The genre of films to which ‘A Real Pain‘ (2024), the second film in which Jesse Eisenberg is (also) behind the camera as director, belongs is quite popular in Israel. Trips to Poland and other countries in Europe where episodes of the Holocaust took place, including visits to death camps, Jewish cemeteries and the remains of ghettos or neighborhoods where Jews lived before World War II, are common experiences and until a few years ago they also represented a kind of coming-of-age ritual for young people in Israel, being supported and organized by high schools. Israeli cinema has also reflected such experiences of confrontation with the continent where the horrors of the Holocaust took place through documentary and fiction films (two in the last year alone). I was therefore very curious to see Jesse Eisenberg‘s film, which is also a kind of road movie, describing such a journey, but one starting from the United States, with American Jewish participants. The comparison is very interesting, even if ‘A Real Pain‘ often shifts the viewer’s attention to the family drama.
David and Benji are cousins, born a few days apart, raised together under the overwhelming influence of their grandmother, a Holocaust survivor who immigrated to America immediately after the war. Anyone who has had such a grandmother who meant as much or more than their parents (I did!) knows that her personality accompanies the heroes throughout their lives. When the grandmother dies, she leaves them some money as an inheritance for a trip to Poland, to the places from which she flew many decades ago. The journey they embark on will confront them with the memory of the Holocaust, but also with a very transformed Poland in which the horrors of history are left behind for better or worse, with their bandmates who are also (with one exception) second- or third-generation Jewish immigrants, and especially with themselves and the relationships between them. Although raised together, the two cousins are as different as can be. David is a married techie, has a child, has succeeded professionally but seems to have difficulty creating relationships with those around him. Benji is communicative and extroverted, easily makes friends, but his exuberance hides failures, unanswered searches and traumas, including a suicide attempt.
Kieran Culkin gives a formidable performance as Benji while Jesse Eisenberg assumes the role of David with restraint and maturity. Poland is beautifully filmed, with a kind of superficial aesthetic, as a country that is seen through the eyes of casual tourists. Beyond the beautiful images and some tasteful comic passages, with ironies directed at small tourist-cultural conflicts, there is a simmering drama. I suspect that for Jesse Eisenberg this is a personal film, and not just because he is also the author of the script. In many Jewish families, the Holocaust is a permanent presence, always in the background of life experiences and family relationships, even in the second or third generation. A journey like the one the film’s heroes take is an opportunity to confront this very traumatic history, but it does not answer all the questions. This is also the case in the film. David and Benji intensely experience visits to the death camps or cemeteries where their ancestors were buried, while their grandmother’s house does not tell them much about those who lived there. The message conveyed by the grandmother who survived the Holocaust was perhaps that what matters is solidarity and family links. Historical revenge lies in the continuity of life in the post-war world.
‘Omcâine‘ (2022 – the English distribution title is ‘Man and Dog‘) is the ambitious debut of a director who is making his first feature film late in his career. Stefan Constantinescu is no novice in cinematography, he is a visual artist and has so far created short films and a very interesting documentary about the evolution of Romania seen through the lens of Dacia cars. Settled in Sweden for over a decade, Constantinescu worked for several years on the script for this film together with two co-writers: one Romanian and one Swedish. The pandemic intervened, but the filmmakers and producers did not let themselves be discouraged by the difficulties and challenges of the period, on the contrary, adding the restrictions of the pandemic and integrating them very skillfully into the narrative. The result is a psychological drama that is quite special and different in the landscape of Romanian cinema, a little dreamlike, a little dystopian, with many interesting cinematic elements. The film’s release towards the end of the pandemic, in competition with a lot of other films waiting in the fall of 2022 to enter cinemas, was difficult and I have the impression that undeservedly few people heard about this film and saw it in theaters.
The story takes place in 2020. The fall of the Iron Curtain and the opening of borders after 1989 created a huge Romanian diaspora in Western Europe. Among the millions of Romanians who left in search of better material conditions is Doru, the film’s main hero. Having left for Sweden with a team of Romanian technicians, he receives an anonymous text message on his phone informing him that Nicoleta, his wife, is cheating on him with another man. Overcome with jealousy, Doru returns. Everything seems normal at home, where Nicoleta and their teenage daughter seem to be going about their usual lives. Doru investigates, becomes obsessive. His friends react first with amusement, then intrigued, trying to calm him down. Is there any truth in his suspicions? The obsession intensifies. All these Take place in the days when the borders of Europe are closed due to the pandemic. It seems an Othello and Desdemona-like drama. Does it need to end in tragedy?
Many of Stefan Constantinescu‘s cinematic ideas are a continuation of the video artist’s direction from the previous short films. Doru has a dog, left in the care of his mother, which in a first scene of the film, perhaps in a dream, he searches for in a forest. Later, in the real plot, it plays an important role – an unconditional friend of the hero, like any dog, but also a sensor of the hero’s connection with reality. Then, the bus from Sweden that Doru is traveling on enters a dense fog and in the next scene the hero is … on the outskirts of the Romanian harbour city of Constanța. Doru and Nicoleta have difficulty communicating, they don’t know how to express their feelings in words or to directly and honestly resolve their misunderstandings of their life as a married couple. The two main scenes between them are played, one without words (the dance scene), the other against words. In the latter, the woman, tired of her husband’s pressure, ‘confesses’ in obscene details about the alleged extramarital affair. However, we only hear her voice, because the camera is fixed on him, on his reactions and the way he understands the truth from the series of untruths he is hearing. A formidable scene. Bogdan Dumitrache and Ofelia Popii appear in the main roles and play very well. She demonstrate on screen what a great cinema actress she is too. We also see Dan Nutu again for a too short time. The super-star of Romanian cinema in the ’60s and ’70s – since leaving Romania – in the early ’80s has starred in exactly four films. Maybe Romanian filmmakers will give him the opportunity of a comeback towards the end of his career. ‘Omcâine‘ is a slightly paradoxical film. It has many beautiful and interesting ideas, but these are not connected into a coherent whole. Maybe it is precisely here that one feels that Stefan Constantinescu is still a debutant. I am waiting for his next movies.
‘Foreign Correspondent‘ is the second film made by Alfred Hitchcock after his ‘relocation’ to the United States. It was filmed and released in the same year as his first American film, ‘Rebecca’, in 1940, and competed with it for the Academy Award for Best Picture. ‘Foreign Correspondent‘ lost, as it did in the other five categories in which it was nominated. Perhaps if the awards had been scheduled a year later, the result would have been different. The United States had not yet entered the war and the film’s very clear anti-Nazi stance was controversial at the time in an America still hesitating between isolationism and involvement in the conflict that had begun a year earlier in Europe. In addition, the film was an action film, so in terms of subject matter it was closer to a ‘B movie’, although the costs of the special effects made by Hitchcock were probably not very small. In the decades that followed, Hitchcock would prove that he did not consider suspense and action films to be inferior to dramas or comedies, releasing some of the genre’s masterpieces and reference films. ‘Foreign Correspondent‘ opens this path.
The story, based on the memories book of a well-known journalist, takes place in the days leading up to the outbreak of World War II and in the first days of the war. The young American journalist John Jones is sent, under a pseudonym, to convey news to the public in the United States about the political tensions in Europe, the threats of war and the efforts to prevent its outbreak. Arriving in London and then in Amsterdam, he meets the Dutch politician Van Meer, the tycoon Stephen Fisher – leader of an organization campaigning for peace -, and his beautiful daughter, Carole, with whom, inevitably, he falls in love. The plot becomes complicated, with Van Meer at the center of the intrigue, as he holds in his memory the content of a treaty with secret clauses on which the fate of peace and war depends. Historically, in the very days in which the story in the film film takes place, the (in)famous pact with secret clauses that led to the breaking of war was being concluded between Nazi Germany and Stalin’s USSR, although it is not clear that this event is alluded to in the film. Inevitably, war breaks out, and the American journalist will be among the first to inform the American public of the events taking place in Europe. To achieve this, his life is repeatedly put in danger. These are the risks of the war journalist’s job and those of the heroes of Hitchcock‘s films, ordinary people who find themselves involved in violent conflicts with huge stakes.
