‘Lillian‘, the film by the Austrian director Andreas Horvath was presented last year at Cannes as part of the ‘Quinzaine des realisateurs’ selection and since then it has toured the festivals, even collecting some prizes. Horvath has so far made only documentary films, and ‘Lillian‘ belongs in some respects to this category as well. Better said ‘also’ to this category, as this is an original combination of road movie, historical documentary, video art and feature film. It is a special movie, which is inspired by many other films but also by paintings, a film that does not resemble any other that we have seen, and which offers many reasons to be watched and to debate afterwards.
The starting point is a true story that happened almost a century ago which had as heroine Lillian Alling, a Polish immigrant to America in the 1920s, who, determined to return to her country of origin and not having the money for a steamer ticket, decided to return home on foot. She managed to cross North America between 1926 and 1929, and then her traces were lost. It is not known to this day whether she managed to cross the Bering Strait and reach Russia. The story, quite well known at the time, has already inspired at least one book and one French feature movie. Andreas Horvath took Lillian Alling’s story and brought it to the America of today. This is not a historical reconstruction, he was not interested in the details, for example the heroine’s journey in the film takes place entirely in America (excluding ‘details’ such as the crossing twice of the US-Canada border), while the historical Lillian Alling has travelled the continent largely through Canada. The historical subject becomes a pretext, the film is especially about today’s America.
Lillian (played by Polish video artist Patrycja Planik) is on screen most of the time, but she does not say a word throughout the film. Her communication with the people she encounters is practically non-existent, the young woman survives with small thefts of food and clothes and by sleeping in deserted houses, while most of the people she crosses the road with seem to ignore her. Even when she meets people who help her with compassion, she doesn’t even bother to say ‘thank you’. Filmed without a script, based on real situations and improvisations, using amateur actors selected from the people on the road of an American journey similar to Lillian’s 90 years ago, the film has an air of authenticity, but the ideological bias can be felt. Lillian remains a mystery to the audience, the director does not try to explain her. More important seems to have been for him the strong social commentary, doubled by a political commentary, but these are indirect, suggested. Most of the landscapes he choose are symbols of disintegration – abandoned cities or farms, communities indifferent to anything not related to iclose and immediate reality (such as weather reports), the sub-culture of kitsch events such as the car destroying show, or the protests of American Indians dispossessed of their properties and marginalized on the land that belonged to them. Only religious propaganda banners on the roadside remind of a family morality that is not inclusive to foreigners. The cinematography is excellent, the nature and the reality fragments flow beautifully on the screen, and I think that here and in the excellent actor performance of the Patrycja Planik we can find the principal qualities of this original ‘road movie’.
The action of ‘The Lodge‘ takes place around Christmas, but I do not expect this movie to appear too soon on the television programs during the winter holidays. The film is written and directed by the Austrians Severin Fiala and Veronika Franz who have in their filmography only one more feature film, belonging to the same genre (I haven’t seen that movie yet). Now they crossed the ocean and made their debut there with ‘The Lodge‘, one of the most effective and therefore the most frightening horror films that I have seen lately. Even more. While holiday movies on television tend to be feel-good films, ‘The Lodge‘ is conceived in many ways as a feel-bad movie. Feel Very Bad!
Chalets isolated in the mountains whose connection with the world is cut by heavy snow storms and whose inhabitants have to face nature, their loneliness or each other are a familiar setting for many films of the genre. The script of ‘The Lodge‘ written by the two directors together with Sergio Casci brings in the lodge two children orphaned of their mother in tragic circumstances, and Grace (Riley Keough), whom their father plans to remarry. The relationship between them is under the sign of suicides, that of the mother of the children and those of the members of the religious cult whose leader was Grace’s father. The father intended bringing the three together to give them the opportunity to better know each other and reconcile, but nothing will go according to plan.
‘The Lodge‘ drew a lot of attention at the 2019 Sundance festival, but will be released in North America only now, after one year, in February. I think that it has at least a moderate chance of success. Many of the recipes of the genre films are present and their mixing in a family drama amplifies the tension. The story runs smoothly, the surprises are not lacking, and the atmosphere becomes darker as the white snow accumulates around the lodge. Dream and reality, older and newer traumas, insanity and religious fanaticism mix and are questioned. The ending satisfactorily clarifies everything we’ve seen before, and reopens the discussion of whether the endings of films like this should clarify everything or leave certain details more open to interpretations and discussions. We will not settle this debate here. The cinematography belongs to Thimios Bakatakis, the author of some of Yorgos Lanthimos‘s films, and the fact that the atmosphere resembles that in ‘The Killing of a Sacred Deer‘ is not accidental. I also found Riley Keough‘s acting to be very good in a complicated and very physically and psychologically demanding role.’The Lodge‘ is not a pleasant movie, and those who avoid psychological thrillers and horror films will do well to bypass it. Others will have a chance to see a good movie.
I love comedies in general and parodies in particular, but I’m not a big fan of vampires movies. But what about the parody of a vampires movie? I chose to watch ‘What We Do in the Shadows‘, mainly because the film is written and directed by Taika Waititi – one of the hottest names on the movie market today, the author of ‘Jojo Rabbit‘ – here alongside Jemaine Clement. The two also play two of the roles within the vampire quartet who spend a portion of eternity in a haunted house in the city of Wellington of our days. In fact better said the Wellington of our nights, because the active life of the vampires begins, as we all know, at nightfall, when they can go out without fear to lure and hunt their victims and meet with others creatures of darkness, for example with werewolves. I am not sorry about the time invested, I survived in one piece and with no bites the experience, and also without becoming a vampire or a fan of vampire movies.
