In his latest film, ‘The Room Next Door‘ (2024), Pedro Almodóvar faces Death. Many of the great filmmakers have done it: Fellini, Bergman, Haneke, Kurosawa, Hitchcock. Some earlier, others towards the end of their careers and lives, Hitchcock in every one of his films. It is the first feature film that Almodóvar has made outside of Spain, and this seems to have intrigued and shocked many of his admirers. However, unlike other filmmakers who, upon arriving in America, have adapted their style to the demands of the American film market, I believe that Almodóvar manages to remain himself and with ‘The Room Next Door‘, he makes an American film, but is continuing the themes that have preoccupied him throughout his entire career and is benefiting from the presence of two wonderful actresses. In a way, ‘The Room Next Door‘ brings together the best of two very different cinematic worlds. Besides, we don’t have to fear a remake, do we?
Ingrid and Martha are old friends, they shared a lot in their youth, including a boyfriend. Ingrid is a successful writer who has just published a book about death. Martha, who became a war reporter, is dying, sick with an incurable cancer that leaves her a few months to live, prolonged with experimental treatments. Martha decides to abandon the treatments and die how and when she decides. She just wants not to be alone in her last moments, to have someone in the next room. No other friend agrees to be with her, her daughter with whom she has a complicated relationship cannot even be taken into consideration. Ingrid accepts. The two friends will spend Martha’s last weeks, last days, in a luxurious villa, somewhere in the mountains of the northeastern United States. Weeks, days, hours, moments full of suffering, friendship, meaning, confrontation with Death.
Yes, it’s an American film. That’s how Almodóvar thought of it, as an American film, not as a Spanish film transported to the United States. What’s wrong with that, as long as it’s a wonderful film, with compelling characters, with situations that some of us have gone through or will go through someday, because destiny doesn’t ask for permission? Pedro Almodóvar not only moves the story to America, but also uses a book written by Sigrid Nunez as the starting point for the script. The dialogues are natural and profound. Tilda Swinton and Julianne Moore are formidable. The roles seem to be written for them. Almodóvar proves once again to be a profound connoisseur of female psychology. The visual aesthetics and color palette are 100% Almodóvar. Every frame is a work of art. I would not discuss the issue of euthanasia. Each viewer is entitled to their own opinion. Those who have not faced such extreme situations cannot judge. In the end, we are not the same after viewing this film. Death seems to not be so scary anymore.
2024 a fost un an de crize, de schimbări, de zguduiri politice, sociale și economice. Cercetarea științifică și industriile tehnologiilor avansate au fost nu doar influențate de ceea ce se întâmplă în restul societății, dar au fost de multe ori în centrul atenției publicului și au generat evenimente semnificative. Voi trece în revistă – așa cum fac la sfârșit de an de peste un deceniu pentru cititorii rubricii CHANGE.WORLD – evenimentele și direcțiile cele mai interesante.
(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt18272208/)
Voi începe prin a povesti despre un film. Nu doar pentru a relaxa atmosfera destul de plină de griji și incertitudini la acest fine de an, ci și pentru că felul în care a fost realizat acest film ilustrează pătrunderea tehnologiei celei mai discutate a anului 2024 și a anilor precedenți – Inteligența Artificială (Artificial Inteligence – AI) – în aproape toate domeniile vieților noastre, inclusiv industria de divertisment. Filmul se numește ‘Here’ (‘Aici’) și îi are în rolurile principale pe Tom Hanks și Robin Wright. Regizorul este Robert Zemeckis, un cineast cu o filmografie cu 35 de filme în peste 50 de ani de carieră, care include succese de casă și de public cum au fost ‘Forest Gump’ sau filmele din seria ‘Back to the Future’, care nu încetează să exploreze căi noi de exprimare cinematografică. Ceea ce realizează echipa lui Zemeckis în ‘Here’ este o performanță tehnologică. Aparatul de filmat este (cu o singură excepție) fix, în același spațiu și același unghi de-a lungul întregului film. Străbatem în timp 65 de milioane de ani de istorie, dar suntem fixați vizual pe aceeași palmă de pământ, iar în scenele din 1900 încoace, în cei câteva zeci de metri pătrați ai salonului unei case americane tipice, cu ferestre mari spre o stradă americană tipică. Narațiunea este neliniară. De fapt, este vorba despre 8 sau 9 povești (depinde dacă o număram și pe cea cu dinozaurii) ale diferitelor generații de locuitori ai locului, ale destinelor lor cu nașteri și decese, iubiri și despărțiri, dureri ale creșterii și ale bătrâneților. Scenele alternează și tranziția dintre ele este făcută inventiv, cu schimbări de decor și de obiecte care definesc în timp scena care va urma. Cel mai interesant este ceea ce se petrece cu actorii, care își schimbă fizionomiile după vârstele din diferite perioade ale vieților lor. Peste 60 de ani din biografiile personajelor sunt reproduse pe ecran cu o naturalețe și cu un realism uimitor. Filmul folosește o tehnologie de inteligență artificială generativă numită Metaphysic Live. În faza de învățare automată, programul AI a vizionat filmele realizate, la diferite vârste, de Tom Hanks și Robin Wright. Acesta a inclus un set mare de date cu expresii faciale, texturi ale pielii și condiții diverse de iluminare și unghiuri ale aparatelor de filmat. Modelele rezultate pot genera transformări instantanee ale feței fără lunile de lucru manual de post-producție pe care le necesită efectele vizuale tradiționale pe calculator (CGI). Tehnologia de întinerire sau de îmbătrânire creează imagini în timp real. În timpul filmărilor, echipa a urmărit simultan imaginile pe două monitoare: unul care arăta imaginile reale ale actorilor și altul care le afișa la vârsta de care avea nevoie scena. Fizionomiile actorilor au fost adaptate mai bine decât ar fi putut să o facă orice fel de machiaj.
Inteligența Artificială a fost prezentă în prim-planul actualităților aproape permanent în 2024. Anul a fost marcat de salturi tehnologice impresionante și de aplicații noi, de diversificarea surselor din care putem obține AI generativ, de nesfârșite campanii publicitare, de câteva rateuri semnificative și de implicații pentru viitor care variază de la panică la imprevizibil. Acesta este anul în care începem să avem o idee mai clară despre ce ar putea face de fapt AI, dar și despre cât de nepregătiți suntem încă să ne confruntăm cu consecințele progresului prea rapid în acest domeniu. Experți în informatică precum Ray Kurzweil și istorici ca Yuval Noah Harari au publicat în 2024 cărți cu avertismente aproape apocaliptice despre pericolele pierderii controlului. A fost anul în care aplicații AI în domenii cum sunt politica și influențarea alegerile democratice au produs îngrijorare, în timp ce aplicațiile medicale (în diagnosticare) sau farmaceutice (în proiectarea și testarea medicamentelor) au generat speranțe. Combinația dintre robotică și AI este una dintre direcțiile spectaculoase despre care s-a vorbit recent foarte mult. Iată un exemplu. În interiorul laboratorului de robotică al Institutului de Cercetare al firmei Toyota din Cambridge, Massachusetts, un grup de roboți se ocupa cu… gătitul. Nu ar fi nimic prea nou în asta, roboți de bucătărie există de ceva vreme. Poate că acești roboți sunt mai pricepuți decât majoritatea, sparg ouă separând albușuri de gălbenușuri, întorc clătite, feliază legume și garnisesc pizze cu compoziții la comandă. Scopul nu este însă arta culinară. Gătitul implică o mulțime de sarcini complexe, cum ar fi alegerea și dozarea ingredientelor, turnarea lichidelor și amestecarea acestora, acționarea ustensilelor. Toate acestea fac din bucătărie un teren de antrenament ideal pentru experimentarea unei noi metode de utilizare a inteligenței artificiale generative pentru a antrena roboți, cunoscută sub numele de ‘difuzie’. Roboții aceștia au învățat singuri să se descurce în bucătărie. Au studiat mișcările bucătarilor sau au înregistrat comenzile unor roboți acționați prin telecomandă. Ce este ‘difuzia’? Pentru antrenamentul roboților, AI folosește acțiunile pe care le-a învățat pentru a genera aleatoriu potențiale mișcări noi, care sunt apoi perfecționate în acțiuni utile care pot face față unor situații noi. Folosind difuzia, un robot poate fi învățat, de exemplu, în câteva ore să încarce o mașină de spălat vase, în timp ce programarea unui robot convențional ar fi durat un an sau mai mult. Nu se menționează câte ouă și câte farfurii au fost sparte în timpul proceselor de învățare autonomă. Toyota colaborează cu Boston Dynamics, firma de roboți care este lider pe piața roboților mobili (inclusiv cei care merg). Ideea este că acești roboți vor fi implementați în curând în fabrici, în producția de vehicule. Combinația dintre AI și robotică duce la construirea de modele mari de comportament (Large Behavioral Models – LBM) similare modelelor mari de limbaj (Large Language Models – LLM) din AI care operează doar pe text.
