My generation of cinephiles has the great opportunity to see some of the great directors we have followed since the beginning of their careers, who we have seen grow up, become celebrities and make good and interesting films, and occasionally masterpieces, still active, in their ninth and in some cases tenth decades of life. Now they are towards the inevitable end of their careers, but they continue to be relevant, sometimes breaking longevity records with new films and they entertain artistic dialogues with younger generations of filmmakers and especially with themselves throughout their own careers. One of these living masters of cinema is Ridley Scott, who at 87 is active and dynamic. ‘Gladiator II‘ (2024) is his fourth feature film in this decade (and he also has short films and TV productions in his cinematography these years), and he has six other films in various stages of preparation. It is a remake of his own 2000 film, winner of 5 Academy Awards. Ridley Scott knew he was risking comparisons with one of his best films, but he accepted the challenge. In part he won, in part he lost.
The story, written by David Scarpa, follows the same plot pattern of the first film, a generation later. It takes place around 200 AD. The main hero is a fictional character, but around him are numerous historically attested characters, including the pair of brother emperors (called twins, although they were not exactly twins) Geta and Caracalla. Their reign, in fact a bizarre and decadent tyranny, was marked by some of the bloodiest games in the Colosseum arena. Here, a formidable gladiator is brought, prisoner from Africa, whose accomplishments in the arena win him glory, and whose deeds will shake the corrupt order that dominates the empire. Bloody fights in the arenas alternate with political intrigues. Everyone plots around the emperors, including Lucilla, the daughter of Emperor Marcus Aurelius who had tried to reform Roman society, and Macrinus, the owner of the gladiators.
The cinematic vision is exceptional. Ridley Scott does not avoid computerized visual effects, but to reconstruct the Colosseum, where many of the most spectacular scenes of the film take place, he resorted to old-school cinema methods, building a 1:1 scale arena. The result is impressive, and ‘Gladiator II‘ joins the scope of historical reconstruction of the best films of the genre. Paul Mescal manages to enter the main role very well, even if he cannot make us forget Russell Crowe completely. The best acting creation, however, belongs, in my opinion, to Denzel Washington, in one of the best roles of his career. Connie Nielsen is also superb, her Lucinda being the only survivor – as a character and as a role – of the original film. ‘Gladiator II‘ will satisfy fans of historical films, especially those who accept fiction and do not demand excessive rigor of what we see on the screen. Personally, I think that the reference to an idealized Roman Republic was exaggerated, its values rather allude to the present, but historically the Roman Republic was a slave-based order and a democracy for the few, not for all. After all, however, history is learned in school, not at the cinema. Even Shakespeare was not exact in the details of his historical plays. The success of the show cannot be denied, however. Old gladiator Ridley Scott is still in the arena, and if the rumors are confirmed, he is already preparing ‘Gladiator III’.
When they’re good, BBC crime dramas are very good. This is the case with ‘Steeltown Murders‘ (2023), a 4-episode mini-series created by Ed Whitmore. The story is inspired by a real case, an investigation that took place in two stages separated by 29 years. The crimes committed in 1973 were initially investigated for many months, but in the end the cases, unsolved, were closed. In 2002, advances in investigative techniques based on DNA analysis confirmed a connection between two cases considered separate and the investigation was reopened. The perseverance of the detectives, two of whom had also been involved in the original investigation, led to the cases being solved.
The story takes place in Wales. In two different cases investigated by different police teams, three young girls are murdered and raped. The case traumatizes the victims’ families and the entire peaceful community of the small Welsh town. The young police officer Paul Bethell, who is part of one of the teams, suspects that the two crimes were committed by the same perpetrator, but his boss does not allow him to continue on this trail. The investigations, based on forensic techniques from the 1970s and on the interrogations of suspects and witnesses, lead to nothing. 29 years later, with the introduction of DNA tests, it becomes clear that it was the same criminal, possibly a serial killer and rapist. Paul Bethell asks to be entrusted with the investigation, but receives minimal resources (only two investigators). He will continue it and will get closer to the truth, with tenacity, also using the DNA technology that is in its infancy in forensics. He will also find some of the parents of the victims and witnesses from the past, still haunted by the trauma of the events, unreconciled because the cases had remained unsolved.
I’m used to BBC detective series, well-written, with plots that are related to the life of British towns or villages, with authentic characters leading seemingly banal lives, but who often hide dark secrets. The police officers in these series are also often more complex and interesting than in similar productions from other places. This is the case here, and the team of actors do a very well job, with a special mention for Philip Glenister, an actor I’ve appreciated in other television series as well. The film, made in 2023, takes us back to two different time periods – in 1973 and in 2002 – and does it with great precision and attention to detail, from hairstyles and mustaches to sets, cars and the music the heroes listen to (the one from 1973, obviously, is much better!). I would also like to mention the cinematography, aesthetic and expressive, and I think it is worth noting the name of the cinematographer – Sam Thomas. Bringing real cases to screen is a challenge for series creators. Many viewers may remember the denouement, so the lack of suspense related to the identity of the murderer has to be compensated. The human dimension of the tragedies behind the crimes is excellently exposed and at least as interesting as the cases themselves. ‘Steeltown Murders‘ is a series that is worth seeking out and watching.
Ludmila Ulițkaia este una dintre cele mai originale, mai profunde și mai reprezentative voci ale literaturii ruse contemporane. Născută în 1943 într-o familie de origine evreiască refugiată din Ucraina în Urali, crescută și educată la Moscova, scriitoarea trăiește din 2022 la Berlin. A fost propusă și a câștigat câteva prestigioase premii literare rusești și internaționale, însă în Rusia, în ultimii ani și mai ales după ce și-a exprimat poziția clară împotrivă invadării Ucrainei, cărțile ei au fost retrase din librării și nu mai pot fi împrumutate în bibliotecile publice. Culegerea de povestiri ‘Oamenii țarului nostru’ apărută în 2023 în colecția ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas-Fiction este a 11-a carte care a fost publicată în România a scriitoarei. Traducerea (excelentă) a fost începută de regretata Gabriela Russo, cea care a tradus și cărțile ei precedente, și finalizată de Luana Schidu.
Despre istoria Rusiei în secolul 20, cu revoluțiile, războaiele, transformările sociale și ambițiile imperiale, ascensiunea și prăbușirea Uniunii Sovietice s-au scris și se vor scrie romane cu multe sute de pagini. Unele dintre ele le-a scris chiar Ludmila Ulițkaia. În ‘Oamenii țarului nostru’ scriitoarea alege o altă modalitate literară pentru a descrie această epocă. Ea construiește un tablou-mozaic cuprinzător al oamenilor care au trăit în această perioadă și al destinelor acestora. Tabloul este compus din 37 de povestiri grupate în patru secțiuni, majoritatea petrecându-se în Rusia însăși, toate avându-i că eroi pe cei care pe vremea imperiului erau numiți ‘oamenii țarului nostru’ (expresia aparține lui Nikolai Leskov, un prozator rus apreciat la vremea sa). Efectul este la fel de puternic.
Vocea povestitoarei poate fi auzită în câteva dintre povestiri. Cine este autoarea? Iat-o făcând față întrebărilor cititorilor parizieni la o întâlnire cu aceștia:
‘Ce gândesc oamenii în Rusia? Cu totul altceva decât mine. Şi, de altfel, eu nu sunt câtuşi de puțin un personaj relevant și nu pot să reprezint pe nimeni în afară de mine personal, fiindcă după cultură sunt rusoaică, după sânge, evreică, iar după religie, creştină.’ (pag. 269)
Răspunsul acesta cu tentă dramatică poate fi citit la două nivele. În primul rând, scriitorii, cei buni și cei originali, gândesc altfel decât cei din jurul lor, altfel nu ar fi scriitori buni și originali. Mai adânc, însă, Ludmila Ulițkaia își dezvăluie aici treimea identitară personală. Ea este născută într-o familie evreiască, probabil atee sau în orice caz nereligioasă, cum erau majoritatea familiilor evreiești din Uniunea Sovietică. Tema originii evreiești este importantă în cărțile sale, dar nu centrală. Dintre cele 37 de povestiri câteva au personaje care sunt evrei. Ulițkaia s-a convertit la religia creștin-ortodoxă și aceasta a făcut parte dintr-un proces de poziționare față de cele ce se petreceau în jurul ei și de transformare personală. În fine, cultural și profesional, Ludmila Ulițkaia aparține, fără îndoială, culturii și literaturii ruse.
Multe dintre povestirile ei traversează decenii întregi de istorie. Eroii sunt intelectuali sau muncitori, orășeni sau săteni, bărbați și multe femei, căci soarta femeilor o interesează în mod special pe scriitoare. Toți și toate sunt însoțiți cu empatie și cu un umor trist. Simțim și suntem implicați în suferințele mici și mari ale eroilor și eroinelor. Iată, de exemplu, povestirea ‘Trupul frumoasei’ în care însoțim destinul unei femei a cărei frumusețe deosebită constituie un baraj care o izolează social de cei din jur, de femeile care o invidiază și de bărbații care o doresc. Tragedia își face apariția din prima ei tinerețe:
‘Tania rupse legătura de prietenie cu Grinea Bas, el rămase încă un an la aceeaşi şcoală, o privea trist de departe, n-o scăpa din ochi nici o secundă. Apoi părinții îl mutară la o şcoală de matematică, dar continuă s-o urmărească îndeaproape tânjind de dorul ei – ba o aştepta la poartă, ba o pândea în apropierea școlii. Arunca o privire scurtă de miop la chipul ei de un alb strălucitor – nu-i distingea trăsăturile feței, doar albul scânteietor – şi dispărea fără să încerce să-i spună ceva, nu scotea nici un cuvânt, nici măcar n-o saluta. Tania îşi întorcea fața, prefăcându-se că nu-l vede. Nu mai avea încredere în el, fiindcă era ca toți ceilalți – voia numai frumusețea ei.
Colegele de clasă, dăruite cu talente de tot felul, își doreau să fie frumoase şi se străduiau să arate bine – se pensau corectându-şi conturul sprâncenelor, se găteau cu rochii frumoase, erau îndrăzneţe, se purtau provocator
Tania, în afară de frumusețe, nu avea nici un talent special – era mediocră la învățătură, lua note de trei şi patru, în ciuda oricăror eforturi. Nici măcar la muzică, desen sau sport nu reușea să obțină cine ştie ce succese.
La serata de absolvire Tania nu veni în rochia albă, cumpărată de mama ei. Îmbrăcată în fustă şi bluză, îşi primi diploma cu calificativul satisfăcător, stătu într-un colț al sălii cât timp colegele dansară, refuză să meargă cu ele în Piața Roşie, cum era obiceiul. Între altele, nimeni n-o invitase la dans, frumusețea ei era inaccesibilă, şi expresia feţei cam abstractă, greu de înțeles.