The format used by the filmmakers is that of a parody of documentary films, a format sometimes called ‘mockumentary’. A film crew (whose protection is provided by contract) is sent to film kind of a ‘reality show’ that presents ‘around the clock’ the after-death adventures of the New Zealand’s vampire inhabitants. As in any movie or TV show of the genre, there are alternated live footage (most filmed at night, some even in the dark) with biographical notes and off-action comments of the vampire protagonists. The formula, once understood by the spectators, allows for the continuous unfolding of jokes and orgy drunkenness with blood, of the comic and horror sequences, sometimes interleaved, other times combined. A considerable dose of ketchup and other red liquids finds plenty usage throughout the film.
The schema works very well. The effect I think depends on the viewers’ adherence to the parodied genre and the familiarity with the comic characters transferred into the vampire space. I believe that fans of the genre will find many familiar references, and for them the jokes will more easily reach their targets. Viewers who know the team of actors and directors will find familiar characters in new situations. For the less initiated viewers – myself among them – the result is partial. I smiled pretty much all the time and laughed moderately at many moments, but I didn’t roll on the floor with laughs, as at the most successful comedies. Something in the style with which Taika Waititi addresses elements of popular culture is also felt in this film. He does not avoid the kitsch, I can even say that he is looking for it, but under his guidance parody loses any nuances of vulgarity. Unlike in ‘Jojo Rabbit‘, in ‘What We Do in the Shadows‘ fun is more important than the message. And that’s OK. A recent news item names the New Zealand director as the author of a future series in the ‘Star Wars’ cycle. Now I have become curious!
About one third of the works left to posterity by Francisco Goya were portraits. He was one of the most outstanding portraitists in the history of fine arts and many of his works in this genre represent formidable artistic creations and valuable documents about the world in which he lived and about the people of his times. The exhibition ‘Goya: The Portraits’ hosted in 2015 by the National Gallery in London has allowed art lovers to admire a vast but chosen gathering of his portraits throughout his career. Phil Grabsky did not miss the opportunity to make one of his art films from the series ‘Exhibition on Screen’, although this time he reserved only his role as producer, entrusting the script and direction of the documentary filmmaker David Bickerstaff.
Goya had a brilliant career that lasted over half a century of an 82-year life. He was a portraitist and later chief-portraitist of the Spanish Royal House under four different monarchs, he was director of the art academy and responsible for the royal collections. The portraits of the royal families were part of his ‘service duties’ while for the portraits of the nobility he received most of the money to sustain his family, his lifestyle and the freedom to create. Examining his portraits means going through his artistic career in a genre with many strict formal rules, which allows us to appreciate even more today his immense or talent, his creativity and his artistic freedom. In his individual or group portraits, we accompany Goya from the time of his youth, when he learned the book of rules of the official painting of the 18th century, by assimilating the Spanish masters who preceded him, maturing the style and releasing the forms and colors in advance of the impressionists, leading an evolution of the official style that took over the artistic imprint, the pre-expressionist anger and despair during the periods of national and personal crises, and up to the chiseled neo-academicism of the last years spent in France, in self-exile.
https://www.youtube.com/watch?v=jyucb-B0HLY
As usual in the films in the ‘Exhibition on Screen’ series, spectators enjoy an intellectual and visual delight. The comments of the exhibition curators, of art historians and of the experts in Goya’s life and work bring valuable information and unique insights. The filmed works of art, especially those closely examined, offer details that escape even the eyes of visitors at the exhibition or in museums. Bringing Goya’s portraits together in 2015 was an event in art history, which was made accessible too many through the documentary ‘Goya: Visions of Flesh and Blood‘ and will remain available for revisions and revisiting many years from now.
A few days ago I saw ‘1917‘, the film that has a good chance of picking up several Academy Awards in a few weeks. The glory of this film is due to the fact that its director, Sam Mendes, uses the single shot technique to give the feeling of continuity. Of course, we are in 2019 and Mendes‘ single shot is not made in one piece but enjoys a little CGI assistance. It happens that last night I watched at the local cinematheque theater Pier Paolo Pasolini‘s ‘Mamma Roma‘ from 1962. Well, in this film, we are dealing with two monologue scenes with the lead character, lasting for many minutes each, shot using exactly the same technique for scenes that take place in the middle of the night on Rome’s ill-famed streets after World War II. The effect is spectacular and it is certain that Pasolini did not enjoy the help of any computer. These scenes represent only a fraction of the original and expressive cinematographic elements that can be found in this second film written and directed by Pasolini.
There are other scenes and ideas worth watching in ‘Mamma Roma‘. The film begins and ends with two scenes that are inspired by two of the most famous masterpieces of Renaissance religious art – Leonardo Da Vinci’s ‘The Last Supper’ and Andrea Mantegna’s ‘Dead Christ’. The film is also sprinkled with other religious references and quotes, which does not prevent him from having a profound social message, reflecting Pasolini‘s political and intellectual identity which at that time he defined himself as of a ‘Marxist Catholic’. The subject – the story of a prostitute 50 years old who tries to retire from the street job, to rehabilitate herself socially, but first of all to redeem herself morally by saving her adolescent son, neglected until then, from a life of poverty and crime – , and the presence of a strong female character played by one of the great actresses of the Italian post-war film, can place the film in the category of late neo-realism. Technically, however, the shooting style and sound capture demonstrate at many times that Pasolini was looking across the border to France, where the New Wave was approaching its peak.
