp primei sale pasiuni, pictura. Nu este de mirare însă că lucrările sale au fost în mare parte inspirate de activitatea sa de cosmonaut, și de cele văzute și trăite de el în timpul călătoriilor sale spațiale.
Nu abandonase niciodată de-a lungul
vieții interesul pentru artă. În 1965, fusese primul cosmonaut în
istorie care luase cu el, în misiunea Voshod-2, un bloc de schițe și
culori, realizând în fapt primele opere de artă create în spațiu. Mulți
ani mai târziu, într-una dintre cărțile de memorii la care a colaborat,
Alexei Leonov avea să împărtășească unele dintre impresiile sale din
perspectiva artistului: imaginile Universului privit de dincolo de
frontierele atmosferei îl găsiseră nepregătit, gama de culori,
intensitatea lor erau cu mult dincolo de ceea ce văzuseră până atunci
ochii vreunui artist, ai unei ființe umane. În 1967 avea să imagineze
Terra văzută cu ochii pământenilor din perspectiva selenară, așa cum
spera să le vadă peste scurtă vreme dacă ar fi ajuns pe Lună în cadrul
primei expediții sovietice. În fapt, această imagine, folosită de
Stanley Kubrick cu un an mai târziu în filmul sau ‘2001 – O odisee
spațială’ nu a fost văzută până acum niciodată în realitate de un
cosmonaut rus. Cu un an mai târziu, în iulie 1969, Neil Armstrong și
Buzz Aldrin aveau să fotografieze celebrele ‘Clair de Terre’, confirmând
viziunea lui Leonov. Caietul de schițe și uneltele artistului l-au
însoțit și în a doua sa misiune spațială, în 1975, când și-a surprins
colegii de călătorie, sovietici și americani, cu portrete realizate în
condiții de imponderabilitate, la bordul primei stații internaționale
Apollo – Soyuz. Pilot dotat cu curaj și profesionalitate, artist și
astronaut care a trăit premiere istorice, participant la primele
programe de cooperare și promotor al explorării internaționale a
spațiului, Alexei Leonov și-a petrecut ultimele decenii ale vieții
împărtășind amintirile și experiențele trăite de el și pledând pentru
continuarea aventurii omenirii în spațiu.
Nu va fi uitat.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
When Nicolas Winding Refn‘s name appears as a director on the poster, we can be sure that this is a special film, a film that will surprise us, a film that in some respects resembles nothing from what we have seen so far on screens. This is the case with ‘Pusher‘, his feature film debut in 1996, which concluded the northern film festival at our local cinematheque. In this film, as in the others that followed in his career, Refn does not make concessions to viewers and does not try to please. He films in non-commented documentary style, and it does not make our life easy, leaving us, the spectators, to gradually and effortlessly guess the story, the conflicts and the psychological profiles of the characters. His shooting style – with the camera on his shoulder and at the level of the eyes of the characters most of the time – invites us to see the film and get to know the characters as if it were a fragment of our own lives.
The story and the characters seem to be known from many other similar films. A drug dealer gets in trouble with the gangs of organized crime, is called upon to pay his debts, is caught by the police at the wrong moment, and gets into problems that are becoming increasingly critical from day to day over one single week in which the action takes place. The guy (played exceptionally by Kim Bodnia) is a walking catastrophe, a minor ‘bad guy’ that gets in trouble with stronger and worse ‘bad guys’. The only ray of humanity in his life is his connection with a strip-tease dancer (Laura Drasbæk) but there is not much hope in this relationship either. The background of the action are the streets and the bars of the less privileged neighborhoods of Copenhagen, filmed especially at night.