Plecă de la petrecere destul de devreme, şi Grişa Bas, în costum de gală, cu cravată şi ochelari noi, trecu pe la școală când Tania nu mai era acolo. Ajunse până la casa ei, se uită la fereastra neluminată și dispăru în noapte. Două zile mai târziu îl găsiră spânzurat la intrarea în şcoală. Nu lăsase nici o scrisoare. Îi găsiră în buzunar o mănușă veche de lână. Nimeni nu ştia că e mănușa Taniei.
Tania află despre istoria tragică şi se îngrozi: îşi dădu seama că se întâmplase din cauza ei, deși nimeni nu-i spusese acest lucru. Nu merse la înmormântare: o speria gândul de a-şi expune privirilor faţa şi corpul.’ (pag.80-81)
Istoria strivește destinele, dar eroii și eroinele nu sunt totdeauna conștienți de forțele care le direcționează traiectoriile în viață. Câțiva dintre eroi fac parte din sistem sau încearcă să-și dezvolte personalitățile, să creeze sau să se încadreze în regulile stabilite. Povestirea ‘Ménage à trois’ urmărește destinul a două femei care sunt căsătorite, pe rând, cu același bărbat, un scriitor de bună credință, care va cădea victima terorii staliniste. Între ele se va crea o legătură care va continua și după dispariția bărbatului și le va ajuta să supraviețuiască războiului și persecuțiilor nedrepte:
‘Soţul lor comun – mai întâi al Fridei, apoi al Alisei – scriitorul în limba idiş Beniamin X. – era un mare entuziast. Starea lui de exaltare făcea parte din el, aşa cum îi aparțineau gura, nasul, cele două urechi. Din cauza asta mulți îl socoteau idiot, dar el nu era deloc idiot – pur și simplu iubea viața cu atâta patimă, înverşunare şi zel, încât îi scotea din sărite pe oamenii cumpătați. Pe lângă darul de a iubi viața, mai avea unul: iubea literatura. Rusă, franceză, poloneză, finlandeză – orice îi cădea în mână. Citea şi reţinea tot. Şi scria în idiş. Citea o piesă de Ibsen, scria una asemănătoare în idiş. Citea versurile unui poet din Daghestan, scria ceva asemănător în evreiește. Până la război încă se mai putea scrie în idiş, deşi nu era la modă.
…
În 1935, fostul soţ Beniamin îi trimise Fridei o scrisoare foarte tristă despre faptul că nu mai înţelegea ce i se întâmplă. I se clătina entuziasmul. Fusese dat afară de undeva, în alt loc nu-l primiseră. Și-n plus, luase undeva cuvântul şi
nu fusese bine primit şi înțeles, şi multă vreme plictisise lumea cu nedumeririle lui, adică pe cei care acceptau să-l asculte. Își scutura buclele minunate, pieptănate înspre spate, căzându-i artistic într-o parte, îşi desfăcea întrebător brațele nespus de frumoase, dar oamenii dădeau înapoi, nimeni nu voia să-l asculte şi să-l înțeleagă aşa cum trebuie. Frida putea, bineînțeles. În niciun caz Alisa – era prea tânără şi frumoasă ca să priceapă ceva și, în plus, nu era evreică. Nu avea cum să înțeleagă freamătul sufletului unui iudeu. Alisa venea din nord, era lenjereasă, profesie convenabilă, mama ei era tot lenjereasă, avea o mică afacere la corp cu dantelă Petersburg în vremurile în care lenjeria de nu intrase în concurență cu pânza grosolană. Alisa avea rădăcini burgheze, dar frumusețea nu-i scădea din cauza asta, ba dimpotrivă.’ (pag. 199, 201)
În povestirea ‘Fiica scriitoarei’ personajele principale sunt, din nou, femei. Eleonora este o scriitoare de succes, a cărei carieră începuse în perioada stalinistă. Scrierile ei sunt probabil destul de ‘pe linie’ pentru a se bucura de privilegiile intelectualilor agreați de sistem – apartament spațios, casă de vacanță, tabere speciale pentru copii, o bibliotecă în care sunt tolerate și cărți de literatură mai subversivă. Boris Pasternak și Anna Ahmatova se numără printre relațiile ei. Are trei copii, născuți toți în afara căsătoriilor, dintre ei supraviețuind două fete: Sașa și Mașa. A patra eroină a povestirii este Jenia (multe dintre personajele povestirilor poarta acet nume) Vorobiova, o fată dintr-o familie obișnuită, prietenă a Mașei, care sesizează încă din copilărie diferențele de clasă dintre nomenclatură și restul populației, ascunse de propaganda unei societăți declarat egalitariste. Eleonora va trăi aproape întreg secolul, va fi martoră morții fiicelor sale și căderii sistemului care o favorizase. Finalul este o încheiere de ciclu. Casa și lucrurile supraviețuiesc oamenilor care le populaseră și le folosiseră.
‘Era vorba de casa aceasta – nimic nu se schimbase în ea: bibliotecile cu rafturi închise cu geamuri mobile din sticlă, cotoarele aurite, albumele, culegeri de texte, multe scrise cu litera ,,iat”, cu autori printre care Merejkovski şi Karamzin, gravurile de pe pereţi, tablourile, covoarele uzate, mobila din lemn roşu, serviciile de masă grele pe masa rotundă cu picioare care, desfăcându-se, transformau masa într-una mare, ovală, şi lustra cu para albastră de sticlă, înconjurată de lacrimi de cristal. Îşi aminti de dădaca Dusia, mică şi îndesată, invadată de negi, cu șorțul găurit. Dar nu erau oamenii aceia, aici locuiau alții. Ca într-un vis ciudat, când ți se arată o imagine obişnuită, cunoscută de multă vreme, dar având modificări insesizabile, care te alarmează, îți insuflă neîncrederea în realitate şi bănuiala că totul ar putea fi vis.’ (pag.241)
Alte povestiri sunt mai scurte și surprind instantanee și scene fixate în timp. Multe dintre cadrele în care se desfășoară frământările eroilor vor fi familiare cititorilor români care au trăit în perioada comunistă sau au auzit povestirile celor care au trecut prin ea: apartamentele în comun, trenurile aglomerate, cozile, restaurantele în care se bea până la uitare. Pe scriitoare o interesează însă destinele personale ale eroilor, care au, fiecare dintre ei, lumile lor cu aspirații, iubiri, speranțe, resemnări. Introduce de multe ori în ficțiune coincidențe și surprize păstrate până în final, răzbunându-și uneori personajele, invitandu-ne pe noi, cititorii să ne schimbam perspectivele.
Ludmila Ulițkaia rămâne departe de sferele înalte ale politicii în aceasta colecție de povestiri. Numele lui Stalin sau al lui Hrușciov este pomenit de câteva ori. Cel al lui Putin nu apare în carte, volumul fiind publicat în 2005 în ediția sa originală. Putem însă detecta multe elemente ale comportamentului rusesc care explica evenimente sau fenomene care s-au petrecut de atunci încoace. Niciunul dintre personajele povestirilor nu este un dizident și nu se revoltă deschis împotriva sistemului, cel mult este vorba despre victime nevinovate ale terorii anilor ’30. Majoritatea personajelor încearcă însă să fie ‘pe linie’, să supraviețuiască. Iată un exemplu, care pare a oglindi scena clasică din filmul ‘Modern Times’ al lui Charlie Chaplin, critica a dezumanizării capitaliste:
‘E puțin lucru să vorbeşti despre ataşament sau respect pentru munca la banda rulantă în cazul lui Boris Ivanovici, pur și simplu el socotea că transportorul e modelul standard de a-ți orândui viața cu chibzuială, de a ți-o regla înaintând în acelaşi ritm pe toată durata ei. Avusese o viață mutilată încă din copilărie: îi arestaseră tatăl înainte de război, nu şi-l mai amintea, mama îi murise când avea opt ani, fusese dus la casa de copii orfani, apoi intrase la școala de meserii şi, abia după ce fusese angajat la fabrică, viața lui o luase pe drum drept. Cu ajutorul benzii rulante. S-a dus la cursurile serale ale școlii tehnice ca să-şi însușească mecanismele complicate și să-şi pună în ordine viaţa până în cele mai mici detalii tehnice. Ajunsese de multă vreme să creadă că ştie bine cum e construită: important era ca mecanismul să nu se oprească, să meargă uns în același ritm. Așa trăia, ca o bandă rulantă: se scula, mânca de dimineață, se ducea la fabrică – nu mergea departe, cincisprezece minute, şi dacă venea vânt uşor din sud, nu simțea nici un miros, iar dacă vântul nu agita aerul, atunci mergea în atmosfera îmbibată de mirosul săpunului prost sau mângâiat de mirosul parfumului răspândit în tot raionul. Se întorcea acasă după terminarea schimbului, mânca şi se culca. De multă vreme nu mai lucra în schimbul de noapte. Înainta în viață în același ritm, aşa cum funcţionează o bandă rulantă bine reglată.’ (pag. 98)
Câteva dintre povestirile din secțiunea finală a cărții nu se petrec în Rusia. Ele aparțin perioadei de tranziție care, știm acum, nu a dus în Rusia la democrație, așa cum s-a întâmplat în celelalte țări foste comuniste din Europa. Perspectiva unor aspecte care aparțin altor spații culturale este însă importantă, tocmai prin juxtapunerea realităților și mentalităților rusești cu cele din afară, comparația și confruntările dintre ele. Elementul uman este cel care până la urmă iese la suprafață, fie că este vorba despre scriitorul arab francez care se dovedește a fi un fel de replică a persoanei scriitoarei evreice rusoaice, de orașul american New Orleans cu aspectul decadent, muzica formidabilă și o propunere care vine să împlinească previziunile făcute cu decenii în urma de o ghicitoare sau de Mănăstirea Sinai unde povestitoarea trăiește o experiență paradoxală, profundă și anti-transcedentala.
‘Oamenii țarului nostru’ este un volum de povestiri care emoționează și implică. Scriind în tradiția marilor scriitori rusi, Ludmila Ulițkaia construiește o imagine a dramaticei istorii a Rusiei secolului 20 din micile istorii personale ale oamenilor care au trăit în ea. Merită să o însoțim în această călătorie.
Astăzi vă invit la teatru. Și nu în orice loc, ci pe Broadway, la teatrul Vivian Beaumont de la Lincoln Center, superbul complex cultural care este sediul a numeroase și faimoase instituții culturale printre care Filarmonica din New York, Opera Metropolitană, Baletul din New York și Școala (Conservatorul de Arte ale Spectacolului) Juilliard. Aici se joacă ‘McNeal’, o piesă într-un act de Ayad Akhtar, avându-l în rolul principal pe faimosul actor (mai ales de film) Robert Downey Jr. Premiera a avut loc pe 30 septembrie 2024, și ultima reprezentație este programată pentru 24 noiembrie. Precum multe dintre piesele de succes care au premiere absolute pe Broadway, prevăd că și ‘McNeal’ va avea o viață teatrală lungă, în alte distribuții și pe alte scene, în Statele Unite, la Londra în West End, și în toată lumea. Temele sunt fierbinți: Inteligența Artificială, originalitatea artei și integritatea artistului, plagiatele și viitorul profesiei de dramaturg și al teatrului în general. Numărul din noiembrie al mensualului ‘The Atlantic’ publică un triplu interviu cu autorul, regizorul și actorul care interpretează rolul principal în această primă montare a textului.
