‘… această carte nu este doar o biografie. Este un roman-document care se bazează pe viaţa reală a familiei mele şi pe vremurile cu adevărat turbulente în care aceasta a trăit şi care au fost, pe nedrept, alungate în uitare. ‘ (pag. 270)
Acestea sunt cuvintele care încheie cartea lui Miriam Wax-Yahil ‘Capitolul lipsă’ apărută în colecția Corint-fiction a editurii Corint, în acest an 2020, an ciudat din punct de vedere editorial și din multe alte puncte de vedere. Pandemiile care au lovit lumea au amânat apariția ediției tipărite și a lansărilor pe care această carte le merită și care sper că vor mai avea loc nu peste multă vreme. Până atunci ediția electronică a cărții este deja disponibilă și poate fi comandată pe net. Traducerea ii aparține lui Dragoș Zetu, bazată pe ediția engleză a cărții scrise în original în limba ebraică – traducere foarte frumoasă de altfel, într-o română literară cursivă, cu foarte puține și minore erori.
Am asistat la lansarea primei ediții a cărții în Israel în decembrie 2017, la Muzeul Diasporei din Tel Aviv, într-o sală aproape plină din campusul Universității celui mai mare oraș israelian. Autoarea este o figură cunoscută în lumea teatrală și culturală israeliană, doctor în dramă de la Universitatea Stanford, dramaturg și autoare de proză și poezie, lector universitar, regizor și director de repertoriu a câtorva dintre cele mai prestigioase teatre din Israel. Cartea aceasta este însă o carte cu totul specială, din multe puncte de vedere. În primul rând este o carte autobiografică, în care personajele principale sunt părinții, bunicii, unchii și verii autoarei, o familie evreiască destul de numeroasă cu un destin zbuciumat în România interbelică și cea din vremea celui de-al doilea război mondial. Este și o carte foarte personală, o carte de dragoste și de dor, de căutare și de reconstituire a portretului și biografiei unui om pe care nu l-a cunoscut niciodată – tatăl ei care a murit la câteva zile după ce ea se născuse, în 1946. Este însă și o carte documentară de o excepțională valoare și voi argumenta imediat de ce.
La lansarea cărții în Israel au participat câteva dintre personalitățile marcante ale comunității evreilor originari din România. Între ei se aflau profesorul Raphael Vago (născut la Cluj tot în 1946), specialist în istoria estului Europei și Miha Harish, unul dintre puținii originari din România care și-a făcut loc în rândul politicienilor importanți ai Israelului. Toată prezentarea și discuțiile se purtau în ebraică. Ascultăndu-i mi-am dat seama imediat că pentru majoritatea publicului din sală, israelieni născuți în Israel sau veniți din toate colțurile lumii, istoria evreilor din România, a doua comunitate evreiască din punct de vedere numeric în Europa interbelică, era practic necunoscută. Acum, citind versiunea românească a ‘Capitolului lipsă’, mi-am dat seama că lipsa de informații funcționează în ambele direcții. Miriam Yahil-Wax cred că greșește în fraza cu care încheie cartea: vremurile la care se referă nu au fost uitate, desigur nu în România unde despre perioada interbelică și cea a celui de-al doilea război mondial s-a scris enorm, istorie și ficțiune, în ultimii 30 de ani. Ceea ce lipsește însă în România este informația detaliată despre viața evreiască și în special a acelei categorii de evrei care s-au activizat politic în perioada interbelică. Mai rău, există în acest domeniu multe legende urbane și dezinformație. Titlul cărții ‘Capitolul lipsa’ se referă la o perioada specifică a biografiei părinților ei și la imensa lacună lăsată în viața ei de absența tatălui. La fel de bine însă cartea s-ar putea intitula și ‘Capitolele lipsă’ căci ea vine să umple goluri de informație, diferite pentru fiecare categorie de cititori, din istoria României și a comunității evreiești care a trăit aici. Din acest motiv cred că romanul documentar scris de Miriam Yahil-Wax va fi interesant și relevant pentru publicul românesc în aceeași măsură în care este este pentru cel israelian.