I do not avoid the more difficult films, and I acknowledge that the way the films are made is often more interesting than the story itself. This is the case of ‘Pusher‘, which uses many techniques borrowed from experimental art cinema such as the French New Wave (filming on the streets, direct sound output, mix of amateur and professional actors) to bring to screen a gangster story in the style of American films of the 1970s, but which switches the urban jungle with the less priviledged streets of Copenhagen. Many of the techniques used in the film are in line with the ‘Dogme 95’ manifesto although Refn was not a declared supporter of this current. And yet something does not connect very well and the collage seems a little forced. Nicolas Winding Refn is a director who likes experiments, who surprises and tests his viewers in each film. This was his debut film, and he may have wanted to prove that he is already master of the skills of the profession and creative in it. But the emotion and the human dimension? These are more present in the way the secondary characters are constructed than in the main story. Of his films that I saw, the one I liked the most was ‘Drive‘ where a familiar story (there also) known was superimposed on interesting characters who lived an unusual and unspoken love story. Here, in ‘Pusher‘, there is one single such a moment of emotion, but it passes too quickly. This is probably what I missed watching the movie.
‘The Emigrants‘ (‘Utvandarna‘ in Swedish) directed by Jan Troell was released in 1971 and is based on a series of novels written by Vilhelm Moberg and published between 1949 and 1959. The story takes place one hundred years earlier, sometime in the middle of 19th century. And yet, seen today, this film telling the story of a group of Swedes who emigrated from Europe to the United States because of economic hardships and religious persecutions has a strong resonance in the actuality of the second decade of the 21st century. The migrants putting their lives in danger to cross the high waters following the dreams of freedom and better lives for them and their children may speak different languages and their skins may have a different color today, but seeing this film today reminds that most of us or our ancestors have been once migrants. The images of the columns of men and women in march on land or clustered in fragile boats sailing on dangerous seas look so familiar.
As a historical document ‘The Emigrants‘ is a great film. It shows us a moment of crisis in the history of Sweden and Europe, one of those periods that produced the great human migrations to America in the 19th century. From the point of view of American history it is a film about the Zero Moment of the American dream. There is, of course, a lot of naivety in the image that future immigrants have about the New World. Even the most educated of them owe their knowledge of reading propaganda books, written in order to encourage emigration, which contained many inaccuracies, intentional or not. But precisely this naivety is one of the pillars of the American dream. The road is littered with obstacles and not everyone who starts it reaches the promised shore. The power and quality of the film also lies in the description of the psychology and motivation of those who leave their country and the places where they were born and lived forever to embark on an adventure that seems exceptional today. And again, we cannot help but compare what we see in the film with the psychology and motivations of many of today’s migrants.
The extremely thorough reconstruction of life in 19th-century Swedish villages contributes to the authenticity and credibility of what we see on screen. The film has an exceptional distribution with Max von Sydow and Liv Ullmann in the lead roles. With its over three hours ‘The Emigrants‘ has a format and duration that can be a test for today’s viewers. Those who will respond to the challenge will enjoy a quality film show about an episode of history that resonates in the present.
When the titles of a movie announce that it is ‘inspired by a true story’ I automatically begin to suspect the credibility of what I am about to see. My experience as a film buff has repeatedly demonstrated that the present-day or the historical reality are not guarantees of the artistic authenticity of what we see on screen. Just as fiction literature is different than reportage, feature movies are evaluated on criteria other than documentaries. ‘Den 12. mann‘ (‘The 12th Man‘) is inspired by the historically documented bravery of a hero in the history of World War II, a character with legend status in Norway. We are warned from the beginning that even the most shocking scenes in the film (and there are many that compete in this category) really happened in the year of war 1943 in occupied Norway. However, ‘Den 12. mann‘ aims to be more than just an action movie, and it is precisely here that I think it lacks nuancing and authenticity. Another mistake is also the presentation of the denouement from the beginning, which cancels much of the potential suspense (at least for those less familiar with the history of Norway) of what will follow. This does not mean that there are not enough reasons to consider this movie interesting, especially for amateur viewers of certain genres. But its creators gave up to some of the magic from the start.
