Sean Connery‘s departure to a better world has brought to the attention of moviegoers some of his most famous films, including the first films in the James Bond series. On this occasion, I also completed my spectator record by seeing ‘Dr. No ‘, the film directed by Terence Young that inaugurated in 1962 this series, the longest in the history of cinema. The film withstands the nearly six decades of its making very well, and Sean Connery proves to be, as the fans of the series and the character say, one of the best, if not the best James Bond in history. ‘Dr. No‘ is one of the two films that Ian Fleming, the creator of the hero and the author of the novels that were in turn transformed into film scripts, got to see. It is the film that is closest to the writer’s intentions and the way James Bond is presented in the books. At the same time we can already find in ‘Dr. No ‘ many of the spectacular elements that will be developed and become dominant for the James Bond brand in the 24 films made in the almost six decades that followed.
Sean Connery‘s James Bond in this film has charm and is already licensed to kill, but he is not yet super-technologically gifted. Sophisticated weapons are missing and the character Q. (the technical genius of the English secret services) does not appear yet. Bond’s mission takes him from London to exotic Jamaica, but the story is more of a traditional investigation in which Bond investigates the disappearance of the two English agents on the island and which is only further complicated by an international espionage story in which at stake is the launching of the first American space missions from Cape Canaveral. James Bond is here in good relations with the CIA agents, we are far from the world of the intrigues between allies in John le Carré‘s novels (and the films inspired by them). The first spectacular chase with cars also appears, James Bond is already drinking his martini with a drop of vodka, receiving orders from M. and flirting with Miss Moneypenny. Joseph Wiseman is an adequate Dr. No, the first evil opponent of James Bond and the first on-screen representative of the organization S.P.E.C.T.R.E. But the most memorable appearance is of course that of Ursula Andress coming out of the sea like an Aphrodite in a bikini and setting the high standard for the series of magnificent Bond girls which we will meet at least one in each of the following films from the series.
The execution is excellent. The pace is a little less alert than in newer movies, but this minus is offset by humor and a relaxed approach. The reconditioned version I saw looks great, and the cinematography already has some of the exoticism that will characterize the next movies. Much of the basic elements of the myth are in place, and ‘Dr. No ‘ is not only a good launching pad for the entire series, but also an action movie that fans of the genre will enjoy watching or watching again nowadays.
Campania electorala prezidențială americană este unul dintre spectacolele informaționale periodice cele mai pasionante ale planetei. Se petrece odată la patru ani și miza este extraordinară pentru soarta Statelor Unite și a întregii lumi. Fiecare dintre campaniile ultimelor decenii a adus noutăți tehnologice, mediile de informare și Internetul jucând un rol extrem de important în influențarea opiniei publice și în special a alegătorilor, și nu au lipsit nici inovațiile și aplicațiile creative și, uneori, surprinzătoare ale tehnologiilor celor mai moderne. Una dintre știrile auzite în zilele precedente mi-a atras atenția. Echipa de campanie a unuia dintre cei doi candidați folosește o platformă de joc video foarte populară, pentru a împodobi decorurile imaginare din joc cu panouri electorale ale candidatului lor. Este încă o confirmare a fenomenului de extindere a universului jocurilor în viața noastră, în combinație cu Internetul, Realitatea Virtuală (VR) și cea Extinsă (Augmentată, AR) și cele mai noi tehnici de virtualizare. Bun Venit în Metavers!
Numele și conceptul de Metavers (Metaverse în limba engleză) a fost inventat de Neal Stephenson și prezentat lumii în romanul său „Snow Crash”, publicat în 1992. Plecând de la propriile sale experimentări cu programe grafice scrise pe calculatoarele Macintosh II ale lui Apple, el a imaginat o lume virtuală persistentă accesibilă prin intermediul unor ochelari speciali, unde jucătorii se puteau întâlni, construi case, cumpăra sau acapara terenuri, încheia tranzacții și acumula averi. Generalizând, Metaversul (META ‘dincolo’ de UniVERS) reprezintă un spațiu virtual colectiv comun, creat prin convergența realității fizice și a spațiului virtual persistent, incluzând suma tuturor lumilor virtuale, a realității augmentate și a Internetului. Unii experți îl consideră ca fiind următoarea treaptă de evoluție și succesorul Internetului de astăzi. De la publicarea cărții „Snow Crash”încoace, Neil Stephenson a devenit unul dintre experții cei mai apreciați în planificarea viitorului. A colaborat cu Jeff Bezos, patronul lui Amazon, în inițiativa acestuia de explorare a spațiului cosmic numită Blue Origin, și ocupă funcția de viitorolog șef a firmei Magic Leap, un start-up specializat în crearea de dispozitive pentru realitate extinsă. Toate acestea, în paralel cu publicarea până acum a 16 romane de anticipație și a multor articole și conferințe în care își explică ideile despre viitor. Teorii neconfirmate îi atribuie și paternitatea bitcoin-ului, poate deoarece conceptul cripto-valutelor apăruse și el în premieră în cărțile sale.
Să examinăm care este stadiul actual de dezvoltare al Metaversului. Probabil că mulți dintre cititorii rubricii CHANGE.WORLD au experimentat jocurile de realitate virtuală și au trăit senzația de imersare, mai intensă și mai mult sau mai puțin concretă, în funcție de calitatea jocului. Una dintre principalele componente și un factor determinant în reușita experimentelor a reprezentat-o aparatura – în multe cazuri căști cu ochelari care creează universul senzorial al lumilor alternative, le proiectează în câmpul nostru vizual, le amplifică în cel sonor și combină poziția și mișcările noastre cu senzorialitatea mecanică, inclusiv orientarea în spațiu și echilibrul. Aceste dispozitive își au originea într-un prototip numit ‘Sabia lui Damocles’ creat în 1968 de Ivan Sutherland și Bob Sproull de la Universitatea Harvard. Avea un câmp vizual de 40 de grade și se baza pe tuburi catodice. Jumătate de secol de evoluție a extins capacitățile și a redus considerabil dimensiunile, dar și costul acestor dispozitive. Generația cea mai recentă are dimensiunile unor ochelari de vedere, se conectează la telefoanele mobile care constituie releul de comunicație cu lumea și cu Internetul, și costă intre 400 și 1200 de dolari. Sistemul Cave Automatic Virtual Environment (CAVE – nume inspirat de peștera lui Platon, unde filosoful contempla percepția, realitatea și iluzia) complementează viziunea cu proiecții pe 6 planuri ale unei încăperi, și permite mai multor utilizatori să împărtășească aceeași experiență. Lupta se dă între tehnologiile care necesită folosirea de căști sau ochelari, și cele care le pot elimina parțial (măcar căștile) sau complet. Consumatorii acestor aplicații nu vor accepta prețul de a purta o cască în public (vezi filmul ‘Ready Player One’ al lui Steven Spielberg, despre care am scris aici acum câteva săptămâni). Cel mult ochelarii, și aceștia trebuie să fie stilați și la modă.