Nu este întâmplător faptul că Toyota și alte firme japoneze producătoare de automobile continuă să perfecționeze tehnologia robotică, unul dintre avantajele competitive care le-au asigurat succesul pe piața mondială. Concurența este din ce în ce mai acerbă, cu producătorii chinezi făcând progrese remarcabile, inclusiv din punct de vedere tehnologic. În 2024 s-a vorbit din ce în ce mai mult despre o criză a industriei autovehiculelor, în special în Europa și în Statele Unite. Perioada de pandemie a dus nu doar la o reducere a circulației rutiere datorată lucrului de acasă și vacanțelor în hotarele naționale, dar și la o creștere a popularității alternativelor de transport în comun sau de folosire a bicicletelor. Unul dintre liderii firmei Volkswagen aprecia că Europa s-ar putea să nu revină niciodată la cotele sale de dinaintea pandemiei, când se înregistrau 16 milioane de vânzări de automobile pe an. În 2023, vânzările totale s-au situat la puțin peste 11,5 milioane de vehicule, în creștere față de anul precedent, dar cu mult sub nivelul maxim. Anul acesta se așteaptă să fie mai mici, și puțini experți din industrie prevăd o creștere mare pentru anul viitor. Conflictele comerciale cu China lucrează pe două fronturi. Pe de-o parte, automobilele chineze pătrund pe piață europeana, și chiar dacă ele reprezintă deocamdată doar vreo 10% din vânzări, tendința este de creștere. Pe de altă parte, pe piață chineză, de departe cea mai mare și mai profitabilă, scad vânzările firmelor europene. Vânzările automobilelor Volkswagen reprezentau în 2019 19% din piață chineză, astăzi ele sunt de doar 14%. Scăderi similare au înregistrat și Mercedes și Porsche. Chinezii au avantaj și în ceea ce privește vehiculele electrice și hibride. Performantele, funcționalitatea și siguranța vehiculelor ‘made in China’ se aproprie de nivelul celor americane și europene și, în plus, China domină piața bateriilor pentru vehicule electrice. Recentul faliment al firmei suedeze Northvolt este încă un semn al dificultăților concurenței cu firme chineze, care au ca sprijin imensele rezerve financiare guvernamentale ale Chinei, acumulate în anii în care China era doar ‘atelierul de producție’ al lumii. Paradoxal, în primele zece luni ale lui 2024, vânzările de vehicule electrice au scăzut în Europa cu 5%! Consumatorii nu au încă destule motive economice să facă tranziția la vehicule electrice sau hibride. În Statele Unite, doar Tesla continuă cu investiții serioase și cu rezultate comerciale satisfăcătoare. Elon Musk și Tesla investesc și în domeniul Inteligenței Artificiale și combinația șoferi autonomi – AI este una dintre direcțiile cele mai promițătoare. Musk, despre care am scris mult în 2024 și cred că voi scrie mult și în 2025, este în competiție directă (și polemică virtuală) cu Sam Altman, șeful lui OpenAI, firma pe care o creaseră împreună cu 9 ani în urma. Musk asigură clienții și investitorii că Grok, aplicația chatbox a firmei sale xAI, va deveni în scurtă vreme concurentul principal al lui ChatGPT al lui OpenAI. Vom urmări și vom relata.
2024 a fost un an spectaculos, cu recorduri și în explorarea spațială. Pentru al patrulea an consecutiv, s-a stabilit un nou record al lansărilor în orbită, cu 244 de lansări (până la 15 decembrie), dintre care 238 complet reușite. Pe 11 septembriem se aflau simultan în orbită un număr record de 19 astronauți. În total, în 2024, 25 de astronauți s-au aflat în spațiul extraterestru. Pe 6 iunie 2024, a avut loc și o lansare reușită de pe partea îndepărtată a Lunii, cu modulul lunar al misiunii chineze ‘Chang’e 6’ întorcându-se pe orbita circumlunară, și apoi pe Terra împreună cu modulul principal. SpaceX, firma lui Elon Musk, a interceptat cu succes duminică 13 octombrie propulsorul rachetei sale Starship, folosind brațele mecanice din rampa de lansare, realizând o performanță extraordinară. Toate modulele sistemului Starship sunt acum reutilizabile, ceea ce se estimează că va reduce la o zecime prețul misiunilor spațiale viitoare. Se află în orbită în acest an două stații spațiale cu echipaj, Stația Spațială Internațională (ISS) – care a împlinit 24 de ani de activitate și de colaborare științifică internațională – și stația spațială chineză Tiangong. Au zburat pentru prima dată în spațiu în acest an astronauți din Turcia, Belarus și Singapore. Japonia a devenit, pe 19 ianuarie, cea de-a cincea putere mondială care a reușit o aselenizare reușită. Cosmonautul rus Oleg Kononenko a depășit pe 4 februarie recordul numărului de zile petrecute în spațiu. Atunci când s-a întors cu bine pe Terra, pe 23 septembrie, Kononenko petrecuse mai mult de 1 110 zile în spațiu. Starliner, nava spațială proiectată de firma Boeing pentru a transporta echipaje către și de la Stația Spațială Internațională (ISS) și alte destinații pe orbită joasă a Pământului, a fost lansată, după multe amânări, în iunie 2024. Propulsoarele ei au funcționat însă defectuos la apropierea de ISS, iar NASA a ajuns la concluzia că era prea riscant să-i aducă înapoi pe astronauți pe Pământ la bordul ei. Până la urmă, Starliner a aterizat cu bine, dar fără echipaj, în septembrie. Cei doi astronauți, Suni Williams și Butch Wilmore, care plănuiseră să petreacă aproximativ o săptămână la bordul stației internaționale, au devenit acum parte din misiunea Crew-9 a NASA și se vor întoarce abia anul viitor, la bordul unei nave SpaceX. În luna octombrie a fost lansată nava Europa Clipper, care și-a început o lungă călătorie către Jupiter, unde va investiga Europa, un satelit al acestei planete cu un ocean subteran enorm care ar putea avea condiții pentru a susține viața. Telescopul spațial James Webb al lui NASA a împlinit doi ani în spațiu. Informațiile transmise de acesta transformă perspectiva noastră asupra universului și a istoriei sale, prin studierea celor mai îndepărtate galaxii observate vreodată, ridicând în același timp noi întrebări despre atmosferele planetelor din afara sistemului nostru solar. Una dintre știrile cele mai recente legate de telescopul James Webb confirmă faptul că expansiunea Universului se petrece la viteze mai mari decât cele calculate folosind modelele cosmologice existente. Acest fenomen fusese observat și de telescopul Hubble, dar fusese pus pe seama lipsei de precizie a instrumentației acestuia. Rămâne acum ca fizicienii și astronomii să rezolve acest mister – posibile fenomene sau proprietăți fizice încă necunoscute ale materiei în Univers.
Momentul trecerii între ani se aproprie și urarea cea mai potrivită este ca stelele să se alinieze spre pace, iar inteligența umană să se concentreze spre bine, rațiune și cooperare, și nu spre noi confruntări. Sunt multe probleme aici, pe Pământ, dar există și resursele umane și tehnologiile potrivite pentru a le rezolva. În articolul următor, voi discuta despre 2025 – anul care va fi.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Che ora è‘, Ettore Scola‘s 1989 film, is an admirable demonstration of the fact that great films can often be simple and that sophisticated effects or complex plots are not always necessary to reach the hearts of viewers. All one needs is a script that tells a story or describes a true situation in words that work well on screen and the right actors to transform the images into living episodes that move or convey meaningful messages. Sounds simple, right? But how many directors have the talent, luck and audacity to make such movies? Ettore Scola is certainly one of them and if ‘Che ora è‘ is a rarely mentioned and perhaps lesser known entry in his filmography, it is time, I think, for a re-evaluation.