What remains of this film beyond the documentary and historical value? First, of course, Anna Magnani‘s magnificent acting – an anthology role. Ettore Garofolo is her partner as her teenage son – a great promise that he did not materialize his acting career as this start was enabling. The story may seem melodramatic, a bit linear and too predictable, but the way it is told, the sequences shown on screen and what is left out, have at many times an unexpectedly modern feel. The sound and the image carry the weight of time despite all the reconditioning, but the music has elements that work surprisingly well. ‘Mamma Roma‘ is less mentioned in the articles about Pasolini‘s biography and career, perhaps because it was followed by more shocking works, but I believe that the film has its well deserved place of interest for today’s viewers.
Denys Arcand is known for some memorable films, in which the sparkling dialogue of his characters either intellectuals or belonging to the higher social classes is an important part of the style and of the substance. The hero in ‘La chute de l’empire americain‘ (‘The Fall of the American Empire‘) belongs to the same category – he is a young PhD in philosophy who works as a ‘delivery boy’ for a courier company. His interaction with the world, including with the women in his life, often takes place through dialogues full of precious thoughts and quotes from famous philosophers and writers. The film is kind of a closure to a trilogy started in 1986, with one film made at about each 16 years one from the another. Here our hero accidentally witnesses a burglary ending with gunshots, corpses and two bags full of money in his possession. As we know from other films, a large amount of money left behind and coveted by gangsters can be a problem in life rather than a blessing. This is where this movie begins, this is the pretext of a story that could easily be placed in the category of comic action thrillers, if Arcand had not tried to say something more about the morals and mechanisms of the world we live in.
The movie poster is quite mis-leading. The Statue of Liberty appears on it, but the movie is not about the United States. The story takes place in Montreal and French connoisseurs who have the chance to see the movie in original version can enjoy a copious portion of the delicious ‘Quebecois’ flavor. The directorial approach is also very Canadian, relaxed and detached, and if we want to watch this film as a romantic comedy sprinkled with robberies, scams and gangsters, some mean, some philosophers, we can enjoy ourselves quite well. What contributes to the pleasure is the story that flows fluently and which reserves enough surprises and twists, as well as the charm of the lead actor Alexandre Landry and of his superb partner, Maripier Morin, who is at her first feature film but has all the qualities to become a ‘Bond girl’ of the future.
Denys Arcand however intended to say more with this movie. The social and moral commentary is elegant, but clear. None of his characters is a 100% good guy or good gal – not even the main hero, the stressed economic, social, personal philosopher, the young man deeply involved in charity actions who never forgets to sneak a few pennies into the beggars’ hands. Neither are the policemen, nor the gangsters, nor of course the tax advisers. Is our society (Canadian, American, or from any corner of the capitalist world) far too corrupt for even the most honest citizen of the planet not to have to resort to lesser or greater crimes to achieve happiness? Does the noble purpose (helping those in need) excuse the (criminal) means? Is it really acceptable to steal from thieves, as the saying, probably valid in many languages of the earth, goes? Denys Arcand seems to have an opinion, but for the viewers these just questions, maybe the beginning of a discussion. Not even the images of the oppressed in life screened before the credits cannot, I believe, convince all the spectators of this film of the seemingly anti-moral thesis of the director. Or maybe, as the main character explained in one of his uninvited dissertations, what ultimately matters is what the heart tells us, not what the intellect dictates. The less we take it seriously, the more we can enjoy this movie.
Am văzut cu câteva zile în urmă filmul ‘Jojo Rabbit’ realizat de regizorul născut în Nouă Zeelandă, Taila Waititi Cohen. Este vorba despre o poveste de maturizare forțată și accelerată a unui copil crescut în Germania Reich-ului, îndoctrinat în școlile naziste, al cărui prieten imaginar nu este altul decât … Adolf Hitler. Trezirea la realitate a eroului este declanșată de întâlnirea cu o fată evreică adăpostită de mama sa în casă lor în ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial. Filmul a redeschis o controversă care se aprinde de fiecare dată când Holocaustul și tragediile celui de-al doilea război mondial sunt abordate în registre diferite de cel al cercetării istorice sau al evocărilor sobre. O astfel de discuție ar putea fi purtată și în jurul romanului ‘Deborah’ al lui Cătălin Mihuleac, recent apărut în colecția ‘scriitori români contemporani’ a editurii Humanitas, cu o frumoasă coperta desenată de Angela Rotaru. Este a treia carte dintr-un ciclu fără pretenții de continuitate cu excepția tematicii, în care scriitorul ieșean se ocupă de relațiile dintre români și evrei în România interbelică și de tragediile Holocaustului petrecute (și) pe teritoriile aflate sub administrație românească în timpul celui de-al doilea război mondial. Neobișnuită în cazul acestei cărți este combinația de genuri literare – o saga istorică întinzându-se pe parcursul a aproape un secol, combinând satira și parodia cu literatura erotică fără perdea, aproape de pragul pornografiei.
În
literatură română este vorba despre o premieră, nicicând Holocaustul sau al
doilea război mondial nu au fost abordate într-un asemenea amestec de genuri și
stiluri. Desigur, punând la o parte tematica, premizele există în istoria
literaturii române și sunt bine fundamentate. Satira politică, de moravuri și
de caractere are o ilustră tradiție, creată de Caragiale și continuată de
Urmuz, Ionesco, Arghezi și până la Ion Băieșu sau Dan Lungu. Erotica în
literatură română pleacă de la Creangă, se continuă în prozele interbelice ale
lui Gib Mihăescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade pentru a ajunge în
contemporaneitate să fie prezentă mai mult sau mai puțin dominant în cărțile
lui Nicrolae Breban, Dan Alexe sau Cristina Nemerovschi. Combinația acestora
într-un roman atât de încărcat cu teme explozive nu cred însă că a fost
încercată. ‘Deborah’ îmi întărește opinia că astfel de abordări neconvenționale
pot funcționa cu efect literar și impact emoțional in rândul cititorilor.