Viteza de reacție care creează senzația de realitate senzorială cere timpi de propagare de câteva milisecunde între utilizatori și calculatoarele care rulează programele Metaversului. Rezoluțiile necesare compatibilității cu viziunea umană sunt de 3000 de pixeli pe inch. Tehnologiile există deja, prețurile sunt ridicate încă, dar vor scădea. Rețelele 5G vor juca un rol important în a garanta acești parametri funcționali. Care sunt însă aplicațiile care le pot folosi? Lumea jocurilor, cu tot mirajul ei, nu poate susține dezvoltarea comercială, ea a rămas de peste patru decenii o nișă sigură, dar totuși o nișă. Alte aplicații încep însă să folosească realitatea virtuala, obiectele și imaginile sale. Cinematografia a fost unul dintre primele domenii în care imaginile create virtual prin VR au fost combinate cu efecte AR pentru a crea o parte din lumile imaginare în care se petrecea acțiunea unor filme că ‘The Mandalorian’ din seria ‘Star Wars’ sau seriale ca ‘Westworld’ al lui HBO, inclusiv interacțiunile dintre personaje, și cele dintre personaje și decor sau elementele de recuzită. Există însă și aplicații comerciale cum sunt cataloagele virtuale. Firma IKEA a creat deja de câțiva ani un catalog virtual în care clienții potențiali pot vedea nu numai produsele în multiplele lor variante de forme, dimensiuni și culori, dar pot și proiecta viitoarea lor amplasare în spațiul propriilor locuințe. Totul se bazează pe modele grafice virtuale care pleacă de la fotografiile produselor (elemente de mobilier de exemplu) combinate cu cele ale spațiilor în care acestea trebuie să se încadreze. Arhitecții și designerii de interioare folosesc unelte și aplicații similare, bazate pe aceleași principii. Alte domenii folosesc aceleași metode pentru simulări în care interacțiunea umană și lumea obiectelor cunoscute este studiată în diferite situații și scenarii posibile, unele în condiții extreme: antrenamentele piloților de avioane și ale militarilor, testarea vehiculelor autonome și a software-ului acestora în diferite scenarii posibile, planificarea procedurilor medicale, inclusiv intervenții chirurgicale complexe, și multe altele.
Pandemia COVID-19 a accelerat anumite procese de virtualizare ale unor activități economice, sociale sau artistice. Unii artiști din domeniul dansului modern începuseră de câțiva ani să experimenteze cu repetiții la distanță, cu scopul de a reduce numărul de călătorii și impactul ecologic al profesiei lor, care implica turnee și distribuții internaționale. Această tendință a devenit dominantă în anul pandemiei fiind folosită, între mulți alții, de compania lui Mark Morris, de Seattle Dance Collective, Miami City Ballet, Pennsylvania Ballet și Dance Theatre of Harlem. Orchestre de muzică clasică și coruri au repetat prin intermediul Internetului și au oferit concerte în formații de cameră până la formule orchestrale sau corale complete cu zeci sau sute de muzicieni. Dar și alte activități sociale s-au desfășurat în această perioadă prin intermediul Internetului – de la baluri de absolvire până la nunți. Trebuie menționat că existau deja scule software pregătite, ele fiind desigur testate, puse la lucru și perfecționate în acest an, în condiții reale. Elementele noi introduse pe scară largă sunt cele legate de imersiunea în realitate virtuala (VR) care asigură participanților la aceste activități experiențe senzoriale și profesionale cât mai apropiate de cele din lumea reală. Multe sunt încă departe de a fi perfecte, dar pandemia a oferit o ocazie unică pentru un semnificativ salt înainte.
