‘Garde a vue‘, made in 1981, brings together on screen two of the super-stars of French cinema from the ’60s and’ 70s, each of them in one of their last films, although neither their age nor their artistic form indicates anything about the close endings. Romy Schneider was in her penultimate film, she would die a year later, at only 43, with a heart weakened by illness and by the various excesses of her short but intense life. Lino Ventura was 62 years old when ‘Garde a vue‘ was filmed, he would make six more films (including a formidable Jean Valjean in ‘Les Misérables‘) but he would also leave this world relatively quickly, in 1987. The film’s director, Claude Miller was not very young, but this was only his third movie. But what a movie! ‘Garde a vue‘ describes a few hours of interrogation in a police station, but the seemingly trivial investigation and confrontation between the police and the suspect develops into a subtle game of forces and a gradual revelation of layers of reality that do not necessarily lead to the knowledge of the truth.
The formula is classic. Inspector Antoine Gallien (Lino Ventura), apparently a conscientious bureaucrat of the police, proves to be intelligent and able to use any means to obtain the confession of the main suspect in the rape and the murder of two eight-year-old girls. Lawyer Martinaud (Michel Serrault), rich and arrogant, seems to the audience the perfect suspect, not only because of social class differences but especially because he gets into trouble with a tangle of lies that seem to aim not so much to prove that he is innocent, but rather to defend a moral reputation that erodes as the investigation progresses. And if summoning the suspect on New Year’s Eve is not enough, the police will use two more means of pressure – the judicial procedure called ‘garde a vue’ which allows the suspect to be detained for questioning without the presence of a lawyer, and the testimony of Martinaud’s wife (Romy Schneider) whose relationship with her husband has been marked by trauma since the beginning of the marriage.
https://www.youtube.com/watch?v=efjPF24G3Yg
The screenplay (which adapts a novel ‘serie noire’ by American writer John Wainwright and moves it into the French police and judicial reality) manages in an extremely subtle way to make us advance in the knowledge of the psychology of the characters and highlights the relativity of the notions of truth and justice. The crimes that Martinaud is suspected of are horrible and would justify almost any method of finding out the truth. But is what we see and what we hear the truth? Not even at the end of the movie can we be 100% sure of that. Moral judgments are not equivalent to judicial reality. What we see on the screen is a version, but we will never know for sure what happened. Confession does not necessarily mean guilt either. Ventura and Schneider’s acting performances are remarkable, but the most intense creation belongs to Michel Serrault, who embodies a character who tragically breaks apart in front of our eyes. The dialogues and situations have consistency and credibility, and this drama, which takes place mostly in a police investigation room, manages to involve us far beyond the experience of a routine crime drama.
‘The Atlantic’ este unul dintre puținele periodice tipărite la care mai sunt încă abonat. Revista americană împreună cu platforma sa internetică reprezintă continuarea uneia dintre cele mai remarcabile tradiții din presa americană, revista ‘The Atlantic Monthly’ fondată în 1857, la Boston, publicație la care au contribuit de-a lungul timpului cu articole, eseuri, literatură, mulți dintre cei mai cunoscuți scriitori și jurnaliști ai Americii. Printre temele principale abordate de-a lungul istoriei de redacțiile succesive ale mensualului s-au aflat abolirea sclaviei, egalitatea în drepturi civile, politica externă și locul Americii în lume, dezvoltarea noilor tehnologii și impactul lor asupra societății. Orientarea generală a publicației în ultimele decenii este liberală. Există o echipă de redactori și un nucleu de colaboratori permanenți, editor șef fiind, din 2016, reputatul ziarist Jeffrey Goldberg (n. 1965). Diferențele de opinii există și ele sunt reflectate în multe dintre articolele din ‘The Atlantic’, în buna tradiție a dezbaterilor de presă democratice. În general, publicația este deschisă dezvoltărilor tehnologiei, un număr din cele zece care apar în fiecare an fiind dedicat invențiilor și inventatorilor. Comentariile și punctele de vedere sunt totdeauna interesante și de multe ori diverse. Un exemplu bun l-am găsit în numărul dublu de la începutul acestui an 2020, în care doi dintre colaboratorii permanenți ai revistei au scris articole care prezintă din perspective complet diferite era Internetului în care omenirea a intrat în ultimele trei decenii. Mi se pare o ocazie bună de a prezenta aceste puncte de vedere cititorilor rubricii CHANGE.WORLD și de a deschide o dezbatere pe tema ‘A fost sau nu a fost’ … o revoluție?
Primul articol (în ordinea paginației) este semnat de Derek Thompson care este ‘staff writer’, adică jurnalist din echipa lui ‘The Atlantic’. Teza sa este surprinzător de aliniată cu pozițiile tehno-scepticilor, dar argumentația lui este solidă și merită analizată. ‘Cum vom spune povestea secolului digital, care a împlinit deja două decenii? Ne-am putea concentra, așa cum o fac ziariștii, pe distrugerile cauzate de viața conectată. Pe măsură ce Facebook, Twitter și YouTube au pus stăpânire pe lumea on-line, ele au subminat mediile tradiționale, au dat putere propagandiștilor și au adâncit diferențele politice americane. Telefoanele inteligente, cu toate minunatele lor utilități, s-au dovedit a fi și ele agenți narcotici.’ În plus, susține Thompson, o mare parte dintre promisiuni au rămas neconcretizate. Exemple? WeWork, compania care a promis revoluționarea spațiilor de muncă, a făcut implozie înainte de ieșirea la bursă (articolul a fost scris și publicat înainte de criza produsă de pandemia COVID-19). Firma Uber, care promitea schimbări radicale în traficul urban, a fost blocată în multe locuri din lume. Marile companii încă reușesc să scoată profituri din publicitate și din spațiul de înmagazinare a informației în ‘nori’, dar numărul locurilor de muncă distruse îl depășește pe cel al locurilor de muncă create. Peste câteva decenii ne vom uita uimiți și ne vom mira cum de au fost investite atâtea eforturi și inteligență în dezvoltarea tehnologiilor digitale, în timp ce probleme majore ale economiei și societății americane, cum ar fi degradarea infrastructurilor, schimbările climatice, creșterea decalajelor dintre regiuni și dintre bogați și săraci, au fost neglijate și s-au agravat. Promovată ca o nouă revoluție economică, era Internetului a încurajat inventivitatea în domenii puțin legate de realitatea fizică, de problemele reale ale majorității populației. Încurajând meritocrația tehnică, ea a contribuit la accentuarea diferențelor sociale și economice.