The film tells the story of a day in the lives of a father and his son who meet after many years of distance – perhaps not so much geographically, but emotionally. Marcello, the father, is a very wealthy lawyer who has no problem making expensive presents such as an apartment in the center of Rome or a luxury car. Michele, the son, is in the military and doesn’t really seem to know what he wants to do with his life. The father comes from Rome to the harbor town of Civitavecchia where his son is serving to spend a day with him and try to get to know him better, to guide him and help him in the way he believes is best. The two men are very different, however. Gradually, we understand that it is not just a generation gap and a difference in communication styles. Marcello had been a busy and absent father. The attempt to reconnect with his son is belated, accompanied by exaggerated gifts, inappropriate advice, intrusive pressure. There is a lot of talk, but verbal communication does not work well. The opening that occurs at a certain point is occasioned by shared memories and the watch inherited from Marcello’s father, Michele’s grandfather, which is for the latter a more precious gift than all the other treasures offered by his father. The two may get to know each other a little better, but their worlds remain different. As normal, after all.
I have already said that there is a lot of talking in the film, and perhaps some viewers will be bothered by this aspect. I think that for the screenwriters the verbosity (excessive even for an Italian film) was intentional. In this way they emphasized better than anywhere else that in communication words do not always help and sometimes even harm – they mask and distort. The moments of closeness are non-verbal, and perhaps it would have been good if there were a little more of them. The interpretation of the two actors is masterful. For Marcello Mastroianni this is one of the most impressive roles of the (too early) end of a formidable career. Massimo Troisi is an excellent partner and the two of them are believable and moving. I think many of the men who saw this film recognized themselves in the characters of the father and the son, maybe in both. I dare say that ‘Che ora è‘ (no question mark, THIS is the original title!) is one of the most moving films about father-son relationships ever made.
I had some good reasons to choose to see ‘A Perfect Day‘. The director is Fernando León de Aranoa, who since 2015 has made some good and very good films, two of which I had seen and written about. The cast could be the envy of any Hollywood production, with Benicio Del Toro and Tim Robbins in the lead roles and Olga Kurylenko and Mélanie Thierry completing the cast. And yet it is a film produced and shot in Spain, even though the story takes place in the Balkans of the 1990s, at the end of the bloody civil war triggered by the breakup of the former Yugoslavia. The execution is far from perfect, but the film manages to be funny and original at many moments.
The heroes of the film are members of a team of an NGO that tries to provide sanitation assistance to the population affected by the Serbo-Bosnian conflict. The team consists of two men veterans of this type of activity, a young volunteer on her first mission and another female inspector, who also happens to be the ex-lover of one of the men. They are joined by a local translator and a ten-year-old boy looking for a soccer ball. To pull out of a well a corpse that is poisoning the water necessary for the inhabitants to survive, the team needs a rope, but this item is another strategic commodity in times of war when ropes can immobilize enemies, tie ferocious dogs or be used to hang those considered enemies, who may be yesterday’s former neighbors. Danger lurks at every turn and the roads are unsafe, with hazards ranging from points of control manned by trigger-happy armed forces to cattle carcasses that may be booby traps. In this atmosphere, the NGO team members share memories, relive romantic adventures and, above all, fight with the UN bureaucracy.
The story in this film is a good illustration of the saying that ‘hell is paved with good intentions’. Peacekeeping forces, European bureaucrats, the UN and NGOs prove incompetent and incapable of providing effective help, given that the regulations designed in the offices or headquarters of the commanders cannot be applied to a conflict in which history meets the absurd and the cruelty of people towards people. The hell in this film is also comical, humor being one of the resources for survival in conflict conditions. The question of whether such bloody conflicts can be reflected on screens from a satirical perspective has been answered positively since the 70s with MASH, then in the 90s with Benigni’s ‘La vita e bella’ and up to the movies by filmmakers from the former Yugoslavia such as Kusturica’s ‘Life is a Miracle’. Like the films cited, ‘A Perfect Day‘ respectfully approaches suffering, but tries to filter it and add a dose of hope and optimism through humor. Unfortunately, the script stops a bit on the surface. Benicio Del Toro and Tim Robbins create two believable characters, but I would have liked to know more about them: where the two men come from and what prompted them to get involved in such dangerous activities at a time when the wars in the Balkans were the exception in a world that seemed to be approaching the ‘end of history’. Even more disappointing are the characters of the two women, played by two beautiful actresses with wasted talent here. The film is engaging, charming and comical, but it also has substance only in the details – the search for the rope, the scenes with the woman carrying her cows among the trees, the confrontations with the military or civil bureaucracy. It is one of those cases in which the background is clearer than the foreground. At the end of the viewing, I was left with the feeling that I had seen a fairly good film, but which missed the opportunity to be memorable.
Mohammad Rasoulof‘s 2020 film ‘Sheytan vojood nadarad‘ (‘There is No Evil‘ is the English title) confirms once again that great cinema can be made even under dictatorship. It is not always possible and many stars have to line up for this. A genius director must have the courage and find funding. He needs to assemble a team of quality actors and technicians with enough courage to enlist in the project. They must assume the risk that their film will not be screened for a long time for audiences in their countries or that it will be distributed in a controlled and limited manner. Censorship is expected to pressure for changes or the elimination of scenes considered subversive. If they do not submit to the political dictates, the risks for filmmakers range from venomous criticism and the impossibility of making another film in their country to accusations of treason, police investigations, political persecution and prison sentences. And yet, despite all this, there were Andrei Tarkovsky, Andrzej Wajda, Lucian Pintilie. And there is today Wang Xiaoshuai and Mohammad Rasoulof. The courage of their attitudes was and is supported by cinematic mastery. This is how masterpieces are born. This film is one of them.
‘Sheytan vojood nadarad‘ is composed of four films of 30-40 minutes each. They comprise independent stories that have as a common element the fact that their heroes are executioners of the death penalty. None of them does it out of pleasure or conviction. Two of them resist and the personal consequences are tragic. One is an executioner by profession. He seems like an ordinary man, a clerk who takes care of his family’s problems, he has a mother, a wife, a daughter. An example of the banality of evil, would have written Hannah Arendt. Even in his case, the burden of the ‘profession’ is obvious. The heroes in two other segments are conscripts. One receives the mission of an execution, but does not feel capable of carrying it out. He seeks to get rid of it through all kinds of tricks and when the inevitable approaches he resorts to an extreme solution. The other volunteered to earn a few days of leave with his girlfriend, but the consequences will be devastating for his romantic relationship. Finally, the hero of the last segment had been forced to desert many years ago to avoid becoming a criminal accomplice of the system. The consequences are painful not only for him but also for everyone around him. In a society where free communication is impossible for many reasons, from tradition to political terror, traumas are transmitted with few words from one generation to the next.
For films of this kind to have a chance to meet their audiences, their screenwriters must moderate their criticisms and package them in life situations that are acceptable to the censors. Dissident filmmakers have always turned these constraints into virtues. Double-meaning language and indirect allusions add subtlety to the cinematic approach. So did Mohammad Rasoulof, who in this case also wrote the script. Each of the four stories proposes a consistent narrative and a different approach to a common theme – how can humanity be preserved in a system that tries to corrupt its subjects and make them accomplices in crime? Helped by a team of exceptional actors, he manages to give life and human authenticity to each of the characters. None of them is a criminal and, as the film’s title suggests, there is no born Evil in them. The situations they find themselves in are humanly impossible, and this is due to a system that makes the death penalty a judicial tool combined with an instrument of political terror. Great cinema is simple cinema. ‘Sheytan vojood nadarad‘ is a beautiful, courageous and sad film. At the end of the screening, we, the viewers, are left with some sense of optimism. The human landscape depicted by the four films is diverse. Humanity has not been completely suppressed, it remains present in the way some of the heroes behave and act. The cry for freedom and justice cannot be completely silenced and the art of film is one of its means of expression.
The 1988 ‘Itinéraire d’un enfant gâté‘ (English title: ‘Itinerary of a Spoiled Child‘) is the second of three films directed by Claude Lelouch featuring Jean-Paul Belmondo. Three films that belong each to different periods in the careers of the director and of the actor. It is the one in their collaborations that I like the most, a film that highlights well what we love about Lelouch‘s films and Belmondo‘s screen roles, but also shows some of the flaws for which they have been criticized. What is evident, however, is the pleasure with which the two collaborated when they had the opportunity, knowing each other well and each of them knowing how to make best of the other’s talents.
