‘À nous la liberté‘ – René Clair‘s 1931 film – is often mentioned in tandem with Chaplin’s ‘Modern Times’ from 1936. The central theme and anti-capitalist message are shared. In the perspective, the direct filiation is obvious. At the time, the producers of the French film filed a plagiarism lawsuit against those of the American film, but René Clair never joined this legal action, considering it a compliment that Chaplin was inspired by his film in making his masterpiece. In my opinion, René Clair‘s film is of the same caliber as Chaplin’s and perhaps the best film of the French director. In addition, it also owes many ideas and comic formulas to Chaplin’s films and the other classic American comedies of the silent film period. The two great directors, who also became good friends, influenced each other. René Clair demonstrated with this film that he was an inventive and courageous director, socially committed and a master of visual means of expression as well as of sound and music, just three years after the introduction of sound in cinema. The irony of history is that three decades later, René Clair became the target of criticism from the young wolves of the French New Wave. In fact, around 1930, he was as disruptive and inventive as Truffaut and his colleagues would be around 1960.
The scene that opens ‘À nous la liberté‘ takes place in a prison. The film’s heroes, Louis and Émile, are inmates working on an assembly line that manufactures toys. They prepare their escape, which they only partially succeed in. Only Louis manages to get past the prison walls, while Émile, who is left behind, holds the guards in place. A few years later, Louis is the owner of a gramophone factory, his success due to the application to industry of the assembly line work methods learned in prison. The metaphor is obvious. The supposedly liberating work brings profit by applying methods specific to the prison space. Émile, also released from prison, reunites with his friend who has become an industrialist and falls in love with a girl who works in his factory. However, the love is not shared and the prison past risks catching up with the two friends.
René Clair wrote the scripts and directed his films, making auteur cinema decades before this term was invented. He was perfectly synchronized and in dialogue with the cinema of the time, especially with the American one. The visual gags and especially the chases in ‘À nous la liberté‘ would find their place in any of the great comedies of the silent film period. The couple of friends resembles the one in the films with Laurel and Hardy, the character of Émile (played by Henri Marchand) being a combination of Charlot and Stan Laurel. Lazare Meerson‘s formidable set design takes some of the ideas from ‘Metropolis’, but processes and refines them, creating a direction of industrial anticipation specific to dystopian films up to the ‘The Matrix’ series. Georges Auric‘s music was composed especially for this film. The musical theme became a classic hit, and the way the music is combined with the visual dimension brings it closer to Brecht’s theater than to American musical comedies. The cinematography is also worth watching. Cinematographer Georges Périnal uses the mobile camera four decades before it was taken up on their shoulders by the filmmakers of the New Wave. Several visual scenes are anthological – the assembly lines of course, but also the scene that opens the film or the festivity scene at the end of the film that will be quoted many decades later by Milos Forman in ‘The Firemen’s Ball’ and which ends with the image of the top hats rolled by the wind. ‘À nous la liberté‘ is a delight for classic film lovers and a cinematic box of jewels.
Rian Johnson‘s ‘Wake Up Dead Man‘ uses a format that is already familiar to us. A cast that brings together enough stars for three other successful Hollywood films. A ‘whodunit’ mystery following the solution of a crime committed in a closed enclosure, with a number of characters equal to the number of suspects. Even if Agatha Christie is not the author of the novel that inspired the film, her name cannot be omitted as a source of inspiration (and is even mentioned in a subtle quote). Rian Johnson has specialized in recent years in writing scripts and directing films that have as their main hero the infallible detective Benoit Blanc. Daniel Craig has jumped ship from one series to another with great pleasure, that is, from the role of James Bond to that of Blanc. I confess that I was not enthusiastic about ‘Knives Out’, the film that opened this series, but now, this third film has made me a declared fan. ‘Wake Up Dead Man‘ is a film that gives the actors with big names in the cast the opportunity to play interesting roles and that manages in many moments to avoid clichés and cheap parodies, saying something authentic about both the characters and the world that surrounds them.
The story takes place in and around a Catholic church in a small town in the mountains of New York State. Jud Duplenticy – a young priest, a former boxer, with a past marked by violence – is in his first post in a parish led by the charismatic Jefferson Wicks, an older priest who arrogates the title of Monsignor. Around him and the faithful Martha, the church administrator, are a handful of parishioners who seem ready to follow the priest in whatever he does and says. The young priest’s attempts, convinced of his mission to open the church’s doors to a dialogue that will attract more parishioners, are viewed with suspicion by the Monsignor and his flock. When Wicks is murdered right in the church, during the Good Friday service, the main suspect is Jud. The innocent priest addresses the Most High and his prayers are rewarded with the appearance of Detective Blanc, a convinced atheist, who will discover in the small community a past marked by tragedies, with complicated relationships and enough reasons for anyone around Wicks to have wanted to kill him. What follows becomes for everyone involved – including Blanc – reason to evaluate their own convictions and beliefs, as well as the relationships between the natural and the supernatural.