Problemele semnalate de Derek Thompson sunt reale și cred că merită să fie dezbătute. Concluziile mi se par cam radicale, căutând titluri spectaculoase. O parte dintre problemele economice și sociale descrise de el nu au decât cel mult o legătură incidentală cu era Internetului – este vorba despre excesele globalizării și, mai ales, de out-sourcing, care a făcut ca o mare parte din producția industrială să fie mutată în China și țările în curs de dezvoltare, creând lanțuri de aprovizionare lungi și complicate, optimizate local, dar nu și sistemic. Out-sourcing-ul, de altfel, și-a manifestat efectele asupra pieței forței de muncă și în economia digitală, diferența fiind dependența redusă sau nulă față de costul transporturilor sau crizele de genul celor care au afectat comerțul internațional de bunuri fizice în perioada pandemiei. Ar mai fi de disputat și faptul că articolul lui Derek Thompson pare a lua în considerare doar date legate de economia americană, ignorând impactul tehnologiilor legate de Internet pentru alte zone ale lumii mai mult sau mai puțin dezvoltate. Printre concluziile și recomandările sale, merită reținute cel puțin două: concentrarea investițiilor practic în trei zone geografice de pe coastele de Est și de Vest ale Statelor Unite este riscantă; și reprofilarea spre economia reală și producerea de bunuri fizice este absolut necesară. Automobilul zburător din titlu este necesar pentru că are potențialul de a rezolva o problema gravă și reală în marile concentrări urbane. Dezvoltarea sa este un bun exemplu de colaborare între economia digitală și lumea industriei fizice.
Răsfoim câteva pagini și ajungem la al doilea articol care se numește ‘Before Zuckerberg, Gutenberg’ și este semnat de Cullen Murphy, ‘The Atlantic’s editor-at-large’ ceea ce s-ar traduce aproximativ ‘colaborator extern’. Articolul face o comparație pe care și eu am făcut-o în trecut între revoluția informatică, introdusă de inventarea tiparniței mobile a lui Johannes Gutenberg în secolul 15, și cea adusă de inventarea și răspândirea Internetului la sfârșitul secolului 20. O parte din documentația istorică a articolului se bazează pe cartea lui Elizabeth Eisenstein ‘The Printing Revolution în Early Modern Europe’, în care ilustra istorică a cuvântului tipărit (decedată în 2016, la vârsta de 92 de ani) a descris felul în care tiparul a creat o nouă industrie și un centru de efervescență spirituală și de inventivitate în Veneția celei de-a doua jumătăți a secolului 15. În această Vale a Siliciului renascentistă, ca și în celelalte orașe ale Europei unde noua invenție se răspândea treptat, au fost tipărite în cele cinci decenii care au urmat după invenția lui Gutenberg mai multe cărți decât fuseseră create de scribi în cei 1000 de ani precedenți. O adevărată industrie ‘start-up’ bazată pe tipografii și case de editură apărea peste noapte, dând naștere unei clase burgheze care stăpânea nouă tehnologie. Niciodată în istorie nu fusese mai ușor de creat suport de informație, și niciodată în istorie accesul la informație nu fusese mai ieftin. Aceste fraze se referă la secolul 15, dar ele vă sunt probabil familiare.
Cullen Murphy, care a cunoscut-o personal pe Elizabeth Eisenstein, relatează că aceasta era foarte conștientă și de pericolele pe care le implică accesul liber și gratuit (sau la cost foarte redus) la informație. Ea folosea chiar termenul ‘disruption’ (perturbare) pe care investitorii în high-tech îl utilizează des pentru a indica o tehnologie revoluționară, însă fără conotația sa pozitivă. Invenția tiparului a descentralizat rolul de decizie în legătură cu ceea ce se scrie, care era rezervat clasei scribilor, o minoritate de obicei concentrată la curțile regale sau în mănăstiri. Acum, hotărârile au început să aparțină editorilor. Revoluția internetică a diminuat însă și influența acestora. Practic, astăzi, o mare parte din populația planetei poate crea și distribui informație sau artă fără niciun control, și o face atunci când postează pe rețelele sociale, trimit mesaje în grupuri, fotografiază și filmează și apoi încarcă acel conținut pe Instagram și youTube. Revoluția lui Guttenberg a dus la o diversificare fără precedent a conținutului și, în scurtă vreme, pe lângă literatură sau cărți religioase, au început să fie distribuite în masă tratate de magie, teorii conspirative, rețete de bucătărie sau de leacuri pentru boli, satiră, erotică. O nouă religie, Reforma, a beneficiat din plin de existența tiparului și altele i-au urmat. Au apărut noțiuni juridice noi, cum ar fi proprietatea intelectuală și copyright-ul, și cărțile au devenit obiecte de colecție, pe lângă funcția lor de depozite de cunoaștere. Absolut toate aceste concepte au fost revizuite în ultimii 20-30 de ani, ca urmare a revoluției internetice.
Cele două viziuni prezentate în cele două articole nu sunt poate complet opuse. Ceea ce trebuie conciliat este, cred, faptul că revoluțiile informatice și cele industriale care creează bunuri materiale și servicii cu impact în lumea noastră ‘fizică’ sunt legate, dar nu simultane. Industria editorială și a tipografiilor a constituit un prim val al revoluției industriale declanșate de invenția tiparului în secolul 15. Valurile următoare au fost simțite în secolele care au urmat, când circulația informației a favorizat descoperirile geografice, răspândirea cunoștințelor științifice și dialogul dintre universități și academii, cunoașterea biosferei și medicina, invențiile mașinilor și multe altele. Același lucru se întâmplă și cu revoluția internetică. Industria digitală este doar primul val al noii revoluții industriale pe care o face posibilă Internetul. Robotica, inteligența artificială, ingineria genetică sunt doar câteva exemple de ramuri științifice și tehnologice care vor influența existența noastră, în deceniile care urmează. Efectul lor începe să se facă simțit, dar nu neapărat imediat. Globalizarea trece oricum printr-o faza de re-evaluare și datorită pandemiei, și a relațiilor încordate dintre China și o mare parte din restul lumii industrializate. Mai este însă un aspect pe care cred că este obligatoriu să nu-l neglijăm. Progresele cunoașterii și noile tehnologii pot avea aplicații pozitive, dar și negative. Controversatul Edward Snowden observă, în recenta sa carte ‘Permanent Record’, că oamenii de știință și inginerii nu prestează niciun legământ etic de genul jurământului lui Hipocrate al medicilor. Poate că este momentul să creăm unul.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
It is rare for a translated title of a film to be more inspired than the original title. I think this is the case with ‘Le desordre et la nuit‘ directed in 1958 by Gilles Grangier, one of the most prolific French film directors in the first two decades after the Second World War, and a regular collaborator of Jean Gabin, who dominates the cast of this film. The English title is ‘The Night Affair‘, which is much more appropriate in my opinion for the story and atmosphere of this film that combines a police investigation, a sentimental thread and a social investigation into the nightlife of Parisian clubs, infested by dubious business, prostitution and drug trafficking. The presence of Jean Gabin is one but not the only reason why this film, even if it is not a masterpiece, deserves a viewing or re-viewing even over 60 years after its production.
