Viața este plină de coincidențe interesante. Ben Parket, eroul și autorul cărții de memorii ‘The Courtyard’ scrisă în colaborare cu Alexa Morris, s-a născut și a trăit până la vârsta de 16 ani într-un imobil de patru etaje plus mansardă, în forma literei U, având în centrul său o curte. Și eu m-am născut și am crescut până la vârsta de 17 ani într-un asemenea imobil, cu 5 etaje și o curte lungă în forma literei U. Adresele celor doua clădiri se află ambele la numărul 5 al străzilor respective. Ben Parket (pe atunci Biniem Parkiet) locuia la 5, Rue de Charonne, la Paris. Eu am crescut în centrul Bucurestilor, pe strada Lutherană numărul 5. Destinele noastre sunt despărțite de 20 de ani, de un război și de supraviețuirea Holocaustului care este tema centrală a cărții de memorii a lui Ben Parket. Ceea ce avem comun este sentimentul curții ca spațiu de formare, ca paradis (macar pentru o vreme) al copilăriei, al perimetrului populat de oameni cu care în timp se stabilesc prietenii sau se înfiripă idile, care ajung să-ți fie vecini și, în cazuri extreme, de care ajunge să depindă viața. ‘The Courtyard’ este o carte care dă un sens nou termenului de curte interioară, nu atât un sens topografic cât cel de spațiu interior al supraviețuirii. ‘The Courtyard’ este o poveste de supraviețuire, o mărturie care a fost publicată în seria ‘Holocaust Survivors Memoirs World War II’ a editurii Amsterdam Publishers. Este dedicată celor mulți și anonimi, care cu riscul vieților și libertății lor au ajutat și au salvat evrei în timpul Holocaustului, și are ca moto un citat din Biblie: ‘Iubește-ți vecinul ca pe tine însuți’.

Familia Parkiet (vocala ‘i’ din numele familiei s-a pierdut în transcrierile de nume datorate diferitelor migrări) venise în Franța din Polonia de după primul război mondial. Renașterea națiunii aflate la întâlnirea dintre Europa de Vest și de Est a însemnat și o recrudescență a naționalismului și antisemitismului, iar Franța, cu populația decimată după primul război mondial, își deschisese, ca de atâtea ori de-a lungul istoriei, porțile celor prigoniți. Tatăl era lustruitor și finisor de mobilă, o meserie căutată care avea să susțină familia vreme de decenii. Biniem sau Bernard cum îl numeau prietenii și vecinii francezi era cel mai mic dintre trei frați și singurul născut în Franța. Părinții nu reușiseră niciodată să învețe bine limba franceză, în casă se vorbea idiș, dar erau destul de bine asimilați economic și social, și mândri de a se simți francezi și de a-și educa copii ca francezi. Unul dintre primele capitole ale cărții relatează o vizită, în 1937, la marea Expoziție Mondială organizată în acel an pe imensa esplanadă dintre Piața Trocadero și Turnul Eiffel. Copilul de șase ani se pierde de părinți în mulțime și este găsit, jucându-se și alintat de polițiștii de la postul de poliție al expoziției. Puteau ei ghici că doar câțiva ani mai târziu, de pe acea esplanadă avea Hitler să admire Parisul ocupat, iar polițiștii prietenoși din 1937 puteau fi aceeași care în vremea ocupației, complici ai germanilor, efectuau raziile în care-i vânau și arestau pe cei ai căror singură vină era cea de a fi evrei?

Curtea este descrisa în carte după amintirile copilului, înainte de toate ca un spatiu de joacă, de descoperiri, de înfiripare a prieteniilor și chiar a primei iubiri.
‘When I was a young boy not yet old enough to go to school, I liked nothing more than watching the courtyard’s artisans, especially my father, at work. The courtyard was a hive of activity, tradesmen buzzing in and out of the stairways, or doorways, and I loved being in the center of it, amazed by the industry whirling around me. And if the courtyard was a hive, the queen bee was our concierge. Known affectionately as La Pipelette [The Concierge], Madame Raymond was the unofficial matron of 5 rue de Charonne. Built like an armoire with dark, caterpillar brows, she lived on the ground floor of Stairway 1 with her husband and two grown children, René and Paulette.