Hitchcock would have liked to benefit from the casting of stars such as Gary Cooper or Joan Fontaine (with whom he had filmed ‘Rebecca’), but the studios were unable to ensure their participation. It is said that Gary Cooper would later regret it. Joel McCrea and Laraine Day were good actors, who made an OK job here, but the film does not shine because of the actors. Several smaller roles, some negative, give the opportunity for more interesting interpretations, as happens in many of Hitchcock‘s films but also in those of the German Expressionists. There is no shortage of spectacular scenes, among the best of Hitchcock’s action films: the plane crash into the sea, the assassination attempt from the tower, a very original scene that takes place in a Dutch windmill and the episode of the assassination on the steps in Amsterdam in which I suspect Hitchcock was quoting Eisenstein. The final scene is impressive and – almost unbelievably – also premonitory, since the film was made before the savage bombing of London by the German air forces. The hero journalist, broadcasting from the darkness of bombed London, tells his American compatriots ‘Keep the lights on’! A symbolic and impactful ending. Alfred Hitchcock, the master of escapist cinema, made perhaps the most engaged film of his career here.
The year 2025 is off to a good start for me in terms of television series. ‘Des gens bien‘ (‘Good People’), a six-episode French-speaking Belgian mini-series, is a gem that begs to be discovered. Very few people seem to have seen it so far and in any case few have written about it, but what I watched is a comic detective series, a ‘film noir’ with a lot of color (pardon the metaphor), with characters who seem to be taken from everyday life, confirming the saying that in every person there can be a devil or an angel or sometimes both a devil and an angel. The comparison that immediately came to mind after I started watching it is the series ‘Fargo’ created by the Coen brothers, which continues the wonderful film of the same name. Here too, we are dealing with seemingly banal characters who are forced by bad luck or who are given the opportunity of a heist or scam that can change their lives. If they succeed, they would become rich or at least get out of debt, but then the film would not be so interesting. Everything bad that can happen to them does happen and even more. The heroes of the film are under permanent pressure, they grab every opportunity and do not hesitate to resort to any deed to get away with it. Which, of course, is not easy.
It is very difficult to write something about what happens in the film without committing the spoiler sin, because the surprises start from the first episod and continue without interruption. So I will mention in random order only a list of situations and characters that I hope will arouse interest. In this series, we are dealing with a spectacular car accident, with people disappearing and bodies appearing in the forest, with Belgian police and French gendarmes who are bored in their corners of the country, with young people who wait for the arrival of extraterrestrials and lure them with fires in the fields, with a church whose parishioners frequent a tanning salon, with evangelical believers who are guided by the letter of the Bible, with loving and adulterous wives, with abandoned girlfriends and with criminals released on parole, with drug addicts and relatives of the royal family. Everything takes place in a wooded area on the border between Belgium and France, countries connected by a two-way regional road on which important events in the story take place and separated where the border is by some rusty signs with stars in a circle in fewer numbers than they should be.
The narrative is fluent, but not linear. After the first episode, in which the event that triggers the story takes place, we return – for the next two episodes – to the past, to understand what determined the actions of the heroes. However, returning means a change of perspective on what we have seen so far. The cards are turned over again in episodes 4-6 and the surprises do not cease. Everything is told with an empathetic tone and approach, in such a way that none of the characters (maybe with one exception) can be truly disliked. In life and in films like this, there are no absolute bad guys, all are actually ‘good guys’. The music composed or selected by Eloi Ragot contributes to the atmosphere, alternating comic and tense scenes, with many surprises in between. The entire cast is excellent, each of the actors enters or lives their role well, and I will only mention the names of the two actors who play the main roles – Lucas Meister and Bérangère Mc Neese. I had noticed the latter in the series ‘HPI’ for her expressive comedy potential, here she has a more dramatic role and plays it with elegance and passion. If you have the opportunity to see ‘Des gens bien‘ don’t miss it – it is both a captivating thriller and quality fun entertainment.
Muzeul meu preferat din București este Muzeul Zambaccian. Mă pasionează și mă fascinează colecțiile și colecționarii. În special, dar nu numai, colecțiile și colecționarii de artă. Exista cândva, pe când eu eram copil și televiziunea româna era în alb-negru și încă nu complet aservită ideologic o emisiune care se numea ‘Colecții, colecționari, pasiuni’. De atunci poate a plecat interesul meu, sau poate de la vizitele prin anticariatele și consignațiile din centrul Bucurestiului, acolo unde am copilărit. O colecție solidă de obiecte de arta ar trebui să fie o oglindire personala a unei secțiuni de istorie, adunând în același loc repere ale călătoriilor spirituale ale colecționarului în timp și în spatiu. Ea este determinată de personalitatea acestuia și de posibilitățile sale materiale, dar odată cristalizată ar trebui să ajute ideilor sale despre istorie și artă să parcurgă epocile și orânduirile. Nu a fost însă ușor acest lucru în zbuciumatul secol prin care am trecut. Stă mărturie celalalt muzeu bucureștean numit Muzeul Colecțiilor de Artă. Eu l-aș numi Muzeul Colecțiilor Dezrădăcinate. De fiecare dată când intru într-o cameră sau secție a muzeului nu pot să nu mă gândesc la casa în care au fost strânse acele comori, la personalitatea colecționarului, la destinul moștenitorilor.
Colecțiile și colecționarii oglindesc istoria noastră, și acest lucru constituie una dintre ideile principale ale romanului ‘Negustorul de antichități’ al lui Stelian Tănase, apărut în 2023 la Editura Corint. Născut în 1952, autorul este scriitor, ziarist, istoric, politolog, realizator de filme, om de televiziune, activist cultural, blogger și le-a făcut și le face pe toate cu pasiune și intensitate, ceea ce i-a câștigat mulți cititori și admiratori dar a și produs sau atras controverse. Timp de mulți ani a publicat, tipărit sau pus pe peliculă istorii și documente despre orașul în care și eu m-am născut și am trăit o consistentă parte din viață, sub titlul ‘București strict secret’. Cartea aceasta s-a bucurat de o lansare festivă la Muzeul de Arta din Palatul Regal. La această lansare și cu ocazia altor promovări, Stelian Tănase a dezvăluit faptul că pentru o documentare în detaliu s-a imersat o vreme în lumea anticarilor și a negustorilor de obiecte vechi, lucrând și trăind în acest mediu. Rezultatul este o carte care combină scrisul alert și stăpânirea mijloacelor literare ale ficțiunii istorice cu o cunoaștere profundă și a străzilor și oamenilor orașului, dar și a lumii speciale a negoțului de obiecte de artă și de istorie.
Personajul principal al cărții este un negustor de antichități pe nume Candid Ițescu. Va fi supus cândva unei evaluări psihiatrice și notele doctorului îi definesc dintr-un anumit unghi de vedere personalitatea – lui ca individ și ca reprezentant al ghildei:
‘Colecționarul este un personaj aparte. Face parte dintr-o sectă formată din inițiaţi. Extrem de exclusivistă, nu?! Subiect interesant pentru un psihiatru curios. … Brusc, i-a venit în minte figura lui Ițescu. Personalitatea lui unidimensională. Respingea omul. Iubirea pentru obiecte de preţ era trăsătura lui definitorie. Singura iubire. Punea aici totul – pasiune, dăruire, dedicație. S-ar fi aruncat în foc să le salveze. Era un posedat, închis în pasiunea lui, controlat de diavol. Petrecea multe ceasuri într-o stare de prostrație, privindu-şi colecţia iar și iar. Inventaria piesele, le aranja tot timpul, era total dependent de ele, addicted, un drogat. Vorbea cu obiectele lui la fel cum vorbea cu un om, a mărturisit, stând întins pe canapea la ultima şedinţă de psihanaliză. Le descânta, le ştergea de praf, le alinta. Le dăduse nume proprii. Cât de paşnic se arăta, era în stare să te linşeze dacă ziceai ceva de rău despre colecție. Acolo era ascunsă, de fapt, toată viața lui fără bucurii. În acea colecţie magnifică, strânsă Dumnezeu știe cum. În rest, nu exista nimic. Nu iubea deloc ființele vii din jur, le trata ca pe nişte nimicuri. Îl lăsau indiferent. Ițescu era un excesiv, vorbea cu maximă pasiune despre un dulap venețian, scornea poveşti despre o icoană rusească, despre un tablou de Luchian. Dar nu îşi găsea cuvintele când ajungea la oameni. Aici se încurca, prefera să păstreze tăcerea. Erau ceva neglijabil. Pentru om nu avea decât dispreț. Îl dezamăgise profund. Nu exista cale de întoarcere. Rămânea absolut rece în ceea ce priveşte viaţa celorlalți, începând cu propriii copii.’ (pag. 288-289)
Colecționarul este un personaj cum putem găsi numai în București. Trăiește în casa care a fost de generații a familiei, scăpată cumva urgiei demolărilor (adresa reală nu mai există), moștenire a unei familii cu rădăcini istorice de cel puțin două secole. Schimbarea de regim și perioada tranziției îi alterează cursul vieții. Este scos la pensie și se dedică intrutotul negoțului și alcătuirii unei colecții fabuloase.