Despre ce este vorba în piesă? Eroul principal este Jacob McNeal, un romancier de succes, dar pe care alcoolismul și tulburările psihologice l-au adus într-un punct de cumpănă al carierei sale. Prima scenă are loc în cabinetul unui medic. Anticipând un apel al Academiei Suedeze, care urmează să anunțe câștigătorul anual al Premiului Nobel pentru literatură, Jacob ignoră rugămințile doctoritei Sahra Grewal de a-și opri abuzul de alcool. Deși ficatul i se degradează rapid, Jacob este preocupat doar de debutul noului său roman și de posibilul premiu Nobel. Îngrijorările doamnei Dr. Grewal cu privire la halucinațiile lui Jacob și la utilizarea necorespunzătoare a medicamentelor cad în urechi surde, în timp ce el mormăie, menționând că în trecut a fost ocolit de premiul Nobel și se plânge de progresele tehnologice și alte percepute nedreptăți personale. Dr. Grewal și agenta literară a lui Jacob, Stephie, nu își dau seama că, pe cât dispreț arată scriitorul față de AI, pe atât de fascinat este de aceasta. Fără să se știe, cel mai recent roman al său este o creație în stil ChatGPT, care infuzează în text discursuri istorice, pasaje din Biblie, texte celebre și un manuscris nepublicat al regretatei sale soții. Tema centrală din ‘McNeal’ ar trebui să fie ororile iminente ale AI. Cu toate acestea, piesa se concentrează pe moralitatea utilizării poveștilor personale ale altora și transmiterea lor drept idei originale. Problemele personajului domină textul, la fel cum și actorul domină reprezentația, și toate temele sunt prezentate prin prisma dilemelor și tulburărilor acestuia.
Interviul din ‘The Atlantic’ reunește patru personalități interesante. Am mai vorbit despre Jeffrey Goldberg în câteva alte ocazii. Născut în 1959, el este, din 2016, editorul-șef al prestigioasei reviste fondate la Boston în 1857, considerată un reper intelectual al liberalismului american și caracterizată de un înalt standard profesional și etic în jurnalistica americană. Ayad Akhtar (născut în 1970) este unul dintre cei mai reputați dramaturgi, romancieri și scenariști americani, laureat în 2013 al Premiului Pulitzer pentru Dramă și nominalizat de două ori pentru Premiile Tony. În piesele sale, el se ocupă de teme diverse precum experiența americano-musulmană, rasismul, religia, economia, imigrația și identitatea. Majoritatea pieselor sale au fost puse în scenă la Lincoln Center, dar au fost reprezentate și pe multe alte scene din Statele Unite și Marea Britanie. Regizorul Bartlett Sher (născut în 1959) a fost nominalizat de opt ori pentru premiul Tony, câștigând o singură dată, în 2008, în categoria spectacolelor de gen musical. La Lincoln Center este, începând cu același an, regizor rezident. Pentru Robert Downey Jr., născut în 1965, acest spectacol reprezintă debutul său pe Broadway. Aflăm din interviu că soția sa a trebuit să insiste mult pentru a-l convinge să apară pe scenă, dar ceea ce l-a determinat în final a fost ocazia de a juca pe un text scris de Ayad Akhtar, tematica piesei și complexitatea rolului.
Akhtar este în mod declarat unul dintre putinii dramaturgi și scenariști care nu se simte amenințat de Inteligenta Artificială. În ‘McNeal,’ el nu numai că sugerează că Limbajele Mari de Modele (LLM-urile) ar putea fi utilități nedistructive pentru scriitorii umani, dar el a și experimentat cu LLM-uri și a folosit multe dintre ele, inclusiv ChatGPT, Claude și Gemini. Rezultatul, susține el, a fost că l-au ajutat să facă o piesă și mai bună. Akhtar nu crede că acest lucru ar trebui să fie o temă de controversă. În discuția cu Goldberg, Akhtar observă, corect, că nici AI și nici transformările datorate tehnologiei digitale nu sunt fenomene noi, ci continuări ale unor procese începute cu decenii în urmă. I-ar ajuta tehnologiile acestea pe scriitori ca Philip Roth sau Saul Bellow, dacă ei ar mai trăi azi? Nu, răspunde Akhtar, dar personalitățile și modul lor de a scrie sunt infuzate și în piesa aceasta și în tot ceea ce scrie. Nu este nevoie ca ei să fie alimentați ca surse în procesul de învățare al unui LLM (deși asta poate că s-a întâmplat), este suficient faptul că dramaturgul i-a citit și că îi considera modele literare și etice. Bartlett Sher recunoaște că și-a centrat spectacolul în jurul personalității lui Jacob, răspunzând indirect și unora dintre criticii spectacolului. Nu era însă firesc să o facă, în calitate de regizor, mai ales că avea șansa să colaboreze cu un asemenea actor dominant cum este Downey Jr?
Goldberg îi întreabă pe cei trei interlocutori, care reprezintă cele trei meserii fără de care spectacolul teatral nu ar putea exista – Dramaturgul, Regizorul și Actorul – care dintre aceste profesii este amenințată existențial de AI? Primul care răspunde, cel puțin dacă ne ghidăm după transcrierea interviului, este Robert Downey Jr., actorul: ‘Anyone but me’ (‘Toți în afară de mine’). Akhtar remarcă însă că Ghilda actorilor este îngrijorată de personificările virtuale din ce în ce mai realiste care folosesc imaginile actorilor. Sher, regizorul, consideră că regia este o activitate foarte complexă, care necesită integrarea multor niveluri diferite de alte activități. A transfera aceste procese în mod analitic în gândirea unui computer pare foarte dificil. În esență, regizorul face munca de interpret și sintetizator care scapă nivelului de evoluție al algoritmicii. Deocamdată. Până la urmă însă, ceea ce este unic în experiența teatrală este reunirea în același spațiu și în același timp a actorilor și a publicului. Magia teatrului este descendentă a unor tradiții grecești, în care locuitorii așezărilor se adunau pe un deal pentru a împărtăși povești. Akhbar relatează un episod din spectacol: ‘Robert are acest moment minunat în piesă, felul în care o face, în care pledează pentru artă în această conversație foarte complicată cu o fostă iubită. Și se ajunge la una dintre esențele piesei, și anume că aceasta este o încercare de a apăra arta, chiar dacă este făcută de o persoană ticăloasă. Pentru că până la urmă, creația umană este încă superioară și niciunul dintre noi nu este perfect. Deci, conversația mai largă este despre cine poate scrie, moralitatea scrisului, toate astea?’. Dar poate fi dramaturgul o mașină? Și aici Akhtar aruncă bomba, surpriza interviului. Monologul din finalul piesei include un fragment scris de o mașină.
‘McNeal’ nu este doar o piesă originală care nu este musical, lucru destul de rar pe Broadway, ci și o montare ambițioasă, având în vedere distribuția plina de staruri și punerea în scenă îmbibată de tehnologie la Lincoln Center. Decorul propune în scena de deschidere o interfață iPhone gigantică, cu lumină albastră abundentă, care se profilează deasupra scenei, pagina de pornire urmărește minutele care trec pe data de vineri, 10 octombrie, într-un mod intrigant de familiar pentru majoritatea spectatorilor. Acțiunea se petrece cândva, într-un viitor apropiat, când entități AI similare cu ChatGPT sunt și mai bine incorporate în viața de zi cu zi americană – suficient, așa cum remarcă McNeal în biroul doctorului Sahra Grewal ca mai multe bestselleruri din New York Times să fie sintetizate, în mod declarat, prin învățare automată.
Criticile au fost amestecate. Unii critici, cum este Aramide Tinubu de la ‘Variety’, au considerat piesa greoaie și prea intelectuala, dar asta mi se pare contrazis de succesul la public, care până acum a umplut sălile. Ea scrie: ‘Deși este frumos pus în scenă. ‘McNeal’ este o piesă plictisitoare și confuză care spune foarte puțin despre etică și Inteligența Artificială și, în schimb, prezintă un personaj pompos și epuizant, căruia îi pasă doar de el însuși și de moștenirea sa.’ Joe Dziemancowicz de la New York Theatre Guide scrie: ‘Proiecțiile lui Jake Barton, care a creat decorurile împreună cu Michael Yeargan, sunt cheia montării, pe măsură ce povestea se deplasează de la cabinetul medicului. trecând prin Suedia, până la birourile și apartamentele din New York. O imagine digitală uriașă, îmbunătățită prin Inteligență Artificială, a lui McNeal apare în anumite momente, chiar mai deranjantă decât atunci când o armă apare pe scenă și o siluetă se cocoață periculos pe un pervaz.’ În fine, Adrian Horton de la The Guardian concluzionează: ‘Downey, jucând sigur în stilul sau carismatic, sardonic și inteligent, este convingător și, din fericire, pe scenă pentru aproape tot spectacolul. Spectacolul merită pentru a-l vedea pe actor în forma sa de vârf. El îl prezintă pe McNeal atât ca narcisist în spirală descendentă la capătul drumului său, cât și ca o provocare a liniilor etice neclare ale AI. O astfel de provocare conține puțină perspectivă, dincolo de faptul că AI este înfricoșătoare și că lucrurile pot evolua în și mai rău. Poate cea mai interesantă idee a textului este noțiunea neoriginală că Inteligența Artificială generativă va permite narcisiștilor să se exprime printr-un mediu artistic fără a investi truda artiștilor. ‘McNeal’ se încheie într-o notă confuză, invocând în mod explicit întrebarea: ce este real și cum putem știi? Cu generozitate am putea interpreta coborârea piesei în confuzie ca pe un meta-comentariu despre felul în care o lume plină de material AI generat în mod îndoielnic va afecta percepția noastră, oricât de fragilă este ea deja. S-ar putea spune, de asemenea, că este vorba despre un pic de ambiguitate intenționată. Standardele noastre nu au scăzut încă atât de departe încât să nu sperăm la artă cu o viziune clară.’
Punând criticile la o parte, pot spera că ‘McNeal’ va fi adus cât de curând pe scenele teatrelor noastre, că montarea va fi cel puțin la fel de bună ca pe Broadway și că dezbaterile și controversele vor fi cel puțin la fel de interesante. Care teatru și care dintre talentații noștri regizori vor răspunde provocării? În ce măsură și cum vor folosi Inteligența Artificială, în acest text despre Inteligența Artificială, la crearea căruia a fost folosită Inteligența Artificială?