Cartea poate fi citită și interpretată pe mai multe nivele. Scriitoarea, pe care în carte o cunoaștem ca Viola, născută în România în 1946 și sosită în alia (emigrare în Israel) împreună cu mama sa în 1949 sau 1950, întreprinde de-a lungul anilor o anchetă biografică cu scopul de a reconstitui imaginea și personalitatea tatălui ei absent, Moni Weinstein. Pune întrebări mamei, surorilor acesteia, familiei mai îndepărtate, caută documente și fotografii, descoperă jurnale. Notele căutării sale învăluiesc capitolele în care încetul cu încetul, imaginea tatălui și a mamei sale, povestea lor de dragoste începută în Iași în 1927, capătă contur și culoare. Nu este vorba despre un puzzle complet reconstituit, anumite piese lipsesc sau sunt roase de vreme.
‘Mulțimea detaliilor în aparență lipsite de importanță care s‐au tot adunat timp de ani buni în memoria mea reticentă, refuzând să se estompeze, să dispară, ecourile nedorite, sâcâitoare, rătăcite, neglijate, orfane, par să erupă acum din adâncurile minții mele și își fac loc spre lumină, se întâlnesc cu dovezile reale și se eliberează în pagina albă, se unesc unele cu altele pe tastatură în anumite scene, descrieri ample, grăbite să umple capitolele din viața lui Moni care se revarsă din mine, Moni cel care era mereu întreg, chic, iubitor, și care acum nu mai există. Deși sunt copleșită de acest asalt, deși îmi dau seama că numai moartea lui trăiește în mine, nu pot să nu încerc să îl învii pe pagina goală, așa cum ar fi putut el fi, așa cum ar fi trebuit să fie, așa cum vreau eu să fi fost, pentru ca eu să fiu în stare, de ce nu, să îl iubesc…’ (pag. 61)
Legătura care se înfiripă la Iași între tinerii Moni și Schery este descrisă cu sensibilitate și respect pentru cei care i-au fost părinți. Pare să fi fost dragoste la prima vedere, deși sunt firi diferite: Moni Weinstein este un bărbat șarmant, cult, iubitor și intepret de muzică, sensibil la cele care se petrec în jurul său. Schery Ringler este cea mai mare dintre trei surori, cea care poartă în mare măsură responsabilitatea întreținerii familiei, care își abandonează studiile pentru ca sora ei mai mijlocie să poată continuă să învețe, și cea care îl aduce uneori la realitate pe Moni. În jurul lor o lume în zbucium într-o Românie întregită dar nu și stabilizată, în care minoritățile naționale și în special evreii sunt de multe ori țapii ispășitori ai problemelor politice și ai crizelor economice. Familiile Weinstein și Ringler sunt și ele marcate de scindările familiilor evreiești europene din prima jumătate a secolului 20, cu toate nuanțele diferențelor de opinii și poziții față de tradiție, de la religiozitate ortodoxă, trecând prin toleranță și liberalism relaxat până la ateism și încercarea de a nega apartenența religioasă și de a ignora propria origine etnică. Societatea românească a anilor ’20 și ’30 ai secolului trecut nu permite însă ignorarea și nu acceptă asimilarea.