Viziunea completă a Metaversului nu a fost încă atinsă, dar ea pare acum de domeniul realizabilului. Pachete de software care asigură utilizatorilor o experiență virtuală persistentă, indiferent de locul în care se află, sunt oferite de diferite companii sub nume diverse, cum ar fi Magicverse (Magic Leap), Cyberverse (Huawei) sau Planet-scale AR (Niantic). Companiile specializate în jocuri au însă un avantaj prin bibliotecile grafice și experiență în ceea ce începe să fie numit ‘mixed reality’ (XR). Ele revin acum în forță în primul plan al dezvoltării a ceea ce promite să fie viitorul Internetului, sau daca vreți lumea realităților generate de calculatoare. Pentru a evolua de la specializare de jocuri la nivel de platformă, ele trebuie însă să-și transforme structura programelor în același mod în care au făcut-o calculatoarele digitale cu 60 de ani în urmă, și anume să treacă de la programe specializate și optimizate pentru o singură aplicație (sau joc) la o structură modulară în care nucleul cu funcții generice (numit sistem de operare în programele de calculatoare, ‘motor’ în jocuri) este separat de programe, respectiv jocuri. În acest moment pe piața de jocuri exista două asemenea platforme dominante: Unity realizată de Unity Technologies bazata în San Francisco și Unreal Engines produs de Epic Games din Cary, Carolina de Nord. Unity susține că deține 60% din piața internațională a aplicațiilor VR și XR, în schimb Epic Games se poate mândri cu jocul „Fortnite”, probabil cel mai popular joc video pe rețea din istorie care a trecut recent pragul a 250 de milioane de jucători. Nu este de mirare că politicienii sunt foarte interesați de acest spațiu. Aceste aplicații pun în evidență încă un aspect al relației dintre utilizatorii de software și aplicațiile lor. Jucătorii video folosesc cu totul alt fel de interacțiuni decât programatorii sau operatorii aplicațiilor digitale de astăzi. Oamenii nu s-au născut pentru a ședea pe scaun cu degetele pe tastaturi și cu ochii pe ecrane. Modelul tastatură-ecran ține mai degrabă cont de necesitățile calculatoarelor, și nu de cele ale utilizatorilor, el dăunează sănătății și nu reprezintă o interacțiune naturală. Ce-ar fi dacă mașinile s-ar adapta felului de comunicare al oamenilor, prin limbaj și gesturi? Miza, în final, este însă și mai mare. Însuși conceptul de realitate cere o redefinire în momentul în care vom putea combina prezența fizică cu prezența virtuală, obiectele fizice cu cele transportate virtual sau create de imaginația noastră și a semenilor noștri. Acestea sunt direcțiile de dezvoltare pe care le vom urmări împreună în următorii ani în Metavers.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘India Song‘ written and directed in 1975 by Marguerite Duras can be either a mesmerizing or a painful cinematic experience. The French writer whose literary work largely reflected her life experience in Asia and her fascination with this continent has directed a number of films that bring to the screen or are inspired by her books. This is the case with ‘India Song‘, which is probably one of her most extreme films to experiment with. The result is in this case a film that bears little resemblance to the films of the era in which it was created, being closer to what we call ‘video art’ today. Many viewers will probably not be able to overcome the barriers raised intentionally by the author and will abandon the viewing before the end or will complain about the wasted time if they resisted to the end. A few others will be excited. I confess that I was somewhere in the middle. I had a hard time watching. I didn’t like the film, but I think that I understood why the author took the chosen creative paths that she took and why a minority of viewers have a good chance to like it.
There is a story in this film, but it is not what is happening that is central but the way the story is told. Anne-Marie Streyter (Delphine Seyrig), who is born in Indochina (same as the writer and director of the film), is the wife of the French ambassador accredited in Calcutta. Her life takes place in an atmosphere of boredom and decadence, sprinkled with extramarital affairs with young lovers, an attitude also attributed to Duras in her own private life. The only dissonant event would be the hopeless advances of the consul in Lahore (Michael Lonsdale) in love with the heroine, which when rejected will bring him despair. The set and the surrounding nature suggest the physical and moral erosion of the colonial way of life at its historical twilight. The echoes of the tragic events that were taking place in those years in different parts of the planet hardly reach this world suspended between dream and history, but the imminence of the tragedy is clear.
Viewers who dare to watch this film must be warned that they will witness a cinematic experience that is different than the usual. The long and slow frames have a beauty of paintings, and in them the characters move slowly, as if they want to freeze time in place. The heroes do not speak to each other, we rather have the feeling that we are visiting an art exhibition accompanied by a rich text, read off-screen, which replaces the interactions between the characters but also part of their feelings. The actors are merely silhouettes, they play their roles in kind of an almost frozen mimicry. I give a special mention to the performance of Michael Lonsdale, who is said to consider the consul in Lahore his favorite role. The filming was not done in India, but near Paris, in one of the mansions abandoned by the Rothschild family during World War II and since then fallen into ruin. The local color is therefore not the authentic one, but the one imagined by the author. The music, very appropriate, is stylish and obsessive. ‘India Song‘ is a beautiful film, the atmosphere is dreamy, but the excess of method makes it difficult to watch. Most spectators, if they resist, will sooner or later look for the fast-forward button.
The political division and the racial tensions of recent years in the United States have not yet been reflected in memorable films. In ‘BlacKkKlansman‘ Spike Lee, one of the directors who has a lot to say about these topics, chose to express his opinions by telling a real story that happened 45 years before in Colorado Springs: a undercover police infiltration among the white racist extremists members of the Ku Klux Klan. Their success was all the more spectacular as the leader of the operation, Ron Stallworth (John David Washington), was the first black police officer in the city’s history, while his partner, Flip Zimmerman (Adam Driver), was Jewish. It is clear that Spike Lee intended by telling the story of this case that took place decades before to expose the roots of the political situation and racial tensions in America today. Paradoxically, he managed better with the historical part which is well told, with moments of authenticity and humor. Political rhetoric, too explicit, was perhaps not necessary.
What I liked? The action part is narrated in a fluent and engaging manner. The landscape of the ’70s looks authentic on screen, from the dial phones to the clubs with their fantastic music. The soundtrack of the film is remarkable. The most interesting character is that of Flip Zimmerman, the white policeman who very much ignored his Jewish identity before undergoing a call to reality in contact with the racism of the supremacists who targeted Jews as much as black Americans. The relationship between Ron and his girlfriend Patrice (Laura Harrier) reflects a conflict that continues to this day in the African-American community about the most effective attitude to confront racism and the injustices of the system: integration and collaboration, or militant opposition?
What I liked less? I was not convinced by the polarized description of the characters, including the idealized representation of some and the schematic grotesque view of the others. The screenwriters put into the mouths of the70s heroes words that literally or almost literally reproduce political slogans of the 21st century. The intention is obviously to convey the message that the roots of today’s discrimination already existed in the society of those years and in the white American culture of the past (see the film quotes from ‘The Birth of a Nation‘ and ‘Gone with the Wind‘). There was no need, and certainly in such a repetitive way as in this movie. Spike Lee and the film’s screenwriters do not seem to have trusted their own ability to convey their strong and just political and moral message. In reality, the story itself and the way the reality of the ’70s is brought up to the screen are strong enough to convey these messages to viewers. The rhetoric, the simplistic satire and the collages that open and close the film do not help in my opinion, the core itself is enough valuable and expressive. ‘BlacKkKlansman‘ is a good movie packaged as a political manifesto.