The story has two heroes, or rather a hero and a counter-hero. The hero is Jan Baalsrud, a Norwegian officer and intelligence agent, who was the only survivor of a group of 12 soldiers who took part in a failed commando operation in 1943. Trying to find his way back from occupied Norway to neutral Sweden, Baalsrud lived a formidable experience of bravery and survival despite his wounds and the extreme weather conditions in northern Scandinavia. The counter-hero is the German SS officer Kurt Stage, who is kind of synthesis of all the dark features that can be found in the depictions of Nazi officers in films about World War II, from sadism to obsessive precision in executing the most criminal orders. Baalsrud is interpreted by the Norwegian actor Thomas Gullestad who bravely takes on a role of a hero and of a survivor in a genre that has given memorable creations to famous actors such as Tom Hanks and Leonardo DiCaprio. Kurt Stage is played by Jonathan Rhys Meyers, whom I admired in the TV series ‘The Tudors‘. His talent is wasted in this role that requires mostly grimaces and hysteria. From Henry VIII to this schematic role the distance is long and not in the right direction.
https://www.youtube.com/watch?v=OUHcrzReewQ
Like the main characters, the film also has two facets. Dutch director Harald Zwart seems much more familiar and convincing in the action part of the film. Paradoxically, it is precisely the extreme scenes we see in the film that are the most believable, and this is not only because we are assured from the beginning that the facts happened in reality. Zwart is talented in this genre, and is aided by skilled cinematography and editing specialists. However, the film fails to convince as to the motivation of the characters, and the fault is the schematic manner both the positive (Norwegian patriots) and the negative (Nazi occupants) characters are built. This aspect of the film is more like patriotic propaganda of the kind that rarely have a positive effect on the screen. These very obvious differences in approach result in the audience being targeted by this film (apart from the Norwegian home audience) to be made up of action and survival movie lovers, which I don’t think was exactly the producers’ intention.
‘Le Mepris‘ (‘Contempt‘) is an attempt by Jean-Luc Godard to use a ‘state-of-the-art’ format and cinema technology for the year 1963, when the film was made. What does Godard do when he has a screen format and film usually reserved for historical blockbusters or high-adventure action movies and an exceptional cast including Brigitte Bardot at the peak of her sex appeal? He makes a film about people making films and about the conflict between the quality films and the commercial films of the big studios, between cinematography as art and cinematography as business. The pretext is a failed love story, the story of the breakup of a marriage. We obviously have a formula known as ‘film in film’ (even ‘film in film in film’ I could say) but the way it is designed made me wonder which is the outer packaging is and which is the inner packaging. Godard is playing an interesting intellectual game with the spectators, but this game does not necessarily generate emotion.
If the film’s producers intended to create a framework that would highlight Brigitte Bardot, at that time the supreme symbol of beauty in European cinema, I can say from the perspective of the time passed that Godard succeeded. ‘Le Mepris‘ includes some of Bardot‘s famous takes (root also to a few still images) included in any album or montage that brings back to the minds of those who lived the era or present to those who came later the icon of the female goddess of the period . Her acting qualities, as many as she had, were not revealed to me in this film. Is it possible that Godard intended to create a character that wraps the eternal feminine mystery in the most attractive packaging possible? The mystery is complete, and it is all the more shocking because Bardot has as partner Michel Piccoli, who, far from staying in her shadow, succeeds to create in his first role on screen a picturesque and expressive presence. The communication between the two and the sentimental plot that represents at least the pretext if not the substance of the film, however, seemed completely missed.
Godard was probably interested in something else, namely telling a story about the film industry, about people trying to make art, given that those who sign checkbooks are only interested in commercial success (and possibly their beautiful wives). For this he hired the famous director Fritz Lang who plays his own role here, of a great creator of the ’30s who having lived into the’ 60s rides on his own legend and struggles for survival fighting with the materialistic and uneducated film producers. It is a document role that Lang assumes with naturalness and charm. Otherwise, each of the five characters in the film has a different style of acting, which contributes to the impression of a poorly finished collage. Godard is experimenting. The camera suitable for historical panoramas is used for indoor scenes and intimate dialogues. The soundtrack mixes the direct recordings of the ‘nouvelle vague’ with intrusive violin music of the movies of the 40s, and generally the sound of the film has passed a difficult half-century, the dialogues being at times incomprehensible.