1926 este anul declanșării
conflictului din ‘Deborah’. Cartea are trei personaje principale, care aparțin
celor două lumi, două universuri paralele care sălășuiesc în România acelor
ani. Pe de-o parte populația evreiască, bine reprezentată în satele și târgurile
Bucovinei unde se petrece o mare parte din acțiune, compusă din meșteșugari,
medici, farmaciști, rabini, comercianți sau intelectuali, populație care abia
își câștigase drepturile politice, pentru prima dată în istoria României, odată
cu adoptarea Constituției din 1923. De cealaltă parte o secțiune a populației
românești orbită de propaganda naționalistă amplificată după momentul 1918,
generată de o minoritate extremistă a intelectualității, care continuă o
‘tradiție’ de antisemitism rău-pornită odată cu apariția primilor evrei în
țările românești cu secole în urmă. Cele două universuri par să existe în
paralel, și prima parte a cărții chiar este construită din fire de acțiune
paralele, care se întâlnesc doar ocazional, și asta în momente de conflict.
Abia spre mijlocul narațiunii firele se întâlnesc în locul devenit simbol al
răului în istoria României și mi ales a evreilor săi – Transnistria. În 1926
însă, fetița evreică cu părul roșcat, pe nume Deborah (de ce oare ‘h’ final? nu
se obișnuia la evreii moldoveni) abia se năștea în familia din Câmpulung
Moldovenesc a tinichigiului Max Mătăsaru.
În celălalt univers, tot în 1926, Aurel Leon, fiu de țăran din Cucuteni,
ieșit dintr-o familie cu 12 băieți, intră la liceul unde era profesor de
istorie Emilian Diaconescu, un dascăl îmbătat de licorile naționalismului, care
nu scapă nicio ocazie de a-și batjocori și discrimina elevii evrei. Un incident
petrecut la examenele de bacaulareat din Cernăuți avea să-l aducă în centrul
atenției naționaliștilor extremiști și să-i propulseze cariera politică și
universitară, devenind în scurt timp expert in problemele Transnistriei.
Leon
și Deborah se maturizează în paralel. Leon începe prin furtișaguri din
buzunarele colegilor evrei, și continuă prin a asimila otrava antisemită a
profesorului Diaconescu, dar și a dobândi o fascinație până la asimilare față
de lumea evreiască. Va deveni agent informator sub acoperire în toate
regimurile politice care s-au succedat în România din anii ’30 până în anii
’90. Va fi considerat creștin și evreu, îi va servi și-i va trăda pe toți.
Deborah în schimb își trăiește copilăria și începutul adolescenței în epoca
interbelică, oarecum ferită de conflictele din jur.
‘Până de curând, nu simțise
ponoasele de a fi evreică. Se sărutase la ceaiuri, și cu evrei, și cu creștini,
sărutul având aceeași etapizare și același gust. Întăritura pe care o simțise
la dans în pantalonii creștinilor era soră cu aia iudaică, iar băltuța ei
instantanee din chiloți era la fel ca a Zenaidei, prietena ei creștină.
Și atunci? Doar sărbătorile
difereau între religii, dar și pe ele buna vecinătate le nivela. Ce mi-e
Paștele, ce mi-e Pesahul? Curtea lor era o mică Europă unită, adăpostind
lipoveni, ucrainieni și-un cizmar neamț, Herr Kurt Gross. Mica Europa umblă la
aceeași toaletă și se ștergea cu aceleași ziare: și cu jidănitul Adevărul, și
cu neaoșul Neamul Românesc.’ (pag. 93)
Transnistria va fi școala ei de
maturizare – o maturizare rapidă și violentă. Transnistria unde, pentru Deborah
…
‘Sexul nu mai era joacă
romantică, sport pentru otelirea trupului sau calmant pentru nervi. Sexul
însemna supraviețuire. O mișcare nechibzuită din bazin putea atrage culminarea
pripită și moartea pasiunii. Iar moartea pasiunii ar fi însemnat și moartea
ei.’ (pag.
171)
Capitolul dedicat perioadei
1942-1944 și Transnistriei este un amestec de satiră crudă și de violență cum
nu îmi amintesc să fi citit în altă parte. Studiile istorice și memoriile
supraviețuitorilor includ multe statistici sau detalii cutremurătoare, dar aici
se adaugă forța prozei de ficțiune și personajele bine construite pentru
confruntarea cu acest moment de fractură a istoriei. Fără a abandona farsa și
sarcasmul, Cătălin Mihuleac ne atrage în vârtejul de cruzime și suferință al
situațiilor cu care se confruntă eroii cărții.
‘Copiii dormeau, vegheați de
adulții și bătrânii neatinși de frecvențele somnului. Ca într-un film de
groază, unde compatibilitatea dintre regizor și spectator se decidea în primul
minut de vizionare, în deportare supraviețuirea se decidea în primul kilometru
străbătut cu trenul și-n prima noapte petrecută în șoproane. Doar dacă treceai
de acești stâlpi de marcaj, puteai emite speranțe.’ (pag. 138)
‘Era cruzimea supremă. Îți
răposau sora, bunicii, părinții, celelalte rude și prietenii. Urmai tu, pentru
a-i lăsa și pe alții să moară puțin din moartea ta.