‘Itinéraire d’un enfant gâté‘ describes the kind of a midlife crisis as we probably all wish we had when we reach a midlife crisis. Sam Lions is a very rich man who decides to leave his business and family behind, boards a yacht for a solitary voyage on the world’s oceans, and in the middle of the waters he orchestrates his disappearance. His plan is to live anonymously and with false documents, enjoying his passion for the animals still at free in Africa. When this happens we already know that he is a survivor character. He was abandoned as a child, had grown up in the world of circuses, had become an acrobat, but his career had been cut short by an accident. Taking risks was a way of life for him. Problems arise when he is recognized by a former employee of the company he had run, and from here other kinds of complications begin. He also finds out that the family business is mired in problems. The responsibilities towards the business and the people he had run away from return. Will his experiences as a survivor and confrontations with wild animals help him?
The narrative is composed of two very different parts. I liked the first half more, in which, after a formidable opening scene describing his abandonment as a toddler, Sam’s biography is described interspersed with his voyage at sea. After the event that changes the course of his life takes place, we move on to a more classically presented story, a family and situations comedy, which takes place partly in exotic Africa and partly in Paris. I really liked this grown-up role of Belmondo, marked by the wrinkles of age, but preserving his magnetism and humor, and especially not giving doing his own stunts. His character behaves, apparently, like a spoiled child, but we know that he got here through his own strength and after many sufferings and trials. Belmondo‘s partner is Richard Anconina, an actor with a very different style, but the couple succeeds in comedic situations precisely because of this contrast. Francis Lai‘s music dominates the film and contributes a lot to creating the atmosphere. Maybe too much. Lelouch‘s tendency to film picturesque scenes accompanied by music is obvious, and in reasonable doses this is OK. ‘Itinéraire d’un enfant gâté‘ is one of the films in which, in my opinion, he exaggerates. When he says in about 5 minutes something that he could have expressed in 30 seconds, the repetition becomes annoying. However, the film stays in the memory thanks to the main character, the world of the circus presented with nostalgia and sympathy and the actors whom Lelouch knows better than anyone else to direct, to support and to give them the freedom to do what they do best.
To prevent history from repeating itself, the stories of episodes of the Holocaust, of other genocides, and of acts of political terror and terrorism must be made known in all their horror. The best testimonies are those of survivors. But they don’t always speak up – they can’t, they don’t want to, they haven’t overcome the trauma. ‘White Bird‘, director Marc Foster’s 2023 film, depicts such a testimony. A late testimony of a Holocaust survivor. Although the film’s story, based on a graphic novel by writer R.J. Palacio, who also co-wrote the screenplay, has many predictable elements, ultimately the emotion and intensity of a fictional narrative that has its source in thousands of similar tragic stories prevails.
Sara Blum had a happy childhood in France in the 1930s. Her entire world had shattered when the Germans occupied France and her Jewish family was subjected to racial persecution, the open hostility of some of their neighbors and the threat of deportation to the death camps. Separated from her parents, the girl was hidden in a barn by the Beaumier family, whose son, Julian, had been Sara’s classmate. It was a natural gesture of humanity, but many of those around her had become non-human and this attitude of her saviors involved enormous risks, including the threat of death. Julian had also known suffering, of a different kind, being disabled due to the sequelae of polio he contracted as a child. The two teenagers are coming to age together in extreme conditions. Julian helps Sara and a love story blossoms between them in the shadow of the permanent threat. The war is nearing its end, but not all heroes will reach the day of Liberation.
The story is told in the present day by an elderly Sara Blum, who has become a famous painter, for her grandson, also named Julian. The confession is a kind of answer or life lesson for the American teenager who is in a sociability crisis at the new school where he had been transferred for disciplinary reasons. (‘White Bird‘ is a vague sequel to a film of a completely different genre). However, this is what triggers her need to speak, to share the experience, to transmit the lessons of history to the generations to come. Helen Mirren is Sara in her old age. It is not a big role, but Mirren, who is one of my favorite actresses, plays it with nobility. Another formidable actress that I love, Gillian Anderson is cast as Mrs. Beaumier, who shelters the young Sara and takes on the role of the mother from whom she had been separated. The acting creations of these two great actresses are, however, overshadowed by the two very young actors who play the roles of teenagers Sara and Julian. Their names are Ariella Glaser and Orlando Schwerdt. If they will have the chance of good castings, I predict beautiful film careers for both of them. Ariella Glaser in particular also has a very suitable physique, reminiscent of the photos left in the album of Anne Frank’s family, whose Diary was, of course, one of the sources of inspiration for ‘White Bird‘ and Sara. Despite the lack of authenticity of the movie being spoken exclusively in English and of some excessive didactic and melodramatic nuances, the film manages to bring together in a single narative thread many of the stories that must not be forgotten. This is an episode from a historical tragedy, but the message manages to be optimistic.
‘Chocolat‘, directed in 2016 by Roschdy Zem, is one of those films that left me happy after viewing, but which later, as emotions and ideas settled, I started to consider as a missed opportunity for an exceptional creation. The film is based on the biography of a real character, a black clown in an almost exclusively white France at the end of the 19th and beginning of the 20th centuries, a France divided by the Dreyfus affair and far from having eliminated racial prejudices. The real Rafael Padilla – who took the circus name Chocolat – was born a slave, orphaned at a young age and brought from Cuba to Spain to be a servant. Fleeing from abusive masters, he took refuge in a circus. Together with the English clown George Footit they formed a famous duo, which established a tradition of performing duos composed of a classic clown and a vagabond outsider. Forgotten for most of the 20th century, he was rediscovered by historian Gérard Noiriel, an expert in the history of immigration in France, who wrote two books about him and was a co-author of the screenplay for this film. However, the film departs quite a bit from the real biography of the character. The results of this liberties taken by the film’s authors in relation to the real biography are mixed.
I am not a fan of faithful biographies at all costs, but I think that in this case some significant details have been left out, and others have been added that do not necessarily contribute to the narrative or the profile of the character. Chocolat was not born in Africa and almost nothing is said about his Cuban origin and adventurous and traumatic childhood. The meeting between Chocolat and George Footit is set in an imaginary circus and here the addition seems inspired to me, because Mr. and Mrs. Delvaux are well-sketched and will play (especially she) a role in the story later on. Marie Hecquet, Chocolat’s lover, is a widow in the film, and I don’t really see the point of this embellishment of the character. Her relationship with Chocolat was actually an adultery, the woman destroyed her family and renounced a bourgeois existence for a relationship condemned by most of those around her, and this sacrifice for love is almost completely lost. The artist was never imprisoned and tortured, but let’s say that this episode adds drama to the story. Finally, it is insinuated in the film that Chocolat was left crippled – mutilated in a fight because he couldn’t pay his debts -, in reality he continued to appear in circuses until the end of his life. His later lack of success is mainly due to the fact that French passion for the circus had somewhat evaporated.
Fortunately for the film, most of the weaknesses of the script are compensated by the actors’ performances and the exceptional rendition of the period and of a world of the circus that we know from the paintings of Degas or Toulouse-Lautrec but also from the films of the Lumière brothers (fragments of these in the credits, don’t miss them!). Omar Sy creates a statuesque and captivating Chocolat, naive and sensitive at the same time. James Thierrée, who plays the role of George Footit, is also formidable. I thought about Charlot while watching the film, both because of the period in which the action takes place and the clown character. Reading about the actor after watching, I found out that he is actually the grandson of the great artist and I also realized the striking physical resemblance. How does this actor not have a more visible career? I think if the connection between the two characters – as artists, as friends, as people so different in a society dominated by prejudice – had been better written we would have had an exceptional film. But there are still enough good reasons not to miss watching ‘Chocolat‘.