The production is extremely precise. Rian Johnson has written a story with rhythm and filmed it in such a way that the 2 hours and 24 minutes of projection pass like a breeze. The cinematography supports the atmosphere and the actors’ performance is intense and nuanced. It is obvious that Daniel Craig enjoys every moment he is on screen. Glenn Close bravely approaches a dramatic and somber role. Josh Brolin is more impressive than ever. Finally, Josh O’Connor brilliantly supports the main role of the young priest, a character who embodies many of the dilemmas of today’s Catholic world and its confrontation with the modern world. I would not be surprised if some of these actors received Oscar nominations and I think they would be deserved. ‘Wake Up Dead Man‘ is an excellent proposal for the end of the year – on Netflix or in theaters -, a film consistent with those that preceded it in the ‘Knives Out’ series, a successful combination of mystery and comedy, detective enigma and supernatural, which takes place in an authentic environment and which offers a gallery of well-differentiated and believably outlined and interpreted characters. Intelligent and quality entertainment.
Sunt un fan Murakami. Pentru cei din categoria aceasta, fiecare carte nouă a scriitorului pe care-l iubim este o sărbătoare. Nu face excepție cel mai recent roman al său, apărut în Japonia în 2023 și tradus în limba engleză în 2024 cu titlul ‘The City and its Uncertain Walls’. În același an a apărut cu proptitudine, în seria de autor Murakami a editurii Polirom și versiunea românească – ‘Orașul și zidurile sale incerte’ – tradusa de Andreea Sion. Eu am citit traducerea în limba engleză în versiunea paperback apărută la editura Vintage International. Citatele – în limba engleză – provin din această ediție.
Sentimentul de sărbătoare pe care mi l-a insuflat lectura acestei cărți a fost amplificat de faptul că este vorba despre una dintre cărțile cele mai frumoase ale maestrului prozator născut în 1949, în care revin și sunt dezvoltate câteva dintre temele principale care străbat întreaga sa creație. Precum în multe dintre cărțile sale, Murakami crează și aici o lume nouă imaginară, care reprezintă o variație a universului în care trăim. De fapt poate că ar trebui să folosesc pluralul – ‘lumi’ și nu ‘lume’ – deoarece acțiunea alternează între două lumi paralele. Fizica modernă ne oferă un model al universurilor multiple, cu posibilități infinite de diferențiere unele față de altele. Ceea ce oamenii de știință au descoperit cu instrumente sofisticate și ecuații matematice complexe, Murakami imaginează de câteva decenii încoace în proza sa de ficțiune. Lumea în care trăim este una dintre lumile posibile. Conceptul însuși de realitate se supune legilor relativității:
‘However, there isn’t just one reality. Reality is something you have to chose by yourself, out of several possible alternatives’. (pag. 423)
Murakami a considerat necesar să scrie un epilog la sfârșitul acestui roman, ceea ce nu face de obicei. În el, povestește că ‘Orașul și zidurile sale incerte’ a apărut dintr-o poveste cu un titlu aproape identic (diferența este de o virgulă) pe care autorul a scris-o și a publicat-o într-o revistă literară numită ‘Bunguku-kai’ la începuturile carierei sale, în jurul anului 1980. Conform spuselor sale, însă, nu a fost niciodată mulțumit de cum ieșise aceea proză, simțind că povestea are mai mult de oferit. Cu câțiva ani mai târziu, Murakami a decis să revină la ideea lumilor alternative din povestire, rezultatul fiind romanul ‘Hard-Boiled Wonderland and the End of the World’, publicat inițial în 1985 și care am impresia că nu a fost încă tradus în limba română. Cu toate acestea, chiar și așa, de-a lungul anilor, a simțit în continuare că povestea aceasta a rămas neterminată. În cele din urmă, în 2020, a început să scrie ‘Orașul și zidurile sale incerte’, folosind cei trei ani ai pandemiei pentru a-l rafina și finaliza. Romanul are trei părți. Prima revizuiește și dezvoltă tema inițială. A doua parte extinde ideea universurilor alternative. Finalul din partea a treia nu oferă o soluție, ci deschide calea spre explicațiile personale ale fiecăruia dintre cititori.
Protagonistul cărții are în prima parte 17 ani. După ce amândoi câștigă un concurs școlar de eseuri, băiatul se îndrăgostește de o fată de 16 ani așa cum doar la acea vârstă se poate îndrăgosti un băiat de o fată. O parte din această secțiune este scrisă la persoana a doua, ceea ce este în sine un procedeu literar interesant și puțin folosit:
‘I’d met you the previous fall, and we had been going out for eight months. Whenever we saw each other, we’d find some out-of-the-way place to hug and kiss. We never went beyond that, though. We didn’t have enough time to spare, first of all, nor a private place to take our relationship to the next level. But more than that, we were so wrapped up in talking that we were reluctant to take any time away from our conversations. Neither of us had ever met anyone we could talk to so freely about our feelings, our thoughts. It was close to a miracle to run across someone like that. So once or twice a month, we’d talk on and on, oblivious of the time. We never ran out of things to say, and when we said good-bye at the station, I always felt there was something else, something vital, that we’d forgotten to discuss.’ (pag. 7-8)
Fata îl ține la distanță pe băiat, spunându-i că adevăratul ei sine există într-un oraș dincolo de un zid. Împreună, își imaginează orașul în detaliu, iar băiatul notează totul. Într-o zi, fata dispare, iar băiatul nu mai aude de ea. Chiar și la vârsta adultă, băiatul continuă să tânjească după fată și nu este capabil să treacă de această despărțire rămasă fără explicație.