Dacă la Belzec, Auschwitz sau
Mauthausen execuția se făcea mai brutal dar mai sincer, în Transnistria era de
o rară ipocrizie. Nu se numea “condamnare la moarte”, ci
“strămutarea populației evreiești”. Nu se foloseau gloanțe, că erau
scumpe. Treaba de jos o făceau gândacii foamei, păduchii tifosului și alți
preludiatori ai molimelor.
Mai remarcase că-n spațiul
vrăjmaș dintre Nistru și Bug nu se murea simplu. Unii crăpau, alții o mierleau,
dădeau colțul ori se duceau dracului … Însă cei mai mulți se prăpădeau, ca și
când Transnistria ar fi fost un lighean uriaș, iar ei niște pastile care-și
dizolvau amară efervescență până la ultima particulă.’ (pag. 190)
Dacă Deborah va ieși din experiența
Transnistriei maturizată și conștientă de puterea frumuseții și iscusința în
ale sexului, Aurel Leon, trimis ‘sub acoperire’ între evreii deportați, se va
apropia de aceștia jucându-și în mod oportunist cărțile între cele două tabere.
‘ … a intrat în
Transnistria creștin și a ieșit evreu, fiind ajutat de autoritățile române,
care i-au încredințat misiuni secrete și au uitat apoi complet de el. Iar dacă
valoarea umană a creștinului Leon n-a sărit vreodată de genunchiul broaștei,
calitatea lui de fiu al lui Israel a fost deseori apreciată.’ (pag. 191)
Capitolele
următoare descriind destinele eroilor în perioada comunimului și cea de după
1989 par oarecum mai reduse în dramatism. Roata istoriei se întorsese, și este
rândul lui Emilian Diaconescu să-și piardă statutul social și să sufere, la
bătrânețe, gustul amar al închisorilor comuniste. Sfârșitul secolului aproprie
sfârșitul vieții celor doi bărbați, și o reabilitare de prestigii despre a
cărei justificare este lăsat cititorul să judece. Leon și Diaconescu au parte
de presă bună după 1990, naționalismul revine la modă, este drept cu componenta
antisemită atenuată sau camuflată cu grijă. Un conflict final, alegoric și
fantastic între cei doi, mentor și ucenic, aliați și denuntatori unul
celuilalt, reprezintă un deliciu pe care îl rezervă autorul cititorilor
răbdători, și nu voi dezvălui mai mult pentru a nu strica surpriza. Deborah își
va urma propria ascensiune, profesională și politică, devenind o protejată a
sistemului, nu înainte însă de a furniza servicii speciale dictatorului
Gheorghiu-Dej. Portretele sarcastice ale celor doi cruzi dictatori ai istoriei
românești a secolului 20 (Antonescu și Dej) reprezintă de altfel un alt punct
forte al cărții.
Nu
este ușoară abordarea subiectului relațiilor dintre români și minoritatea
evreiască în decursul secolului 20, incluzând perioada de oroare a
Holocaustului. Cătălin Mihuleac abordează cu aplomb subiectul pe care îl
numește undeva în carte ‘uns cu holeră și
ciumă românească, timp de cinci decenii cât cinci secole.’ Rezultatul este curajos și original, dar
trebuie privit în context. Este vorba despre ficțiune inspirată din realitatea
istorică și nu despre un studiu științific. Adevăruri ascunse sub preșurile
propagandei și ale falselor istorii oficiale, în speranța că praful uitării
definitive se va așterne pe ele, se cer spuse răspicat, și uneori exagerat.
Mihuleac dă uneori senzația că exagerează abordând maniheist unele conflicte,
sau plasându-și personajele în categorii stereotipe. Dar adevărurile se cer
spuse, și includerea lor într-o ficțiune captivantă cum este această carte
reprezintă o virtute mai degrabă decât un defect:
‘Avea dreptate Leon când le lua apărarea evreilor în
fața istoricului Diaconescu. În România, generau afaceri într-un chip atât de
natural, încât, pe nesimțite, ei înșiși au devenit afacere pentru alții.
Ridicau fabrici și înființau bănci, doar pentru ca, într-o zi, să le fie
confiscate. Iar când se ivea o nouă ocazie, le mai ridicau și le mai înființau
odată.’ (pag.
108)
Două
aspecte totuși mi-au lipsit din carte. Nu este menționat deloc, nici măcar în
treacăt, pogromul de la Iași. Cătălin Mihuleac s-a ocupat pe larg de acest
eveniment în romanul ‘America de după pogrom’ care deschide ciclul, dar totuși,
pare ciudată omisia totală aici, mai ales că două dintre personajele principale
ale cărții – Diaconescu și Leon – se aflau în Iași în preajma izbucnirii
războiului. Lipsește de asemenea cu
desăvârșire orice referire la emigrația evreiască spre Israel, care a fost
masivă în perioada comunistă, când peste 90% din populația care a supraviețuit
Transnistriei și Holocaustului a luat drumul spre patria evreiască renăscută.