‘Schepsisul onorabilului Candid Ițescu consta în colecţia de obiecte de artă adăpostită în strada Popa Chiţu. Personajul aducea la înfățișare cu un şobolan. Imaginea evoca depozite, biblioteci vraiște, munţi de gunoaie. Un bot prelung ieşit din gulerul îmblănit al paltonului lui cenuşiu, lung până-n poale. Mai era şi căciula din samur. Ghetrele de altădată, bastonul cu măciulie de bronz, fularul desfăcut la gât atârnând până aproape de genunchi. Era şi umbrela scoasă din hol la ocazii, când potopea ploaia. Un an ploios când se consumă istoria din acest op. Avea o umbrelă mare, neagră, Kingsman, londoneză. Când o deschidea – mereu cu acelaşi ritual – țăcănitul ei era una dintre marile lui plăceri secrete. Puţini ştiau ce avere ascundea între zidurile casei. Oricum nu bănuia nimeni – era expert în camuflaj. Un cameleon de clasă, unul dintre cei mai redutabili ai epocii. După cum cereau împrejurările, corpul lui lua forma şi culoarea verde smarald a unei şopârle sau luciul negru al unei maşini de cusut Singer sau înfățișarea unui ventilator AEG. Chiar a unei ploi reci de toamnă sau a unui câine vagabond. A unui portvizit, a unei păsări împăiate, a unui miel alb sau a unei pianine de salon. Indiferent ce înfățișa – câine, bicicletă, veioză, nor de pe cer – Ițescu aduna tenace tapiserii, mobilier vechi, tablouri de maeştri, icoane ruseşti, covoare din Orient. Portelanuri de Saxa şi Sèvres, chinezării aduse de pe Drumul Mătăsii. Iubea mult obiectele manufacturate de Gallé şi Tiffany. Le găsea prin cotloane întunecate din pârdalnica noastră Valahie, o lume care nu există pe hartă, darmite în realitate. Le extrăgea de la posesori cu vorba dulce, cu paralele, cu gheruţele. Își rodea unghiile cu dinții, asta când nu le scurta din forfecuță, să nu îi scape ceva. Cu ele îi jefuia pe deţinătorii lucrurilor de preţ, adesea fără ca ei să ştie ce valori au în casă. Fuseseră salvate miraculos din dezastrele prin care trecuse gubernia.’ (pag. 47-48)
Epocile de tranziție sunt favorabile adunării unei asemenea colecții. Anticariatele, consignațiile, talciocurile și alte târguri de obiecte înfloresc în asemenea perioade, căci rămășițele claselor fosturilor regimuri sunt obligate să se despartă de posesiunile lor materiale pentru a supraviețui. S-a întâmplat în anii ’50 și s-a întâmplat din nou în anii ’90. Așa și-au creat negustori de antichități precum Ițescu colecțiile lor fabuloase. Simțind că se aproprie ceasul bilanțului, Ițescu încearcă să creeze o moștenire durabilă, să-și răscumpere trecutul care cuprindea multe episoade întunecate, minciuni și trădări, organizând o expoziție în care publicul să-i admire comorile dar și pe el, colecționarul, cu scopul de a deschide un magazin de antichități în centrul Capitalei. Cei trei copii ai săi, care de altfel beneficiaseră până atunci din plin de generozitatea sa, se tem că vor fi dezmoșteniți și încearcă să încurce planurile bătrânului colecționar prin orice mijloace le sunt la îndemăna. Este punctul de plecare al unui thriller în care lumea negoțului se întâlnește cu cea a instituțiilor corupte ale sistemului pe străzile nu totdeauna luminate ale Bucurestiului.
Cotitura în destinul lui Ițescu se produsese, poate, mai devreme. În deceniul final al perioadei comuniste, viitorul negustor de antichități trăise episodul unei ‘fugi’ în Occident. Soția rămasă în urmă dispare. O dispariție misterioasa rămasă fară explicație.
‘În arhiva Ministerului de Justiţie există un dosar – FD 400, D 2371 index/32/B. O anume Itescu Ana a fost arestată de pe stradă, când se întorcea acasă. Opusese rezistență, dar agenţii au reuşit să-i pună cătuşe şi s-o arunce în dubă. La sediul ministerului de resort i s-au prezentat acuzaţiile. A răspuns relativ sincer întrebărilor puse de şeful anchetei, maior Coviltir, a semnat procesul-verbal. Semnătură indescifrabilă. Cum autorităţile nu puteau ajunge la el, Occidentul e departe și bine păzit, li pedepseau familia. Logic, nu? Cineva trebuie să plătească infamia. A primit de la Tribunalul militar trei ani de închisoare corecțională. I-a efectuat la închisoarea de femei de la Roşu. S-a considerat că ştia despre intenţiile soţului ei. Era imposibil să nu îi fi mărturisit soției iubite ce plănuia. Erau, aşadar, complici, iar pentru complicitate la trădare de patrie, pedepsele sunt aspre, legea nu iartă.
Au circulat şi alte versiuni. Oraşul s-a umplut de poveşti pe seama Iţeştilor. Imaginația guberniei noastre n-are limite. Că ea trecuse graniţa cu ajutorul unor contrabandişti. Plecase în căutarea soţului, nu putea trăi fără el, s-a zis. De când defectase şi o lăsase singură, nu mai reuşea să doarmă. Degeaba înghiţea un pumn de somnifere în fiecare seară. Slăbise, se buhǎise, îmbătrânise într-o vară cât în zece ani, se alesese cu o nevroză urâtă. S-a spus că s-a aruncat de pe acoperişul unui bloc de unsprezece etaje şi că până jos s-a făcut zdrenţe. Nu înțeleg ce au ales câinii mahalalei, au lins trei zile locul unde s-a storcit de trotuar… Nimeni nu i-a văzut cadavrul… Se aruncase de pe acoperişul acelui imobil, trupul plutise superb cu încetinitorul, ca-n filmul acela mişto, de-a lungul etajelor, dar nu a ajuns jos. Sigur nu trupul, poate doar sufletul. Doamna Ițescu a fost văzută în Obor, după câteva zile, rupea bilete la caruselul cu lanțuri, lângă chioscul unde cânta fanfara pompierilor. Cine a văzut-o era sigur că ea era. „Anica era, jur! Am copilărit împreună la Bariera Vergu.” „Aţi intrat în vorbă?” „Nu, că mi-a fost frică.” „I-ai făcut poze?” Nici!” „Şi cum să te cred?”‘ (pag. 172-173)
Personajul secundar cel mai important al romanului este Gore Saizu. Este un fel de partener de afaceri al lui Ițescu, care îl ia pe acesta de model și deschide o prăvălie gen anticariat în zona mai puțin privilegiata a Pieții Matache. Lui îi încredințează Ițescu sarcina de a-i inventaria colecția, el este cel care va intermedia organizarea expoziției (la Sala Dalles!) și în final – devenit maestru de licitații – va supraveghea dispersarea acesteia. Ascensiunea sa este tipică celei a ciocoilor din orice tranziție românească, dar traiectorii similare cunoaștem și din romanele lui Balzac sau Dickens.