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
David Cronenberg and Quentin Tarantino have a heir and her name is Coralie Fargeat. Coralie Fargeat is not afraid to shock. In fact, I think the purpose of her films is to shock. She’s doing it to get attention and maybe to attract an audience that wouldn’t otherwise come to her movies, but it’s just a tactic to gain more people watch for the message. And the message is shouted with the shrillness of ‘horror’. ‘The Substance‘ (2024) is her second film. The debut film made seven years ago, ‘Revenge’, managed to catch my attention in a genre that most of the time leaves me indifferent. With ‘The Substance‘, Coralie Fargeat amplifies her means of expression. Apparently we are dealing with a film that combines the genres of horror and science fiction. For many viewers, that’s all and enough. But ‘The Substance‘ is much more than that. It is a film with a strong feminist message and is a scathing critique of misogynistic and ageist television entertainment. Everything is dressed up in the form of a movie with an 80s aesthetic, quoting and paying homage to the ‘class B’ movies of that decade. Viewers who can’t stand violent films will do well to avoid viewing it, as it includes many scenes bathed in blood and a massive dose of ‘body horror’.
Elisabeth, the main heroine of the film, is a former movie star with a star on Hollywood Blvd., whose youth and prime have passed. At 50, she has a fitness show on morning television, which is canceled because the producer (who happens to be named Harvey) wants a younger screen presence. Desperate because age is catching up with her, she cannot resist the temptation to respond to an ad promising a revolutionary genetic treatment, a kind of self-cloning into a younger version constructed from her own DNA. The procedure has restrictions and conditions that must be strictly followed. Everything that can go wrong will go wrong.
This movie could have ended about half an hour earlier than the 2 hours and 20 minutes running time. Many of the commenters have noted this, but in this case I think it’s not just about conforming to a Hollywood trend, which I don’t really like, by the way. It is precisely the last part that seems to me to have been most important to director Coralie Fargeat (who also wrote the screenplay). The sensation-seeking audience that gathers towards the end to see a New Year’s show are us, the ones who have resisted the screening of the film in the cinema theatre or at our homes until then. We are hearing the desperate scream of the creature who was once a glorified star and then a woman who, in the eyes of the misogynistic society around her, was losing value as she inevitably advanced in age. As for the visual effects, I think the choice of makeup and prosthetics that could have been done in the 80s is intentional. In fact, the whole concept and cinematography are a tribute to the action, horror and sci-fi films of 35-40 years ago, but with a very different message, perhaps even contrary to the mentalities of that time. Although she has only made two feature films so far, it can be said that the director has created a recognizable visual style of her own, constructing sophisticated architectures for the buildings where the action takes place, where the modernity of the exteriors is combined with corridors that shrink the action in crushing perspectives. Some scenes quote the films that influenced her (‘class B’ films, but also Kubrick from ‘Space Odyssey’ or ‘Shining’ for example). More than once the director quotes herself, meaning scenes or details from ‘Revenge’. Demi Moore plays with commitment and courage a role that she knows can bring her an Oscar or destroy the rest of her career. Dennis Quaid is also excellent as the obnoxious producer Harvey, who offers a counterpoint of sarcastic satire. There is, by the way, quite a lot of humor in this film, but the atmosphere is dominated by screaming and despair. ‘The Substance‘ will become, I believe, a cult film, but there will always be a need for viewers to be warned about what they are about to see. For Coralie Fargeat, this is the second achievement in a career that promises to be formidable.
Bogdan Suceavă făcea undeva o promisiune îndrăzneață – aceea de a-și surprinde cititorii prin fiecare carte nouă pe care o va publica. Profilul său intelectual, susținut de bibliografii consistente ni-l arată ca pe unul dintre acei scriitori care nu ar avea probleme în a respecta acest angajament: prozator și matematician, profesor universitar și eseist, publicist și mentor al tinerelor generații, Bogdan Suceavă aduce contribuții semnificative și suscită dezbateri prin fiecare nou titlu pe care-l adaugă listei sale de cărți și articole. Într-o epocă în care pare că revine la moda omul de cultură enciclopedică, specialist în profunzime într-un domeniu sau altul, dar dotat cu deschidere și capacitate de înțelegere și dialog multidisciplinar, el poate constitui un exemplu al personalității acestei noi Renașteri, amplificate de uneltele digitale ale cunoașterii. Volumul ‘Furtuna barocă’, apărut în aceste zile de toamnă în colecția ‘eseu’ a Editurii Polirom este o dovadă că Bogdan Suceavă intenționează să-și tina promisiunea făcută cititorilor săi.
‘Furtuna barocă’ este o carte care desfide categorisirile. Pare scrisă și poate fi citită dintr-o suflare și mărturisesc că așa am făcut și eu la prima lectură, pe care nu am putut să o abandonez după primele câteva pagini. Intram într-un amfiteatru în care profesorul Suceavă ne preia și ne poartă în alte secole, ne îmbarcă într-o aventură intelectuală din care ieșim după câteva ore mai bogați și fermecați. Apoi, cum se întâmplă la cursurile puține bune din perioada studiilor, revenim la text pentru a memora detalii, a înțelege pasaje, a lua notițe și a pune întrebări. Tema prelegerii la care suntem martori este evoluția cunoașterii în secolele XVII și XVIII. Evenimentul care deschide cartea este moartea, în octombrie 1601, la Praga a astronomului danez Tycho Brahe. Cel care îl încheie este Declarația de Independență a Statelor Unite din 1776. Între aceste doua repere de timp, în acești 175 de ani, cunoașterea umană a trecut de la o viziune doctrinară, aflată încă în umbra Evului Mediu cu cărți precum ‘Etimologiile’ lui Isidor din Sevilla (enciclopedie din secolul 7 transformată în dogmă) și centralizată sub autoritatea și cenzura bisericii catolice, la pluralismul de idei inspirat de Reformă, distribuirea geografică a centrelor de cunoaștere, fondarea instituțiilor care au propulsat descoperirile științifice și dezbaterile intelectuale până în zilele noastre precum Royal Academy. Parcursul a fost marcat de o serie de descoperiri și contribuții excepționale, rod al geniului și imaginației unor gânditori de clasă, care au construit fiecare pe ceea ce realizaseră predecesorii lor și s-au distanțat sau au corectat erorile acestora, împingând astfel frontierele cunoașterii.
Bogdan Suceavă argumentează în ‘Postfața’ cărții că avem în față un ‘poem în formă de roman’. Poate că așa vor fi romanele viitorului, scrie el. Eu, dacă chiar este nevoie să pun cartea pe un raft aș așeza-o între eseurile istorice, de genul celor pe care le scria, de exemplu, Stefan Zweig. Folosirea substantivului ‘poem’ aduce însă în discuție una dintre ideile importante ale cărții. Se susține de multe ori că două dintre fațetele cunoașterii umane sunt matematica și poezia. NU, susține Bogdan Suceava, ele sunt același lucru, dar pentru asta matematicianul trebuie să accepte imprecizia poeziei (și au făcut-o de mult, renunțând la exclusivitatea logicilor aritmetice sau binare), iar poeții trebuie să fie inițiați în frumusețea ecuațiilor:
‘Ce poem poate întrece în viziune o împărţire corectă a două polinoame cu diferenţă de grad între ele mai mare strict decât unu? Ce–i drept, catedrala Notre Dame de Paris a fost construită fără polinoame, deci chiar ne trebuie asta? La ce ne trebuie să ştim ceva mai mult? Au zis asta, căci, să nu uităm, idioţii au voce. În perioada aceea a fost publicată cartea lui William Gilbert intitulată ‘De Magnete, Magneticisque Corporibus, et de Magno Magnete Tellure‘, unde, între altele, sunt elucidate proprietăţi fundamentale ale câmpului magnetic, iar ideea că gravitaţia ar fi de aceeaşi natură cu magnetismul trimite la concluzia că Luna e ţinută în trena Pământului de asemenea forţe, ceea ce nu reprezintă moartea poeziei, ci, dimpotrivă, începutul ei, versiunea modernă.‘ (pag.15)
Se susține de multe ori că atunci când gândirea rațională nu poate explica ceea ce ni se întâmplă, ceea ce observăm sau descoperim, recurgem la demersul liric (uneori sub forma sa mistică). În viziunea lui Bogdan Suceavă lucrurile stau mai simplu – demersurile sunt paralele, niciodată nu pot fi delimitate complet unul de celalalt. Un secol mai târziu Euler avea să sintetizeze descoperirile matematicienilor și fizicienilor în teoria numerelor, în calculul infinitezimal și în definirea funcțiilor matematice. Precum poeții de geniu, el a împins frontierele matematicii redefinind limba în care este aceasta exprimată:
‘… abilitatea de a calcula, precum am învăţat de la Leonhard Euler, care, astfel,trebuie privit ca poet. Ne pregătim să ne inoculăm cu realitate sau să ne despărţim de ea? Nu este oare poezia definirea unui raport dintre suflet şi irealitate direct proporţi onal cu raportul dintre intelect şi realitate? Capacitatea de a proiecta şi a înălţa catedrale ţine combinaţia multor simţuri îngemănate, coroborate de capacitatea acestei specii de primate de a se organiza în orice fel imaginabil cu scopul de a purta piatră dintrun loc în altul şi de a–i da un scop care transcende inerţia minerală. Expresia unor traume ale istoriei, la nivelul unui continent întreg.‘ (pag.141-142)
Cunoașterea implică riscuri. Primii savanți evocați în carte erau astronomi care revoluționau matematica pentru a-și explica mișcările corpurilor cerești aduse din ce în ce mai clar și mai aproape de realizările tehnologiei opticii. Dar de la Icar încoace, omenirea a învățat că ridicarea spre ceruri include riscul de a stârni mânia zeilor și a reprezentanților lor pe Pământ.
‘Dar să înţelegi cum merge cosmosul nu e oare maximum de proximitate de clarviziunea divină la care cineva poate spera? (Atenţie cum răspunzi la întrebarea asta, eşti pe muchia ereziei.) ‘ (pag.27)
Sau poate că totul incepuse cu câtiva ani inainte, cu Galileo?