Police Inspector Georges Vallois (Jean Gabin) is one of the police officers investigating the murder of a club owner in the sparkling Parisian night life of the 1950s. Among the suspects is Lucky Fridel (Nadja Tiller), a young German woman aspiring to be a singer, apparently one of those many girls who populate nightclubs mixing alcohol, drugs and prostitution, but who turns out to be a wealthy heiress with residency in one of the most expensive hotels in Paris. An improbable liaison develops between the two, after which Vallois decides to try to save the girl, proving her innocence and getting her out of the vicious circles in which she had sunk. Later in the story, a more mature woman appears, pharmacist Therese Marken (Danielle Darrieux), possibly Lucky’s drug source, possibly more deeply involved in the crime being investigated.
I liked the atmosphere of the film, the scene of the Parisian nightclubs of the ’50s, the jazz music. Hazel Scott, an American singer who had gone into exile in Paris in those years for political reasons, also starred in the film. The use of black and white film has today the effect of almost documentary authenticity. Nadja Tiller, an Austrian actress with many appearances in French and European films of the time, interprets very well the role of young Lucky, in an early and courageous approach to the theme of ‘luxury’ prostitution. The combination of crime, sex and on-screen music is very common today, but it was still very daring in 1958. The main problem of the film is in my opinion exactly Jean Gabin, an actor I love and admire. Gabin, perhaps the most appreciated French actor at the time, was making a transition from youth roles that largely belonged to the negative-romantic typology to the roles of maturity, mostly positive (he played Commissioner Maigret in three later films), or carrying conservative values. even when they were negative. His relationship with the young woman who may be his daughter is unbelievable not because of the age difference, but because Gabin had already adopted a paternal pose that does not fit well with romance. His kisses in this film are among the most devoid of passion in the history of cinema. On the other hand, the two dialogues in which he faces Danielle Darrieux are delicious, precisely because they have nothing to do with a sentimental intrigue. ‘Le desordre et la nuit‘ deserves to be seen (also) for Jean Gabin, even if he seems to be acting in another film.
A discovery. Made in 1960, at the peak of the French New Wave, ‘Classe Tous Risques‘ is a classic gangsters movie, directed by Claude Sautet, the screen adaptation of a novel by José Giovanni. Like many other filmmakers who began their careers during the New French Wave, Sautet and Giovanni, even though they did not belong to the current, became known both as directors and screenwriters of many films of this genre, a genre which a few years later will draw the attention of some of the most famous directors of the New Wave such as Melville or Chabrol. The film brings together on the same screen two of the actors specializing in tough guys roles in French films noir. Lino Ventura was already a well-known actor, while Jean-Paul Belmondo was building up his fame and full of creative hunger. In that year 1960 his name appeared on the credits of no less than eight films. The presence of Ventura and Belmondo, who on the screen as in reality played the roles of master and disciple is just one of the arguments that make ‘Classe Tous Risques‘ a film worth seeing 60 years after its premiere.
Many films had already been made about the ‘code of honor’ of the underworld, and more would follow. Let’s put aside the moral judgments about the ‘honor’ of those who rob, kill each other or kill innocent people in cold blood, but otherwise they are good familist and people capable of falling in love. Let’s admit that the theme is an excellent starting point or core subject for thriller novels and films noir. This is also the case with the story of gangster Abel Davos (Lino Ventura), sentenced to death and pursued by all police of Europe, whose wife is killed when they try to return to France, who is betrayed by his old friends in crime and thus left to fight for survival with his two 8- and 4-year-old boys in her care. The help comes from Eric Stark (Jean-Paul Belmondo), a young gangster in the making, for whom Davos was kind of a moral model, precisely because of his respect for the mob codes of honor. The connection between the two (friendship, master – disciple) is the axis of the film.
Lino Ventura acts wonderfully in a type of role in which he specialized in those years, the tough guy followed by everyone who carries a gun, and whose chances of surviving until ‘Fin’ appears on the screen are low. He is however surpassed, I believe, in this film by Jean-Paul Belmondo, who manages to give a positive touch to his role, with the help of Sandra Milo as the young actress with whom Eric begins a relationship that may be his chance not to repeat the fate of Abel . The filming has rhythm and fluency, the characters are believable and the action flows interestingly until the final part, which confronts us with a less common ending for films of this genre, perhaps inspired by docu-novels that were also in vogue in those years. It’s worth, I think, to see the movie and get to the end to judge by yourselves.
I’m probably to blame, but ‘To Catch a Thief‘ attracted me and interested me less than most of Alfred Hitchcock‘s other films that I remember seeing. Made in 1955, it was the third and last film in which the master of suspense featured Grace Kelly. In his book of dialogues with Truffaut, Hitchcock admits that he focused his attention on the love story between the rich American heiress Frances Stevens (Kelly) and the famous former jewelry thief John Robie (Cary Grant) who is forced to dispel the suspicions that hover over him in connection with a series of thefts committed using his methods. As a result, Hitchcock said, because of the emphasizing of the romantic line, this film probably had more success among female viewers than among male viewers. I’m not sure that’s the main reason why I liked the movie less. On the other hand, it is a film directed by Hitchcock and there are many good reasons to see it today, and there are good chances to please others even more than me.
‘To Catch a Thief‘ is the first film that Hitchcock shot on location in France, on the French Riviera, and the sunny landscape, the sky, the sea, the roads, the villas overlooking the Mediterranean, play an important role in the way the film is presented. visually. Robert Burks actually won one of the few Academy Awards received by a Hitchcock film for its cinematography. (Hitchcock himself has never received an Academy Award for directing). It is probably his most luminous film, although the key scenes take place at night, such as the heist whose author the hero will have to catch to prove his innocence. The color treatment is original and interesting, Hitchcock seems to have discovered in the palette of the film a new tool of cinematic expression with which he happily experiments here.