Made in 1962, ‘Le doulos‘ is probably the most characteristic ‘film noir’ of Jean-Pierre Melville‘s career. It is also the film in which the French director expresses openly on screen, with cinematographic means, his total devotion to the American cinematography that inspired him. ‘Le doulos‘ looks like an American gangster movie from the ’30s or’ 40s. His heroes wear raincoats and hats borrowed from the heroes of those movies, mimic on the screen the grimaces of Humphrey Bogart and Edward G. Robinson, listen to jazz music, and even when ordering a drink prefer whiskey and nothing else. There is, however, an important recurring theme in Melville‘s films that dominates the story here as well – the code of honor of the mob. The heroes of ‘Le doulos‘ kill in cold blood, but are at the same time guided in their own way by moral laws and values, especally solidarity – different, of course, from the rest of the world around them.
Maurice Faugel (Serge Reggiani), recently released from prison, commits a crime whose apparent motive is robbery, but in fact it is a ‘setting of accounts’ related to a story from the past. When he is captured after another robbery that ended with the death of a police officer, the suspicions related to the source of the information that led the police to the crime scene fall on his friend Silien (Jean-Paul Belmondo). While in prison, Maurice plans to take revenge, but it is Sillien who helps him get out, leading to the suspicions of the police to fall on another mob character (Michel Piccoli). What is the truth? Is Silien a lowly informer or a man of honor (according to the codes of the underworld) and a true friend? The story is a permanent game between cops, mobsters and informers, we are left to oscillate between suspicion and certainty, and what we see is not necessarily what it seems. The final also brings the clarification of the whole story in the last minutes of the film, and then we realize that the director and the writers have played until then with our perceptions and perspectives as spectators.
Almost everything is perfect from a cinematic point of view and withstands well the 58 years since the film was made. In 1962 the choice between black and white and color was a choice between two almost economically equivalent variants. The usage of black and white cinematography corresponds to the consistency with the model of classic American films. Also pay attention to the use of mirrors, one of the director’s favorite tricks. Some of the scenes filmed on the street (for example the scene that opens the film) remind us that Melville was contemporary (and a good friend) with the directors of the New French Wave. The only scenes that disappoint are the ones that happen in cars – they are so clumsy that I suspect, but I have no confirmation, that it was an intentional directorial decision, for the same purpose of getting the film a 30-ish look. Belmondo and Reggiani have solid parts and act perfectly, but what remains in the memory related to their characters are the rain clothes almost always present and their symbolic hats. ‘Le doulos‘ remains over the years a violent and interesting entertainment, set in a world created by Melville from characters imported from overseas and transplanted into the French landscape.
Rețelele sociale, aplicații ca Facebook, Twitter, Google, YouTube, și cele asemănătoare lor, sunt în același timp utopii și distopii. Pe de-o parte, permit acces imediat la informație și conținut, creează legături noi și recuperează relații pierdute de decenii, unesc comunități și înlesnesc împărtășirea pasiunilor comune. Pe de altă parte, odată cu informațiile, sunt distribuite și dezinformările, datele personale pe care le furnizăm în mod voluntar și comportamentul nostru devin accesibile unor algoritmi cu scopuri comerciale, platformele contribuie la polarizarea opiniilor și acaparează o parte însemnată din timpul nostru. Aspectele distopice au devenit subiecte de dezbateri și contradicții, au intrat în atenția politicienilor și figurează ca temă în campaniile electorale, au fost studiate de psihologi, sociologi și cercetători din alte domenii, se scriu cărți și se fac filme despre ele. Cel mai recent este documentarul de lung metraj ‘The Social Dilemma’ (‘Dilema socială’) a cărei primă versiune a fost prezentată în premieră în ianuarie, la Festivalul de la Sundance, și acum, după revizuiri și actualizări legate de Corona, este distribuit și accesibil pe Netflix . L-am vizionat din perspectiva utilizatorului pasionat și a inginerului care cunoaște destule despre structura acestor aplicații, dar și despre oamenii și organizațiile care le-au creat. Împărtășesc deci, în cele ce urmează, cu cititorii rubricii CHANGE.WORLD câteva dintre notele de vizionare și opiniile mele.
Cine sunt autorii, producătorii și contribuitorii principali la realizarea acestui film? Regizorul este Jeff Orlowski, născut în 1984, în Staten Island, New York. ‘The Social Dilemma’ este al treilea său film de lung metraj. Primele două, tot filme documentare, ‘Chasing Ice’ (2012) și ‘Chasing Coral’ (2016), aveau teme ecologice, pledând pentru salvarea marilor habitate (ghețarii, recifele de corali) amenințate de schimbările climatice. Vizual, aceste prime filme sunt impresionante și contribuția lui Orlowski este substanțială, el fiind și directorul de cinematografie. În ‘The Social Dilemma’ el abandonează acest rol și filmul arată foarte diferit din punct de vedere vizual. Avem de-a face cu o colecție de interviuri editate și combinate după o ordine corespunzătoare dezvoltării ideilor din scenariul-pledoarie scris de Orlowski împreună cu doi colaboratori. Majoritatea celor intervievați sunt foști salariați ai firmelor Facebook, Twitter, Google, Instagram, Apple – programatori, proiectanți, experți în algoritmi, oameni de marketing, unii dintre ei deținând funcții de conducere care, în timpul sau după ce au terminat să lucreze la firmele respective, au început să aibă dubii în legătură cu scopurile comerciale și modurile de proiectare și operare ale acestora. Li se adaugă un număr de personalități cunoscute, reprezentând trendul tehno-scepticismului, și critici ai economiei bazate pe high-tech: profesor doctor Shoshana Zuboff de la Harvard Business School, autoarea cărții ‘The Age of Surveillance Capitalism’ și doctor Cathy O’Neill, autoarea unui recent best-seller, având ca temă algoritmii numit ‘Weapons of Math Distruction’. Apare de asemenea Jaron Lanier, considerat unul dintre părinții Realității Virtuale, care, din 2006, este asociat cu Microsoft (fapt neprecizat în film). În fine, filmul este produs și distribuit prin Netflix, care este un canal de comunicații și de distribuire de conținut concurent al rețelelor sociale și al lui YouTube. Dacă va fi existat vreun disclaimer prin credite, îmi cer scuze, dar mie mi-a scapăt.