‘Mai târziu, şi-au făcut apariția în zonă alţi anticari, ăştia cu pretenții. Vindeau marfă adunată din poduri, pivnițe, talciocuri. Se explică prin faptul că omul (ce era el, proletar, lumpen, meşter, contopist) începea să vândă de prin casă, să scape de lucrurile vechi. Se grăbea să se primenească repede – ca toată epoca. Era ceva rău în asta? În aer se simțea un suflu nou, se ştergea praful, se băteau plăpumile, se schimba hartia din ferestre, se repara ghiventul la cişmea. Prin camere cu pereţii strâmbi apăreau televizoare color. Prin curţi începeau să fie parcate maşini second-hand. Inşi dornici de căpătuială plecau cu trenul după marfă la Budapesta și Istanbul. Mai târziu au închiriat TIR-uri şi le-au umplut cu ce mărfuri s-a nimerit. Lucruri ieftine, defecte, ciurucuri, bune de casat, pentru gubernia noastră trăită vreme îndelungată fără nimic. Cam atunci, înregistrând istet schimbările, lui Gore Saizu i s-a năzărit să se facă negustor. Lumea se transforma sub ochii lui din ceva în altceva, diferit. Nişa vechiturilor i s-a părut potrivită. Cândva lucrase ca încărcător/descărcător la consignația din Gabroveni. Aici vindea lumea în fostul Regim ce mai avea ca să poată plăti chiria iarna, să-i trimită pe copii la şcoală, să-și permită un doctor. Aici învăţase să facă diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală a banului. S-a răsturnat totul cu curu-n sus, prea repede, şi l-a prins fără deprinderi, fără capital, fără relații. Lumea dinainte putrezea, scârțâia din balamale şi s-a făcut praf într-o iarnă rece. Prin mahalaua Matache Măcelarul se năpustea capitalismul să ne storcească. … Aşa şi Gore Saizu. După o vreme, nu-l mai recunoşteai. A devenit dintr-un lumpen confuz – alt personaj. Dintr-un ins cam jerpelit s-a transformat într-un domn curăţel, îngrijit, îmbrăcat cu haine bune, mereu călcate şi apretate. Purta unghiile tăiate, urechile curățate de clei, gulerele cămăşilor perfect albe deasupra unei cravate din mătase. Dunga la pantaloni impecabilă, exact ce trebuia. Mare plăcere să-l priveşti cum se prezenta. Nu mai zic manierele – altădată necioplite. Sub influența mediului, s-au schimbat fără să prindă alții de veste. Pur şi simplu, nu îl mai recunoşteai. Treceai pe lângă el pe stradă şi mutra lui, care nu-ți spunea nimic altădată, era radioasă şi zâmbitoare. Saluta doamnele cu o uşoară aplecare a capului. Curtenitor, când purta pălărie, şi o făcea des de la o vreme, o ridica solemn când trecea pe lângă un cunoscut. Dădea bineţe, posacul din el devenise surâzător. Încerca să se facă plăcut, să nu lase amintiri proaste nicăieri. Aşa negustor zic şi eu.’ (pag. 182-183)
Comerțul de antichități devine o oglindă și unul dintre motoarele schimbărilor sociale care au loc. Obiectele vechi autentice și valoroase alături de falsuri grosolane sau lustruite își schimbă stăpânii, trec de la vechii proprietari decăzuți din drepturi la noii parveniți dornici să-și umple casele cu simboluri ale prestigiului cumpărat sau furat.
‘Parvenitul descoperă repede că obrazul subțire cu cheltuială se ţine. Chestie de balamale! Aparențele, naşule, trebuie salvate chiar mai mult decât contul din bancă. Faţada se aranjează uşor, greu este cu restul. Când dracu’ înveți limbi străine? Măcar să spui well şi thank you! Am văzut destui ajunşi mâncând cu degetele – unsuroase, umede, pline de sosuri. Cum ții coatele la masă e ceva complicat şi ţine de destin. Cum folosesc furculiţa şi cuțitul, psihi-mu? Eh, vila trebuie umplută. Nu cu mobile de serie, fraiere. Trebuie să dai dineuri, să inviți lume, să te făleşti. Prestigiul este totul. D-aia ții să te îmbogățești, ca să-ţi priască dieta. D-aia aduni. Gore, norocosule, acești indivizi au nimerit pe mâna anticarilor să le umple casele. Să îi jupoaie, să le plaseze falsuri, să le ceară cât nu face. Așa se înfățișa elita guberniei în anii ’90 ai secolului XX. Se ridica o nouă clasă, de patroni, şefi, stăpânii noştri şi ai copiilor noştri în acest nou secol, dacă nu ți-e clar, arhonda. Lasă dispreţul, aşa se strâng marile averi. Din furat, tâlhării, din mânării, şmenuri şi trădări. Vasele comunicante ale societății transferă valorile dintr-o parte în alta. Nu te lua după bârfe şi aparențe, că te molipseşti de tot felul de boli. Îţi pierzi mirosul, văzul, auzul. Uiți cum zornăie fişicurile de bani și ar fi un dezastru. Degeaba te-ai născut.’ (pag. 88)
Nu stiu dacă apare vreodată în carte numele țării noastre, dar ea este numită în repetate rânduri ‘gubernia’. Sarcasmul față de lumea în tranziție este reflectat de galeria de nume pe care o crează Stelian Tănase. Fiecare personaj are un nume care poate fi și poreclă și caracterizare. Candid Ițescu însuși, dar și bancherul Şușu Drǎguț, interlopul Țuki Kuțitaki, generalul în retragere Puf Coviltir, generalul sovietic Vadim Zburdalnikov, avocatul Iuda Trăncănel, ziarista Eva Isoscel, patronul de presă Porfirie Zaț, etc. Energia sarcasmului este debordantă, cel puțin în nume. Dacă Balzac, autorul motto-ului despre istoria secretă care este cea adevărată – opusă celei oficiale mincinoase – este mentorul narațiunii, Caragiale este patronul galeriei de personaje.
Fiecare din cele opt capitole ale cărții este prefațat de un extras din inventarul unei colecții de antichități. Poate fi vorba despre câte o pagina din inventarele pe care Gore Saizu le pune pe hârtie pentru a documenta comorile din casa bătrânului colecționar:
‘Ladă de zestre Ardeal/Năsăud, an 1878, două candelabre din bronz, bufet Boulle cu oglinzi şi intarsii, una colecție ziare Universul 1916, cu Războiul cel Mare, patefon defect lipsă ac, Ford model T, restaurat – de vânzare, expus în curte, 12 gravuri semnate Chagall cu scene din Biblie, patru fotolii Empire, cască pilot de vânătoare RAF 1940, cărticica lui Mao, 1967, în franţuzeşte, un set de lame Gilette, covor de rugăciune Tabriz, motocicletă Zündapp puțin ruginită, set veselă din argint 24 de piese, icoană originală rusească, an 1763.’ (pag. 215)
Ce înseamnă o colecție de obiecte vechi, cu valoare istorică și artistică? O capsulă în timp a pasiunii colecționarilor? O dovadă a statutului lor social, poate și a avariției și a mijloacelor cinstite sau corupte sau chiar violente prin care niște oameni care au trăit cândva au intrat în posesia lor. Un spațiu de trăiri trecute – vii sau moarte? Toate aceste gânduri mi-au fost declanșate de lectura romanului lui Stelian Tănase. Nu am spus până acum că este vorba și despre o narațiune construită bine și relatată expresiv, despre un thriller care pasionează și despre o carte care surprinde o perioadă din istoria fascinantei noastre Capitale și din eterna tranziție românească. Mă bucur că aceasta este prima mea recomandare de lectură a anului 2025.
There are a few films made in the 1940s in the crime film noir genre that have not only managed to stand the test of time, but have also created a style and cinematic direction that have been followed by well-known filmmakers – American and from other parts of the world – in the decades that have followed since then. The 1944-made ‘Laura’ is a very good example on this regard. Like many other American films of those years, it owes a lot to filmmakers from Europe who had taken refuge in the New World because of the Nazi persecutions. The film was produced by Bukovina-born Otto Preminger and was initially directed by Rouben Mamoulian, replaced during filming by Preminger himself. The producer took director responsibilities of this film because he was dissatisfied with the rewriting of the script and the directions taken by Mamoulian in the approach to the screen adaptation of the novel by Vera Caspary (who also co-wrote the script). I saw the film 80 years after its production and premiere and I can say that there are many good reasons to watch it even today.
At first glance, ‘Laura‘ is a fairly classic ‘whodunit’. A New York police inspector investigates the murder of a beautiful and intelligent woman who had been coveted by many suitors, including an adventurer who almost convinced her to marry him and an older journalist specializing in reporting on crime investigations not very different from the one at the center of the film. In order not to spoil the pleasure of those who will want to watch the film, I will not say more than that the plot provides enough surprises and twists to keep the attention of viewers then and today on the alert.
The detective story would not be enough, however, especially 80 years after the crimes were committed. ‘Laura‘ also excels in its visual style and in the quality of two of the main actors. The story takes place in the well-off economic and social environment of journalists and advertising creators in New York. The war is not mentioned at all, probably because this is one of the escapist films of the period that tried to remove the audience from the surrounding atmosphere, whether it was the spectators at home or the soldiers on the battlefronts. Instead, we are introduced to the homes of some of the heroes, decorated with art objects, one of which will also play a role in the detective plot. It is the first collaboration between Preminger and the cinematographer Joseph LaShelle and the symbiosis between the two is already felt. The female lead character is played by Gene Tierney, a beautiful and expressive actress, in her first leading role in a career that should have been longer. The role of the journalist is played by Clifton Webb, an exceptional actor, brought by Preminger from Broadway. His style of interpretation fits the role perfectly and reminded me of Jeremy Irons’ good roles. Both Gene Tierney and Clifton Webb stand out from the rest of the cast and if they could be transported forward in time to today’s era they could easily find their place in Hollywood casts. ‘Laura‘ is a fresh and interesting experience. If you get the chance to watch it, don’t miss it!