‘… fratele ei cel inteligent devenise un student nemaipomenit şi câştigase o bursă care, în momentul în care se dusese să o încaseze, îi fusese refuzată. „Îmi pare rău, domnule Weinstein, bursele sunt numai pentru români, nu şi pentru străini!” Furioasă, Lina îl imită pe decan şi politeţea lui falsă. „Străin? Moni? Era un cetăţean bona fide! Faptul că familia noastră avea cetăţenie nu a fost niciodată pus la îndoială, dragă Viola, niciodată! Toată familia Weinstein era născută în România încă dinainte ca ţara să se cheme «România»! Bunicul nostru patern, Savian, a fost voluntar în Războiul de Independenţă! Tatăl nostru, Leon, a luptat în cavaleria română în timpul Primului Război Mondial! Moni nu era străin!” ‘ (pag. 18)
Populația evreiască își câștigase drepturi cetățenești depline doar cu prilejul adoptării Constituției din 1923, dar în multe zone ale României și în special în Iași (unde cam o treime din populație era de origine evreiască) se aplicau politici discriminatorii între care limitarea numărului evreilor în universități. Faptul că familia Weinstein primise cetățenie imediat după Războiul de Independența din 1877 datorită contribuției bunicului, că tatăl său luptase în armata română în timpul primului război mondial nu contau. În cele din urmă Moni își va termina studiile la Iași, dar este și momentul în care este atras în mișcarea de rezistență anti-naționalistă și anti-fascistă, și apoi în mișcarea politică de stânga, sub influență lui Marcel Pauker, militantul comunist și soțul Anei Pauker (executat de Stalin perioada epurărilor și proceselor din URSS din anii 1936-1938). Vor urma câțiva ani de despărțire, căci Moni pleacă la București, devine din ce în ce mai implicat în politică, participă la mitologica grevă a ceferiștilor din 1933, este arestat, torturat și întemnițat împreună cu alți militanți comuniști. Cei doi se vor regăsi după câțiva ani, se vor căsători si vor trăi în București până în 1940.
Agravarea situației politice din România este treptată. Persecuțiile și discriminările antisemite cu caracter cultural și economic se agravează după 1937, când libertățile politice sunt treptat anulate și încep să fie promulgate legi rasiale, după modelul celor din Germania nazistă:
‘Mama mea şi-a pierdut slujba. Licenţa pentru vânzarea tutunului, acordată în mod tradiţional evreilor, a fost anulată. Prăvălia în care lucra a fost una din cele şapte sute şaizeci şi şase de tutungerii deţinute de evrei care au fost închise. A început să vândă ţigări noaptea. Mi-a spus asta fără să menţioneze persecuţiile politice care au dus la această situaţie. Mi-am imaginat-o ca pe un personaj dintr-un film de Chaplin, ducând de colo-colo, într-o cafenea slab luminată, o tavă cu ţigări legată de gât cu o curea ţesută la războiul său de către Moni. În realitate, munca asta era nu doar ilegală, ci şi periculoasă. Cafenelele din Bucureşti erau pline de comisari de poliţie care ar fi putut-o identifica drept evreică şi ar fi putu s-o aresteze. Alte licenţe care li se acordau în mod tradiţional evreilor, cum ar fi cea pentru comerţul cu alcool, au fost şi ele anulate. Toate organizaţiile au fost obligate să înainteze liste cu angajaţii „venetici”, accesul negustorilor evrei în pieţe a fost interzis, evreii fiind excluşi şi din anumite domenii, printre care medicina, arhitectura, filmul, teatrul, jurnalismul. Gina şi părinţii ei au fost deportaţi. Erau printre cei o mie o sută de nou-veniţi în România pe care prim-ministrul Goga i-a catalogat drept „evrei sălbatici ale căror feţe sunt largi şi turtite” şi care au devenit victime ale „re-examinării” cetăţeniei. Într-un interviu din Paris Soir, el a sugerat că ar putea să îi trimită „pe o insulă de unde să nu poată fugi… iar vase de război ale tuturor ţărilor să încercuiască această insulă… de pildă, în Madagascar.” În fapt, toţi cei şapte sute cinci zeci de mii de evrei din România erau ameninţaţi.’ (pag. 120-121)