‘Galileo nu s-a potolit şi a descris în detaliu experimentul şi mai târziu, ceea ce era o atitudine dintre cele mai iritante, deoarece problema gravitaţiei este, de fapt, problema supei cosmice. De ce nu stai locului, bătrâne, şi nu laşi înţelegerea aşa cum este? Ce poate fi mai plăcut decât un continuum de informaţie care nu se schimbă, o reprezentare a lumii bătută în cuie şi dăltuită în piatră, o dată pentru totdeauna, de la Ptolemeu citire, căci, dacă Fiul Domnului s-a născut pentru a fi Fiu al Omului, asta marchează locul privilegiat al Pământului în acest univers, hai să terminăm discuţia, de ce ne plictiseşti cu insistenţele tale? ‘ (pag.26)
Spre finele secolului XVII, atunci când se formalizase și metoda care combina imaginația, matematica și verificarea experimentală a legilor naturii, Newton avea să reunească contribuțiile predecesorilor și să le adauge pe ale sale în cartea care va deveni referință a înțelegerii fizice a lumii pentru următoarele două secole:
‘Acesta e universul în care Isaac Newton publică Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, poate cel mai inteligent act al speciei umane produs vreodată. În această operă în trei părţi, Newton dă o imagine unitară a universului organizat conform acţiunii legii atracţiei universale, în care, dacă nu crezi, dă-ţi drumul singur pe podeaua de piatră a edificiului tău preferat şi vei vedea ceea ce înseamnă produsul m deînmulţit cu M de la numărătorul expresiei care descrie forţa de atracţie universală. Principia reprezintă gestul închis, menit să rezume o lume întreagă, eforturile fizicienilor din veacurile precedente. Să nu uităm că Isaac Newton, ca simplu pasager al planetei, nu credea în Sfânta Treime, dar, pentru un bun echilibru al credinţelor sale, spera că alchimia are un oarece sâmbure de adevăr. (pag.118)
Bogdan Suceavă este în mod evident un pasionat al istoriei. Câteva zeci de pagini sunt dedicate bătăliilor care au marcat conflictul european care a rămas în istorie sub numele de Războiul de Treizeci de Ani, prezentate în contextul descoperirilor științifice ale primei jumătăți a secolului XVII. Cu pasiune de istoric el ne poartă pe câmpurile de luptă de la Fleurus, Stadtlohn, Mingolsheim, Wimpfem, etc. Ne prezinta de fiecare data, cu rigoare de matematician, raporturile de forțe măsurate de contabilitatea cavaleriștilor, a infanteriștilor, a tunurilor, pentru că de multe ori să ne demostreze cât de precare sunt aceste evaluări, răsturnate în istoria militară de geniul unor conducători de oști, de topografiile câmpurilor de bătălii, de condiții meteorologice sau de hazard.
Nu suntem cruțați nici de cunoașterea ororilor războiului. Nu știu daca Bogdan Suceavă este adeptul însușirii lecțiilor istoriei. Înclin să cred că mai degrabă nu, căci într-un loc scrie că adevărurile unui secol nu sunt preluate automat de secolele următoare. Moartea și distrugerea, suferințele și traumele luptătorilor sau ale civililor erau prezente și în peisajul războaielor secolului XVI.
‘Ce de rugăciuni se vor fi rostit după bătălii anul acela. Cineva va fi spus astfel. Ştiu că sângele meu nu e mai presus decât seva ierbii ce o strivesc sub paşi, ştiu că mâinile mele nu simt mai mult pe lume decât frunzele acestui copac. Ştiu, cuvântul meu nu ajunge mai departe decât culoarea acestui nufăr trist şi, totuşi, mă rog, Doamne, nemureşte-mă pentru o clipă.’ (pag.62-63)
‘… vreme de două săptămâni cadavrele au curs pe fluviul Elba spre mare şi oricine ar fi privit de–a lungul fluviului ar fi putut vedea o rană nesfârşită a lumii, cea mai îngrozitoare imagine a timpurilor de pe urmă. Aşa că azi se spune magdeburgizare pentru a descrie jaful, violurile, urmate de distrugerea totală a unui oraş, în timp ce protestanţii au rămas din pagina aceea cu vorba milă ca la Magdeburg atunci când prindeau prizonieri catolici, pentru că războiul ajun sese din momentul acela ceva foarte personal, adică moarte pentru moarte, ceva ce nu mai admite teren comun. Se ridicau ziduri acolo unde cândva fusese o aceeaşi lume. Dar cum poate să mai fie o aceeaşi lume când în urmă a rămas atâta moarte? Atunci când Descartes scrie despre incertitudinile din viaţa lui la asemenea momente se referă. Haide, scrie un poem despre asta, pune în metru antic gloria de altă dată, laudă orice veac vrei, dar nu uita să–ţi aminteşti de fluviul Elba sufocat de cadavre curgând zi şi noapte. Imaginea asta descrie actele de care e capabilă umanitatea. Sau ce spuneai că este Europa? E o altă Europă astăzi, nui aşa? Sau crezi că n–ar trebui să vorbesc astfel?‘ (pag.72)
Europa este centrul universului intelectual al secolelor XVII și XVIII pe care le descrie Bogdan Suceavă în ‘Furtuna barocă’. Momentul Mayflower nu poate fi ignorat, dar America populată de coloniștii în căutare de propășire economică, dar mai ales de libertate, este descrisă tot ca un experiment european.
‘… ce înseamnă Europa? E un corpus de idei fără de trup, sau un trup care se extinde şi înghite pământ, pune în genunchi pe unii şi înalţă pe alţii, ceva preschimbător şi înspăimântător, acea însufleţire pentru care vechii egipteni aveau o zeiţă devastatoare, a cărei furie rădea seminţii întregi de pe pământ. Ba nu, rectificăm, nu se poate să fie asta Europa, pentru că, atunci când o idee susţinută de vieţi şi destine trece mări şi oceane pentru a naşte alt spirit, nu se poate ca lucrul renăscut, sau mai degrabă nounăscut, să fie tot lucrul vechi. Ceva nou din preschimbare trebuie să se fi ivit. Caut ce este, dar încă nu ştiu, iar acesta este un vers, în vers îţi este îngăduit să nu ştii. De fapt, scrii versuri despre ceea ce nu ştii, ignoranţa ta se ascunde în uimire. Sufletul caută acolo unde intelectul nu are un răspuns cert. ‘ (pag.43)
Și barocul, cel din titlul cărții? Desigur, există un context istoric – cel al contra-reformei. Pluralismul religios și ideologic deveniseră însă fapte, la fel descentralizarea geografică și creșterea continuă a vitezelor de transport și comunicare.
‘Adevărul e că ideile urmează armatelor, pătrund printre zorii păcii, adulmecă inter valele abia perceptibile printre zăbrelele istoriei, alunecă printre crevasele morţii şi-şi fac loc abia detectabil în creuzetele veacului, detestabile acumulări de tensiune, suficient cât să erodeze felul în care doctrina romană îmbrăţişa lumea. ‘ (pag.68)
‘În vremea aceea, Antonio Vivaldi a desăvârşit lucrarea sa Le quattro stagioni, şi nu am putea să nu amintim aici că din aceeaşi perioadă datează şi concertele pentru 12 viori La stravaganza şi L’estro armonico, numai bune pentru a completa înţelegerea omenească a cosmosului. N-ai cum să înţelegi stelele dacă nu simţi toate armoniile şi dacă nu descoperi că emoţiile au conotaţii devoalate de simetrii şi previziune, capabile să îngenuncheze intelectul şi să se înalţe dincolo de rudimentele raţi unii. Fireşte, perlele baroce ştiu asta. Ca să ajungi acolo însă ai nevoie să observi veacul prin toţi porii, ca să-ţi poţi spune am văzut peste munţi o ninsoare fantastă, dealurile erau cernite cu un aer ireal, am văzut oameni cu vieţi imposibile în veacuri care dezinte grau totul, am văzut înaltul şi ne-a urmărit coşmarul, strălucire şi bogăţie şi catedrale trecute şi vii toare, diagrame cu planete în care ţi-ai putea ghici viitorul cu totul altfel decât acum un veac, un miez de zi impregnat cu parfum tetra floral, mănunchi de fulgere cu ochi frumoşi. Există armonie şi în contemplarea trecerii vremii. ‘ (pag.129-130)
‘Olanda din vremea lui Christiaan Huygens, la jumătatea veacului al XVIIlea, era un spaţiu al libertăţii, unde toleranţa religioasă şi gustul pentru artă făceau casă bună cu interesul pentru cultură şi pentru comerţ. A fost locul în care a venit să lucreze René Descartes (1596–1650), epoca lui Rembrandt (1606–1669), a lui Johannes Vermeer (1632–1675) şi a lui Benedict de Spinoza (1632–1677). Într–un astfel de spaţiu al interacţiunilor s–a născut formularea unei probleme importante: cum se poate construi un pendul ale cărui bătăi să fie egale şi care, astfel, să măsoare corect timpul pentru un interval cât mai lung? ‘ (pag.108)
Preocuparea pentru măsurarea timpului punea bazele viitorului mare salt în cunoașterea tainelor universului. Aveau să mai treacă mai bine de două secole până când Einstein va reuni dimensiunile spațiului și timpului în aceeași teorie care extindea sistemul cartezian definit în secolul XVII , și încă vreo câteva alte câteva decenii până la apariția ceasurilor atomice. Fundațiile se puneau însă atunci.
Sper că aceste note de lectură vă vor deschide interesul de a căuta și a citi ‘Furtuna barocă’. Daca o veți face prima dată, cred că deja va fi stârnit interesul de a reveni, de a aprofunda, de a extinde căutarea, de a dezbate. Lectură recomandată!
‘La Cocina‘ (2024), the bold and unusual film by Mexican director Alonso Ruizpalacios, immediately reminded me of Charlie Chaplin’s ‘Modern Times’. Both films have one memorable scene that visually and symbolically represents all that is wrong with the dehumanization of work. As a whole, both films present scathing and fearless critiques of abhorrent aspects of the capitalist system, of course in different centuries and at different stages. ‘La Cocina‘ combines this theme with that of illegal immigration in America today. Movies about immigration in America have a tradition, you could say they represent a separate genre. What is special about Ruizpalacios‘ film is that the point of view is that of immigrants. The director, most of the producers, the technical crew, the actors and the heroes of the film are mostly non-American. The director is also the author of the screenplay, adapted to the realities of America and today from a play (which also became a film script) by the English playwright Arnold Arnold Wesker.
The story takes place in a restaurant called ‘The Grill’ in the center of Manhattan, somewhere near Times Square. We never enter the front door, though. From the first scene, we are directed to the back entrance, and we will only see the restaurant itself, with its local or tourist customers, twice in the movie. The rest of the story takes place in the kitchen where dozens of dishes are prepared at a hellish pace for the hundreds of customers, or in the side streets or inner courtyards where the huge garbage bags permanently generated by the junk machine are stored. Estela, a (probably illegal) immigrant, who doesn’t speak one word of English, is hired to work in the kitchen alongside Pedro, also an illegal immigrant, who has already been in the place for several years. Pedro has a relationship with the waitress Julia, who is pregnant. The woman wants to terminate the pregnancy, the man – who maybe loves her or maybe just wants to sort out his legal situation somehow – would like her to keep the baby. When $832 goes missing from one of the cashier machines, the entire staff, composed mostly of immigrants, comes under suspicion. The temperature is rising in the inferno that is already the restaurant kitchen.