Profesor universitar, filosof, eseist, jurnalist, istoric al artei, Andrei Cornea (născut în 1952) este unul dintre acei gânditori care contrazic percepția că a trecut vremea personalităților enciclopedice într-o epocă în care diversificarea domeniilor artelor și științelor și inflația de informație par a face foarte dificilă perspectiva și viziunea interdisciplinară. Cărților de eseuri, lucrărilor de filosofie și istorie a artei, volumelor de publicistică sau memorii și traducerilor din marii filosofi ai Greciei Antice pe care le-a semnat, Andrei Cornea le-a adăugat romanul istoric ‘Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia’ publicat într-o primă ediție în 2015 de Editura Humanitas. Este o încercare – foarte reușită în opinia mea – de a apropia publicul mai larg de o problematică istorică puțin cunoscută la noi, de întâmplări și personalități din secole trecute, dar care sunt foarte relevante și astăzi, folosind uneltele ficțiunii într-un gen care a devenit foarte popular în ultimele decenii. Cu vreo două luni în urmă vizionam spectacolul cu piesa ‘Mesia’ a dramaturgului american Martin Sherman la Teatrul Evreiesc de Stat din București, pus în scenă într-o viziune creatoare de regizorul Andrei Măjeri. Notam atunci lipsa unei explicații de context despre perioada istorică în care avea loc acțiunea și despre conceptul lui Mesia, diferit în iudaism de interpretările din creștinism. Ei bine, cartea lui Andrei Cornea îmi pare a fi o minunată lectură complementară. Recomand celor care au citit cartea să vadă spectacolul de la TES, și celor care au văzut piesa să citească cartea. Poate că mulți au făcut-o deja.
Figura centrală a cărții este Șabbatai Țevi (1626 – 1676). (Voi folosi ortografia din carte pentru numele eroului). Născut la Smirna (Izmirul de astăzi) într-o familie de evrei sefarzi, tânărul destinat unei cariere de rabin a devenit una dintre figurile cele mai influente ale secolului său și dincolo de el. Împărtășindu-și revelația apărută în vis după care el ar fi destinat să fie Mesia, conducătorul evreu care va reface gloria pierdută și va curma suferințele poporului greu încercat, a dobândit în foarte scurtă vreme un prestigiu enorm în rândurile comunităților evreiești dispersate în Europa și Orientul Apropiat. A atras atenția sultanului și a curții imperiale otomane, care l-au obligat să se convertească la Islam și și-a sfârșit viața într-un exil interior în Muntenegru. A lăsat însă în urmă nu doar o legendă care poate fi relatată din perspective multiple ci și un grup de adepți – evrei convertiți la Islam -, numit dönmeh, care au continuat în secret și o parte dintre practicile iudaismului și venerarea lui Șabbatai ca un Mesia care se va întoarce în zilele finale ale Apocalipsei. Urmași ai acestei comunități mai există și astăzi. Majoritatea au fost asimilați de turci sau au revenit la iudaism și s-au stabilit în Israel. În 2016 se mai identificau drept dömneh vreo 2000 de persoane.
‘… pentru dönmeh ascunderea nu a fost o strategie de supraviețuire în calitate de evrei, ca la maranii din Portugalia și Spania; dimpotrivă, la noi a fost o convingere în sine, reprezentând un fel de religie a ascunderii, sau, dacă vrei, a fost ascunderea devenită religie, în raport deopotrivă cu musulmanii şi cu evreii!’ (pag. 37)
Andrei Cornea construiește relatarea istorică din perspectiva unor personaje care trăiesc cu două secole și jumătate mai târziu, într-o altă perioadă istorică de convulsiuni din istoria Europei. Ne aflăm la Tesalonic (iarăși preiau transcrierea din carte, pentru Salonic) în deceniul de după primul război mondial. Am vizitat orașul cu doi ani în urmă, ceea ce mi-a permis să pun bine în context și în imagini cele relatate în carte. Tesalonic a fost și este astăzi un oraș frumos și interesant, aflat la răscruce de drumuri maritime și de culturi. Istoric, orașul grec a fost cândva adăpost pentru una dintre cele mai mari comunități evreiești din lume, dar și locul de naștere al lui Mustafa Kemal Atatürk, părintele fondator al Turciei moderne. Războiul dintre Grecia și Turcia care a urmat căderii Imperiului Otoman s-a încheiat cu un dureros schimb de populații în care greci de religie musulmană au fost ‘repatriați’ în Turcia și turci de religie creștin-ortodoxă din Asia Mică au fost ‘repatriați’ în Grecia. Printre aceștia s-au aflat și descendenții populației dönmeh expulzați din Grecia ca turci și suspectați în Turcia ca fiind cripto-evrei. Doctorul Mehmet Akif, unul dintre eroii romanului, este unul dintre aceștia. El încredințează documentele comunității sale rabinului orașului, dar destăinuirile despre conținutul acestora le va face vechiului său prieten, avocatul grec Spiros Philippidis, cu care se împrietenise în tinerețe, în perioada studiilor la Paris. Într-o fascinantă serie de dialoguri la ceasuri de seară, medicul îi vă dezvălui avocatului istoria comunității sale care pleacă de la viață și moștenirea spirituală a lui Șabbatai Țevi. Cei doi vor dezbate semnificațiile istorice și filosofice ale faptelor în tradiția dialogurilor socratice, dar ritmul întâlnirilor pare să fie marcat de o pendulă a destinului, precum în tradiția povestirilor orientale. Când povestirile se sfârșesc, naratorului îi este rezervată nu moartea, ci exilul.
Educați în spiritul raționalismului (voltairian îl numesc ei), cei doi eroi pot cădea de acord asupra relativității adevărului și pluralismului viziunilor istorice:
‘O, nu există credințe false şi gata, prietene! Pe unele se întâmplă să le împărtăşim, şi atunci decidem că sunt adevărate şi rezonabile, în vreme ce pe altele – nu, și, ca urmare, le tratăm drept false şi absurde. Iar rațiunea nu ne ajută să respingem decât credințele pe care nu le avem şi ne învață să apărăm numai credințele pe care deja le avem.’ (pag. 33-34)
‘… toate credinţele au aceeaşi valoare de adevăr: infinită, privită din interior, nulă, privită din exterior – deşi, ce-i drept, nu au şi aceeaşi valoare de utilitate şi de bine pentru oameni.’ (pag. 67)
Cine a fost Șabbatai Țevi? Un fals profet cum îl considera evreii, dintr-un sir de personalități mai mult sau mai puțin ilustre, care s-au crezut sau au fost considerați profeți în așteptarea adevăratului Mesia? Mesia a cărui primă incarnare pe Pământ a avut loc în secolul 17 și care se va întoarce la finele timpurilor, cum în consideră sabatienii, inclusiv cei din comunitatea dömneh? Un personaj excentric și carismatic, o notă pitorească și stranie a istoriei evreiești, europene și orientale așa cum îl văd unele tratate de istorie? Cert este că a trăit în timpuri grele, în care populații oprimate precum evreii izgoniți, persecutați, uciși în pogromuri sperau la venirea în curând a Apocalipsei. Comparând istoria cu propria contemporaneitate, cei doi prieteni par a ajunge la concluzia că acele vremuri nu sunt unice și poate tocmai de aceea speranța venirii unui Mesia este o tendință perenă și universală. Fiul lui Spiros este simpatizant al revoluției bolșevice, de care îl leagă și o poveste de dragoste cu o tânără rusoaică. Fanatismul credinței așa cum este văzut din exterior sau devotamentul pentru cauză cum este tratat din interior sunt abordări comune tuturor ideologiilor din toate vremurile.
‘Mulți oameni, din foarte multe țări şi regiuni – evrei, creștini şi chiar sufiți musulmani, deopotrivă oameni de rând, dar şi dintre cei mai străluciti -, aşteptau şi calculau cu înfrigurare și speranță sfârşitul lumii acesteia, sau Mileniul, cum spuneau creştinii – ceea ce însemna fie venirea grabnică a lui Mesia, pentru evrei, fie cea de-a Doua Venire a lui Mesia-Cristos (sau Parusia, cum ziceţi voi, grecii), pentru creştini, sau Ziua Domnului, sau sosirea aşa-numitului Mahdi, pentru musulmanii şiiți sau unele secte semieretice precum Bektaşi – şi, odată cu aceasta, răsăritul unei epoci de dreptate, armonie şi pace universale. Marele filozof Maimonide scrisese negru pe alb că trebuie să aştepţi venirea lui Mesia „în fiecare zi”, deşi – adăugase el prudent, ca un filozof ce era – „ea ar putea întârzia”. Ba, acum nu mai durează mult!” ziceau unii mai puțin filozofi, sau mai sătui de atâta aşteptare. Exista aşadar un teren comun de aș- teptare înfrigurată a acestui eveniment excepțional, teren pe care pretențiile de a fi Mesia ale cuiva ar fi putut, eventual, să fie sădite cu succes, dacă ar fi fost luate în serios, desigur…’ (pag. 58)
Calea aleasa de Șabbatai Țevi și învățăturile propagate discipolilor sai păreau a fi aberații iconoclaste pentru autoritățile religioase ale timpului său. Bazându-se pe citate scoase din context și intepretari personale ale unor texte din cărțile sfinte, el propovăduia o viață cu tente de libertinaj și anularea multora dintre restricțiile care separaseră viață evreiasca și preveniseră asimilarea în condițiile exilului care dura deja de mai bine de un mileniu și jumătate. Anularea sau chiar răsturnarea sensului sărbătorilor (zilele de doliu și de post transformate în festinuri) implementau principiul după care ‘păcatul înlătură păcatul’. Atitudinea mai tolerantă sau chiar dispariția constrângerilor au contribuit probabil la succesul mișcării sabbatiene, cam în același fel în care dezlegările apostolului Paul (cel născut ca Saul din Tarsus) au dus la creșterea popularității creștinismului în primul secol de după Cristos.