Cu câteva zile în urmă, la cumpăna anilor, am serbat o aniversare ciudată. Au trecut 25 de ani de la un eveniment sau non-eveniment care se anunța a fi apocaliptic. Este vorba despre noaptea în care omenirea a trecut din anul 1999 în anul 2000. În acea noapte s-ar fi putut petrece catastrofe de proporții: avioane care cad din cer, centrale nucleare care ies de sub control, baze de date care sunt șterse instantaneu, conturi bancare care dispar ca și cum nu ar fi existat, rețele de telefonie și comunicații digitale care încetează să funcționeze, sisteme de transport paralizate și încă tot ceea ce vă puteți imagina rău, cu condiția să fie vorba despre aparate sau instituții acționate, controlate, comandate sau bazate pe calculatoare numerice. Prevederile apocaliptice erau la modă, cam ca la orice sfârșit de secol sau cu prilejul altor date rotunde, dar de această dată ele se bazau pe calcule matematice, erau dezbătute în reviste științifice și emise nu de proroci religioși, ci de ingineri în calculatoare și experți IT. Evenimentul cunoscut sub numele de Y2K sau ‘Bug-ul mileniului’ a fost până la urmă un non-eveniment. El a generat însă panică în toată lumea și au fost investite sume imense pentru prevenirea problemelor potențiale. A fost vorba despre o panică falsă? Despre o campanie care a alimentat în mod intenționat o industrie lucrativă și a creat locuri de muncă pentru milioane de programatori, vreme de câțiva ani? Sau o reală catastrofă a fost evitată tocmai datorită măsurilor de prevenire care au urmat avertismentelor experților? Mai important – pot asemenea fenomene avea loc în viitor? Economia, viața socială și politică a întregii planete este astăzi digitalizata cu ordine de mărime mai intens decât acum 25 de ani, deci urmările unui eveniment similar ar fi și mai catastrofale. Pentru a răspunde acestor întrebări să ne întoarcem puțin în istoria nu prea îndepărtată.
Problema tehnică este relativ simplă. Până prin anii 1990, multe programe de calculator erau concepute pentru a reprezenta anii ca două cifre, în loc de patru. Primele două cifre erau considerate automat că fiind 1 și 9. Ca urmare, 98 era interpretat ca 1998, iar 00 că 1900, și nu ca 2000. Mulți se temeau că, atunci când ceasurile aveau să sune miezul nopții pe 1 ianuarie 2000, multe computere afectate ar folosi o dată incorectă. Consecințele ar fi putut fi foarte diferite: de la afișarea incorectă a anului pe display sau rapoarte tipărite, calcule financiare eronate și până la erori în inima sistemelor, dacă erau afectate ceasurile calculatoarelor. Alte programe de calculator nu țineau cont de faptul că anul 2000 era un an bisect, în timp ce 1900 nu fusese un bisect, anii care se termină în 00 fiind bisecți doar odată la 400 de ani. Chiar și înainte de zorii anului 2000, existau temeri că unele computere s-ar putea bloca pe 9 septembrie 1999 (9/9/99), deoarece programatorii timpurii foloseau adesea o serie de 9 pentru a indica sfârșitul unui program. Existau temeri că astfel de interpretări greșite ar duce la defecțiuni software și hardware în computerele utilizate în domenii importante, precum cele bancare, sisteme de utilități, registre guvernamentale și așa mai departe, cu potențialul unui haos general la 1 ianuarie 2000 și după această dată. Calculatoarele mainframe, inclusiv cele utilizate în mod obișnuit pentru a conduce companii de asigurări și bănci, au fost considerate a fi supuse celor mai grave probleme din categoria Y2K, dar și sistemele mai noi care foloseau rețele de computere desktop au fost considerate vulnerabile. Multe dispozitive care conțin cipuri de computer, de la lifturi sau sisteme de control al temperaturii din clădirile comerciale până la echipamente medicale erau considerate a fi de asemenea în pericol, ceea ce necesita verificarea acestor „sisteme integrate” pentru sensibilitatea la datele calendaristice.
O concepție greșită răspândită și, probabil, încurajată de utilizarea cuvântului „bug” pentru a descrie fenomenul, este că scurtarea anilor la două cifre ar fi fost o greșeală de codare. Este adevărat că o mare parte din acest cod timpuriu fusese scris cu zeci de ani mai devreme de programatori care nu se așteptau niciodată ca software-ul lor să fie încă în uz în 2000. De fapt însă, stocarea anilor ca două cifre fusese un compromis deliberat făcut de programatori care încercau să economisească spațiu în zilele în care fiecare octet de stocare costa bani serioși. Memoriile magnetice din anii ’50 și ’60 costau până la 1 dolar pe bit. Atât pe computerele mainframe, cât și pe computerele personale ulterioare, memoria costa în 1975 de la 10 dolari pe kilooctet la mai mult de 100 dolari pe kilooctet. Multe dintre calculatoarele anilor ’60 și ’70 foloseau cartele perforate pentru introducerea datelor și acestea aveau un format fix cu 80 de caractere pe cartelă. Proiectul meu de diplomă, în 1977, includea un program care era stocat în două cutii de dimensiunile cutiilor de pantofi pline de cartele perforate. A economisi redundantele cifre 1 și 9 la scrierea fiecărei date părea o optimizare inteligentă.
Prima persoană cunoscută care a abordat public această problemă a fost Bob Bemer (1920 – 2004) de la IBM, care o observase în 1958, lucrând la un software genealogic. Și-a petrecut următorii douăzeci de ani încercând fără rezultat să crească gradul de conștientizare a problemei cu programatorii, IBM, guvernul Statelor Unite și Organizația Internațională pentru Standardizare. Problema a fost subiectul cărții ‘Computers în Crisis’ de Jerome și Marilyn Murray (Petrocelli, 1984; reeditată în 1996 de McGraw-Hill, sub titlul ‘The Year 2000 Computing Crisis’). Prima mențiune înregistrată pe Internet, pe un grup de știri Usenet, este din 18 ianuarie 1985. A devenit o preocupare publică abia după publicarea unui articol din 1993 în revista Computerworld, de către inginerul canadian Peter de Jager, intitulat apocaliptic „Doomsday 2000”. Acronimul Y2K1 este atribuit programatorului David Eddy din Massachusetts, într-un e-mail trimis pe 12 iunie 1995.
Ceea ce a urmat poate fi descris ca o adevărată, dar efemeră industrie Y2K. În majoritatea țărilor avansate, firmele comerciale și financiare mari (mai ales) sau mai mici, organizațiile guvernamentale și militare, spitalele, furnizorii de servicii, producătorii de echipamente cu control digital, practic orice organizație implicată în control digital a înființat departamente speciale, care s-au ocupat cu verificarea programelor software din produsele lor, aplicațiile și infrastructura care stăteau la baza operațiilor de zi cu zi. Unele dintre programe erau relativ noi și verificările Y2K au putut fi inserate cu relativă ușurință în procesele de verificare și introducere a noilor versiuni ale produselor. În alte cazuri, era vorba însă despre programe scrise cu mulți ani, uneori cu decenii în urmă. Produsele continuau să funcționeze fără probleme, dar oamenii care le scriseseră nu mai lucrau pentru firmele sau organizațiile respective. Uneori, programele erau scrise în limbaje de programare care nu mai erau folosite, fiind considerate de mult ‘depășite’. Primele generații de pensionari IT, cei care scriseseră programele prin anii ’60 și ’70, au fost rechemate (și plătite cu sume frumoase) pentru a revizui codul ale cărui secrete doar ei le puteau cunoaște. A apărut și o industrie a testării și certificării, care aplica ‘ștampile’ de genul ‘Y2K-ready’. Lucram în acea vreme pentru o mare firmă de telecomunicații americană și am văzut aceste procese din interior. Codul multor produse sau sistemul de operare al liniilor principale de aplicații se baza pe programe scrise cu 2-3 decenii în urmă și care evoluaseră incremental în timp, de la versiune la versiune. Era o muncă titanică, și nu foarte creativă sau atractivă pentru programatori și ingineri de software. În total, la nivel global, se estimează că au fost investiți între 300 și 500 de miliarde de dolari în activitățile Y2K, din ultimii ani ai mileniului doi. Nu totul a mers perfect. Chiar și înainte de 1 ianuarie 2000 au existat unele erori legate de timpul măsurat de calculatoare. O americancă de 104 ani a primit o invitație să se înscrie la grădiniță, deoarece sistemul credea că are doar patru ani. Cinci sute de locuitori din Philadelphia au primit citații ale juriului în 1999 pentru a se prezenta în instanță în anul 1900. Un magazin de închirieri video din New York a dat o factură de 91 250 de dolari unui client care părea să fi returnat un film cu John Travolta cu 100 de ani întârziere. Toate au fost minore.