Multe dintre problemele apărute pentru Facebook și pentru celelalte aplicații abordate în film sunt reale și trebuie discutate. Pentru cei care au urmărit cu atenție dezbaterile publice (inclusiv cele din Senatul american) și ceea ce se întâmplă în aceste domenii în ultimii ani, filmul aduce puține informații noi. Expunerea este însă dramatică, pronunțată cu hotărâre și din surse autorizate. În definitiv, toți foștii sau actualii contribuitori în industria hi-tech care apar în film sunt experți care știu despre ce vorbesc și care și-au adus contribuția într-un mod seminificativ în domeniile respective. Pozițiile lor reflectă necesitatea dezbaterii pe plan etic a direcțiilor spre care se îndreaptă folosirea Internetului și a tehnologiilor derivate, aspect despre care am discutat de multe ori în rubrica CHANGE.WORLD. Câteva dintre afirmațiile făcute în film se vor transforma probabil în citate și surse de ‘meme’ în viitorii ani. Sunt ele însă 100% clare și înseamnă același lucru pentru diferitele categorii de public? Să luam ca exemplu afirmația ‘Dacă nu plătești pentru produs, atunci produsul ești tu’. Aceasta afirmație este pe cât de spectaculoasă, pe atât de aproximativă. Care parte din noi devine produs atunci când folosim (aparent) gratuit Facebook, Twitter sau YouTube? Cea pe care o alegem noi să o expunem. Opțiunea de a furniza minimul de informații personale și de a anonimiza prezența în spațiul internetului există pentru oricare dintre aceste aplicații. Poate că ea nu este suficient de bine explicată și sigur nu este ușor de configurat, dar aceasta este altă întrebare. Și apoi, construirea de profile ale clienților nu este o invenție a rețelelor sociale, ci o practică de marketing și vânzări aplicată de cel puțin un secol, iar în domeniul distribuirii de conținut pe Internet este folosită pe larg, inclusiv de către Netflix.
Dintre putinele informații noi, din punctul meu de vedere, le-am reținut pe cele legate de mecanismele psihologice și fiziologice ale dependenței descrise de doctor Anna Lembke de la Facultatea de Medicină a Universității Stanford. Bănuiam că efectele pasiunii pentru ecrane sunt similare altor dependențe, dar confirmarea am primit-o acum. Care este originea acestei dependențe și este ea intenționată? Unul dintre partenerii lui Zuckerberg din primii ani ai lui Facebook descrie scopurile de proiectare ale algoritmilor din spatele butonului ‘like’ și a ‘tag’-urilor din aplicație în termeni de ‘angajare’ (atragerea atenției), ‘creștere’ (crearea apetitului de a cerceta în jur) și ‘reclamă’ (atragerea de clienți noi). Comportamentul nostru se schimbă, nu întotdeauna suntem conștienți de acest lucru, și cei mai mulți dintre noi, clienții, nu cunoaștem mijloacele de control. Folosind un citat atribuit lui Steve Jobs (‘telefonul este un obiect de utilitate la fel ca o bicicletă’), autorii argumentează că ‘bicicletele nu creează dependență și nu modifică niciodată comportamentele umane’. Trebuie să-i contrazic. Am prieteni bicicliști care prezintă și ei simptome de dependență. Unii dintre ei doresc să se plimbe cu bicicletele oriunde ajung în lume, indiferent de anotimp sau de riscuri. Alții dedică mult timp (1-2 zile pe săptămână) acestei pasiuni, ceea ce lor li se pare normal, mie excesiv. Unele biciclete sunt scumpe și afectează bugetele familiilor. Cunosc cel puțin un caz de biciclist de teren, amator și pasionat, care a murit în mod tragic într-un accident. Pericolele, deci, există, la fel cum există multe beneficii și efecte pozitive, și există și dependența. Până la urmă, avem de-a face cu o problemă de numere. Dacă 2 miliarde de oameni ar utiliza bicicletele și nu rețelele sociale, am discuta probabil acum despre ‘Dilema biciclismului’.
Jurnalismul de investigație și opiniile experților sunt intercalate cu secvențe de ficțiune care încearcă să convingă într-un mod mai direct despre unele dintre pericolele dependenței de comunicarea socială în rândul adolescenților: diminuarea comunicării umane directe, modificări comportamentale, polarizarea opiniilor, influența dezinformării. Mi s-a părut a fi cea mai slabă parte din punct de vedere cinematografic, și datorită faptului că ‘centrul de comandă’ al comportamentului este o metaforă cam grosolană, și din cauză că angajarea socială nu este neapărat negativă, și nici confuză cum reiese din scenariu. Un alt aspect problematic al filmului constă în selectivitatea opiniilor și a exemplelor. Nu știu dacă au fost solicitate opiniile celor care lucrează și conduc astăzi Facebook, Google și celelalte firme vizate. Sunt convins că ar fi avut multe de replicat. Exemplele despre impactul politic al rețelelor sociale sunt exclusiv negative (Myanmar, Brazilia). În realitate, global, situația este cu totul alta. Facebook, Twitter și colegii lor au avut un rol important și în mobilizarea opiniei publice pentru cauzele democrației și libertății de exprimare. Exemple? Iran, Primăvara arabă (cu efecte amestecate), Hong Kong, Ucraina, Bielorusia. Nu este întâmplător faptul că rețelele sociale internaționale și Google nu sunt accesibile în China sau că unul dintre primele lucruri pe care le fac dictatorii și autocrații atunci când se confruntă cu proteste (Bielorusia, Turcia, Iran) este să taie legăturile cu Internetul și să interzică rețelele sociale.