There were 13 stairways to the various ateliers. They ran counterclockwise around the courtyard, with Stairway 1 at the northeast corner. We lived on the second floor of Stairway 1, two flights up a spiral staircase. While other stairways mostly led to commercial ateliers, Stairway 1 was the notable exception, with most of its units being apartments.’ (pag. 11)
Totul se schimbă la izbucnirea războiului. În amintirile copilului apar întâi discuțiile tensionate dintre părinți și sentimentul, până atunci necunoscut, al fricii, al faptului de neînțeles că părinții nu-și mai pot ocroti copiii, pierzând controlul asupra vieții acestora și al lor înșiși. Îi macină grija față de familia rămasă în Polonia acum ocupată de naziști, familie care avea să piară aproape în întregime în ororile Holocaustului. Apoi și viața lor începe să se schimbe odată cu ocupația, cu legile rasiale, cu interdicțiile și restricțiile impuse evreilor și mai ales cu arestarea tatălui, care este prizonier timp de câteva luni în infamul lagăr de la Drancy, ultima stație de prizonierat a evreilor din Franța înainte de deportările spre lagărele morții, scăpând de acolo printr-o minune. În 1942 pericolul iminent ajunge la ușile imobilului din Rue de Charonne. Și atunci se petrece ceva extraordinar. Locuitorii imobilului, vecinii francezi ai familiei de imigranți evrei polonezi îi ascund într-un apartament nelocuit. O vecină care lucrează la politie previne familia Parkiet că se afla pe listele celor care vor fi arestați și deportați. Alți vecini vor ajuta familia cu alimente vreme de doi ani și vor asigura de lucru tatălui, pentru a putea să continue să-și câștige existența.
‘ Kind Madame Nicolas. Brave Madame Nicolas. Our upstairs neighbor, the one who used to help my pregnant mother carry groceries upstairs, was helping us again. With the simple action of slipping out of her office at the police station to warn us, she risked her life. Only a lucky few received such warnings. What she did was illegal in the eyes of the Vichy regime, and if she’d been caught she almost certainly would have been killed: yanked from her home and dragged down the street, her black dress flailing behind her, to be lined up against a wall with other “traitors.” A member of the police – maybe even someone with whom she worked every day – would have shot a bullet into her brain.’ (pag. 70)
‘Monsieur Roger didn’t know Yiddish, so he spoke to my parents in a sort of pidgin French that they could understand. To my brothers and me, he spoke a common French, as you would to a native, and my parents could not always follow the conversation. But there was no mistaking him when he loudly proclaimed, “Je suis un homme!” Even my mother understood him quite clearly and, behind his back, she gently rolled her eyes. Sometimes we pretended to be Monsieur Roger after he’d gone; Mama was often the most enthusiastic, making her voice low and thumping her own chest for emphasis as she strode around our small space.
We laughed a bit at Monsieur Roger’s expense, but we were immensely grateful for his visits and company. He took a significant risk because those who aided Jews, even if they were simply aware of their existence and failed to turn them in, became, in the eyes of the Germans, no better than Jews themselves. Had he been caught, Monsieur Roger would almost have certainly ended up in Drancy and perhaps Auschwitz. So there is no question that Monsieur Roger was doing us a great service by visiting each day. He came to see us because he cared about us and hated the Germans. But he also came for the wine.’ (pag. 93)
Cartea este combinație intre narațiune și proză istorică, scrisă cu talent și documentată cu grija. Unele dintre episoadele relatate se pot citi ca adevărate pagini de literatură de suspense. Un ofițer german intră în curte, caută ceva sau pe cineva, spre teroarea evreilor ascunși. Se dovedește că îl așteptă pe mecanicul care urma să-i repare ceva la automobil. De câteva ori, băiatul de zece ani iese din casă pentru a cumpără de mâncare sau, împreună cu vecinii protectori, pentru o escapadă la cinema sau la picnic pe malul unui râu. Riscurile sunt imense, dar la fel este dorul de libertate și nevoia de a respira aer curat. Când în clădire se mută un vecin colaboraționist, milițian al regimului de la Vichy, este alertată Rezistența care ‘se ocupă de el’. Vecinul dispare și nimeni nu pune întrebări. Completările documentare sunt precise, făcute din perspectiva omului matur care va deveni Ben Parker. Ele furnizează informații importante pentru a înțelege contextul memoriilor. Maturizarea este accelerată. Copilăria povestitorului și adolescența fraților săi este furată pentru totdeauna.
‘We sang this song about yearning for a lost childhood on many subsequent Sundays. I can’t speak to what Severin or Henri were thinking as they sang, but I know that, at ten years old, I did not understand its meaning. It did not resonate that I was experiencing the loss of my own childhood, that I would never be able to indulge in the pleasurable if melancholy nostalgia of Monsieur Kreisman’s song. My brothers, too, were missing out on life experiences that would have been happy memories in later years. Severin, 19, and Henri, 17, were young men who should have been entering the world and planning a life beyond the lycée, courting girls in the neighborhood. They should have been sneaking chaste kisses in the dark of a movie theater, emerging love-dazed with tousled hair. Or been out carousing with friends on Saturday nights, dancing until the sky turned gray with dawn, stumbling home with wine-stained lips. Instead, they were
leading diminished lives in a cramped warehouse. My brothers had dreamed of adventure, of travel, and just when their world should have been expanding, it contracted. Our carefree years, and those of my brothers, were being stolen. Gone forever.’ (pag. 113)
Câteva pagini emoționante descriu zilele eliberării. Curtea le fusese interzisă vreme de doi ani celor care trăiseră zi și noapte, oră de oră, sub amenințarea arestării, deportării, morții. Recâștigarea însuși a dreptului de a păși în spațiul familiar este o victorie.