‘Şabbatai Tevi avea să fie proclamat de către profetul Nathan Mesia, fiul lui David, regele lui Israel şi Mântuitor, în bucuria generală, în cântece de psalmi şi laude aduse Atotputernicului. Şi cum de nu s-ar fi bucurat ei, văzându-şi şi regele, şi profetul lui printre ei, când de atâtea veacuri şi regalitatea, şi profeția dispăruseră din Israel? Căci mulţi se gândeau că în curând vor scăpa de înjositorul bir, jizya, pus pe capul oricărui dhimmi (evreu sau creştin), spre a nu fi tăiat de sabie, cei mai mulți – că își vor lua înapoi țara, ereț israel, unde se vor reuni cu frații lor exilați în toată lumea, și că se va reclădi Templul lui Solomon la Ierusalim, aşa cum au vestit profeții de demult. Mai erau și unii mai puțini, ce-i drept – multă vreme, care priveau şi mai departe, sperând că, nu peste deopotrivă Israel şi lumea întreagă vor fi mântuiți de rău, că fiecare va primi răsplata meritată, şi nu cum fusese până atunci, când răii prosperaseră și bunii fuseseră oropsiți, că lacatele, broaştele, lanțurile şi cheile vor deveni de prisos, la fel ca şi săbiile şi muschetele, iar pacea, fericirea, dreptatea şi iubirea de oameni vor domni nestingherite pretutindeni pe faţa pământului. Până azi, în calendarul nostru, dönmeh, 17 Tammuz, care la evrei a fost întotdeauna o zi de doliu şi post căci în acea zi ar fi început străpungerea zidurilor Ierusalimului asediat, lucru încheiat cu nimicirea totală a cetății lui David pe data de 9 Av, şi tot în aceeaşi zi se spune și că Moise, mâniat de idolatria israeliților, a făcut zob primul rând de table ale Legii, scrise de „degetul lui Dumnezeu” şi conţinând Tora de lumină“, – aşadar ziua de 17 Tammuz este o zi de bucurie, find numită “ziua când a început a creşte Împărăţia (lui Mesia)”. (pag. 167)
Acestora li se adăugau promisiunile unei întoarceri în Țara Sfântă și ale renașterii naționale:
‘Mesianismul, la modul general, era soluția ideală a acestei situații contradictorii: venirea lui Mesia, deși articol de credinţă în Tora, discutată pe larg în Talmud, suspenda totuşi Tora „terestră”, adică anula sau măcar făgăduia anularea nenumăratelor reguli care îndiguiau viața. Mesianismul însemna o eliberare de Tora, dar, paradoxal, în termenii Torei, împlinind astfel deopotrivă dorinţa de a păstra iudaismul, cât şi pe aceea de a-l depăși. Ba chiar sub raport politic, mesianismul promitea evreilor ceea ce le lipsise de atâtea secole: un rege, țara lor redobândită, libertatea şi chiar revanșa împotriva asupritorilor, înainte de marea împăcare universală!’ (pag. 232)
O perspectivă și discuții foarte interesante sunt prezentate în legătură cu atitudinile otomanilor – atât ale supușilor cât și ale conducătorilor imperiului. Deși rolul de Mesia și țelurile misiunii sale sunt destinate în special populației evreiești, Șabbatai Țevi își căștigase un renume și adepți și în rândurile populațiilor musulmane și creștine din Asia Mică, Balcani, și restul Europei. Evreii din teritoriile Poloniei și Ucrainei de azi se pregăteau pentru o întoarcere în țara strămoșilor, dar și populația ne-evreiască era fascinată – în atmosfera de așteptare a Apocalipsei a vremurilor – de această personalitate care pare a redeștepta tradiții și forțe ascunse vreme de multe secole. Contribuie la clădirea acestui prestigiu și personalitatea Sarei, a treia sa soție, a cărei biografie este o pildă a suferințelor populației evreiești în general și a femeilor în special, dar și a rezilienței feminine și a renașterii posibile prin forța inteligenței și a voinței. Cei care vor citi și cartea și vor vedea și spectacolul pus în scenă la București de Andrei Măjeri vor putea compara cele două figuri. Martin Sherman și Andrei Cornea propun două viziuni foarte diferite ale vieții Sarei și rolului acesteia în acțiunile sale. Terenul este, de altfel, aici, liber pentru ficțiune, căci există foarte puține mărturii despre personajului istoric al Sarei.
Dar conducătorii? Șabbatai Țevi a câștigat încrederea unei părți a sfetnicilor sultanului Mehmed IV, iar propunerea inițială semăna cu un proiect proto-sionist. Cauzele trebuie căutate însă mai ales în situația Imperiului Otoman în epocă. Pe de-o parte se afla la vârful expansiunii sale teritoriale, dar de aici începea declinul. Înfrângerea de la porțile Vienei avea să se petreacă în deceniul de după moartea lui Șabbatai Țevi. Înalții funcționari ai imperiului înțeleseseră însă situația și căutau aliați.
‘Se apropie amurgul Semilunei. Te minunezi? Vrei să sii de ce? Simplu, fiindcă necredincioşii devin tot mai bogați, Întelegi?… Uită-te însă că nici bani ca lumea nu mai batem: nu iar noi tot mai săraci. Aşadar, totul stă în bani, visătorule! vezi că folosim aproape numai techinii de aur veneţieni sau realii spanioli, iar pe asprii noştri de argint nu-i vrem nici noi măcar? Cum poate fi o împărăție puternică, dacă nu are bani ca lumea, respectați și primiți pretutindeni? Necircumcișii au manufacturi tot mai mari și mai bune, importă şi exportă bunuri din şi în India, Africa, Americi, au bănci tot mai mari, cu filiale care fac afaceri cu lumea întreagă, ca cele din Amsterdam, Hamburg, Frankfurt, Livorno, Veneția. Vorba vine, necircumcisii, căci o mare parte dintre bancherii lor sunt de-ai voştri, evrei sau convertiti! De-asta nu mă mir că mulți creştini ţipă că aurul lor se duce la voi… Dar uită-te mai bine la regatul Poloniei, cu care ne aflăm mereu în război: cine le dă regilor lor şi şleahtei bani cu împrumut pentru a-şi plăti armatele? Evreii. Cine le arendează nemăsuratele moşii din Podolia, Ucraina și Lituania, destelenindu-le, îngrijindu-le şi făcându-le profitabile? Evreii. Cine cumpără, cine vinde acolo deopotrivă cu toptanul şi cu amănuntul orice – de la ace de cusut şi până la giuvaierurile şi mătăsurile femeilor nobile? Tot evreii. Chiar şi acum, după urgia cazacă şi după războaiele cu svezii, tot evreii țin în viață regatul polon şi toată sleahta leşească! Stiai asta, visătorule şi cântărețule? Aud că ai o soție polacă, aşa că s-ar cuveni să ştii! Mda, nu răspunzi…
«Şi atunci, ne zicea Kassim Efendi, hai să-i scoatem de-acolo pe evrei şi să-i aducem la noi, cu banii lor cu tot, dacă se poate, dar mai ales cu iscusinţele lor, cu hărnicia lor. Leşii cei trufași, fără evrei, fără banii lor, fără împrumuturi, fără negot, se vor prăbuşi, iar noi, dimpotrivă, vom trage folos, așa cum am tras de folos și acum o sută şi mai bine de ani, când i-am primit cu bratele deschise pe evreii alungați din Spania şi Portugalia şi, nu întâmplător, împărăția otomană a ajuns chiar atunci la zenitul splendorii sale.» «Dar cum să-i facem pe evrei să vină la noi, il întrebam noi pe Kassim Efendi, de vreme ce nici prigoanele din anii trecuți nu i-au alungat din Polonia?» «Există un singur mijloc», ne spunea el, şi aici vine rolul tău, Şabbatai Tevi! In trebi cum? Simplu, fiind ceea ce pretinzi că eşti: Mesia. Fiind regele lor. Cu coroană, sceptru şi tot ce trebuie. Ca rege ii vei în- cunoștința că exilul milenar al lui Israel s-a încheiat şi că sunt chemați să revină în Palestina, unde vor fi bineveniți, că pot să scape asuprirea, de prădăciunile şi disprețul necircumcişilor, că vor trăi liberi în țara lor şi la Ierusalim, după Legea lui Sabbatai-Mesia, care va fi Legea țării lor, supusă Sultanului, dar şi că regatul şi regele le-au fost redate din mila slăvitului Sultan Mehmet al IV-lea, căruia trebuie să-i arate o nespusă recunoștință prin întemeiere de bănci, de manufacturi de toate cele folositoare, inclusiv tiparnițe (că noi, musulmanii, nu ne-am învrednicit), prin comert peste mări și țări, prin batere de monedă şi administrarea finanțelor locale şi imperiale, ba chiar smulgând din Apus știința cea nouă a frâncilor şi sădind-o prin şcoli şi pe meleagurile Răsăritului, pe scurt aşadar, îmbogățind Răsăritul şi sărăcind Apusul, pentru a-l putea înfrânge în războaie.’ (pag. 211-212)
Istoria și ficțiunea ne spun că acest proiect nu a devenit niciodată realitate. Precum în relatările Noului Testament, mântuitorul considerat fals de comunitate a fost denunțat de unui dintre evrei și sultanul l-a pus în fața dilemei alegerii între moartea în chinuri alături de crunte represiuni ale adepților săi sau convertirea la Islam. A ales convertirea. Această decizie l-a compromis în ochii majorității evreilor și în mare măsură ai istoriei. Nu și pentru aceia dintre adepții săi care i-au înțeles sensul acțiunii, dimensiunile sacrificiului și faptul că prin fapta sa se salvase nu doar pe el ci și pe toți adepții săi. Prețul perpetuării credinței sale a fost însă ascunderea identității adevărate a urmașilor.