The police plot is original, but not too credible or too interesting. We don’t shed a lot of tears today for the jewelry on the necks of rich ladies. But what can we say about the romantic story, which, if we believe the director, was the important subject in the film for him? Honestly, this didn’t convince me either. Grace Kelly is truly a fascinating beauty in her exuberant toilets, and the scenes in which she drives madly on the roads of the Riviera today take on a macabre connotation unintended by the director, because we all know how the former actress turned princess ended her life. But she was 26 when ‘To Catch a Thief‘ was filmed and Cary Grant was over 50, so the idyll between them doesn’t seem true, and the women’s attraction to the hero doesn’t seem to be justified by anything other than that he’s played by … Cary Grant. But again, it could be just me. What do I know about the sex appeal of men?
If Alfred Hitchcock had made a mystery thriller film set in a French village, I think it would have been ‘Le Boucher‘. Hitchcock, as we all know, did not make such a film, but maybe he got to see Claude Chabrol‘s 1970 film. I think he had every reason to be proud of his disciple. ‘Le Boucher‘ is an atmospheric film, perfectly constructed and acted, an atypical thriller, in which there are corpses and a police investigation, but in which the thrill is built psychologically, within the relationship between a man and a woman. And yes, the woman is a blonde.
Helene (Stéphane Audran) is a teacher in a small and picturesque French village (are there villages in France that are not picturesque? Not in movies anyway). About ten years ago she had a disappointment in love which led her to decide or to resign to stay alone, dedicating her entire life to her pupils, even living in the school building. Popaul (Jean Yanne) returned to the village after 15 quite traumatic years in the army, and took over his father’s butchery. A platonic relationship develops between the two. Desire floats in the air, but is never consumed. The difference in social status may have a role, Helene’s decision to be alone is another cause. Is there a connection between this strange liaison and the series of crimes that are beginning to disturb the village and its surroundings, in which young women die stabbed?
The film has tension and consistency. The two characters are gradually revealed to us, the traumas of each of them meet in a toxic combination, and what could be an idyll between a man and a woman from different social classes is heading towards something very different and very dangerous. Apparently the relationship progresses monotonously, platonic, a little boring. In reality, each of the two slides into the abyss, each in his own way. The cinematography is splendid. Pierre Jansen‘s music is permanently dissonant accompanying the quiet frames, interrupted only by the police sirens, the church bells and … a minuet. It creates a state of anxiety that is further amplified. Each scene looks at its place. At first we witnessed a wedding in the village, somewhat in the spirit of Italian realism. There follows a long scene filmed in a single frame (Nouvelle Vague technique) in which the two characters, slightly dizzy because of the alcohol consumed at the wedding, walk through the village from the wedding to the school where Helene lives. This is the scene in which the two heroes begin to reveal themselves to us. I will not describe all the anthological scenes, but there are a few more. The school has, of course, an interior staircase, as in many of Chabrol‘s films. Small objects play an important role. Each has its place and its contribution to the edifice of the film. Stéphane Audran (Chabrol‘s wife at the time) plays here one of his best roles. Her partner is Jean Yanne, a less famous actor, but very well distributed in this role. Many critics consider ‘Le Boucher‘ to be the director’s best film. Personally, I’ve only seen a few of Chabrol‘s films, so my opinion is not educated enough. Yet, I have many reasons to believe that they are right.
Romanul ‘Prevestirea’ al Ioanei Pârvulescu apărut la Editura Humanitas este una dintre primele cărți care este lansată după perioada cu tentă apocaliptică a pandemiei cauzate de virusul COVID-19. Este o carte deosebită care se bucură de o lansare deosebită, una dintre primele în care publicul larg a fost invitat să asiste direct prin intermediul Internetului, după ridicarea restricțiilor care au ținut închise vreme de peste două luni librăriile. Rămâne să vedem dacă acest mod de participare la lansări va câștiga popularitate, căci desigur, există argumente pro și contra. Personal mă bucur de ocazie, căci altfel, trăind la vreo două mii de kilometri de București, nu aș putea asista mai niciodată la asemenea evenimente. Mai ales că în acest caz este vorba despre o carte specială din multe puncte de vedere.
Romanul Ioanei Pârvulescu se încadrează într-un curent foarte vizibil în proza românească a ultimelor decenii – literatura inspirată de Biblie. În literatura universală exemplele sunt multiple – Henryk Sienkiewicz, Thomas Mann, Nikos Kazantzakis fiind primele nume care îmi vin în minte. În literatura română influența Bibliei a fost vizibilă în secolul trecut însă în special în poezie. Situația pare să se schimbe după 1990, proza recuperând în forță. În ultimii ani am avut ocazia să citesc câteva romane care îi aduc la viață pe eroii Vechiului și Noului Testament, fie reconstituind lumea lor, fie prezentându-i în raport cu modernitatea. Gheorghe Săsărman în ‘Adevărata cronică a morții lui Yesua Ha-Nozri’ îl aduce pe Iisus în Munchenul zilelor noastre și-l confruntă cu lumea de azi, sau pe noi cu El. Dan Stanca în ‘Getsimani ’51’ și Walther A. Prager în ‘Pelerinul’ trasează biografii paralele între eroii și pildele Bibliei și contemporanii noștri și lumea în care trăim. Florina Ilis în ‘Cartea numerilor’ emuleaza structura uneia dintre Cărțile Vechiului Testament pentru a trasa istoria unui secol de existență a unui sat românesc la marginea de vest a României întregite. În fine, Petru Popescu în ‘Fata din Nazaret’ (scrisă în engleza pe care autorul lui ‘Prins’ și ‘Dulce ca mierea e glonțul patriei’ o folosește de peste trei decenii) trasează portretul Maicii Domnului și dă formă și culoare minunii Imaculatei Concepții. Ioana Pârvulescu îl alege ca erou pe Iona, unul dintre profeții ‘minori’ ai Vechiului Testament, a cărui poveste pe cât de simplă în aparență și de atractivă ca evenimente, este deschisă unor interpretări multiple în doctrinele monoteiste și în diversele lor curente.
Cine a fost Iona? ‘Cartea lui Iona’ din Vechiul Testament creștin sau Tanah-ul iudaic ne povestește despre locuitorul satului Gat Hefer din Galileea căruia Domnul i se arată pentru a-l îndemna să călătorească spre marele oraș Ninive din Mesopotamia și să-i avertizeze pe locuitorii săi de o mânie divină iminentă. În loc s-o ia spre Ninive, Iona se îmbarcă pe o navă spre Tarsis, localitate aflată la celălalt capăt al Mediteranei. Prins într-o furtună, el se sacrifică cerând să fie aruncat peste bord pentru a salva corabia, după care este înghițit de un pește uriaș. În burta peștelui are loc o nouă interacție între Iona și Divinitate, în urmă căreia peștele îl vomită pe mal. Abia atunci Iona începe adevărata călătorie spre Mesopotamia, unde ajuns convinge populația întregului oraș Ninive să se pocăiască, dar așteaptă în afara orașului să fie martor distrugerii prevestite. Dumnezeu îl protejează pe Iona de soare cu o plantă, dar cruță și orașul de distrugere.