Ce-i de făcut? Una dintre propunerile radicale aparține Shoshanei Zuboff, dar aceasta, fiind editată în două fragmente despărțite de câteva zeci de minute, s-ar putea să fie înțeleasă greșit. Autoarea teoriei ‘capitalismului de supraveghere’ explică faptul că informațiile despre noi, utilizatorii aplicațiilor, au devenit o valoare de piață, precum alte utilități sau resurse naturale. Acest comerț ar trebui să fie interzis, zice ea. Atenție însă, Shoshana Zuboff se referă la datele personale, și nu la întreaga piață de aplicații de rețele sociale. Concluzia aproape general acceptată este că platformele nu se mai pot considera neutre, așa cum poate dorea Mark Zuckerberger cu un deceniu în urmă, ele trebuie să-și asume responsabilitatea acțiunilor lor și impactul personal și social, intenționat sau nu, asupra clienților. Vedem deja asemenea măsuri în acțiune. Twitter interzice informații incorecte în perioada alegerilor. Facebook a anunțat că va bara orice grupuri și va șterge postările care neagă Holocaustul. Google a înființat poziția de Design Ethicist (proiectant de etică). Inteligența Artificială nu poate rezolva toate problemele, cum replica cineva la o afirmație editată din context a lui Mark Zuckeberger. Corect, dar ea poate ajuta. Problema, o spun unii dintre cei intervievați în film, nu este tehnologia, ci modelul comercial, bazat pe maximizarea profitului. Poate, dar problema aceasta nu este doar problema rețelelor sociale, și nici măcar cea a Internetului, sau a noilor tehnologii în general. Este problema întregului sistem capitalist, dar și motorul motivațional al inițiativei private. În niciun alt sistem nu ar fi putut apărea Internetul, roboții, Inteligența Artificială. Acțiunile de reglementare sunt, probabil, inevitabile și ele au început deja. Subcomitetul Anti-trust al Camerei Reprezentanților a Statelor Unite a publicat la 6 octombrie un raport în care critică practicile anti-competitive ale celor patru mari giganți, Amazon, Apple, Facebook și Google. Raportul este discutabil din multe puncte de vedere, și ritmul și felul în care vor fi introduse legislații și reglementări legate de structura marilor companii hi-tech, diferitele piețe în care funcționează fiecare dintre ele, și relațiile cu consumatorii depind și de rezultatele alegerilor americane, de la începutul lui noiembrie. Schimbările par însă inevitabile. Rămâne să sperăm că ele vor fi pozitive pentru economie și pentru noi, utilizatorii.
PS și Disclaimer. În timp ce scriam acest articol, Facebook mi-a trimis o notificare despre o transmisie în direct a concertului pentru vioară de Beethoven, cu violonistul Frank Peter Zimmermann și orchestra Concertgebouworkest din Amsterdam, dirijată de Daniele Gatti. Acest articol a fost scris în parte sub influența muzicii lui Beethoven și datorită notificării furnizate de Facebook, bazată pe profilul meu personal. În același timp, citesc știri pe care tot Facebook mi le furnizează despre cumplitul atentat de la Paris une, cu doar câteva zile în urmă, a fost asasinat și decapitat de un terorist islamist profesorul de liceu Samuel Paty, pentru că a adus în discuția elevilor săi caricaturile profetului Mahomed, și în care incitarea pe rețelele sociale pare să fi fost una dintre motivațiile asasinului. Dezbaterea dintre utopie și distopie continuă.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Borat Subsequent Moviefilm‘ or for short ‘Borat 2‘ directed by Jason Woliner is the most surprising production I’ve seen so far in this strange year, a proof that interesting films can appear despite or even due to the pandemic. The film is a sequel to the first ‘Borat‘ made 14 years ago, resuming the American adventures of the pseudo-Kazakh character invented and played by Sacha Baron Cohen in the America of 2020. One of the things that happened during this time was was the series ‘Who Is America‘ in which Cohen practiced and perfected scenarios in which the imaginary stereotypes of the characters meet real people, some stereotypically banal, others at the political or religious extremes of American society. The premises are farcical until the confrontations of characters and ideas make them seem painfully real. Satire is all the sharper as the characters Cohen / Borat encounters become more involved in their own roles, and those are the instances when comic effects are most successful and satire is devastating. However, the surprise effect is missing, not only that the formula is the same as in the original ‘Borat‘, but also some of the comic effects (for example using ‘exotic’ languages) are repeated, and in almost any category the comparison with the original is unfavorable.
‘Borat 2‘ has about ten screenwriters (including Cohen), and that feels like it, because the film looks like a succession of scenes that can be viewed as separate comic clips. The film takes the risk of upsetting just about everyone and manages to do so in full, though probably unevenly, because the political orientation of the authors is clear. Almost anyone who wants or can’t avoid feeling offended will find reasons to be so in this film, but especially adepts of political correctness and those who do not believe that political, social, character satire can afford saying anything or almost anything in a movie. The novelty introduced in the pretext of the film is the character of Borat’s daughter played by the Bulgarian actress Maria Bakalova. The 15-year-old girl destined to be delivered as a ‘gift’ for bribing politicians offers the opportunity to expand satire in the #Me Too space, but the topic gets a Borat treatment here as well. The melodramatic line of action about the relationship between father and daughter, although a bit conventional, did not hurt I believe, on the contrary, it added a necessary emotional counterpoint in the succession of comic scenes. Sacha Baron Cohen also adopts a series of disguises justified by the fact that the character Borat has an already famous physiognomy created in the original film. Both Cohen and Bakalova immerse themselves with talent and courage in environments that risk becoming hostile at any time, especially if and when they understand that they have become the subject of a filmed satirical prank. They also do not avoid confrontations with the top of American politicians, and the results on the screen are interesting, debatable, but of a comic that cannot be denied.
The disguises are not perfect, I had the impression that the mascara is almost always thick, the costumes are beyond credibility, and that these imperfections are intentional, as if to give an additional but unused chance to those involved to understand the context. Jokes of all kinds and to all tastes abound, including in the use of languages. ‘Kazakhstan’ is filmed on location in Romania and its inhabitants speak Romanian. Borat speaks Hebrew and his daughter answers in Bulgarian. The comic effect is inevitable, amplified if you understand these languages. Being a Romanian and Hebrew speaker, I was able to enjoy a large part of the ‘foreign’ dialogues. But not all gags work just as well, and some of them are complete misses. The unsuspecting heroes provide moments of comedy but also of unexpected emotion (like in the synagogue scene). At its best moments, the film manages to create a aggressive and substantial comedy. At others, however, the humor is tendentious, repetitive or simply flat. Sacha Baron Cohen did not invent the ‘mockumentary’ but with the first ‘Borat‘ he achieved one of his greatest successes, perhaps the greatest so far in the history of the genre. ‘Borat 2‘ is a sequel that tries to repeat this success but is not very successful.