Pentru cititorii români peisajul Bucureștilor acelui deceniu este bine cunoscut, din relatări istorice și din literatură. Și totuși, este vorba despre o perspectiva diferită de cea din proza românească descriind perioada interbelică și chiar de cea din romanele sau amintirile lui Mihail Sebastian sau din proza lui Isac Pelz, pentru a menționa doi dintre scriitorii evrei care și-au lăsat amprenta în caleidoscopul literar al Capitalei. Lumea pe care o cunoaște Moni și căreia i se va alătură după câțiva ani Schery este populată de figuri cunoscute din cercul intelectual al lui Nae Ionescu (care se va orienta peste câțiva ani spre extrema dreaptă devenind ideologul legionarilor) cu Eugen Ionesco (în a cărui apartament cei doi tineri vor locui câțiva ani după plecarea acestuia la Paris), Mircea Eliade, Mihail Sebastian, dar și militanți comuniști cum erau soții Ana și Marcel Pauker și chiar și proletarul Dej, viitorul dictator din anii ’50 și ’60. Perspectiva aceasta este mai puțin cunoscută cititorilor români. Istoria PCR a fost subiect de adulare și cult al personalităților în perioada comunistă, pentru a deveni după 1990 obiect de studiu istoric, însă cu mai puține reflecții în literatură. Evreii care s-au alăturat mișcării comuniste au fost puțini la număr, o infimă minoritate din totalul populației evreiești, dar cu o influență imensă în partidul comunist. Miriam Yahil-Wax nu relatează nimic despre asocierea politică cu URSS și poziția anti-națională a comuniștilor în perioada interbelică, care a determinat marginalizarea acestora până în 1944. Nici pactul Ribbentrop – Molotov și deruta pe care acesta l-a stârnit în rândul comuniștilor europeni și desigur și a celor români nu este amintit decât în treacăt. Pe scriitoare, aflată în căutarea imaginii tatălui, o interesează mai degrabă mecanismele psihologice care fac ca un tânăr evreu să se alăture comuniștilor. Este o altă schismă care trece prin această familie și prin întreagă comunitate evreiască. Evreii erau supuși unor discriminări nedrepte. Unde se află soluția? În sionismul care propunea crearea unei țări a evreilor în Palestina sau in marxismul internaționalist? Moni alege a două soluție:
‘… la fel ca mulţi alţii ca el, Moni găsea că politica ţării era respingătoare. Revoluţia comunistă nu urmăreşte puterea politică, scria tânărul Marx. Scopul ei este crearea unui climat care să faciliteze „împlinirea esenţei umane”. Într-un asemenea climat, fenomenele sociale negative cum ar fi exploa- tarea, corupţia şi antisemitismul vor fi marginalizate. Tânărul Marx vorbea despre politici apolitice, despre o identitate umană universală care este nonpartizană, non-naţională şi non-rasială. Moni putea adopta fără rezerve această identitate de cetăţean al lumii. Dacă revoluţia socialistă va avea succes, el va fi eliberat atât de evreitatea, cât şi de românitatea sa. „Sunt un social-democrat şi nimic altceva”, a răspuns Lev Troţki la întrebarea dacă se simţea rus sau evreu.’ (pag. 44)
Îmi imaginez că procesul de documentare pentru această recuperare a imaginii tatălui și a biografiei părinților s-a desfășurat timp de decenii. Autoarea pleacă de la amintiri legate de frânturi de discuții și relatări reținute ale mamei și rudelor în perioada copilăriei, pentru a-și extinde scopul cercetării și a formula întrebările dificile pe măsură ce se maturizează. Se întâlnește în Israel cu membrii familiei și le înregistrează mărturiile, uneori incomplete, auto-cenzurate sau contradictorii. Discută cu un fost lider comunist, evreu de origine, emigrat pentru o vreme în Israel după ce fusese înlăturat din cercul lui Ceaușescu, pentru a înțelege detaliile muncii conspirative a comuniștilor. Călătorește la Paris pentru a asculta mărturiile vărului ei și ale unui diplomat-spion francez pentru care Moni culesese și tradusese materiale în perioada dinainte de 1938. Informația cea mai consistentă o primește însă din jurnalul mamei, care conține amintirile acesteia despre perioada 1940-1944, perioada în care cei doi soți decid (la inițiativa lui Moni) să plece în URSS și trăiesc acolo, în toată intensitatea lui, războiul. Pe de-o parte sunt scutiți de persecuțiile și moartea probabilă în Holocaust. Pe de altă parte suferă soarta refugiaților și privațiile și suferințele războiului, sunt martori ai luptelor de la Stalingrad și a asediului Leningradului. Li se naște și le moare un copil, Toni, fratele Violei pe care nu avea să-l cunoască vreodată. Mai presus de orice însă, chiar și idealistul Moni cunoaște direct realitățile comunismului. Trezirea este dură dar completă. La plecare:
‘De abia când am văzut graniţa, am realizat că plecam cu adevărat. Era înspăimântător. În curând, avea să fie imposibil să ne mai întoarcem, să ne răzgândim. Ne-am ascuns spaimele unul de celălalt şi speram amândoi într-o minune care să întoarcă timpul înapoi: România să redevină respirabilă, cum fusese înainte de apariţia Mişcării Legionare, înainte de fascişti, înainte de pogromuri şi, astfel, să nu mai fim nevoiţi să fugim. L-am privit înmărmurită pe funcţionarul care controla paşapoartele. Bărbia lui pătrată, ochii lui apatici, până şi coşul de pe obraz îmi umpleau inima cu tristeţe. Era ca şi cum priveam o hartă veche a ţării pe care nu voiam cu niciun chip să o părăsesc.’ (pag. 150-151)
După întoarcerea din 1946:
‘Acolo tatăl meu i-a spus Linei: „Nici celui mai mare duşman al meu nu îi doresc să cunoască paradisul comunist. Ai un singur fiu, trimite-l cât mai departe de noi şi cât mai repede!” Vorbea cu ea în franceză „ca să nu înţeleagă informatorii care mişunau peste tot”. Cunoscând bine dinamica totalitarismului, care îi eliberează pe oameni numai pentru ca apoi să îi înrobească, se pare că nu se mai identifica pe atunci cu el. Deşi a mai durat un an până ce România a devenit o ţară comunistă, el a anticipat viitorul şi, după spusele nepotului său parizian, a avertizat-o pe sora lui în legătură cu ce avea să se întâmple. ‘ (pag. 234)
Este, după câte știu eu, prima reflectare în literatura publicată in limba română a experiențelor traumatice ale acelor tineri din România, evrei și ne-evrei, care s-au lăsat amăgiți de mirajul propagandei sovietice sau au fugit de persecuții, și pe care cele văzute în ‘țara comunismului biruitor’ i-a lămurit și le-a schimbat destinul. Mulți de altfel nu au supraviețuit războiului și unii au ajuns în Gulag. Trebuie remarcat faptul că deși el fusese comunist, Moni și Schery au ales să nu folosească statutul lui de ‘ilegalist’ sau relațiile cu Ana Pauker pentru a primi beneficii de la noua putere din România. Cred că pentru cititorii din România este importantă cunoașterea unor astfel de biografii, alternative ale legendei urbane a ‘evreilor care s-au întors pe tancurile sovietice și au impus comunismul’.
Destinul le-a jucat în 1946 lui Moni și Schery o ultima și crudă festă. Întors bolnav din URSS, marcat de război dar și de anii dinainte cu detenția și torturile în beciurile Siguranței, Moni era grav bolnav. Moare la câteva zile după nașterea fetiței care avea să devină Viola. Talentul de prozatoare al autoarei, vizibil în multe pasaje anterioare (descrierea întâlnirilor dintre tineri, tragediile refugiului și ale asediului Stalingradului), este evident și în paginile finale ale cărții și voi menționa doar un alt roman autobiografic cu efect similar – ‘La promesse de l’aube’ a lui Romain Gary, deoarece se întâmplă în final ceva oarecum asemănător. Merită să ajungeți aici cu lectura.
Istoria adevărată este unul dintre trecuturile alternative. A reușit Viola să-și cunoască tatăl așa cum a fost el cu adevărat, să recupereze trăirile părinților ei, să înțeleagă dramele prin care a trecut familia, toate în contextul a două decenii zbuciumate din istoria României și a evreilor ei în secolul 20? Întrebările acestea cred că își găsesc răspunsul în carte și cei care vor citi ‘Capitolul lipsă’ vor avea satisfacția nu numai de a parcurge un roman documentar pasionant și excelent scris, dar și de a completa capitole lipsa din propria înțelegere a unei perioade complexe, care a marcat generațiile părinților și bunicilor și ne-a format și pe noi în ceea ce și cum suntem astăzi. Deși scrisă în ebraică și publicată inițial în Israel această carte are șanse să devină o parte din dezbaterea publică, istorică și literară care are loc în România în jurul perioadei interbelice.