În fapt, și Deborah și doctorul Nelu Marcovici aparțin unei minorități reduse
din minoritate, care a preferat să rămână în România reușind să-și construiască
niște cariere profesionale bazate pe nu puține compromisuri. Nu pare plauzibil
ca gândurile emigrării să-i fi ocolit. În multe cazuri, citind proză
contemporană, am senzația că autorii ar fi putut să renunțe cu ușurință la
câteva zeci de pagini de balast. În cazul romanului ‘Deborah’ am avut exact
senzația inversă, câteva zeci de pagini în plus, mai ales în capitolele dinspre
finalul cărții ar fi dat ocazia abordării unor aspecte uitate sau menționate in
grabă și a unei caracterizări mai profunde a evoluției personajelor.
Capitolul final și Epilogul lărgesc
perspectiva și introduc un al patrulea personaj cheie, povestitorul, alter ego
al autorului, angajat ca ‘gigolo de conversație’ în ultimul an de viață al
Deborei, executor al unui testament moral, și receptor al poveștilor niciodată
rostite, povești îngropate în sertarele coșmarurilor, așa cum s-a întâmplat și
în realitate cu mulți dintre supraviețuitorii Holocaustului. Satira și
sarcasmul care nu lipsesc aproape din nicio pagină a cărții sunt aici
amplificate de o dimensiune fantastică, poate o indicație a direcțiilor
viitoare de evoluție ale prozatorului Cătălin Mihuleac. Fantasticul și adevărul
istoric, coșmarul și grotescul merg umăr la umăr în această nouă și deosebită
carte a unuia dintre cei mai talentați scriitori români de astăzi.
Există
calculatoare și super-calculatoare. ‘Computers’ și ‘supercomputers’.
Definiția super-calculatoarelor este relativ simplă și destul de
trivială. Super-calculatoarele sunt calculatoare cu performanțe mult
superioare celorlalte calculatoare (celor de uz general). Prin
performanțe se înțelege, în general, puterea de calcul măsurată în
operații pe secundă, deși vom vedea în continuare că și alți factori pot
influența ‘performanțele’. În articolul de astăzi al rubricii
CHANGE.WORLD, voi trece în revistă câteva știri ‘fierbinți’ din acest
domeniu, aflat mai puțin în atenția presei, dar care are o importanță
semnificativă în progresul cunoașterii și reprezintă infrastructura
altor discipline ale științei și tehnologiei.
Nu este probabil o surpriză faptul
că și în domeniul super-calculatoarelor are loc o competiție acerbă
între Statele Unite și China. Un clasament al celor 500 cele mai
puternice super-calculatoare aflate în exploatare în lume la începutul
anului 2019 arată că aproape jumătate (219) se află în China, în timp ce
Statele Unite se află pe locul 2 cu 116 super-calculatoare. Japonia se
clasează pe un distant loc 3. În ceea ce privește puterea de calcul
instalată, americanii îi depășesc net pe chinezi. Motivul?
Super-calculatoarele lor sunt mult mai performante. În clasamentul
primelor 10 super-calculatoare, în ordinea performanțelor, apar 7
super-calculatoare americane, 2 din China (locurile 3 și 4) și unul din
Japonia. Super-calculatorul cel mai performant din lume este considerat
în prezent a fi modelul Summit construit de IBM instalat de
Departamentul Energiei al guvernului american. Puterea maximă de calcul
măsurată efectiv a acestuia este de 148,600 teraflops (unitate de măsură
pentru performanțele supra-calculatoarelor, 1 teraflop = 1 milion de
milioane de operații cu virgulă mobilă pe secundă). Apropo, toate aceste
date trebuie evaluate cu precauție, căci informații sau detalii despre
unele instalații de super-calculatoare cu aplicații strategice s-ar
putea să nu fie făcute publice.
Super-calculatoarele despre care vorbim
arată cam așa cum sunt reprezentate în filmele de science-fiction.
Nenumărate dulapuri imense, interconectate între ele și plasate în
camere care necesită răcire permanentă. Ocupă mult loc și sunt
energofage. Numărul mare de piese componente și legăturile între ele
(necesare datorită faptului că modul lor de funcționare este calculul
concurent sau în paralel) le reduc fiabilitatea. Aici intervine aspectul
tehnologic. În definitiv puterea de calcul și memoria a ceea ce era
considerat un super-calculator acum o jumătate de secol, de exemplu
sistemele de calcul care au participat la programul Apollo, poate fi
astăzi egalată de performanțele unui telefon mobil. Miniaturizarea va
continua, dar super-calculatoarele viitorului nu se vor baza numai pe
progresele hardware. Oamenii de știință au imaginat deja noi tipuri de
calculatoare, bazate pe principii diferite de logică binară a
calculatoarelor clasice, bazate pe ‘biți’ care au două stări precise –
zero și unu. În luna septembrie, compania Google a ajuns pe prima pagină
a ziarelor din întreaga lume, anunțând o realizare excepțională –
primul prototip al unui calculator cuantic, capabil să execute în trei
minute un tip de operațiuni specifice pentru care cel mai puternic
super-calculator de astăzi ar trebui să lucreze 10 mii de ani. Aceste
calculatoare folosesc fenomene ale fizicii cuantice care se bazează pe
trei principii revoluționare: folosirea unei logici nebinare, care
înlocuiește ‘biții’ cu ‘qubiți’ sau biți cuantici care permit aproape
zece milioane de stări intermediare între zero și unu; legăturile între
qubiți, similare celor dintre particulele elementare, pot fi create cu o
viteză mult superioară circulației electronilor în calculatoarele
clasice; algoritmii se bazează nu pe logică recursivă, ci pe un sistem
de probare a tuturor soluțiilor posibile ale unei probleme, plecând de
la premiza că orice problema finită poate avea orice soluție finită, și
soluția (unică sau nu) poate fi găsită prin testare.