S-ar mai putea petrece asemenea fenomene în viitor? Răspunsul este categoric da, mai ales în condițiile creșterii complexității programelor și intrării în ciclurile de creare de software a sistemelor de Inteligență Artificială (IA). Se vorbește mult despre ‘problema anului 2038’ sau Y2K38. Aceasta este o problemă de calcul a timpului care face ca unele sisteme informatice să nu poată reprezenta corect timpii după 03:14:07 UTC (Universal Time Clock – ora standard universală) pe data 19 ianuarie 2038. Problema există în sistemele care măsoară ‘timpul Unix’, care este exprimat ca fiind numărul de secunde scurse de la momentul zero al sistemelor Unix (ora 00:00:00 UTC la 1 ianuarie 1970) – și îl stochează într-un număr întreg semnat (adică cu semn +/-) de 32 de biți. Tipul de date este capabil doar să reprezinte numere întregi între −(2**31) și (2**31 − 1), ceea ce înseamnă că ultima oră care poate fi codificată corect este cea de la (2**31 − 1) secunde de la timpul zero. La ora 03:14:07 UTC pe 19 ianuarie 2038, încercarea de a crește la următoarea secundă (03:14:08) va determina depășirea întregului, setându-i valoarea la −(2**31), pe care sistemele o vor interpreta ca fiind cu 2**31 de secunde înainte de timpul zero, adică ora 20:45:52 UTC pe 13 decembrie 1901. 2**31 înseamnă 2 la puterea 31 sau 2 înmulțit cu el însuși de 31 de ori. Problema este similară ca natură cu problema anului 2000 (Y2K), diferența fiind că problema anului 2000 a avut de-a face cu numere în baza 10, în timp ce problema anului 2038 implică numere în baza 2. Sunt vulnerabile aplicațiile care folosesc anumite tipuri de reprezentare a timpului, bazele de date cu reprezentarea timpului în 32 de biți și limbaje de programare care au comenzi legate de timp. Cum sistemele de operare Unix sau derivate din Unix stau la baza multor aparate și aplicații, de la tablete și telefoane mobile până la supercomputere, pericolul este real. Avantajul este că, de această dată, comunitatea programatorilor și experților în computere are experiența acumulată în confruntările cu procesele Y2K și a început din timp implementarea unor soluții, de la schimbarea unor comenzi specifice cu referință la timp în limbaje de programare foarte populare, cum ar fi C sau SQL, până la exprimarea timpului folosind 64 de biți. Chiar dacă trecem la unități de măsură cu granulație mai fină, așa cum cer aplicațiile mai moderne, următoarea problemă de acest fel va apărea doar peste sute de mii de ani (mai exact 292 de mii de ani pentru timpi exprimați în microsecunde).
Fenomenul Y2K a determinat publicul să conștientizeze brusc cât de profund dependentă era societatea modernă de tehnologie. Deodată, s-a înțeles cum computerele nu erau totdeauna dispozitive elegante și perfecte, ci, în multe cazuri, erau aparate fragile, rezultate din compromisuri în procese de proiectare în care se fac greșeli sau se iau decizii oportuniste, susceptibile să eșueze în orice moment. Cineva făcea comparația că era ca și cum credeam că stăm pe un pod suspendat robust, apoi ne-am uitat în jos și ne-am dat seama că era o vorba despre o platformă slăbită, construită din scânduri putrezite, îmbinate cu lipici, bandă adezivă și speranță. După cum spunea o zicală informatică: „Dacă am construi case așa cum construim software, prima ciocănitoare care ar apărea ar distruge civilizația”. Lecțiile au fost importante și poate că au venit la momentul oportun. În opinia mea, Y2K a fost un non-eveniment, deoarece inginerii au muncit din greu pentru a face din el un non-eveniment. Noi, programatorii și inginerii de software și de sisteme, am făcut lumea sigură pentru acea noapte în urmă cu 25 de ani și pentru mulți ani care au urmat, și pe drum am învățat câteva lecții costisitoare despre proiectare optimă și proceduri de siguranță. A fost perfect? Era cu adevărat nevoie de tot ceea ce s-a făcut? Au fost toate procesele Y2K eficiente? Cu siguranță, nu – perfecțiunea este pentru îngeri, nu pentru ingineri și specialiști IT. Cu toate acestea, pericolul era clar și era la fel de imediat și de inevitabil ca venirea miezului nopții în noaptea de după ziua de 31 decembrie 1999. Apocalipsa digitală a fost atunci evitată, și sper că așa se va întâmpla și în ocaziile următoare.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I think that I have reached what is metaphorically called the ‘glass ceiling’ of my cinematic understanding today. Somehow, in my youth, I missed the opportunity to watch ‘The Mirror‘ (the Russian title is ‘Zerkalo‘), Andrei Tarkovsky’s 1975 film. I went to see it now, half a century after it was filmed, with huge expectations. I think Tarkovsky is one of the greatest filmmakers whose films I have ever seen. Two of his films are masterpieces, references, 10-stars films for me. These are ‘Solaris’ and ‘Stalker’. ‘Mirror‘, however, left me bewildered when I watched it, and I remained confused even after the inscription so familiar to me in my youth appeared – ‘End of the film’ in Russian – and the lights came on. Yes, it is a beautiful and interesting film, a film like I have never seen and will never see again. For me, however, it was a difficult artistic and intellectual experience, the film did not move me or tell me much about the man who made it, about his times, or about me.
I think the best way to define ‘Mirror‘ is as a poem in images and sometimes in words combined with a collection of memories and dreams. Several of the commentators I read talk about the memories of a writer on his deathbed. To be honest, I found almost nothing in the film that would suggest this interpretation to me. Here we probably get closer to the core of my problem with ‘Mirror‘ – the lack of any narrative structure and, in fact, even more – the absence of any intention to tell a story. We witness a succession of sequences – some from the past, others from the present of the 1970s, related to the narrator who is presented in his childhood and adolescence, to the memories of his mother (especially) and of his mostly absent father gone to war, then separated from his family (I think). Some sequences are filmed in black and white, others in color. Fictional or dream scenes are interspersed with documentary sequences about the conflicts of the mid-20th century, starting with the Spanish Civil War, World War II, the Chinese Revolution. The soundtrack is spoken by the great actor Innokentiy Smoktunosvskiy and by the filmmaker’s father, a renowned poet who reads from his poems. The music includes fragments of classical compositions by composers such as Bach or Purcell.
There are many moments of great beauty in ‘Mirror‘. The film seems composed of a fabric of metaphors. I resonated with some of them: the mirrors, the fading fingerprint, the symbol of the cross that sets in the setting of a world without icons. Others I could not decipher, for example the levitation scene. The same formidable actress named Margarita Terekhova plays both the roles of the mother and of the partner (wife?) with whom the narrator shares his life in adulthood. When it comes to the world and society around his hero, Tarkovsky tells about it within the limits of what could be said in a Soviet film in the 70s. In one of the scenes that takes place during the years of Stalinist terror, the mother experiences a panic attack, fearing that she made a mistake in proofreading some printed materials at the printing house where she worked. A refugee immigrant from Spain cannot return to his country on the other side of the Iron Curtain and, struck by nostalgia, talks passionately in Spanish about bullfighting. The years of refuge are marked by deprivation, but also by life in a nature that overwhelms the human in its dimensions. The scene that opens the film seems seemingly completely detached from the rest of the story, but it suggests something, perhaps, about mind control through hypnosis. The film is very personal, the director’s father and sister also participated in its creation. Dreams do not follow narrative or coherence rules, they are often gateways between the real world and imaginary worlds. When shared, they often need keys to be deciphered and create resonance. When watching this film, I missed many of these keys to Tarkovsky’s world.