‘Back in the courtyard we were surrounded by neighbors we’d not seen or spoken to in years. Men clapped each other on the back and women, who’d previously passed each other on the stairs without so much as a greeting, now embraced each other like they were long lost relatives, reluctant to let go. The day workers put down their tools in silent agreement: Labor was done for the day. All of these familiar faces, beaming with joy – the mechanic took a large swig of wine, then handed the bottle to the Italian painter. Even Monsieur Herbin seemed delighted, his face red from happiness, or maybe champagne. Had they known we were in hiding? Were they surprised to see us? I don’t actually know. But the moment was larger than us, larger than any one person or family, and the courtyard erupted into a celebration that included us. Madame Raymond enveloped my mother in a hug, almost swallowing her, then released her and disappeared into her apartment, returning with chairs, and wine. Other women from the courtyard, including Madame Nicolas – who had saved us and whom we had not seen since the day she warned us to leave our apartment – brought out chairs, dragging them over the bumpy cobblestones to form a circle. The women sat together, a ring of black dresses, laughing and crying. I stood off to the side and watched them. A brown tabby with a long scar on its nose wandered into the circle, winding itself around the legs of anyone who’d tolerate it. The cat meowed incessantly for milk, and eventually, Madame Raymond’s daughter, Paulette, got a saucer and placed it on the ground; today was a day for generosity. Yes, the courtyard took care of its own.’ (pag. 156)
Anii de după război nu au fost ușori pentru familia Parkiet. Se reîntorc în apartamentul lor, dar acesta fusese complet jefuit. Își regăsesc doar o mică parte din familie, cei care fuseseră refugiați în Belgia, aflând însă că toți cei rămași în Polonia pieriseră în Holocaust. Sentimentul că o mare parte dintre cei printre care trăiau colaboraseră cu ocupanții și fuseseră părtași la suferințele lor și ale tuturor evreilor din Franța îi urmărește continuu. Un nou război, cel din Indochina, amenință Franța și tinerii familiei sunt la vârsta când pot fi chemați sub arme. Toate acestea contribuie la decizia familiei de a emigra în Israel. Nici aici acomodarea nu este ușoară, limba ebraică este la fel de dificilă pentru părinți, dar cei trei frați se acomodează mult mai ușor. Binem pleacă la studii în America, aici o cunoaște pe viitoarea sa soție, și cei doi, după o încercare de a trai împreună în Israel, decid să rămână în America. Devenit Ben Parket, construindu-și o familie și o carieră frumoasă de arhitect, nu va uita însă niciodată Curtea. Ajuns la vârsta amintirilor, o va evoca în această carte.

Mărturiile despre supraviețuire în Holocaust au un model și o referință comuna și comparațiile sunt dificil de evitat. ‘The Courtyard’ relatează istoria trăita a unei familii al cărei destin ar fi putut fi cu ușurință asemănător celui al familiei Annei Frank. Diferența, adică supraviețuirea, s-a datorat șansei, dar în special oamenilor cărora le este dedicată această carte.
‘Righteous Among the Nations is an honorific used to describe non-Jews who risked their lives during the Holocaust to save Jewish people. Recipients of this recognition are awarded a medal and their names are added to the Wall of Honor, which is actually a series of stone walls nestled among the carob trees in the Garden of the Righteous in Jerusalem. If I could, I would have all our neighbors listed on the Wall of Honor. They were each crucial to keeping us safe and alive. At the very least, Monsieur Thibou and Madame Nicolas, who risked the most, should be counted as righteous. Their names should be inscribed on the wall. These kind, brave people weren’t family. They weren’t even friends, not by most people’s definition.We had little in common. We didn’t share a religion or heritage. In the case of my parents, we barely spoke the same language. Taught to be respectful of adults, I never even knew their first names. We never had a meal together, and we didn’t visit each other’s homes. They were our neighbors. And, for them, that was enough.’ (pag. 188)
Acestor oameni anonimi Ben Parket și Alexa Morris le-au ridicat un monument în cuvinte. ‘The Courtyard’ este un document și un omagiu adus acestor Drepți Intre Națiuni anonimi. Cei din generația lui Ben Parket sunt din ce în ce mai puțini, dar poveștile lor rămân că dovadă că omenia poate învinge Răul, dar și ca un avertisment pentru generațiile care i-au urmat și cele care vor veni.