Interpretările sunt diferite în iudaism și în creștinism. Pentru evrei, conceptul esențial al pildei biblice este cel de ‘teshuva’ care s-ar traduce prin credință, pocăință și îndreptare a căilor pământești ale credincioșilor. Cartea lui Iona este citită în sinagogi în ziua de Yom Kippur, una dintre cele mai importante sărbători ale calendarului religios evreiesc, ziua în care păcatele sunt șterse din Cartea Vieții celor care își recunosc greșelile și își cer iertare semenilor lor față de care au greșit. Precum populației cruțate de distrugere din Ninive, Dumnezeu iartă celor care își recunosc greșelile și se căiesc în mod sincer. Această interpretare este bine conturată și descrisă în cartea Ioanei Pârvulescu. Mai există însă o dimensiune care nu a fost în aceeași măsură abordată, în orice caz nu explicit. Ezitarea lui Iona, care poate fi considerată chiar o răzvrătire (unii comentatori îl numesc profetul rebel) are ca baza istorică rivalitatea dintre micul regat al Israelului din secolul 8 î.e.n. și supra-puterea vremii simbolizată de orașul Ninive. Iona ezită să-i prevină pe dușmanii neamului său de pericolul iminent, și încercarea călătoriei pe mare este o încleștare cu voința divină in care muritorul este convins prin forță. Salvarea pe care o acordă Dumnezeu este o manifestare a naturii multi-etnice a monoteismului abrahamic. Iona poate fi surprins de căile alese de Dumnezeu și de faptul că prevestirea pe care fusese mandatat să o aducă locuitorilor din Ninive nu se împlinește, dar intenția divină nu este distrugerea orașului ci aducerea locuitorilor acestuia pe calea cea dreaptă.
‘”Ți-a fost milă de tine și de niște frunze care te umbreau și pe care nu tu le-ai făcut să înverzească, ci eu, precum odinioară toiagul lui Aaron. Au apărut când dormeai și au dispărut când dormeai. Nu ți-ai bătut capul cu ele și nici nu ai avut răgaz să te obișnuiești cu ele, abia dacă le-ai zărit. Și vrei ca mie să nu-mi fie milă de cetatea cea mai mare din lume, cu 123 000 de oameni ca tine în ea și încă cinci născuți azi – Dumnezeu cunoștea exact numărul lor, cum și numărul stelelor de pe cer -, bieți neștiutori, care nici măcar nu-și deosebesc dreapta de stânga, darămi-te binele de rău.”‘ (pag. 309-310)
Iona face parte din categoria aleșilor, a profeților prin vocea cărora Dumnezeu le vorbește oamenilor. În cartea Ioanei Pârvulescu el are însă dimensiuni umane, este supus îndoielilor și greșelilor, pasiunilor carnale și durerilor despărțirilor de cei dragi. În jurul său scriitoarea crează o întreagă lume de personaje, imaginare în majoritate, excelent creionate și judicios motivate din punct de vedere psihologic. Iacob tămăduitorul, călătorul venit din Tarsis, poate unchi, poate tată, sintetizează înțelepciunea și cunoașterea bazată pe întâlnirea dintre tradiție și știință care îi caracterizează pe marii gânditori enciclopediști din toate timpurile. Iacob este un bărbat în putere, o iubește pe Hannah, văduva frumoasă și singura femeie cu ochi albaștri din Gat Hefer, dar este atras și de Sargina, frumoasa și exotica soție a sfetnicului regelui din Ninive. În Ioppe (Iaffo de azi), portul de la Mediterana de unde își încep călătoria pe mare, Iona și Iacob îi vor cunoaște pe tânărul ager Eli și pe orbul Abiel care li se vor alătură în călătorie. Echipajul corabiei cu care pornesc pe mare este un colectiv cosmopolit, amestec al popoarelor care populau Mediterana secolului 8 î.e.n., fiecare cu credința și superstițiile sale, într-o atmosferă poate nu prea diferită de cea a echipajelor internaționale de pe vapoarele lumii de astăzi.
Documentarea minuțioasă și verificarea riguroasă a detaliilor este evidentă, și acordă un plus de credibilitate descrierilor locurilor și orașelor perioadei istorice în care are loc acțiunea. Ioana Pârvulescu are un talent special de a aduce în fața cititorilor tablouri vii ale locurilor în care se petrece acțiunea. Iată de pildă descrierea orașului port Ioppe:
‘Ca o îngrămădeală fără noimă de case mici se arată Ioppe, așezat pe o colină joasă, deasupra locului în care țărmul, în majoritate nisipos, făcuse un mic golf natural din stânci. La fel ca în Akko sau Dor, totul era construit alandala, unele locuințe din piatră, altele din chirpici cu miros iute și cu fire de paie ale căror țevi înguste ieșeau ici-colo din perete. Unele case stăteau spate-n spate, altele bot în bot sau într-o rână, unele întregi, altele gata să se prăbușească, și toate cu ochii goi ai ferestrelor acoperiți cu zăbrele. Cei care zăboveau în port și porneau apoi spre mare erau aproape la fel de numeroși ca locuitorii permanenți. Mulți trăiau din pescuit, sau se ocupau cu micul negoț, sau ajutau la incarcatul sau descărcatul vaselor, și, de altminteri, cândva plecau și ei în lume în căutarea norocului. Se trăia bine în Ioppe, sau Iaffa cum îi mai ziceau unii, pentru că fiecare corabie oferea mărfuri de tot soiul, măsline și boabe, băuturi și grâne, lemn de cedru și de pin din Liban, de stejar de Bașan și de cherestea, și giuvaieruri, și țesături.’ (pag. 32)
Cei care cunosc Iaffo de astăzi își pot imagina cu ușurință peisajul de acum 28 de secole suprapus peste geografia locului. Iată și descrierea peisajului uman al maretei cetăți Ninive, cea mai mare metropolă cosmopolită a acelor vremuri:
‘Era acum tot atât de tăcută și solemnă pe cât fusese înainte de zgomotoasă și neastâmpărată, cu viermuială multă, cu străzi pline de voci, rostind cuvinte în toate limbile imperiului și în cele de dincolo de marginile lui, se certau și se chemau în asiriană, își ghiceau viitorul în babiloneană, se invoiau la negoț în aramaică, șopteau în ebraică și își luau rămas-bun în feniciană, complotau în persană, povesteau despre călătorii peste mari și țări în greacă, și făceau vrăji în egipteană. Oamenii nu erau mulțumiți niciodată de nimeni și de nimic, cei săraci blestemau, cei bogați bombăneau, cei răi băteau și ucideau și cei slabi se îmbătau, cei mai mulți trăncăneau fără rost și, chiar atunci când aduceau jertfe zeilor, o făceau doar cu gândul la un câștig imediat de avere, de dragoste, de putere. E adevărat că se învață mult în Ninive, din cei peste o sută de mii de locuitori permanenți, destui cunoșteau stelele de pe cer și tot soiul de lucruri uimitoare de pe pământ și din ape, lucruri pe care și le spuneau la ureche și cu glas tare, și aproape o cincime știa să scrie, să citească, și să folosească un dicționar.’ (pag. 284-285)