The movie in the movie in the movie is a story about the gods of Ancient Greece. To a large extent, ‘Le Mepris‘ was intended to be a story tailored to the image of goddess Brigitte Bardot, but Godard transformed the film into a metaphor of the cinematography of the time and of the relationships between its people. My sensation was similar to that I feel in front of minimalist and cerebral modern art. I understand and respect the author’s intentions, my logic is challenged which is good, but the emotion is missing.
Bruce Willis is one of the famous actors whose names appear in the credits of Edward Norton‘s ‘Motherless Brooklyn‘, the actor who has been a director for over two decades writing this adaptation of a Jonathan Lethem‘s novel that directed and release now on screens. Detective Frank Minna, Willis‘s character, dies about five minutes after the beginning of the film, which is a sign that it is not one of those action films in which he (otherwise an excellent actor) has specialized in the last decades. But Minna leaves behind a mystery to be solved by his employee Lionel Essrog (Edward Norton) and who will immerse him in a complicated plot with ramifications in the political corruption surrounding New York’s city developments, and us, as spectators in one of the most authentic cinematic experiences, a time travel in the American reality of the 50’s.
The talented actor who is Norton was of course fascinated by the role of the detective struck by a nervous illness (Tourette’s syndrome) that produces mechanical tics and involuntary and ‘unconventional’ verbal expressions. His acting performance is remarkable, but there are plenty of other reasons that make ‘Motherless Brooklyn’ one of the most exciting films of a season among the best in the last decade. To say that the world of New York 60 years ago is well reconstructed on screen is too little. Every detail is compelling and natural, so we have the feeling that we are immersed in this world, with its lights and darkness, with racial inequalities and social injustices, with coin phones and with the fog engulfing the bridges connecting Manhattan to the rest of the city, with nightclubs and the ubiquitous smoke of cigarettes. And then the music – the superb soundtrack of the film, the jazz of the mid-20th century, the sound and rhythm of the city with its joys and despairs.
It would be unfair to mention only Norton‘s acting and omit a team of first-hand actors, some famous, others about to become famous. Gugu Mbatha-Raw is an actress I haven’t noticed before and who is launching, I hope, a great career. Bruce Willis appears little, but enough to remind us of how good an actor he can be, and to trigger the whole plot of the movie. Willem Dafoe is amazingly different here, just as amazingly different and very good as in any role he play. The only one who gives a sense of repetition is Alec Baldwin. I understand his motivation on playing negative roles of tycoons or corrupt politicians, but he does it too often in the same tone, thus risking becoming unconvincing. The message that the corruption of politicians and capitalist sharks seems to have remained the same for more than half a century is obvious and does not require explicit overstatement. ‘Motherless Brooklyn‘ is a film that manages to convince through the mastery of reconstruction, the emotion created by the relationships that are established between the characters and the empathy for those different from the norms of the times.
Suntem în noiembrie 2019. Au trecut 37
de ani de la premiera unuia dintre filmele cele mai cunoscute din
istoria genului ‘science fiction’. Este vorba despre ‘Blade Runner’
regizat de Ridley Scott, a cărui premieră a avut loc la 25 iunie 1982.
Acțiunea filmului se petrece într-un viitor distopic care are însă o
dată precisă – noiembrie 2019. Trăim deci timpul lui ‘Blade Runner’ sau,
mai bine zis, unul dintre timpurile lui ‘Blade Runner’, căci urmarea
(‘sequel’) a fost produsă și proiectată pe ecrane în 2017. Unii dintre
pasionații genului și admiratori ai acestui film au marcat evenimentul,
iar ziaristul și scriitorul David Barnett, expert în cultura populară și
colaborator la BBC și The Guardian, i-a dedicat un articol special. Mi
se pare a fi un moment potrivit pentru o comparație între lumea reală a
lui noiembrie 2019 și cea imaginată de scenariștii filmului inspirat de
romanul ‘Visează androizii oi electrice?’ al lui Philip K. Dick, tradus
și publicat în limba română în mai multe ediții, ultima fiind cea a
editurii Nemira din 2017.