‘La Cocina‘ is not an easy film to watch. It is quite long and has moments when the story drags and the dialogues suffer from an excess of rhetoric and repetitions that add nothing. Fortunately, there are many other excellent scenes, inspired directorial decisions, and something cinematically interesting happening on screen all the time. Perhaps fearing theatricality, the director Alonso Ruizpalacios seems to constantly remind us that we watch a production of the art of film. The cinematography uses black and white, with rare spots of color at key moments and towards the end – a procedure if not invented, then made famous by Steven Spielberg in ‘Schindler’s List’). The scene at the core of the film, which lasts about 15-20 minutes, is filmed in one long shot and manages to convey the infernal dynamics of the activity in the restaurant’s kitchen. The combination of the neo-realism of the attitude and the diversity of the cinematic means works very well. Unlike many other films whose stories take place in the kitchen, in ‘La Cocina‘ the preparation of food is not (with one exception) appetizing, nor did the screenwriter and director really care. We are not in a temple of gastronomy but in a rather expensive junk food factory. The atmosphere of confusion that is transmitted to the viewers is what the heroes of the film feel as immigrants faced with the American realities, with hellish working conditions, with language barriers and mentalities. The diverse, multilingual and multicultural human landscape is excellently supported by a team of actors and extras, some amateurs, others professionals who enter the roles very well. Raúl Briones plays the role of Pedro exceptionally, although I could not fully decipher his character. Rooney Mara is cast in a very different role than the ones in other films I’ve seen her in, and once again demonstrates remarkable acting qualities. I am seeing, I think, for the first time Anna Díaz, who plays the role of Estela, and I hope to see her many more times in the future. Expressive and aggressive, ‘La Cocina‘ is one of the good movies of the season, a film that takes us almost by force behind the scenes of the false shiny world that some of us enjoy and among the people who make it possible, with their dramas and sufferings.
Looking for a comedy to improve my mood, I came across a gem of the genre – ‘Une ravissante idiote‘, the 1964 film by Édouard Molinaro. Many of the French comedies of that period are among my favorites, and now I am adding one more. 40 years before the films of the ‘Legally Blonde’ series, Édouard Molinaro offers us a parody of spy films with a blonde that gathers in her all the stereotypes of jokes about blondes and adds a few more. If this movie were made today, pretty much everything would work perfectly, except maybe the original title that wouldn’t pass the filters of political correctness. But then, in 1964, the role of the blonde was played by Brigitte Bardot.
The story takes place at a time when the cold war was in full swing and spies were prowling the streets of London, where the action happens. Harry Compton is a freshly fired bank clerk who is head over heels in love with the beautiful Penelope “Penny” Lightfeather. However, Harry is also the son of a couple of Soviet spies, and when he expresses his desire to emigrate to the Land of the Soviets, he is entrusted with a special mission – the theft of NATO naval plans in the event of a war. Back then such secrets were kept in real paper files with the code name of the plans on the cover! Penny also turns out to be a communist with a party card and as a seamstress she is well placed to break into the house of the high-ranking officer who keeps the plans in the safe box in his working room. The two lovers will soon have on their trail the agents and killers of the Soviet intelligence services, the police and agents of several British counterintelligence services. Their incompetence as amateurs and lovers will prove a formidable weapon. Their only weapon.
I liked the movie. The script emphasizes the comic scenes and highlights the two protagonists. Brigitte Bardot – BB – is in fantastic form, and Anthony Perkins demonstrates the nice guy qualities that made him one of the highest-rated film actors on the international stage at the time. The pairing of the two works well on screen – both comically and romantically. Around them swarm a lot of characters played by lesser-known actors, but all of them well chosen. Édouard Molinaro films with inventivity, playing with the camera, occasionally inserting freeze-frames or speed-ups. Everything at the right time and in good taste. The movie gave viewers of yesterday and today almost two hours of quality blonde entertainment.
Cătălin Mihuleac este unul dintre scriitorii români contemporani pe care îi urmăresc cu atenție și mă străduiesc să le citesc cărțile cât de repede pot, preferabil imediat după apariție. Prozatorul ieșean și-a creat prin stilul și tematica volumelor publicate în ultimul deceniu un profil literar distinct și unic. ‘Strania valiză a domnului Silberstein’, publicată în 2024 în colecția ‘821.135.1 – scriitori români contemporani’ a Editurii Humanitas, continuă și întărește o direcție care a trezit interesul cititorilor din România dar și din alte țări, inclusiv Franța și Germania. Din ‘materialul clienților’, adică din limba folosită în viața de zi cu zi de noi și de cei din jurul nostru, el construiește cu fiecare nou volum un edificiu pe care îl vom putea admira, sper, și mai târziu, când vom beneficia și de perspectivă.
‘Strania valiză a domnului Silberstein’ utilizează o formulă literară foarte răspândită în literatura populară recenta, mai ales în cărțile scriitorilor americani, dar nu numai acolo. Este vorba despre intrigi cu tematică istorică în care soarta și faptele eroilor din trecut se dezvăluie treptat și influențează destinele celor care le investighează. Personajele principale contemporane ale romanului lui Cătălin Mihuleac sunt povestitorul scriitor (pe care-l putem considera un alter ego al autorului) și un adolescent pe nume Zinel, intrat în lumea crimei și devenit ‘Prinț al hoților’ din buzunarele și gentile turiștilor și mai ales ale turistelor din orașele europene. Un șir de incidente și coincidențe îi aduc împreună pe aceștia cu fapte petrecute cu un secol în urmă și cu destinele a doi evrei originari din România, ajunși celebri, fiecare în domeniul său, în capitala Franței în primele decenii ale secolului 20. Pe toți îi leagă originea ieșeană, dar și o neliniște care îi trimite într-o permanentă căutare, urmăriți de ghinioanele soartei.
‘Mai pricepe şi că fuga lui actuală e-un cumul de fugi.
Fugă de mama care l-a lepădat pentru o pizza cu sos bolognez şi-o porție sățioasă de fudulii napoletane.
Fugă de bunicii care l-au închiriat unei găşti de mafioti contra unui tarif lunar de 325 de arginți europeni şi-ncă regretă că n-au cerut prețul corect al pieței – 400.
Fugă de gaşca de foşti sportivi de mare performanță care-au distribuit-o pe Brigitte Bardot în roluri de frânt oase şi de masacrat suflete.
Fugă de regina inimii şi minții sale, Adelina, care i-a fost tirangiu şi profesor de istorie, design vestimentar şi kamasutra, iar ulterior l-a vândut, demonstrându-i că adevăratele regine, chiar şi cele ale inimii şi minții, nu se fac, ci se nasc făcute gata.
Fugă de tot ce-a fost până-n acel punct viața lui năpăstuită şi-n egală măsură fugă de necunoscutul pe care i-l rezervă destinul lui cărpănos.
Iar la fugile lui se-alipesc cele ale lui Guillaume Silberstein, cu nimic mai prejos de-ale sale: fugă de prima sa patrie – România, apoi de-a doua patrie – Marochinăria…
Fugă de şopârla din lunca râului Bahlui, fugă de crocodilul din albia Senei…
Fugă de tot, de tot, de tot…’ (pag. 228-229)
Cele două personaje istorice pe care le evoca în romanul sau Cătălin Mihuleac au existat cu adevărat. Domnul Silberstein a fost Guillaume (Wilhelm – Wilimuță) Silberstein, devenit marochiner faimos, creator, cu decenii înaintea lui Vutton, a unor genți pentru doamne, obiecte utile și frumoase, care le făceau pe fiecare dintre ele să se simtă regine – chiar și pe adevăratele regine. Bernard Natan a fost o personalitate importantă în istoria cinematografiei franceze. Născut la Iași în 1886, Nahum Tanenzapf a ajuns la Paris la începutul secolului 20, a luptat ca voluntar pentru Franța în Primul Război Mondial fiind rănit și decorat, și a dobândit cetățenia franceză în 1921, schimbându-și numele în Bernard Natan. A fost ceea ce am numi astăzi cineastul oficial al Olimpiadei de la Paris din 1924, iar în 1929 a achiziționat celebrele studiouri de film Pathé. Ambii au avut succes, au fost apreciați și decorați în perioada interbelică, pentru a cădea economic și social odată cu întețirea antisemitismului, fiind arestați și în pericol de a fi deportați în timpul ocupației germane. Silberstein a fost salvat (cel puțin în roman) de intervenția reginei Belgiei, iar după război și-a abandonat meseria și s-a retras în anonimat. Aflându-se în închisoare la izbucnirea războiului, Bernard Natan nu a putut părăsi Franța cum au făcut-o multe alte personalități evreiești. Destinul său a fost și mai tragic.
‘Apatridul Natan trebuia eliberat din închisoarea de la Fresnes pe 23 septembrie 1942, când îi expira pedeapsa primită pentru învârtelile financiare prin care sperase, aidoma altor prostǎnaci de talie, c-o să tragă-n piept criza economică mondială.
Cu 48 de ore înainte de împlinirea sorocului, a fost scos din celulă şi predat autorităților germane, care l-au plasat ca pe-un odor detestabil în lagărul intermediar de la Drancy.
N-a avut vreme să se deprindă cu noul loc de suferință. De-abia au apucat păduchii să-şi depună câteva ouă în ţoalele lui, că s-a şi format Convoiul 37, ce-a pornit-o legănându-şi crupele la 25 septembrie ora 8:55 spre Konzentrationslager Auschwitz. Între cei 1.004 nefericiți tasați în vagoane, 729 erau români culeși c-o zi mai devreme, în cursul unei razii ce le fusese dedicată la Paris şi-n suburbii.
Une rafle ce păşea ca o nepoțică bine educată pe urmele celebrei deschizătoare de drumuri din memorabila zi de 12 decembrie 1941, dar o depăşea de mai bine de două ori în amploare, grație celor 1.574 de evrei români arestați, între
care 39 erau copii.