Foarte interesantă este și structura narativă concepută de Ioana Pârvulescu. Povestea avansează liniar, încadrându-se în intervalul de timp acoperit de Cartea lui Iona. Sursa povestirii nu este însă litera scrisă a Bibliei ci tradiția orală, și aici scriitoarea folosește cu îndemânare distincția dintre tradiția scrisă și tradiția orală. 92 de generații ale familiei lui Iona, începând cu fiica acestuia și până la tineri mânuitori de telefoane inteligente din zilele noastre își transmit istoria familiei. Nucleul faptic este același, dar în gura povestitoarelor (mai ales femei) istoria este în permanență vie. Textul care pentru toate celelalte neamuri ale Pământului este carte sfânta și busolă morală, este pentru evrei o poveste vie de familie, cu oameni în carne și oase, care au trăit cu secole și milenii înainte, dar care sunt mereu prezenți în gând și amintiri, contemporani prin înțelepciunea, faptele și iubirile lor. Frumoasă ideea după care tradiția se transmite din generație în generație mai ales pe linie feminină (exceptând cazurile când în vreo generație nu există moștenitoare femei), exact la fel cum identitatea evreiască se transmite pe linie feminină, de la bunică la fiică, de la fiică la nepoată, într-un șir fără capăt. Prologul cărții are loc în contemporaneitate, și putem observă că firul poveștii a ajuns, într-un fel sau altul și la alte neamuri care au populat și populează Pământul.
Acțiunea romanului se oprește acolo unde se oprește și Cartea lui Iona, deschisă că interpretare și mută în ceea ce privește soarta pământească a profetului după ce își îndeplinise menirea. Ce s-a întâmplat cu Iona după aceea? A rămas în Ninive, cinstit de locuitorii recunoscători pentru prevestirea care i-a dus la pocăință și la salvarea orașului? Poate a împărtășit anii rămași din viață cu fascinanta Sargina? Sau poate s-a întors acasă, în Galileea, unde îl așteptau fiica sa Esther și iubita sa Hannah care dăduse naștere unui fiu? Astăzi nu se mai știe unde este înmormântat Iona. Cel puțin trei locuri din Orientul Mijlociu își revendică această onoare. Unul se afla în ruinele vechiului oraș Ninive, lângă orașul Moșul de astăzi, unde o moschee adăpostea până acum câțiva ani un monument care conform tradiției marca locul mormântului lui Nabi Yunus cum este cunoscut profetul în scrierile sfinte ale Islamului. Moscheea a fost dinamitată și distrusă de barbarii așa-zisului Stat Islamic, împreună cu alte monumente prețioase ale antichității, în perioada în care aceștia au ocupat Mosul. Dar și în satul arab Mashad din Israelul de astăzi, aflat în locul în care se afla cu 28 de secole în urmă satul Gat Hefer poate fi găsit într-o moschee un mormânt al lui Nabi Yunus. Structura și mormântul sunt evident mai noi, dar locul, după tradiție, ar fi cel în care a fost înmormântat profetul, întors in Galileea, cel puțin așa susțin localnicii. Probabil că nu vom ști niciodată sigur. Rămâne povestea profetului care s-a răzvrătit, care a îndrăznit să pună întrebări divinității și care a primit că răspuns o lecție de umanitate tocmai de la forța supremă. Din multe puncte de vedere este o poveste asemănătoare celor din mitologia greacă și tragediile antice. Povestea lui Iona este înscrisă in cărțile sfinte ale celor trei religii monoteiste abrahamice și transmisă mai departe de tradițiile orale ale descendenților neamurilor antichității. Acum, acestor cărți și tradiții li s-a adăugat ‘Prevestirea’, romanul pasionant, plin de substanță și de culoare, al Ioanei Pârvulescu.
Știrile săptămânii ne poartă spre stele, dar nu ne lasă nici să ne despărțim de actualitățile care ne invadează viețile pe Pământ. Rubrica CHANGE.WORLD se va ocupa, firesc, în această săptămână, de misiunea spațială Crew Dragon Demo-2, care reprezintă o realizare semnificativă în evoluția explorării spațiale. Vom reveni apoi pe planeta noastră, pentru a încerca să înțelegem cum sunt generate și interpretate cifrele legate de pandemia COVID-19 cu care suntem bombardați în ultimele luni, și ce rol joacă sau poate juca software-ul ‘open source’ în această privință. După cum vom vedea, cele două subiecte sunt interconectate mai mult decât ar părea la prima vedere.
La sfârșitul săptămânii trecute, am retrăit senzații și sentimente pe care nu le mai simțisem de vreo jumătate de secol. Să recunoaștem, cu toții aveam nevoie de vești bune. Pe planeta noastră bolnavă, într-un sfârșit de săptămână marcat de proteste violente în Statele Unite, o mare parte dintre cetățenii lumii au urmărit, prin intermediul ecranelor televizoarelor, calculatoarelor sau ale telefoanelor mobile, lansarea misiunii care aduce schimbări semnificative în felul în care explorarea spațială se va desfășura în viitoarele decenii. Este vorba, desigur, despre primii astronauți care își încep călătoria de pe teritoriul american de un deceniu încoace, deci despre revenirea lansărilor americane cu echipaj, după scoaterea din operație a navetelor spațiale la începutul deceniului trecut. Lansarea a avut loc – simbolic – din complexul 39A, de la Cape Canaveral, acolo de unde au plecat o parte dintre misiunile Apollo, între care Apollo 11, și ale navetei spațiale. Din punctul de vedere al modelului economic, este vorba despre prima colaborare majoră dintre SpaceX, firma specializată în explorare spațială, întemeiată de Elon Musk, și agenția guvernamentală NASA, deci de primul program spațial privat care lansează astronauți în spațiu. Dar și din punct de vedere tehnologic este vorba despre câteva premiere științifice semnificative.