Cât de exactă ar trebui să fie predicția viitorului în literatură sau în cinematografia genului al cărui nume are mai multe sinonime printre care și ‘… de anticipație’? Nu cred că există un răspuns decisiv la această întrebare. Unii dintre maeștrii genului au anticipat uimitor de exact multe tehnologii și aplicațiile acestora, cel mai cunoscut exemplu fiind probabil cel al lui Jules Verne: submarinele, elicopterele, televiziunea, videoconferințele, propulsia cu rachete și cu energia luminii sunt prezente în lucrările sale de ficțiune sau de popularizare a științei. Există însă și un alt curent în acest gen, cel care dă frâu liber fanteziei, creează lumi posibile sau imposibile, care sunt îndepărtate de cele în care au trăit sau trăiesc autorii. Lumea viitorului din ‘Blade Runner’ se află undeva la intersecția acestor curente. Găsim multe amănunte tehnice pe care le putem verifica și confirma (sau nu) în filmul realizat în 1982 – câteva le voi menționa în continuare. Talentul și imaginația regizorului Ridley Scott și a colaboratorilor săi a creat un univers cu puternic impact vizual, filmul devenind o referință pentru multe producții care au urmat. Merită, cred, menționat numele directorului artistic, care era David Snyder, și faptul că lista de colaboratori ai departamentului de artă de pe generic include vreo 30 de nume, de la cele ale pictorilor și realizatorilor de machete până la tâmplarii care au executat decorurile. Filmul, să nu uităm, aparține epocii dinaintea efectelor grafice realizate pe calculator. În istoria cinematografiei este considerat una dintre capodoperele vizuale realizate cu metode tradiționale (decoruri, machete etc.) înainte de zorii CGI (Computer-generated Imagery). Ridley Scott a utilizat în schimb, în 1982, metode de control computerizat al mișcărilor camerelor de filmare, perfecționând un set de tehnologii introduse în industria cinematografică în 1977 de Steven Spielberg în ‘Close Encounters of the Third Kind’ (‘Întâlnire de gradul trei’, cum a fost tradus în română).
Să începem cu câteva ratări și previziuni care nu s-au împlinit. Diferența poate cea mai vizibilă dintre noiembrie 2019 așa cum apare în ‘Blade Runner’ și noiembrie 2019 în care ne aflăm noi este absența Internetului. Spre deosebire de noi și contemporanii noștri, eroii filmului lui Ridley Scott nu își petrec ziua cu ochii pe ecranele calculatoarelor sau folosind telefoane mobile ‘inteligente’. Putem să-i blamăm pe scenariști pentru această lipsă de imaginație? Nu prea, căci în 1982 prima versiune a standardului IP care stă la baza comunicațiilor globale era încă în faze experimentale și nu fusese pus pe hârtie, și avea să treacă încă un deceniu până când calculatoarele personale vor fi echipate cu porturi de legătură la rețea. Până și unui vizionar ca Bill Gates îi vor fi necesari mulți ani pentru a introduce Internetul în pachetul de programe al lui Microsoft. Personajele din ‘Blade Runner’ încă citesc ziare tipărite și – oroare! – fumează din greu, precum modelul lor de eroi de ‘film noir’, Humphrey Bogart. Calculatoare personale însă probabil că există în viitorul imaginat de Scott, dovadă că numele ‘Atari’ apare într-una dintre spectaculoasele reclame care populează filmul. Firma Atari, fondată în 1972 în Sunnyvale, California, există și astăzi și este specializată în jocuri electronice. Între numele cunoscute apar în acele reclame și Coca-Cola și Pan Am. Coca-Cola a rămas dominantă pe piața băuturilor răcoritoare, în schimb compania aeriană Pan Am a dat faliment în 1991. Atmosfera cluburilor ‘decadente’ nu pare să fie diferită de cea de astăzi, dar aici probabil că avem de-a face cu un fenomen invers, în care filmul a inspirat realitatea. Multe cluburi de noapte au împrumutat elemente de decor și tematici inspirate de filmele lui Ridley Scott (‘Blade Runner’, dar și ‘Alien’) sau din ‘Star Wars’ al lui George Lukas.