‘… apostazia nu e altceva decât o încălcare supremă a Legii; dar nu fusese întreaga activitate de până la ea a lui Şabbatai punctată de numeroase încălcări ale Legii şi ale prescripțiilor rabinice, eufemistic numite fapte ciudate”? Ce altceva fuseseră pronunţarea Tetragramei sfinte, consumarea de alimente interzise, anularea posturilor comemorând distrugerea Templului, schimbarea momentului din săptămână al Şabatului, precum și numeroase alte încălcări? Chiar şi căsătoria cu o prostituată se ciocnea cu morala rabinică, spre a nu mai vorbi despre aplecarea tot mai vădită a lui Şabbatai către relații indecente cu tinere! Şi, în sfârşit, nu condensase Şabbatai întreaga lui misiune în formula atât de eretică, atât de neliniştitoare: „Binecuvântat ești tu, Doamne, care ai îngăduit ceea ce este oprit”, formulă care se întâlnea şi cu principiul lui Nathan cum că faptele vrednice sunt subordonate credinţei şi că Mesia poate salva pe orice păcătos? Toate transgresiunile aveau o logică a lor, asociindu-se între ele, întărindu-se una pe alta şi împingând mereu mai departe şi mai spre adânc, până la încălcarea supremă a Legii – apostazia. Iar această logică se bizuia – aşa cum am mai arătat – pe sentimentul că timpurile mesianice, ori chiar timpurile de pe pragul lor sunt hotărât altfel decât timpurile normale.’ (pag. 265-266)
‘Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia’ mi-a prilejuit mare plăcere la lectură și cred că are șansa să atragă multe categorii de cititori. Este un mister istoric de genul celor ale lui Umberto Ecco sau Carlos Ruiz Zafón. Documentarea este perfectă și nu am găsit nimic care să contrazică în concepție sau în detalii cele pe care le cunoșteam, în schimb lectura mi-a adăugat multe. Discuțiile celor doi prieteni intelectuali din prima jumătate a secolului 20 rezonează cu concepțiile liberale de intepretare a istoriei cu care suntem familiari și sunt relevante și pentru vremurile noastre, cu un secol mai târziu. Lor li se adaugă ca personaj Autorul, cu umor și cu sublinieri în momentele cheie, un participant tăcut și un receptor și păstrător în pagini de carte ale poveștilor și credințelor eroilor. Sper că aceast roman, actual și antrenant, se află în planurile de reeditări la Humanitas.
Vă propun să discutam astăzi despre un caz de studiu. Un personaj carismatic, care știe să vorbească limba poporului, amestecând o baza științifică și referințe dese la Divinitate, care prezintă idei iconoclaste amestecând pragmatismul cu magia. Nu este vorba despre vreun politician al vremurilor noastre. Orice asemănare este, poate, doar o coincidență. Este vorba despre o personalitate a secolului al XVI-lea, considerat de unii savant și de alții, șarlatan, un om care a deschis căi de evoluție a medicinei care sunt urmate și astăzi, dar a cărui principală preocupare și sursă de renume în epocă a fost alchimia. Numele său era Paracelsus.
Paracelsus s-a născut cu numele de Theophrastus Philippus Aureolus Bombastus von Hohenheim în satul Einsiedeln, din Elveția, în noiembrie sau decembrie 1493. A fost singurul copil al lui Wilhelm (sau Willem) Bombast von Hohenheim (1457–1534), medic, farmacist și botanist german, și al Elsei Ochsner, care a murit la scurt timp după nașterea lui. Unele surse susțin că mama sa era de origine foarte modestă, servitoare șerbă la castel. Tatăl lui s-a mutat la Villach, în Carinthia (în Austria de astăzi), unde a lucrat ca medic, tratând pelerinii și locuitorii mănăstirii locale. Paracelsus a fost instruit de tatăl său în botanică, medicină, mineralogie, minerit și filozofie naturală. A primit o profundă educație umanistă și teologică de la clericii locali și de la școala abației Sfântul Paul din Lavanttal. La vârsta de 16 ani, a început să studieze medicina la Universitatea din Basel, mutându-se ulterior la Viena. Și-a obținut doctoratul în medicină la Universitatea din Ferrara, în 1515 sau 1516. A practicat la Strasbourg și la Basel, iar prin 1526 a început să conferențieze la Universitatea din Basel.
Ne aflăm în plină perioadă a Reformei, și Paracelsus este un produs al acelei epoci de efervescență intelectuală. Opiniile și scrierile sale l-au adus deseori în conflict cu Biserica Catolică. Deși se pare că nu a abandonat-o niciodată, mulți contemporani și istorici de mai târziu l-au considerat ca fiind luteran. Precum predicile reformate, prelegerile lui Paracelsus la Universitatea din Basel erau ținute în germană, nu în latină. El declara că dorește ca prelegerile sale să fie înțelese și disponibile pentru toată lumea. I-a criticat pe medicii și pe farmaciștii din Basel, creând tulburări politice până la punctul în care viața i-a fost amenințată. Alte acțiuni au fost și mai controversate. Într-o demonstrație a disprețului său pentru medicina convențională, Paracelsus a ars public ediții ale lucrărilor lui Galen și Avicenna. Pe 23 iunie 1527, a ars în piața publică o copie a ‘Canonului de Medicină al lui Avicenna’, considerat un pilon al studiului academic. Era predispus la multe izbucniri de limbaj abuziv, detesta teoriile netestate și ridiculiza pe oricine acorda mai multă importanță titlurilor decât practicii: ‘dacă boala ne pune la încercare, toată splendoarea, titlul, inelul și numele nostru vor fi la fel de utile ca ajutor ca o coadă de cal’. În perioada în care a fost profesor la Universitatea din Basel, el a invitat frizeri-chirurgi (meseriile acestea se contopeau în acele vremuri), alchimiști, farmaciști și alții fără pregătire academică pentru a servi drept exemple ale credinței sale că numai cei care au practicat o artă o cunosc cu adevărat: ‘Pacienții sunt manualul tău, patul bolnavului este camera ta de studii.’ le spunea Paracelsus studenților. A fost comparat cu Martin Luther din cauza actelor sale deschis sfidătoare împotriva autorităților existente în medicină, dar a respins acea comparație, afirmând: ‘Îi las pe Luther să apere ceea ce spune, și eu voi fi responsabil pentru ceea ce spun.’