(sursa imaginii: spacex.com/launches/index.html)
Cei care au urmărit pregătirile știu că lansarea din ziua de sâmbătă, 30 mai 2020, a fost a doua încercare, după ce prima lansare, prevăzută să aibă loc cu trei zile mai devreme, a fost anulată la mai puțin de 17 minute înainte de ora prevăzută. Problemele meteorologice de miercuri, 27 mai, nu au fost observate atât în zona lansării, cât pe traiectoria prevăzută a primelor zece minute de zbor, unde ar fi trebuit să aibă loc recuperarea astronauților în caz de incident. Între alte inovații aduse de programul Crew Dragon se află posibilitatea reducerii riscurilor pentru astronauți, prin proiectarea unor secvențe de recuperare posibile până la acționarea propulsoarelor celei de-a treia trepte a vehiculului spațial. De asemenea, toată manevra de apropiere dintre Crew Dragon și stația spațială internațională și de conectare a celor două vehicule spațiale a fost complet automatizată (cu supraveghere și posibilitate de preluare a comenzilor manuale în caz de necesitate), după ce fusese deja verificată în zborul precedent (fără cosmonauți) Crew Dragon Demo-1. La întoarcere, după șase săptămâni petrecute la bordul stației internaționale, Crew Dragon va fi decuplată de stație și se va întoarce pe Terra, după o reintrare în atmosferă care va dura mai puțin de 12 minute, amerizând în Oceanul Atlantic, aproape de coasta Floridei. Vehiculul va fi recuperat. Posibilitatea refolosirii unora dintre componentele esențiale și dintre cele mai costisitoare, cum este racheta propulsoare principală Falcon 9 folosită la lansare, va reduce deja, în această misiune, costul trimiterii in spațiu a unui astronaut la jumătate din cele 80 de milioane de dolari, cât plăteau americanii rușilor pentru serviciile de transport în spațiu cu ajutorul rachetelor Soyuz. În viitor, aceste costuri vor continua să fie reduse cu un procentaj estimat de până la 90% din costurile actuale.
Și Corona? Cu pandemia bântuind pe Terra, au fost luate precauții suplimentare pentru ca virusul să nu fie exportat în spațiu, prin intermediul pasagerilor misiunii, vehiculelor spațiale, instrumentației și obiectelor pe care aceștia le iau cu ei în călătorie. Astronauții Robert Behnken și Douglas Hurley s-au aflat într-o strictă izolare în săptămânile premergătoare lansării, având contact cu o echipă redusă numeric la minimul necesar, care și ea a fost izolată și distanțată fizic. Echipamentele folosite au fost riguros igienizate. Cei doi astronauți au șanse practic nule să se alăture statisticilor contaminărilor în timpul misiunii pe care o îndeplinesc acum. Iar dacă precauțiile vi se par cumva exagerate, vă invit să citiți sau să recitiți pasionantul roman de science-fiction ‘Germenul Andromeda’ al lui Michael Chrichton. Dintre nenumăratele necunoscute legate de virusuri, trebuie luat în considerare felul în care condițiile călătoriilor spațiale influențează dezvoltarea, reproducerea și efectele acestora. Echipajele de astronauți care pleacă în misiune vor petrece perioade îndelungate împreună în spații închise și posibilitatea unei epidemii în condițiile zborului trebuie evitată pe cât posibil. Pe de altă parte, trebuie să existe planuri de acțiune și medicația necesară confruntării cu asemenea situații.
Dacă tot am atins subiectul statisticilor legate de pandemie, cred că informațiile cu care suntem bombardați în ultimele luni, și concluziile care sunt uneori trase, ca să nu mai vorbim despre recomandări pentru publicul larg, au carențe vizibile. În special comparațiile dintre numere sau procentaje din țări diferite nu au prea multă valoare în opinia mea. Este ca și cum ai compara viteze sau distanțe în numere, dar fără a ține cont că în unele locuri măsurătorile sunt făcute în kilometri, în altele în mile, în altele în leghe nautice. Între multe alte lucruri pe care Organizația Mondială a Sănătății (OMS) ar fi trebuit să le pregătească, dar nu a făcut-o, se află standardizarea parametrilor în epidemiologie. Concluziile oarecum certe care se pot trage sunt, deocamdată, doar comparative în cadrul unor populații date: bărbații se îmbolnăvesc mai mult decât femeile. Cei în vârstă mai mult decât tinerii. Cei care suferă de anumite boli (diabet, astm sever) decât cei sănătoși. Aceste date trebuie însă colectate cu grijă, înregistrate sistematic și anonimizate, pentru a preveni încălcarea legislației de confidențialitate. O inițiativă în acest sens este cea inițiată de serviciul național de sănătate (NHS) britanic și ea se numește OpenSAFELY. Interesant este faptul că unul dintre principiile de bază ale proiectării acestui sistem este inspirat de acțiunile agenților medicali într-un mediu atins de o epidemie. Este vorba despre o izolare, dar nu socială, ci digitală. Datele colectate de la abonații NHS (cam toată populația Marii Britanii) sunt păstrate în centre de date. Numele pacienților sunt eliminate și înlocuite cu cifruri digitale. Codul care le prelucrează este trimis în centrul de date, separat de cei care l-au scris și de cei care îl interpretează. Algoritmii care prelucrează informația sunt publicați în depozite exterioare publice de cod, conform sistemului de sursă deschisă (open source). Nu numai că există o separare fizică între cei trei factori care participă la sistem (sursa de informație, programatorii algoritmilor, beneficiarii informațiilor), dar algoritmii sunt accesibili public, transparenți verificărilor și pot fi utilizați de alte sisteme de sănătate.