‘¿Qué he hecho yo para merecer esto?‘ (or ‘What Have I Done To Deserve This?‘) made in 1984 is one of the films of the first decade of Pedro Almodóvar‘s film career, if I did not miss the count it is his fifth feature film. The director, who in his youth had no money to study film and any way had nowhere to do it because Franco’s regime had closed film schools, was trying in the early 1980s his talent and was satisfying his thirst to make films, experimenting with forms of artistic expression and was testing the limits of the freedom recently acquired together with his country just out of the deep sleep of the dictatorship. ‘What Have I Done To Deserve This?‘ does not look at all like a beginner’s film, and even if it does not yet have the fullness and artistic perfection of his best films later it undoubtedly looks like an Almodóvar film: bold, human, funny, colorful, autobiographical, and in plus the main characters who catch the director’s interest and win our hearts are women. All the signs of his immense talent are already present.
The main heroine of the film is Gloria (Carmen Maura), a married woman who lives in a crowded suburb of Madrid and works from morning to night in housework to support a family composed of a lazy taxi driver husband who is interested in all kind of scams and fakes, a cultured and illiterate mother-in-law (yes, there are such people, at least at Almodóvar), two boys, one of whom is a drug dealer and the other is gay, to whom a lizard is added for a while. Gloria’s only friend is Cristal (Verónica Forqué), a creative prostitute (another Almodóvar brand). Also part of the plot is a writer who dreams of publishing Hitler’s fake diaries and a few cops. An overworked, hysterical, grotesque, pathetic, disoriented world, in which everyone seeks her or his own happiness, refuge or simply tries to survive. Only some of them succeed.
Nothing happens as we expect and as we know it in our everyday universe. Almodóvar‘s world has its own logic. The director takes us in an absurd and colorful cinematic experience and an emotional one, perhaps naive but permanently authentic. The heroes of his films are characters that we can rarely meet in everyday life, but with whom we can identify without problems. The acting interpretations are magnificent, especially that of Carmen Maura who seems to be descended directly from one of the Italian neo-realist films made two or three decades before. ‘What Have I Done To Deserve This?‘ it is a film that we can enjoy even today, whether it is the first viewing, or we see it again 36 years after its production. It still keeps evident (in music, in cinematography) many of the elements of popular cinema from which Almodóvar was inspired, but it filters them, processes them and offers them to the spectators in a form not yet seen on Spanish and world screens. A recommended viewing.
Născut în 1961 la Leningrad, Andrei Kurkov este unul dintre scriitorii ucrainieni contemporani cei mai cunoscuți dacă nu cel mai cunoscut în lume. Scrie în limba rusă și multe dintre cele 19 romane ale sale au fost traduse în 37 de limbi și publicate în 65 de țări. Cel mai citit dintre ele este ‘Moartea pinguinului’ care inaugurează ‘ciclul pinguinului’ care i-a adus faimă internațională. ‘Grădinarul din Oceakov’ a văzut lumina tiparului pentru prima dată în 2010, iar versiunea sa în limba română a apărut în 2019 în excelenta colecție ‘ficțiune fară frontiere’ a editurii Paralela 45, în traducerea Antoanetei Olteanu.
Nu fac parte dintre cei care consideră că literatura de calitate trebuie să fie greoaie la lectură. Eu cred că literatura cu adevărat bună se citește ușor și că măiestria mânuirii cuvântului sau conținutul bogat trebuie să vina în întâmpinarea cititorilor. De aceea mă bucur de fiecare data când întâlnesc un scriitor și cărți dintr-acelea care mă absorb în lectură, care mă fac să aștept cu nerăbdare întoarcerea paginii, pe care nu le pot lăsa din mână deoarece îmi pasă mai mult de soarta eroilor și de ceea ce se va întâmpla în capitolul următor decât de masa de seară. Este cazul ‘Grădinarului din Oceakov’, o carte lejeră și spumoasă la lectură, și cu un conținut care nu numai că te invită ca cititor să te alături aventurii dar și îndeamnă la reflecție, însă într-un mod implicit, lipsit de pretenții și retorici.
Igor, eroul cărții, este un fel de tăietor de frunză la câini într-un sat de pe lângă Kiev, în anul de grație 2010. Trăiește împreună cu mama sa din pensia și din produsele grădinii de zarzavaturi a acesteia, atunci când apare în viața lor Stepan, un bărbat mult mai în vârstă care își asumă treaba de grădinar în schimbul găzduirii în baraca de lângă casă. Stepan îl antrenează pe Igor într-o aventură nocturna în orășelul Oceakov de lângă Marea Neagra, unde în pereții unei case legate cumva de copilăria lui Stepan, cei doi găsesc o comoară: trei valize cu valori (diamante, ceasuri de aur) și … o uniformă de milițian rămase acolo din anul 1957.
‘Stepan deschise ușor ultimul geamantan adus de la Oceakov și se uită îngândurat în el, la o uniformă veche de miliție împăturită cu grijă. Acolo se aflau și cizme de piele, și o centură cu cataramă, și cascheta.
Stepan pipăi cu mâinile fundul geamantanului, fară să scoață uniforma de miliție. Deodată pe fata lui îngheță un zâmbet rău și împietri. Buzele îi erau încordate, iar mâinile, băgate în geamantan, nu i se vedeau. O asemenea față au copiii care prind pe pipăite raci în mâluri din râuri.
În cele din urmă Stepan scoase mâna din geamantan și în ea avea un pistol în toc. Apoi mai scoase de undeva două teancuri de bancnote sovietice, uriașe în comparație cu grivnele.’ (pag. 46)
Uniforma se dovedește a fi mult mai mult decât un simplu obiect de îmbrăcăminte, simbol al puterii și ordinii publice. Este o mașină de călătorit în timp, un portal prin care cel care o îmbracă poate călători, la miezul nopții, la ora la care se petrec actele de magie, înapoi în timp spre Oceakov-ul anului 1957. De aici începe o serie de salturi temporale, în care eroul nostru va trăi o aventură în universul paralel al primilor ani de după Stalin. Salturile în timp par o combinație de vise și de scenarii de filme.