I looked for (and managed to) see , at the first opportunity ‘Being Maria‘, the film that Jessica Palud directed and co-wrote about the biography of Maria Schneider and how her role in ‘Last Tango in Paris’ influenced her life and career. I knew that the film was based on the book by Vanessa Schneider – Maria’s cousin – and that therefore I could expect not only a rigorously documented script but also a close and empathetic perspective on the actress. I was curious to see how the changes in attitudes related to nudity, sex and the roles of women on screen that took place between 1970 and our post-me-too days are reflected. Finally, I was curious to see how Anamaria Vartolomei, a beautiful and talented actress, copes with this complex and difficult role. On this occasion, I also learned an anecdotal-biographical detail that I did not know: Maria Schneider’s mother was originally from Romania, as are Anamaria Vartolomei and her parents.
As a biopic, ‘Being Maria‘ is a little different than I expected. The screenwriters and director chose to focus on the filming of Bertolucci’s film and the famous rape scene. They managed to build a convincing feminist plea based on the actress’s accounts of what happened on set and tried to demonstrate that everything that followed in her life and career was determined by that moment. And yet, in parallel with the failures in her personal life, with the psychological instability and drug addiction, there were artistic comebacks and overcoming of depression and trauma in Maria Schneider’s later life and career. She created several remarkable roles and worked with directors such as Michelangelo Antonioni, René Clément and Jacques Rivette, among others. Drawing on her own experience, she became a campaigner for equal rights for actresses and for the necessary support for older actors and filmmakers. Her post-Tango life was marked by trauma and struggles with her problems, but it was not a total disaster.
I liked the first part of the film the most. Maria was born from an extramarital affair of her father (a fairly well-known actor) who never assumed paternity. The scenes depicting Maria’s relationships with her mother who raised her as a single mother, but also with her father and his ‘traditional’ family are excellent, also benefiting from the subtle interpretation of the father’s role by Yvan Attal. Even though the reason why Bertolucci (played by Italian actor Giuseppe Maggio) chose her for the role in ‘Last Tango in Paris’ is not clarified, the scenes on the set manage to reconstruct the atmosphere of the filming and convincingly reproduce the context, the circumstances and the reactions of the main characters in the most famous and infamous scene of the film. Matt Dillon does one of the best roles of his career, in my opinion, bringing to life on screen Marlon Brando, a great actor who was also struggling with his own demons and who was actually starting here the slide down the slope of physical and personal decline. Anamaria Vartolomei was not only very good but even exceeded my expectations – she is beautiful, complex, vulnerable, revolted. If she will be blessed with roles on a par with the one in this film, she will become one of the stars of her generation. Unfortunately, in ‘Being Maria‘, as in the heroine’s life – as presented in the film -, everything that follows ‘Last Tango in Paris’ disappoints. The downward slope of Maria’s life and career is described in gloomy tones and almost all the situations we see from a moment on are predictable because we have seen them in dozens of other films. Maria Schell’s biography itself, actresses dignity on the screens and the power to say NO deserved a more articulate plea from an artistic point of view. The film is, however, worth watching and debating.
Tradiția este tradiție și, după ce am încheiat bilanțurile anului care a trecut, este momentul să încerc să anticipez cam ce ne așteaptă în 2025. Cum va fi anul care tocmai a început? Desigur, voi rămâne în sfera de interes a rubricii CHANGE.WORLD și mă voi referi la domeniile tehnologiilor avansate, cercetării științifice și explorării spațiale sau la fenomenele socio-politice care influențează aceste domenii. 2024 a fost un an de schimbări politice, unele anticipate de foarte putini experți. Privind retrospectiv la predicțiile mele de la începutul lui 2024, sunt destul de mulțumit de faptul că ele s-au adeverit în proporție de peste 80%. Se pare că am fost mai iscusit decât mulți specialiști și comentatori mult mai celebri decât mine. Încurajat de această constatare, să lustruim bila de cristal și să vedem ce ne povestește.
Schimbările politice din 2024 vor continua în 2025. Mexic are în Claudia Scheinbaum Pardo o nouă președintă, Donald Trump se va întoarce la Casa Albă pe 20 ianuarie 2025 și în Canada vor avea loc în 2025 alegeri. Foarte probabil, în a doua jumătate a anului, în toată America de Nord vor fi alți căpitani la cârme decât în urmă cu un an. Influența acestor schimbări va fi considerabilă în fiecare țară în parte, în relațiile dintre ele și economiile care sunt interconectate, în climatul politic și în felul în care continentul își administrează resursele și ecosfera. Revenirea lui Donald Trump în funcția de președinte ar putea aduce schimbări radicale pentru sectorul tehnologic și pentru știința americană – cu ramificații globale. În timpul mandatului său anterior, Trump a scos Statele Unite din Acordul de la Paris din 2015, un angajament internațional de a limita încălzirea globală la 1,5–2°C peste nivelurile preindustriale. Unii cercetători sunt îngrijorați că ar putea să facă acest lucru din nou, precum și să anuleze reglementările climatice privind centralele electrice și industria automobilelor. De asemenea, se așteaptă ca Trump să introducă politici care au implicații pentru cercetarea medicală și sănătatea reproductivă. Nominalizarea lui Robert Kennedy junior – cunoscut pentru scepticismul său față de vaccinuri – ca secretar pentru sănătate și servicii umane a fost criticată de oamenii de știință. Numirea miliardarului Elon Musk la conducerea unui organism consultativ numit Departamentul pentru Eficiență Guvernamentală ar putea afecta bugetele și forța de muncă a agențiilor științifice. În timpul campaniei sale electorale, Trump a promis să abroge ordinul executiv al președintelui Joe Biden privind inteligența artificială (IA), un ghid pentru dezvoltarea tehnologiei AI în siguranță și în mod responsabil. Vă fi acesta anulat sau înlocuit cu altceva?
IA va fi peste tot și în 2025, și nu doar în mediile de informare. Sondajele arată că, la scară globală, în economiile avansate, 72% dintre întreprinderi planifică investiții în IA, deși doar 13-14% dintre ele consideră că aceste investiții vor da rezultate semnificative în 2025. Mai mult realism sau începutul unei tendințe de IA-scepticism? Progresele vor fi însă, în opinia mea, foarte vizibile în 2025. Două tendințe vor domina. Integrarea între IA și robotică, bazată pe progresele prelucrării informației vizuale, va începe să fie prezentă în marile întreprinderi producătoare de automobile sau în aplicațiile medicale, transformând conceptul de modele de comportament mari (Large Behavioral Models – LBM) în realitate. Se va accelera și prezența agenților IA, care fac din IA nu doar un instrument, ci și un colaborator. Pentru aceasta, fazele de învățare autonomă trebuie să continue și după intrarea în operații a sistemelor IA. Multe instrumente care folosesc inteligență artificială, utilizate astăzi, se bazează pe reguli sau seturi de date statice, iar fazele de învățare automata și funcționalitate sunt separate și succesive. Agenții IA diferă prin faptul că pot învăța continuu din intrările utilizatorilor, pot integra permanent informații contextuale (exemple: istoricul contului bancar, informații de la senzori din mediul înconjurător, comportamentul și preferințele utilizatorilor) și pot lua decizii cu puțină sau fără supraveghere umană. Cu alte cuvinte, spre deosebire de abordările de astăzi, care necesită solicitări ale utilizatorului sau reguli predefinite, agenții IA funcționează proactiv. Imaginați-vă, că exemplu, un sistem IA de gestionare a unei rețele de comunicații care identifică problemele potențiale și le rezolvă în mod autonom, asigurând un serviciu neîntrerupt. Siguranța sistemelor IA și aspectele etice ale proiectării și implementării acestora vor continua să-i preocupe și pe specialiști, și pe comentatorii din mediile de comunicare. Va fi interesant de văzut dacă vreunul dintre start-up-urile care au apărut în anii precedenți cu promisiuni de a livra ‘IA sigură și etică‘ vor avea sisteme și aplicații concrete de oferit în 2025. La listele de îngrijorări aș vrea să adaug folosirea inteligentei artificiale pentru atacuri de securitate. Am văzut deja că boții se pot deghiza în comentatori sau furnizori de știri politice. Ei pot fi însă și agresori cibernetici. Un exemplu este cel al atacurilor cu injectare promptă (de informație) în care intrările rău intenționate sunt deghizate ca solicitări legitime ale utilizatorilor în sistemele IA generative. Firma de telecomunicații Cisco apreciază că doar 30% din rețelele de comunicații au protecții cibernetice corespunzătoare contra unor asemenea atacuri.