Rebelul care a ars cărțile altora la Basel a scris el însuși enorm, și operele sale au fost publicate inițial, după moartea sa, în zece volume. Amesteca cunoștințele științifice profunde și experiența practică cu o însemnată doză de demagogie, pe care o recunoaștem în discursurile populiste dintotdeauna. Savantul educat umanist și doctorul în medicină se lăuda cu originile sale modeste și nu se rușina să afirme că învață și de la cerșetori, măcelari sau bărbieri. Vederile sale iconoclaste și vehemența cu care le-a susținut au făcut să fie declarat persona non grata în multe locuri în care a profesat, a conferențiat și a scris tratate de medicină. De la Basel a fost nevoit să plece în Alsacia, la Colmar, apoi la Nürnberg. În ultimul an al vieții a ajuns la Salzburg, unde a murit pe 24 septembrie 1541.
Care a fost contribuția lui Paracelsus în schimbarea direcției medicinei? Concepțiile timpului își aveau originea în antichitate și susțineau că corpul omenesc este influențat de patru umori, iar bolile sunt rezultatul dezechilibrelor interne dintre aceste umori. Pentru a restaura aceste echilibre, tratamentele includeau sângerări provocate și ingerarea de poțiuni magice. Paracelsus nu a negat complet aceste teorii, dar a susținut că principalele cauze ale dezechilibrelor sunt externe corpului. Erau primii pași pe calea care, cu două sau trei secole mai târziu, avea să ducă la identificarea germenilor (microbi, virusuri) care produc majoritatea bolilor. Inovația sa principală a fost însă prescrierea de tratamente chimice. Sună ca un precursor al farmacologiei și medicinei moderne, dar este în fapt o concepție care își are originea în pseudo-știința alchimiei, al cărei adept era. Amestecând știința cu misticismul, Paracelsus susținea că trei elemente de bază – sarea, sulful și mercurul –, corespunzând diferitelor aspecte ale existenței – stabilitate, combustibilitate, lichiditate –, pot influența echilibrele interioare ale corpului omenesc. Separarea oricăreia dintre acestea de celelalte două ar duce la boală. Pentru a vindeca o boală de o anumită intensitate, trebuie administrată o substanță de natură similară, dar de intensitate opusă. El este considerat și drept părintele toxicologiei, descoperitorul principiului că aceeași substanță, în funcție de doza administrată, poate avea efecte benefice sau poate fi o otravă. De asemenea, Paracelsus este adesea creditat cu reintroducerea opiumului în Europa de Vest, în timpul Renașterii germane. El a lăudat beneficiile opiumului și ale unei pastile pe care a numit-o laudanum, despre care alții au afirmat că ar fi o tinctură de opiu. Paracelsus nu a lăsat o rețetă completă, iar ingredientele cunoscute diferă considerabil de laudanum din secolele XVII-XIX. Paracelsus a inventat, sau cel puțin a numit un fel de dezinfectant și analgezic, opodeldoc, un amestec de săpun în alcool, căruia i s-au adăugat camfor și uneori o serie de esențe de plante, în special pelin. Rețeta lui Paracelsus formează baza pentru majoritatea versiunilor ulterioare de pansamente și unguente folosite pentru tratarea rănilor.
În pofida teoriilor și atitudinilor sale rebele, Paracelsus a fost un om al epocii sale. Atitudinea lui față de știință a fost puternic influențată de credințele sale religioase. El credea că știința și religia sunt inseparabile, iar descoperirile științifice erau mesaje directe de la Dumnezeu. Paracelsus credea, de asemenea, că virtuțile nu sunt naturale, ci supranaturale și existau în Dumnezeu înainte de crearea universului. Din această cauză, când Pământul și Cerurile se vor risipi în cele din urmă, virtuțile tuturor obiectelor naturale vor continua să existe și pur și simplu se vor întoarce la Dumnezeu. Filozofia lui despre adevărata natură a virtuților amintește de ideea lui Aristotel despre locul natural al elementelor. Pentru Paracelsus, scopul științei nu era doar de a afla mai multe despre lumea din jurul nostru, ci și de a căuta semne divine și, eventual, de a înțelege natura lui Dumnezeu. Dacă o persoană care nu crede în Dumnezeu ar deveni medic, el nu ar avea loc în ochii lui Dumnezeu și nu ar reuși în misiunea sa pentru că nu practică în numele său. Paracelsus considera medicina o misiune divină, iar caracterul bun combinat cu devotamentul față de Dumnezeu ca fiind mai important decât competența profesională. El i-a încurajat pe medici să practice ascetismul, auto-îmbunătățirea și umilința împreună cu studiul filozofiei. Informații anecdotice despre viața sa arată că nu de puține ori s-a abătut el însuși de la aceste sfaturi.
Paracelsus a fost adept al ermetismului, filozofia preferata a alchimiștilor. Aceasta este o tradiție filozofică și religioasă înrădăcinată în învățăturile atribuite lui Hermes Trismegistus, o figură sincretică care combină elemente ale zeului grec Hermes și ale zeului egiptean Thoth. Acest sistem cuprinde o gamă largă de cunoștințe ezoterice, inclusiv aspecte ale alchimiei și astrologiei, și a influențat semnificativ diversele tradiții mistice și oculte de-a lungul istoriei. Credințele sale ermetice erau că boala și sănătatea corpului se bazează pe armonia oamenilor (microcosmos) și a naturii (macrocosmos). Abordarea sa a fost diferită de a predecesorilor lui, folosind această analogie nu în scopul purificării sufletului, ci în cel al regăsirii echilibrului de minerale din corpul lor. De aici concluzia că anumite boli ale corpului sunt vindecabile prin remedii chimice. Ca urmare a acestei idei ermetice de armonie, macrocosmosul universului este reprezentat în fiecare persoană ca un microcosmos. Un exemplu al acestei corespondențe este doctrina semnăturilor folosită pentru a identifica puterile curative ale plantelor. Dacă o plantă arăta ca o parte a corpului, atunci aceasta însemna capacitatea ei de a vindeca această anatomie dată. De exemplu, rădăcina orhideei arată ca un testicul și, prin urmare, poate vindeca orice boală asociată testiculului. Paracelsus a mobilizat teoria microcosmos-macrocosmos pentru a demonstra analogia dintre aspirațiile spre mântuire și sănătate. Deoarece oamenii trebuie să alunge influența spiritelor rele prin moralitate, ei trebuie, de asemenea, să alunge bolile urmând reguli de sănătate și tratamente când este cazul.
Relația dintre microcosmos și macrocosmos avea să revină în forță în secolul XX, odată cu progresele fizicii și ale cosmologiei. Combinația dintre știință și misticism, ca și preocuparea pentru alchimie, erau abordări curente ale științei în secolele Renașterii și chiar și mai târziu. Un secol după Paracelsus, Francis Bacon, filozoful naturii și adeptul metodologiile științifice în cercetarea acesteia, studiase textele alchimice moderne, iar ideile sale despre aplicarea științei aveau rădăcini în ideile renascentiste despre știință și magie, care facilitează dominația umanității asupra naturii. Căutările lui Bacon pentru semnificații ascunse în mituri, fabule și în textele înțelepciunii corespund încercărilor ocultiste și neoplatonice anterioare de a localiza înțelepciunea ascunsă în miturile pre-creștine. Însuși Isaac Newton, după ce a revoluționat fizica, matematica și astronomia, și-a dedicat o mare parte din restul vieții alchimiei, transformării plumbului în aur și căutării pietrei filozofale. El a scris lucrări care explorează cronologia și interpretarea biblică (în special a Apocalipsei) și alchimia. Unele dintre acestea ar putea fi considerate oculte. Lucrările științifice ale lui Newton erau de o importanță personală mai mică pentru el, deoarece el a pus accent pe redescoperirea înțelepciunii antice. În acea perioadă, cei educați au îmbrățișat o viziune asupra lumii diferită de cea a secolelor următoare. Distincțiile între știință, superstiție și pseudoștiință nu erau încă formulate, iar o perspectivă biblică devotat-creștină domina cultura occidentală. Abia începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea concepțiile raționaliste ale iluminismului aveau să propună o perspectivă nereligioasă, care delimita știință de mistică. Este aceasta delimitare perenă? Nu, dimpotrivă. Atât progresele științei, cât și dialogurile contemporane dintre filozofi și oameni de știință dovedesc că este vorba despre o dezbatere încă deschisă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