‘Imediat ce portița de la curte i s-a închis în urmă, imediat ce a pornit în direcția stației de autobuz, totul în jur s-a făcut mai întunecat. De parcă întunericul era viu și încerca să-l învăluie în el pe Igor, cu cap cu tot. Dar sub tălpile cizmelor de piele asfaltul începe să sune familiar și picioarele îi mergeau singure, de parcă nu aveau nevoie de nici un însoțitor.
Frica îl cuprinse pe Igor de câteva ori. Fie din spate, fie din lateral, drept pentru care el se oprea și se uita în jur, având încredere mai mult în auz decât în ochi. Dar în jur era liniște.
După o vreme în fata apăru o lumină vizibilă, care deveni reperul lui. Iar după încă vreo douăzeci de minute Igor recunoscu poarta luminată a Fabricii de vin din Oceakov. S-a oprit la ușă, la vreo douăzeci de metri de ea. Se gândea. “Ce rezultă de aici? Oare totul se repetă? Ca în acel film american în care aceeași zi se repetă la infinit, scoțându-l din minți pe erou?’ (pag. 74)
‘Farmecul lecturii are la bază combinația dintre realism și fantastic. Lumile între care călătorește eroul sunt familiare cititorului român sau est-european, iar eroii cărții, oameni simpli confruntați cu sisteme absurde și corupte, trăind la marginea legii sau dincolo de ea, sunt priviți cu o doză de empatie chiar și când este vorba despre criminali. Personajele descind din lumile lui Ilf și Petrov sau a lui Panait Istrati, dar trăiesc experiențe fantastice precum eroii nuvelelor timpurii ale lui Mircea Eliade. Pestele și hrișca, votka și coniacul nu par a lipsi în niciuna dintre perioade. În fapt, nu există niciun fel de ierarhizare a celor două lumi. Ucraina pare a se afla într-un perment prezent continuu sau, daca vreți, un permanent trecut continuu. 1957 și perioada sovietică, 2010 și perioada tranziției par a fi echivalente la nivelul ordinii (sau dezordinii) sociale, al respectului (sau ocolirii) legii, și dacă ar fi de ales, eroul cărții mai degrabă ar prefera 1957, pentru că acolo trăirile îi sunt mai autentice și acolo întâlnește chiar și iubirea.
Sub o formă lejeră și sub pretextul lecturii unei cărți de bucate transmise intre generații printr-un manuscris descoperit într-unul din cele trei geamantane, Alexei Kurkov dezvoltă o variantă a teoriei conflictului dintre vânători și agricultori care stă la baza unor cercetări antropologice și ale pre-istoriei civilizației, variantă care câștigase popularitate în ultimul deceniu al secolului trecut. În carte aceștia sunt numiți ‘grădinari’ (factorul stabil și productiv al societății) și respectiv ‘pădurari’ (elementele disruptive, uneori violente, dar și cele care determina schimbările și salturile calitative). La nivel metaforic eroii cărții preferă grădinăritul dar nu pot evita pericolele și nevoia de acțiune sau poate de reacțiune a pădurarilor.
Ca cititor pasionat de romane științifico-fantastice mă așteptam ca scriitorul să se joace cu mai multa îndrăzneală cu paradoxurile călătoriei în timp, mai ales că existau premize interesante în biografiile unora dintre personaje. Nu a fost intenția lui Kurkov în această carte, scriitorul preferând o scriere lejeră și deconectantă și o viziune relaxată asupra istoriei. În cele din urma, chiar și vehicolul magic care îi transportă pe eroi în timp pare a se supune regulilor de scriere și rescriere a istoriei din spațiul fost sovietic:
‘Uniforma asta, și cizmele împreună cu ea, sunt trecutul. Iar trecutul își schimbă dimensiunile în funcție de cel care îl probează.’ (pag. 289)
In the final seconds before the credits we find out that for the director and co-writer Diane Kurys the film ‘Coup de foudre‘ (which also had an alternative title ‘Entre nous‘) made in 1983 was a very personal film, as one of the principal heroines of the story that unfolded on screen had been her mother. This is a special film, especially for the time when it was made, a film about the fate of two women in France in the aftermath of World War II, written and directed by a female director and conveying a strong feminist message. Reviewed from the perspective of the 37 years that have passed since the production, ‘Coup de foudre‘ provides an assessment of the differences in approach to feminist themes and in fact of the status of women in French society and family between the 40s and 50s when the action takes place, the 80s when the film was made, and today. A good example of how cinema reflects what is happening in society.
The destinies of the two heroines are tragically marked by war. The prelude, which lasts only a few screen minutes, takes place in 1942 in Nazi-occupied France. Lena Weber (Isabelle Huppert) is a Jewish refugee from Belgium who is saved from deportation by what begins as a marriage of convenience with Michel (Guy Marchand). Madeleine (Miou-Miou) is an art student from a wealthy family who is struck by tragedy when the husband she just married is accidentally killed in an ambush of the Resistance. Michel will save Lena’s life for a second time by carrying her (literally) over the mountains to Italy. Madeleine will marry after the war an actor and conman named Costa (Jean-Pierre Bacri). The destinies of the two women meet in 1952, when the two families, both with children and on their way to apparent gentrification, meet in Lyon. But the two marriages are in crisis. The two women hit by fate during the war seek to make up for lost time, but face the family, economic and moral barriers put in the face of women by a France that had not yet emerged from patriarchy.
The friendship between Lena and Madeleine, their economic, artistic, erotic aspirations are at the heart of the film. If there is a lesbian tint in this relationship, it is only insinuated with the utmost discretion. The two women complement each other in characters and help each other in key moments, but there are also crises and separations. The interpretations of Isabelle Huppert and Miou-Miou are also minimalist, dominated by an opportune discretion. It is a feminist film and men by definition are not presented in a very favorable light, but their portraits are far from caricatured. Michel and Costa are rather victims of their own prejudices or rather of the prejudices of the society in which they grew up. Revised today, 37 years after its production ‘Coup de foudre‘ impresses especially because of the respectful discretion by which a story that would otherwise risk sounding rhetorical and moralizing is beig told. If the conclusion seems a bit outdated today, this is a measure of the successes of the feminist cause on and off screen.