O parte dintre aceştia au fost deportați în Convoiul 37 din 25 septembrie, iar restul în Convoiul 38 din 28 septembrie. Un exemplu de organizare perfectă, made in Germany.’ (pag.163-164)
A existat în realitate și celebra valiză a domnului Silberstein. O vedem chiar fotografiată în anexa de documente de la sfârșitul cărții. Încăpătoare, l-a însoțit pe tânărul emigrant Silberstein la începutul peregrinărilor sale și apoi în timpurile grele ale deportării. Ajunsă la urmașii săi cu o parte dintre documentele rămase în urma creatorului de modă feminină avant-la-lettre, valiza, acum demodată și roasă de timp, este un obiect și un simbol. Sfatul dat la plecare de tatăl eroului devine deviză de viață, valabilă nu doar pentru tânăr, dar pentru orice emigrant, evreu sau nu: ‘Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză’. În alte cuvinte, emigrantul își propune să cucerească lumea și să reușească în locul în care ajunge, dar este prudent să păstreze un refugiu care să-l lege de propria identitate. Valiza poate fi simbolic familia sau casa emigrantului, sau fizic, locul în care se cuibărește pentru a se ascunde. Un secol mai târziu vă deveni și punte de legătură cu eroii din lumea de azi, și mediu de transfer al informațiilor despre istorie, dar și ‘obiect de lucru’ pentru hoțiile bandei de infractori din care face parte Zinel, adolescentul vândut de familia sa pentru o chirie lunară de 325 de euro Clanului Campionilor. Traseul de la inocență la crimă, de la viața în raiul pierdut al copilăriei la lumea crudă a emigrării este o altă trăsătură comună între Zinel și Wilhelm Silberstein:
‘La o surcea distanță de Bolta Rece, familia Silberstein ocupase trei camere într-un ansamblu de locuințe ce formau un careu. Seara, curtea din mijloc se transforma în maidan bǎtucit de jocurile drăcimii, în care mişuna şi recolta de patru băieţi şi două fete zămislită de mariajul lui Berman Silberstein
cu Babeta Otoi.
Copiii aveau interdicţie să se-aventureze afară din curte, dar, cum mugurii de flirt plesneau pe ram cu de la sine putere, perimetrul înconjurător era explorat ilicit. Mai întâi, era fructificat romantismul umbros al străzii de baştină, apoi ulițele adiacente, ai căror arbori noduroşi ofereau cadrul perfect pentru sărutări, pulsații în doi şi palpări mamare pe sub bluză.’ (pag.35)
Plasându-și personajul cu tentă autobiografică în centrul povestirii, ca erou-povestitor, Catalin Mihuleac folosește o altă tehnică literara întâlnită în proza modernă – cea a atelierului scriitoricesc deschis. În narațiune intră și un jurnal de creație al romanului însuși, cu autorul devenit erou și căutările, angoasele și chiar și visele sale fire de intrigă.
‘Pe una dintre străduțele dosnice ale Iaşului, la parterul unui imobil cu risc seismic avansat, somnul mă scălda în micul lui trafic de frontieră al orelor de după miezul nopții. Visam că poliția franceză venise să mă salte în zorii zilei de 12 decembrie 1941, în timp ce Guillaume Silberstein primea vizita unor interlopi români care-i cereau taxă de protecție, dacă voia să-şi continue afacerea cu traiste bengoase de să moară duşmanii.
Vizitatorii băteau insistent la două uşi diferite, din două oraşe diferite, aflate în țări diferite şi-n secole diferite, dar eu îmi ziceam că totuna era, fiindcă-n aceeaşi manieră se lucra şi la Gestapo, şi-n clanurile interlope – ți se-nființau la uşă cu noaptea-n cap şi te luau pe sus fără multă vorbă.
A durat olecuță până să-mi dau seama că zgomotele nu erau nici onirice, nici pariziene, ci cât se poate de reale şi ieşene. Dezmeticit numai pe jumătate, m-am târât pe burtă şi coate să văd cine mă deranja, dar când am deschis uşa am simțit c-alunec într-un alt coşmar.
Încadrat de uşă ca-ntr-o ramă de tablou, un puştan stătea pe-un ditamai geamantanul şi-a trebuit să-mi frec vârtos ochii ca să-mi dau seama că-l aveam în față pe cel scărmănat de “pedofilul” Jérôme cu câteva luni în urmă, lângă Turnul Eiffel:
– Dracu’ să te ia, dispari de-aici, golanule, dégage vite! La câte-am pe cap, doar tu-mi mai lipseşti! Lasă-mă să dorm!’ (pag.27)
Cătălin Mihuleac este formidabil și în construcția personajelor sale imaginare. Probabil că și aici exista surse din realitate care l-au inspirat, dar un destin precum cel al lui Zinel are desigur multe elemente de ficțiune. Evoluția sa are o tentă picarescă, cu elemente de melodramă dar și de umor, care echilibrează perspectiva. Spre final vor apare și elemente fantastice. Paralele dintre Silberstein și Zinel capătă o nouă dimensiune atunci când se suprapun, la un secol distanță, pasiunea și înțelegerea psihologiei feminine a creatorului de genti și a hoțului care trebuie să evalueze conținutul acestora în vederea loviturii care urmează. Scriitorul povestitor este fascinat de ambele personaje.
‘Parcă nu mai eram aşa decis să mă lepăd de flăcăiandrul mintos, a cărui limbă lungă părea sabie ninja în toată regula. Experienţa de viață deja acumulată și mediul din care provenea îi confereau potențialul unui personaj literar cu greutate, iar limba lui ninja îmi putea ajusta pe ici pe colo stilul de seră, subjugat unui conformism specific generației mele literare.
îl aveam aşadar sub acoperiş pe unul dintre miile de minori cocârjați de Clanul Campionilor, cel mai vestit brand al pegrei româneşti. În beneficiul acestei bande criminale, puștiul fura din țările europene vestice portofele, valize şi computere. Dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi furat şi rinichi, spline şi ficați, fără ca victimele să-şi dea seama.
Ştiam şi eu câte ceva despre Clanul Campionilor, mai mult pentru că membrii lui erau originari din oraşul meu, Iaşi, unde-şi clădiseră vile cum şi preşedintele țării visa, dac-apuca un spor consistent la leafă.
La etajul cel mai de sus al reşedinţelor, campionii arborau drapelul național, aşa cum se cuvenea să procedeze fiecare român care-şi iubea patria şi lupta pentru propăşirea ei.’ (pag.42-43)
Cititorii nu vor uita ușor nici portretul Adelinei, partenera în hoție a lui Zinel, în același timp tutoarea acestuia în cultura europeană și a lumii, în psihologia feminină și inițiere sexuală. Trădarea acesteia va deveni unul dintre macazurile schimbării de direcție din viața eroului.
‘Era inumană concentrarea în apropierea ei. Te câştiga chiar de te rezumai să-i fixezi doar chipul, începând cu ochii verzi ce puteau înlocui laserele în operațiile chirurgicale de finețe. Ceva mai în aval, zâmbetul se-afişa şi el mobil, tăios şi cruciş, cu atribuții clare de aparat de sudură.
În fața acestor arme, atenția contemplatorului nu mai suporta arsura şi cobora; dar jos alte capcane se iveau cu mreje năucitoare. La început, intriga ciondăneala căluților de mare şoimăneşti din locul unde-ar fi trebuit să se afle, dar niciodată nu se afla sutienul, apoi apăreau formele locomotoare redate de blugii mulați, ce porneau de la mânerele dragostei, fixate pe şolduri ca nişte geamanduri destinate salvării naufragiaților.
Nici contactul ei cu solul nu era uşor de suportat vizual. Când se-ncălța cu sandale, efectul era devastator, gintei masculine făcându-i-se un dor nebun să cânte la clapele de acordeon sau de pian ale degetelor.’ (pag.63)
Proza lui Cătălin Mihuleac pare să capete din ce în ce mai multa consistență și savoare cu fiecare nouă carte a sa. Stilul său îmbină istoria cu melodrama, tragedia și erotismul, umorul cu documentarea riguroasă, în timp ce limba folosită de povestitor și de eroii sai (totdeauna adaptată personajelor) devine mai colorată și mai sofisticată.
Una dintre temele principale ale cărții o reprezintă liniile comune dintre destinele personajelor de azi și cele care au trăit cu un secol în urmă. Le unește veșnica neliniște și lupta pe care fiecare dintre personaje o duce pentru a reuși sau măcar a supraviețui într-o lume ostilă. Faimoasa valiză, care adăpostește memoria unor timpuri trecute și a oamenilor care au purtat-o devine mecanism de apărare psihologică al personajului Zinel, confruntat cu violența lumii din jur. Prejudecățile par și ele a supraviețui vremurilor. Cătălin Mihuleac scrie despre Franța dar gândul cititorilor este redirecționat permanent către România de unde plecaseră personajele. Iată gândurile domnului Silberstein atunci când vizitează – pe ascuns – infama expoziție ‘Le Juif et la France’ organizată la Paris în perioada ocupației cu scopul de a stârni sentimentele antisemite ale populației și de a justifica legile rasiale și trădarea refugiaților evrei, dar și a cetățenilor francezi de origine evreiască trimiși la moarte în Germania.
‘O expoziție intitulată Le juif et la Roumanie ar fi posibila în oraşul meu natal? Nu cred. Parcă totuşi la Iaşi nimeni nu se pricepe să urască atât de stilat, de în acord cu ultimul răcnet al modei. Ura românească e mai din topor şi n-are habar de artificii, dar e-o ură mai cinstită, dacă pot zice aşa.
În secțiunea intitulată Les juifs, maîtres du cinéma français, fotografia tip bust a lui Natan prezida ca un mesia potlogar şleah ta apostolilor care mânjiseră marele ecran al țării de adopție.
Canalia, cum de şi-a permis s-atingă cu labele sale marile opere literare ale Franței!? Dacă nevoia de-a ecraniza îi gâdila buricele degetelor, de ce n-a făcut-o cu literatura adusă cu el în desagă din România natală? Ce, romanele lui Liviu Rebreanu, schițele lui I.L. Caragiale şi poeziile lui Vasile Alecsandri nu se pretau la borşurile vizuale marca Natan? (pag.136)
Cu o narațiune anarhică și cuceritoare, scris cu savoare și învelindu-și nodurile amare în sarcasm, cu personaje care te cuceresc de la primul paragraf și de care nu ai cum să nu te îndrăgostești cu toate frumusețile și defectele lor, ‘Strania valiză a domnului Silberstein’ captivează, emoționează și dă de gândit. Cătălin Mihuleac scrie din ce în ce mai bine și reușește să și surprindă la fiecare noua apariție. De neocolit!
Odată cu intrarea în ultimele două luni ale anului încep articolele bilanț și topurile. Clasamentele gen ‘cele mai bune cărți/filme/… ale anului’ îmi invadează deja pagina de știri Facebook. Odată cu ele încep și sondajele pentru desemnarea ‘Personalității anului’, domeniu în care excelează revista TIME, fără a fi însă singura în acest spațiu. Nu știu cine va fi pe coperta revistei în numărul de trecere dintre 2024 și 2025, dar din punctul meu de vedere, decizia este aproape luată. Scriu ‘aproape’, deoarece se mai pot întâmpla multe în cele 7-8 săptămâni care ne despart de cumpăna anilor. Cu toate acestea, cred că din niciun clasament al anului 2024 Elon Musk nu poate lipsi. La bine și la rău.