În legătură cu alte dezvoltări tehnologice, creatorii lui ‘Blade Runner’ au fost cam optimiști, dar au prevăzut direcția spre care par să se îndrepte invențiile. Toți cei care văd filmul sunt impresionați de circulația aeriană urbană folosind autovehicule zburătoare cu decolare și tracțiune verticală. În noiembrie 2019 al nostru, aceste mijloace de transport nu au intrat în producție și utilizare curentă, dar prototipurile există, iar testarea și optimizarea acestora este în curs. Unul dintre articolele viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD va fi dedicat progreselor recente ale industriei transporturilor private. Nici robotica nu este încă atât de perfecționată pentru a produce umanoizii sintetici, numiți în film ‘replicanți’, proiectați de puternica Tyrell Corporation în scopul de a fi folosiți ca forță de muncă în coloniile extraterestre. Dar nu suntem nici departe. Testele Voight-Kampff imaginate în filmul lui Ridley Scott pentru a diferenția ființele umane de roboții antropomorfi pe baza diferențelor de reacții la întrebări legate de probleme specific umane nu sunt încă necesare, căci roboții de astăzi sunt diferiți ca formă fizică de ființele umane. Căutarea unei antropomorfii perfecte este încă în curs.
Anticipația funcționează în schimb foarte bine la nivelul analizei sociale. Înfricoșător de bine, am putea spune. ‘Blade Runner’ aprofundează efectele tehnologiei asupra mediului și societății, folosind concepte împrumutate din literatură, simbolism religios, teme dramatice clasice și tehnici de ‘film noir’. Tensiunea dintre trecut, prezent și viitor este reprezentată în viitorul „reamenajat” ilustrat în film, unul care combină tehnologie avansată și strălucitoare în unele locuri, dar decăzută și depășita în alte părți. Teme clasice ale anticipației, cum sunt efectele ingineriei genetice, coexistența sau conflictele între oameni și roboți, sau pericolul cataclismelor ecologice, sunt abordate folosind elemente din dramele grecești clasice, imagini biblice, cum ar fi potopul lui Noe, și surse literare, precum Frankenstein. Lumea distopică din filmul lui Ridley Scott și din ‘sequel’-ul din 2017, regizat de Dennis Villeneuve (despre care am scris și în rubrica CHANGE.WORLD), este dominată de marile corporații globale care tind să controleze nu numai aspectele economice, ci și viețile particulare ale locuitorilor planetei și se află în pragul unei catastrofe ecologice care pare inevitabilă. Am discutat nu de puține ori în ultimii ani despre aspecte asemănătoare din realitatea care ne înconjoară. Similaritățile sunt prea evidente.
Acestea sunt în opinia mea elementele importante care determină calitatea componentei de anticipație dintr-o operă de science-fiction (literatură, film, comics, arte plastice). Autorii pot fi mai mult sau mai puțin exacți într-un detaliu tehnologic sau altul, pot uneori anticipa direcțiile spre care se îndreaptă știința, și pot alteori rata sau omite descoperiri importante. Dacă însă ei reușesc să tragă semnale de alarmă privind direcțiile spre care se îndreaptă omenirea și, mai ales, dacă reușesc să creeze emoție și interes în sufletele și mințile cititorilor sau spectatorilor, scopul este atins, iar rezultatul poate fi măsurat și în succesul la public și impactul operelor lor. ‘Blade Runner’ este una dintre mărcile de succes ale genului.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