Trebuie menționat că anunțul făcut de Google a fost întâmpinat, încă din primul moment, de comentarii sceptice și contra-anunțuri ale firmelor concurente. IBM a replicat că prototipurile sale de super-computere au ajuns aproape la aceleași performanțe ca cele anunțate de Google, însă măsurătorile lor sunt mult mai riguroase. Experții în hardware au comentat faptul că mașinile cuantice operaționale au nevoie de sisteme de răcire la temperaturi apropriate de zero absolut, ceea ce este greu realizabil și extrem de energofag pe suprafața Pământului. S-ar putea ca lansarea și operarea super-calculatoarelor în spațiul cosmic să fie o soluție în viitor, dar în asemenea condiții și performanțele super-calculatoarelor binare sunt amplificate cu multe ordine de mărime. Răspunsul cel mai documentat a fost cel dat de Intel și Microsoft care, la 23 octombrie, într-un articol postat on-line pe arXiv, un site public moderat de Universitatea Cornell, susțin că metoda ‘circuit sampling’, folosită în testele și măsurătorile lui Google, este problematică, iar rezultatele anunțate de aceștia nu au fost măsurate exact sau calculate deterministic, ci extrapolate pornind de la performanțele unui dispozitiv simplu. Prototipul lui Google are 53 qubiți, cele ale concurenților mai puțin de 100. Pentru a atinge performanțele anunțate cu un nivel de încredere corespunzător este nevoie de calculatoare cuantice de la 100 de mii de qubiți în sus. Nu aș exclude posibilitatea construirii acestora în viitor, dar sigur nu în actuala generație și cu tehnologiile pe care le cunoaștem astăzi. Mai există o problemă: super-calculatoarele cuantice nu sunt eficiente pentru a rezolva orice problemă, ci pentru anumite tipuri de operații – de exemplu, unele categorii de criptografie sau predicții în evoluția piețelor financiare. În multe alte aplicații, super-calculatoarele binare vor continua să fie mai eficiente.
Să ne întoarcem atunci la miniaturizare.
Care este astăzi stadiul cel mai avansat al miniaturizării în domeniul
super-calculatoarelor binare? Răspunsul îl putem găsi într-o serie de
anunțuri făcute în luna noiembrie 2019 de către firma californiană
Cerebras, care folosește tehnologia numită wafer-scale engine (WSE),
aparținând firmei taiwaneze TSMC. WSE sunt practic super-computere pe un
‘chip,’ dar ‘chipul’ acesta este mult mai mare decât micro-circuitele
obișnuite, așa încât un nume mai corect ar fi super-computere pe un
‘wafer’ – adică placa de material semiconductor din care, în mod
obișnuit, sunt decupate sute sau mii de circuite. De data aceasta,
plăcile rămân compacte, iar unitățile de calcul sunt interconectate
între ele. Sunt astfel evitate problemele legate de fiabilitatea
conexiunilor, iar suprafețele circuitelor sunt reduse cu câteva ordine
de mărime. Desigur, erori pot apare și în procesele tehnologice de
fabricare a semiconductoarelor, dar firma taiwaneză declară că
stăpânește procesele tehnologice și că poate detecta și remedia automat
cele 100 până la 200 de defecte posibile pe un WSE cu o capacitate de
mai mult de un trilion de tranzistori. Pentru comparație, un ‘chip’ din
super-calculatoarele de astăzi are cam de 1000 de ori mai puțini
tranzistori, adică ‘doar’ câteva miliarde. Primul supercalculator produs
de firma Cerebras, numit CS-1 a fost livrat și pus în funcțiune la
laboratoarele Argonne ale aceluiași Departament al Energiei, care
folosește și modelul Summit al lui IBM. Să comparăm însă dimensiunile:
Summit cântărește 340 de tone și ocupă o suprafață de 520 de metri
pătrați, în timp ce CS-1 cântărește în jur de 250 kg și are mărimea unui
frigider. Consumul de electricitate al lui CS-1 este de 15-20 kW, în
timp ce Summit consumă de 1000 de ori mai mult. Software-ul pe care îl
folosește CS-1 include un sistem de operare optimizat pentru operații de
algebră liniară, infrastructura matematică a mașinilor cu capacitate de
auto-învățare, una dintre ramurile cele mai importante ale Inteligenței
Artificiale.