Musk este o personalitate cu atâtea fațete încât a-i defini domeniile în care acționează și influențează este dificil de făcut într-o singură enumerare: vizionar și investitor, promotor al vehiculelor electrice și al transportului eficient în spațiul cosmic, proprietar de media socială și activist politic, manager de talent și personalitate tranșantă și deranjantă. Toate acestea sunt sprijinite și finanțate de o avere uriașă, acumulată din succesul investițiilor precedente, care face din el unul dintre cei mai bogați oameni din lume. 2024 a fost un an în care Elon Musk pare să nu fi părăsit în niciun moment prima pagină a știrilor. Majoritatea afacerilor îi merg bine, unele atât de bine, încât își permite să riște și să susțină activități aflate momentan în pierdere, dar în care crede. Tesla face față, ba chiar este stimulată de concurența agresivă a firmelor din China. X (fostul Twitter) a rezistat plecării unui număr însemnat de colaboratori și a rămas un factor de influență de neocolit în peisajul rețelelor sociale. Putem să fim de acord sau nu cu Elon Musk în luările sale de poziții sau în aprecierile despre viitor, dar succesul este greu de contrazis. Ceea ce îl deosebește de mulți alți oameni de afaceri este faptul că se uită nu doar spre profiturile imediate, ci și spre consecințele pe termen mediu și lung ale investițiilor și activităților sale. Musk privește și în sus, spre spațiul cosmic. Este mult mai conștient decât alții, alarmist chiar, în ceea ce privește pericolele care amenință civilizația terestră și crede că viitorul omenirii poate fi asigurat doar prin colonizarea spațiului. În serviciul viziunii sale pune nu doar cuvinte, ci și investiții uriașe. Ele încep să dea roade. Valoarea firmei sale SpaceX a crescut la 180 de miliarde de dolari. Unii analiști chiar încep să se întrebe dacă ar putea într-o zi să egaleze sau să depășească valoarea firmei Tesla.
Pe 13 octombrie, a avut loc un eveniment care, chiar dacă nu a fost în aparență foarte spectaculos, reprezintă o bornă însemnată în istoria transportului în spațiu. Este vorba despre zborul de test al rachetei de lansare a sistemului Starship al firmei SpaceX. La șapte minute după decolare, după ce a trimis sarcina utilă spre orbită, rachetele propulsoare au condus uriașa primă treaptă a lansatorului înapoi la rampa de lansare din Texas, unde a fost prinsă și fixată cu niște chingi uriașe. Pentru prima dată în istoria călătoriilor spațiale inițiate de omenire, a fost demonstrată practic funcționalitatea unui sistem în care toate componentele sunt reutilizabile. Costul transportului sarcinilor utile în spațiu va fi astfel redus cu cel puțin un ordin de mărime. Rachetele Falcon din generația precedentă reduseseră deja costurile zborurilor spațiale, parțial datorită faptului că treptele lor inferioare, spre deosebire de cele ale aproape oricărei alte rachete, pot fi recuperate și lansate din nou. Cifrele de la BryceTech, o firmă de analiști, arată că, în primul trimestru al acestui an, firma a trimis în orbită de aproape șapte ori mai multe obiecte spațiale decât toți rivalii săi la un loc, fie că sunt firme private sau programe spațiale naționale. SpaceX are planificată producția a o mie de sisteme Starship, iar ritmul lansărilor ar putea ajunge la una pe zi. În plus, lansatorul este un gigant în comparație cu generația Falcon, fiind capabil să trimită în spațiu o masă de opt ori mai mare (150 de tone în comparație cu 18 tone). Planurile sunt mărețe: lansarea de stații și de telescoape spațiale, participarea în proiectul Artemis inițiat de NASA pentru revenirea americană pe Lună și proiectul de explorare a planetei Marte, inițiat de SpaceX.
Generalii urmăresc și ei, desigur, evenimentele și se gândesc la aplicațiile militare. Mulți comentatori compară stadiul actual al explorării spațiale și programele pentru revenirea spre Lună și pentru prima prezență umană pe Marte, cu cursa spre Lună din anii ’60 ai secolului trecut. Atunci cele doua supraputeri erau Statele Unite și Uniunea Sovietică, acum este vorba despre Statele Unite și China. China are în plan să trimită astronauți pe Lună până în 2030 și mulți americani se tem că actualul rival geopolitic al Americii ar putea pune oameni pe Lună înainte ca America să reușească să-i readucă acolo. Dacă este vorba despre o repetare a cursei spațiale, una în care America pierde ar demonstra un declin teribil. Pe de altă parte, experiența precedentă arată că tehnologia care aduce astronauți pe Lună nu este neapărat cea care îi poate trimite pe Marte și întoarce de acolo. Uniunea Sovietică (datorita mai ales tehnologiei rachetelor, adusă din Germania ocupată după Al Doilea Război Mondial) a reușit să trimită primele obiecte și primii cosmonauți în spațiu, dar asta nu a fost suficient. Planurile chineze includ două tipuri de rachete capabile să ducă pe Lună și să readucă de acolo astronauți, dar asta nu este suficient (după cele cunoscute în prezent) pentru o călătorie umană spre și dinspre Marte. Există încă o diferență semnificativă în programele americane de explorare a spațiului cosmic. NASA nu mai are controlul absolut al detaliilor misiunilor spațiale. Spre deosebire de proiectul Apollo, programul de revenire pe Lună numit Artemis (după sora lui Apollo) definește doar liniile principale și deschide fiecare dintre etapele proiectului concurenței dintre sectorul guvernamental și cel privat. Tocmai aici, competiția pentru realizarea modulului de aselenizare Human Landing System (HLS) care are ca scop trimiterea de astronauți în orbită circumlunară, aselenizarea și revenirea pe Terra a fost câștigată de o variantă Starship modificată. Rivalul învins a fost Space Launch System (SLS) realizat de NASA în colaborare cu Boeing. NASA a fost nevoită, astfel, să admită participarea principalului ei concurent din sectorul particular în cel mai important program al său. În planurile oficiale, cel de-al treilea zbor al misiunii – Artemis III – va duce, în 2026, o astronaută americană pe suprafața Lunii, undeva aproape de Polul Sud al satelitului natural al Pământului. Cum singurul lucru consistent legat de planurile NASA sunt întârzierile, experții prezic că acest eveniment va avea loc mai degrabă în 2028.
Cealaltă realizare remarcabilă și tangibilă a firmei SpaceX, una care influențează viețile a milioane de locuitori ai planetei noastre, este rețeaua de sateliți de comunicații Starlink. Comunicația prin sateliți nu este o tehnologie tocmai nouă, în fapt ea există încă din secolul trecut. Elon Musk nu a fost primul investitor care a pus bani mulți în acest domeniu. Firme precum Hughes, SES sau ViaSat erau deja în spațiu atunci când Musk concepea primele sale planuri. Comunicațiile prin satelit erau însă considerate mai puțin performante decât cele prin cabluri optice sau chiar relee radio terestre. Pentru a comunica la distanță, sateliții trebuiau plasați pe orbite înalte. Dar înălțimea însemnă distanță, deci timpi de propagare crescuți și întârzieri ale semnalelor, ceea ce împiedică buna desfășurare a aplicațiilor interactive de video și voce, cum ar fi conferințele sau jocurile în timp real. În plus, milioane de utilizatori folosind același satelit creează congestie. Ideea lui Musk seamănă cu rezolvarea problemei nodului gordian. Un satelit la mare înălțime este înlocuit de o mulțime de sateliți pe orbite relativ joase (aproximativ 500 km) care lucrează distribuit și coordonat, comunicând intre ei. Distribuirea reduce întârzierile de transmisie, permițând sistemului Starlink să ofere o conexiune similară cu banda largă de la sol. Dezavantajul este că fiecare satelit poate deservi doar o mică zonă a Pământului. Pentru a obține o acoperire la nivel mondial, este nevoie de o mulțime de sateliți. SpaceX lansează mulți. Potrivit lui Jonathan McDowell de la Centrul Harvard-Smithsonian pentru Astrofizică, cei aproximativ 6 400 de sateliți Starlink lansați din 2019 reprezintă aproximativ trei sferturi din toți sateliții activi din spațiu. SpaceX are planuri ferme de a lansa 12 000 de sateliți și a solicitat lansarea a 42 000. Falcon 9 lansează câteva zeci de sateliți Starlink deodată. Starship va putea transporta mai mulți și mai mari. Este o afacere rentabilă și datorită faptului că SpaceX stăpânește ‘vertical’ întreaga tehnologie, de la echipamentele de lansare și transport spațial până la antenele utilizatorilor. Încasările din sistemul Starlink au crescut în doi ani de la 1,4 la 6,6 miliarde de dolari și îi aduc deja profituri lui Musk. Flexibilitatea sistemului care permite roiurilor de sateliți să fie mutați în zone profitabile, dar și critice și-a dovedit eficacitatea și în Ucraina aflată în război și în Florida lovită de uragane. Ambițiile lui Musk nu se opresc aici și SpaceX participă la concursurile care vor stabili cine va furniza echipamente pentru sistemele de comunicații ale viitoarelor programe spațiale. Nu lipsește nici concurența: firmele chineze precum Shanghai Spacecom Satellite, cu planuri de a lansa o flotă de 14 000 de sateliți, consorțiul britanic-european EutelSat OneWeb care are deja 640 de sateliți în orbite și Amazon a cărei constelație de 3 200 de sateliți Kuiper vă fi operațională anul viitor. Această ultimă inițiativă îi aparține lui Jeff Bezos, un alt investitor vizionar, la fel de fascinat de spațiu ca și Musk.
(sursa imaginii: Alan Dyer/VWPics/Redux/Eyevinewww.economist.com/briefing/2024/10/17/the-rockets-are-nifty-but-it-is-satellites-that-make-spacex-valuable)
Sistemele de sateliți geostaționari de joasă altitudine au și dezavantajele și pericolele lor. Unul dintre ele este durata de viață redusă, în medie de 5 ani. Asta înseamnă că furnizorii vor fi obligați să lanseze înlocuitori pentru a asigura continuitatea serviciilor pe măsură ce sateliții ies din funcțiune și ‘mor’. Alte pericole sunt cele ale congestiei spațiale și ale reintrării controlate și auto-distrugerii sateliților ieșiți din uz. Toate aceste aspecte se află în curs accelerat de reglementare prin standarde și chiar tratate internaționale. În deceniul care va urma, spațiul din jurul planetei noastre va deveni o autostradă a comunicațiilor și a transportului spre alte astre. Vor reuși guvernele lumii, atât de diferite și de divizate de conflicte majore, să gestioneze acest spațiu pentru a evita haosul? Rămâne de văzut. Și Elon Musk? Cred că el și concurenții săi vor juca un rol important. Privirile și planurile sale se îndreaptă acum spre Marte, planeta-pilot a expansiunii civilizației terestre, cea pe care deocamdată el o numește o ‘planetă liberă’. Detractorii vor spune că își planifică extinderea imperiului. Fără el însă, lumea ar fi, din punct de vedere tehnologic, cu pași în urmă în multe domenii.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