Progresele inteligenței artificiale depind, așa cum am analizat într-un articol recent, de două tehnologii de infrastructură: cipurile specializate și energia necesară funcționarii proceselor de învățare autonomă, care stau la baza sistemelor IA. Industria de semiconductoare se află la răspântie. Tendința dominantă este scurtarea lanțurilor de aprovizionare și păstrarea sau proiectarea ‘acasă’ a produselor strategice cum sunt componentele IA. Potrivit Asociației Industriei Semiconductoarelor (SIA), vânzările globale de semiconductoare au atins un maxim istoric în luna august 2024, totalizând 53,1 miliarde de dolari, în creștere cu 20,6% față de august 2023. În 2025, piața globală a semiconductoarelor este de așteptat să atingă 687 de miliarde de dolari, în creștere cu 12,5% față de anul acesta. Producția locală (‘reshoring’, în terminologie americană) câștigă teren pe măsură ce producătorii de cipuri încearcă să evite penuria lanțului de aprovizionare, aducând operațiunile de producție mai aproape de casă. Politicile și stimulentele guvernamentale conduc, de asemenea, tendința de ‘reshoring’. Statele Unite, Japonia și Uniunea Europeană au inițiat legislații și programe finanțate de guverne pentru a-și restabili prezența în industria semiconductoarelor. Conform legislației ‘CHIPS and Science Act’ din 2022, SUA investesc 52,7 miliarde de dolari pentru a aduce producția de semiconductoare înapoi în SUA. Acesta este unul dintre programele care – deși inițiat în perioada administrației Biden – are șanse să fie continuat, probabil cu schimbări, de administrația Trump. În ceea ce privește satisfacerea ‘foamei’ de energie, una dintre tendințele recente este revenirea energiei nucleare cu o nouă generație de centrale – modulare și de capacități mai mici – mult mai eficiente și mai sigure. În noiembrie 2024, administrația Biden a anunțat obiectivul de a tripla capacitatea de energie nucleară în SUA până în 2050. Germania pare și ea să revină asupra deciziei luate în 2011, de guvernul de atunci condus de Angela Merkel, de a elimina total energia nucleară. Se estimează că Germania ar fi putut economisi sute de miliarde de euro și ar fi putut reduce emisiile de carbon cu până la 70% prin modernizarea energiei nucleare, în loc să o elimine. În fine, în ultimele luni, Amazon, Microsoft și Google au încheiat toate înțelegeri pentru a folosi energia nucleară pentru a-și alimenta apetitul de energie pentru inteligență artificială. Planurile lor includ o autonomie energetică, fără a recurge la combustibili fosili.
Va fi 2025 anul calculului cuantic? Acest domeniu al tehnologiilor avansate se află la intersecția dintre fizică, informatică și fabricarea calculatoarelor super-performante. Dacă previziunile optimiste se vor adeveri, s-ar putea ca la sfârșitul anului viitor să se vorbească la fel de mult despre calculul cuantic ca și despre inteligența artificială. Dacă nu, vom rămâne cel puțin cu o aniversare. Organizația Națiunilor Unite a desemnat anul 2025 drept Anul Internațional al Științei și Tehnologiei Cuantice, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la descoperirea mecanicii cuantice. Este o recunoaștere a faptului că această ramură a fizicii a atins punctul în care promisiunile ies din faza experimentală și trec în domeniul aplicațiilor practice. Vestea bună este că aceste computere cuantice vor putea rezolva în câteva secunde probleme extrem de complexe a căror rezolvare durează în prezent ani de zile. Vestea proastă este că respectivele computere cuantice ar putea rezolva, de asemenea, problemele matematice care asigură protecția prin criptare, lăsând toate sistemele și datele imediat vulnerabile. Dintre numele de firme care merită urmărite în acest domeniu menționez giganții Google, Microsoft și IBM, dar și startup-uri precum QuEra, IonQ și Kipu Quantum. În plus, multe organizații pot accesa deja computere cuantice prin platforme cloud, cum ar fi Amazon Web Services.
Donald Trump l-a ales pe omul de afaceri și pilotul miliardar Jared Isaacman, în vârstă de 41 de ani, ca administrator al NASA. Isaacman este un entuziast care a plătit de două ori până acum pentru a zbura în spațiu la bordul unor capsule construite de SpaceX, compania de rachete condusă de Elon Musk. Ce se va întâmpla cu bugetul NASA, cifrat actualmente la 25 de miliarde de dolari anual? Este de presupus că linia cooperării dintre NASA și sectorul privat va căpăta și mai multă importanță. Calendarul spațial al anului 2025 se anunță a fi aglomerat. Cândva, dar nu înainte de luna martie, astronauții Butch Wilmore și Sunni Williams se vor întoarce de la Stația Spațială Internațională. Perechea de astronauți va fi petrecut în spațiu cel puțin opt luni în plus decât era planificat inițial, după ce călătoria lor către Stația Spațială Internațională (ISS) a fost marcată de multe anomalii în zborul inaugural cu echipaj cu nava spațială Starliner a Boeing. Pentru a reduce riscurile, NAȘA a decis să-i trimită pe Wilmore și Williams înapoi pe o capsulă SpaceX Crew Dragon. Lor li se vor alătura în călătoria de întoarcere astronautul Nick Hague și cosmonautul Aleksandr Gorbunov. Tot în martie vor avea loc două fenomene astronomice interesante: o eclipsă totală de Lună care va fi vizibilă în întregime din aproape toată America de Nord, inclusiv din Statele Unite și America Centrală învecinate, precum și din cea mai mare parte a Americii de Sud, precum și ‘dispariția’ inelelor lui Saturn datorită unghiului lor de vizibilitate de pe Pământ. O altă eclipsă totală de Lună va fi vizibilă pe 7 septembrie în întregime din cea mai mare parte a Asiei, Rusia, Australia și Africa de Est. În 2025, vehiculul (rover) Perseverance al NASA și însoțitorul său, elicopterul Ingenuity, vor continua să exploreze suprafața lui Marte, oferind noi perspective asupra geologiei și climei planetei. Perseverence are sarcina de a căuta semne de viață, în timp ce Ingenuity, care a făcut istorie cu primul său zbor de succes, în 2021, va continua să testeze noi tehnologii aeriene pe Marte. Aceste misiuni ajută la pregătirea pentru explorarea umană în viitor a planetei. China va continua cu programele sale spațiale, inclusiv pregătirile pentru misiunile echipajului pe Lună și înființarea și extinderea stației spațiale Tiangong. În 2025, China va lansa și misiunea Tianwen-2, pentru a extrage mostre dintr-un asteroid aflat în apropierea Pământului. Ceea ce nu vom vedea în schimb în 2025 va fi lansarea lui Artemis II, următoarea fază a programului NASA de explorare a Lunii. Aceasta va fi a doua lansare a rachetei Space Launch System (SLS) și va include prima misiune cu echipaj a navei spațiale Orion. Prevăzută inițial pentru 2025, misiunea este reprogramată să aibă loc nu mai devreme de aprilie 2026.
Apariția inteligenței artificiale și a automatizării redefinește rolurile locurilor de muncă în diverse industrii, determinând o creștere a cererii de noi competențe. Pe măsură ce capacitățile IA cresc, este clar că tehnologia nu va înlocui pur și simplu rolurile umane, ci mai degrabă le va spori. IA este văzută acum ca un partener în productivitate, eliberând angajații de sarcini repetitive și permițându-le să se concentreze pe muncă strategică, creativă. Potrivit unui raport al Forumului Economic Mondial din 2023, peste jumătate din toți angajații vor avea nevoie de o recalificare sau perfecționare semnificativă până la finele lui 2025. Săptămâna de lucru de patru zile va începe să devină realitate. Programele-pilot din Europa au arătat că o săptămână de lucru de patru zile poate reduce epuizarea și crește productivitatea. În Marea Britanie, 92% dintre companiile care au testat o săptămână de patru zile au ales să continue după ce au văzut rezultate pozitive atât în ceea ce privește productivitatea, cât și bunăstarea angajaților. În fine, cred că tendința post-pandemie de revenire la birouri, foarte vizibilă în 2024, va încetini sau poate chiar va fi inversată în 2025. Avansurile tehnologice ale realității virtuale și realității extinse în paralel cu introducerea tehnologiilor 5G vor face biroul virtual la fel de eficient, dacă nu chiar mai eficient decât cel real în multe domenii, cu toate avantajele lucrului de acasă, de la economia de combustibil pentru transport și economia de timp de navetă, până la creșterea calității vieții salariaților.
2025 va fi un an bun în măsură în care progresele științei și a tehnologiilor avansate vor fi păstrate sub control uman și folosite spre beneficiul întregii societăți. Va fi interesant. Voi urmări, voi relata, vom discuta. Comentariile și completările sunt totdeauna apreciate.
La Mulți Ani!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