Deși aparent contra-intuitivă, metoda ‘open source’ devine din ce în ce mai populară și se dovedește a aduce beneficii economice, tehnice și de eficacitate. Codul (adică algoritmii și programele) este accesibil la liber, oricine poate citi, copia, folosi, comenta, îmbunătăți. Nu există licențe și folosirea este gratuită. Sistemul mobil de operare Android este un asemenea exemplu, fiind instalat pe 80% din telefoanele mobile din lume. Cei care îl folosesc reprezintă o comunitate imensă, iar beneficiile economice sunt recoltate din miile de aplicații care sunt posibile folosind acest cod bazat pe o versiune modificată a kernelului (nucleului de bază) sistemului de operare ‘profesional’ Unix. Organizațiile de standardizare au început să folosească programe ‘open source’ pentru definirea anumitor interfețe, părți din standarde sau standarde complete, înlocuind textele scrise. Avantajul – sunt mai riguroase, mai precise. Dezavantajul – pot fi citite și înțelese doar de cei care cunosc limbajele de programare în care sunt scrise. De la software (programe), metoda s-a propagat și la hardware (electronică), deoarece proiectarea micro-chip-urilor este bazată tot pe o formă de programe. Un exemplu în acest sens este setul de instrucțiuni RISC-V (se pronunță risk-five) care reprezintă o metodă de proiectare a blocurilor micro-electronice inventată inițial la Universitatea Berkeley, și care oferă o alternativă sistemelor protejate private. Firme ca IBM, Qualcomm și Google au anunțat produse sau intenția de a încorpora aceste programe în produse. Depozitarea acestor programe se face în ‘depozite publice’ de programe, dintre care cel mai popular este GitHub, permițând catalogarea și controlul versiunilor succesive, o problemă administrativă bine cunoscută de cei care scriu programe informatice. Adăugarea de noi domenii aplicative, cum sunt statisticile din domeniul medicinei, în general, și a epidemiologiei, în particular, sunt încă o dovadă că nu există limite pentru cunoașterea științifică și că viziunea sistemică și interdisciplinară întărește metodologia și amplifică beneficiile aduse de tehnologiile diverse.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
A few years after being one of the French New Wave four aces, Claude Chabrol said goodbye to film experiments and embarked on a very active commercial directorial career. For over 30 years he has produced films at a rate of about one each year, most of them thrillers, whose heroes belong to the French bourgeoisie, high or mid-class. ‘Les noces rouges‘ made in 1973 belongs to these years. The setting in which the action takes place is a small French town where everybody knows everybody and where secrets seem very difficult to keep. And yet, from the first scenes of the film we realize that behind the quiet streets and facades, in the villas or apartments of the heroes with comfortable furniture and beautiful objects, there are hidden passions and secrets. Sooner or later, it is inevitable that corpses will show up.
If we were to look for a motto for this film, it would be ‘how stupid lovers can be’. With question mark or exclamation mark – you can choose. Lucienne (Stéphane Audran) has an extramarital affair with Pierre Maury (Michel Piccoli), the deputy of her husband, the politician, mayor and representative Paul Delamare (Claude Piéplu). Both are unhappily married, which would be the justification for their infidelity that combines the passion and the grotesque, because in a provincial town like the one where they live (and where they also are public figures) such liaisons are difficult to consume and keep secret. Is murder the only way out? The script is inspired by a true crime case, so it seems that life not only beat the film but in this case even anticipated it.
https://www.youtube.com/watch?v=raKSmHIx2uU
As in many other films of Claude Chabrol it is difficult to cling to a character and identify with him or her. Paul’s sick wife and Lucienne’s teenage daughter may be the only innocent figures in this quiet but sinister story, sinister because of the violence that erupts in various forms, and because of the moral decay of the characters, be they criminals or victims. Lucienne’s character seemed insufficiently developed, I think it was a much more interesting story than it results from the film in the biography of this woman who begins her life as a teenage mother, marries a man who does not love her but yet she supports his political career and keeps the social appearances, only to fall prey to passion on a path that can only lead to tragedy. Stéphane Audran seemed less inspired than in other films, Michel Piccoli does a good role but not one of his best, and Claude Piéplu, the less famous of the three, manages to create the most interesting character as the husband who accepts his wife’s infidelity, being more much interested in his political career sprinkled with dubious business. The thriller plot plays a secondary role, the social commentary and the characterization of the characters seem to be the focal points of the director. Also pay attention to the costumes created by Karl Lagerfeld. ‘Les noces rouges‘ may not be a high point in the career of Chabrol or his actors, but there are enough good reasons to give him a chance to watch or revise.
Pinocchio fascinates filmmakers. The first atru to bring to screen Carlo Collodi’s novel took place in 1936, as an animated feature, in Italy, but the first to complete the project were Walt Disney and his colleagues in 1940. Another 20 films followed, animated or with actors. The 2019 version directed by Matteo Garrone is the most recent, being released at the end of 2019. Its international distribution was interrupted by the COVID-19 pandemic. The next remake is already in preparation. Until then, audiences around the world are waiting to watch the 2019 edition of ‘Pinocchio‘ – a film with many qualities but which will certainly not be the ultimate big screens version of the story of carpenter Geppetto and of his wooden-made son.
There are at least two possible readings of Pinocchio’s story. The first is the moralistic reading that includes a few lessons that we would like to make sure as parents that they are well assimilated by our children. Attachment to parents, discipline, desire to learn, the need for tenderness – all these positive paternal values are transmitted through the elements of the fairy tale. I will call the second reading the transcendental one – it is about the desire of the animated piece of wood, carved in a talking doll by Geppetto, to become human, aspiring to the normality of a childhood like all children enjoy. Between the two feelings of Pinoccho the writer interposed the character of the fairy who appears in the key moments and who shows Pinocchio the road towards fulfilling the dream, a path that requires earning the discipline and the strength necessary to overcome all adversity. Good childhood lessons are eternal and apply at any age.
Matteo Garrone‘s filmography combines courageous social films related to today’s realities of Italy with the exploration of classic and fantastic literature created (also) for children. ‘Pinocchio‘ obviously belongs to the second category, but what surprised me a little is the flatness of the approach. The film looks great visually. Technology-wise this recent ‘Pinocchio‘ is an achievement. The make-up is masterful, the costumes are very appropriate, the sets combine with elegance historical accuracy with fantastic touches, because after all we are in a fairy tale. The camera allows itself from time to time angles that reminded me of the ‘Wizard of Oz’. Roberto Benigni plays an excellent role in his second ‘Pinocchio’, after the first one, not very successful, in 2002 in which he had assumed both film direction and the titular role. Now he has advanced in age and was promoted to make a wonderfully disturbing Geppetto. Pinocchio is played by Federico Ielapi, an 8-9 year old boy, whose make-up left only his eyes to express the range of emotions of the wooden doll who dreams of becoming a child like all the other. However, the impressive production cannot completely cover the lack of emotion or daring that would have made this ‘Pinocchio‘ a memorable film. Lasting two hours, the film risks getting its children audiences get tired and lose focus. The mature audiences will not find enough substance to justify the effort of watching beyond the duty to accompany children or grandchildren to the cinema theaters. This ‘Pinocchio‘ is interesting in many ways but it could have been more. The next occasion will be the animated remake of the 1940 production which is now in preparation at the Disney Studios.