Performanțele super-calculatoarelor sunt bazate nu numai pe capacitățile de calcul, ci și pe viteza de acces și volumul de memorie care poate fi accesat. Tehnologiile convenționale beneficiază de toate avantajele miniaturizării, dar la orizont a apărut un nou suport de memorie care provine dintr-o sursă mai puțin așteptată – ADN-ul, tehnologia de păstrare a informației a materiei vii. 215 petabytes adică 215 milioane de Gbytes de informație pot fi păstrați într-un singur gram de ADN, ceea ce ar reprezenta o capacitate de păstrare a memoriei de 10 milioane de ori mai mare decât a celor mai moderne discuri de memorie existente în prezent. În plus, acest mediu de memorare este extrem de robust, informații vechi de 700 de mii de ani fiind recuperate din oase de animale preistorice. Pentru asta trebuie însă să învățăm să ‘scriem’ folosind ‘alfabetul’ ADN, care are și avantajul că este format din ‘litere compuse’ care conțin mai mulți biți de informație. Progresele ingineriei genetice permit astăzi citirea acestui alfabet, însă tehnologiile de scriere se află în faze incipiente de cercetare și proiectare. Editarea genetică este astăzi limitată la porțiuni reduse din secvențele genomului uman. Un dispozitiv care, plecând de la o imprimantă 3D, ar fi capabil să creeze secvențe ADN în materia vie, care să înmagazineze informație la cerere, există încă doar în articolele publicate în ultimul an în revistele științifice de companii start-up și de institute academice de cercetare. Posibilitatea multiplicării programate a secvențelor ADN are și implicații etice pe care le-am discutat într-un articol precedent, acum câteva săptămâni. Este evident însă că această ramură, ca și întregul domeniu al super-calculatoarelor viitorului, începe treptat să treacă din spațiul literaturii science-fiction în cel al literaturii științifice și al actualității.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The maturity of a film school is measured not only by masterpieces or films awarded with gold at major festivals, but also by ‘average’ movies, belonging to popular genres or film niches. If this criterion is correct, then we can consider Corneliu Porumboiu‘s ‘La Gomera‘ (English title is ‘The Whistlers‘) as one of these maturity films. Porumboiu is one of the best-known directors of the ‘new wave’ of Romanian cinema, which has captured the attention of audiences and festival juries a decade and a half ago, initially based on a minimalist approach to the present time and the near past. His films made over the last 14 years are characterized by a variety of styles, genres and themes. Very difficult to predict what the next Corneliu Porumboiu film will look like. With ‘La Gomera‘ the Romanian director walks resolutely in the ‘film noir’ area writing and making a mafia-themed thriller that manages to capture and keep the viewers’ attention by giving them a story that is at the same time original and respectful of all the fundamental rules of the genre.
The story of the film describes a very plausible encounter between the world of gangsters in Western Europe and the relatively new categories of criminals and corrupt lawmakers acquired from the Eastern Europe after the Iron Curtain fell. The hero of the film is Cristi (played by Vlad Ivanov), a corrupt Romanian policeman who gets into deep trouble in a drug trafficking and money laundering business with international implications. The maneuvers of the underground world of criminals bring him to a Canary island where he will be forced to learn the whistling language of the locals to communicate in a coded manner, protected by the electronic interceptions of his pursuers. The original combination of action plans gives Porumboiu the opportunity to suggest to the viewers thoughts about our world super-supervised electronically and deprived of privacy, about the relationship between tradition and modernity, between modern and archaic communication languages.
All these are added atop a classic ‘film noir’ structure in which the bad guys face the very bad guys, and where the inevitable love story adds to the suspense. There is a lot of blood flowing and plenty of bullets are shot to satisfy genre addicts, but what remains in memory is the consistent, elegant style, full of shadows and sombre colors, backed by an exceptional soundtrack, as well as the professional acting of the entire team of actors. Vlad Ivanov, one of the best theater and film actors of the moment in Romania, consolidates with each new role in films made abroad his stature of international star. He is surounded three actresses who have the opportunity to perform three significant and very well-sketched feminine roles: Catrinel Marlon as the girlfriend, Rodica Lazar as the boss, and Julieta Szönyi as the mother. The story flows well, the motivations of the characters become gradually clear and there are also humorous notes, including quotes from masters and colleagues, directors of suspense movies. ‘La Gomera‘ is a film that can satisfy different categories of viewers. Unfortunately the distribution is kind of discrete, in the cinema hall where I saw the film yesterday we were just four spectators (two couples). I can only hope that the popularity of this movie will increase over time, as I believe it deserves.
I’m afraid that I saw yesterday the movie that will win the Academy Award for Best Movie this season. I wrote that ‘I’m afraid’ because ‘1917‘ directed by Sam Mendes is an extremely technically ingenious film, impressive in cinematography, and belongs to one of the thematic categories loved by the members of the Academy. I could not help but be impressed by the visual aspects of this film. But I didn’t feel any emotion, no special interest and no intellectual challenge when watching the movie. In a season blessed with many interesting, original and exciting films, ‘1917‘ risks to steal the show and the big prizes – Best Director and Best Film – as it already happened at the Golden Globes. If it happens at the Academy Awards, in my opinion, it will be a shame.
The story is between simple and simplistic. Two English corporals from the First World War trenches are sent on an almost suicidal mission to communicate to an isolated division the order of cancellation of an attack that would have attracted 1600 British soldiers in a tactical trap set up by the German enemies. The lines of communication had been cut, and the English generals had not thought of using aviation (already existing, as will be seen) to convey the message, because otherwise the story of the film would not have had any pretext. The film describes the race against time and death of the two soldiers, in the fields of fire, mud and death of the war.
I used the verb ‘to describe’ but what happens is that the spectators are close witnesses of almost everything that happens during the two hours of action, and the merit is the technical ability to use the long frames (although not really one shot as sometimes advertized) and the close camera perspective. The most appropriate term can be borrowed from the field of virtual reality and it is ‘immersive experience’. ‘1917‘ represents a formidable immersive and cinematic experience, succeeding in introducing its viewers to the nightmares of the war trenches. However, the action is simplistic as in a trivial action movie, the characters are one-dimensional and stereotypes are not avoided, and even the presence of well-known actors in the role of the commanders who send soldiers in the risky mission fails to elevate the film to a human dimension. The comparison with the great war and anti-war films related to ww1 makes no sense. Perhaps also due to the technological promotion of the film, the viewers are prepared to watch the movements of the camera and forget (or have not many reasons) to feel emotion. I think that ‘1917‘ deserves the Academy Award for cinematography that it will get. But I’m afraid he’ll get a lot more.