Orașul din lumea de dincolo de zid ne devine familiar de la început din descrierile fetei. Este o lume în care dimensiunea temporală pare a fi fost redusă la un etern prezent. Ceasurile au cadrane dar nu și limbi care să indice unde ne aflăm în scurgerea timpului.
‘The town was surrounded by a well-built wall about twenty-six feet high. The wall had been there since long ago, painstakingly constructed of uncommonly hard bricks so that even now not a single one was chipped.
A single river wound its way through the town in gentle curves, dividing it almost equally into north and south. Three beautiful stone bridges spanned the river. Near the Old Bridge, an ornately decorated stone construction, was a large sandbank lined with tall river willows, their supple branches hanging down toward the surface of the water.
On the north side of the wall was a gate. There had been another similar gate on the eastern wall but it was painted over now, and tightly filled in. The north gate-the only way into or out of the town-was guarded by the brawny Gatekeeper. The gate was only opened twice a day, in the morning and evening, to allow the beasts to pass through. The taciturn, yellowish beasts with their single sharp horns would form an orderly line every morning to enter the town, then, at night, sleep together in their grounds just outside the wall. These legendary beasts could exist only in these environs, since the only thing they ate were the nuts and leaves of a special kind of tree that grew throughout the town. The beasts were beautiful to look at but lacked vitality. Their horns were razor sharp, yet they never injured any of the townspeople.
The people who lived within the wall could not go outside the wall, and people outside the wall could not enter. That was the rule. To enter the town, a person could not have a shadow; but in order to leave, a shadow was necessary for survival. The Gatekeeper was a resident of the town, so he did not have a shadow, but when his duties required, he was allowed outside of the wall. So he was able to pick apples from the apple forest outside and eat as many as he liked. If there were any left over, he generously shared them with others. They were delicious apples, and many people were very grateful to him. The beasts chronically lacked food, and though they were always hungry, they never ate the apples. Which was unfortunate, since their grounds outside the wall were near many apple trees.’ (pag. 60-61)
Într-o poveste paralelă și intercalată, băiatul este acum un bărbat adult care ajunge în orașul pe care și l-a imaginat împreună cu fata. Poate că o caută, căci ea îi mărturisise că adevăratul ei sine se află acolo. Pentru a intra în oraș, trebuie să se separe de umbra sa. În fiecare zi, bărbatul trebuie să meargă la o mică bibliotecă din oraș. Nu este o bibliotecă obișnuită. Pe rafturile sale nu se află cărți, ci vise, iar rolul său este să citească, să înțeleagă, să tălmăcească aceste vise. Ca asistentă a sa o are pe fata de 16 ani care nu a îmbătrânit nici măcar o zi, dar care nu-și amintește să-l fi cunoscut vreodată. Atunci când umbra bărbatului începe să moară, acesta decide să părăsească orașul împreună cu umbra pentru a o salva.
Atunci când ajungem cu lectura la partea a doua (cea mai extinsă) a cărții, au trecut aproape trei decenii din viața povestitorului. Eroul nu s-a căsătorit vreodată. Viața și profesia sa au fost totdeauna legate de cărți. Făcuse o carieră frumoasă într-o casă editorială și de distribuire a cărților. Obsedat de ceea ce a trăit în orașul de dincolo de ziduri și de dragostea sa pierdută, își dă demisia. În vise îi apare o bibliotecă la țară cu o beretă pe birou. Bărbatul își roagă un coleg de la vechiul său loc de muncă să încerce să-i găsească un post la o bibliotecă și ajunge să aibă un interviu de angajare la o bibliotecă privată dintr-un oraș retras, aflat adânc în munții din centrul Japoniei. Intervievatorul său este Koyasu, un bătrân excentric care poartă beretă și căruia îi place să poarte fuste. Personajul principal preia rolul de nou șef al bibliotecii și continuă să primească sfaturi regulate de la Koyasu, despre care află mai târziu că este o fantomă și a murit cu ceva timp în urmă. După ce și-a pierdut soția și fiul, Koyasu transformase o rafinărie de sake a familiei într-o bibliotecă. El crede că doar cineva ca protagonistul, care a fost în orașul de dincolo de ziduri, poate avea grijă de bibliotecă pentru el. O poveste de dragoste platonică cu proprietara divorțată a unei cafenele îi readuce în amintire iubirea pierdută din tinerețe, iar apariția unui adolescent care poartă mereu un hanorac cu submarinul galben din cântecul Beatles-ilor va avea o semnificație specială în destinul său.
Ultima parte a cărții ne readuce în orașul de dincolo de ziduri. În buna tradiție Murakami, totul pare la fel însă diferențe subtile ne indică faptul că suntem într-o lume care se schimbă în ritmul și după legile sale. Zidul însuși, inexpugnabil și perfect sudat fără ciment sau mortar, pare a se fi mișcat. Chiar și într-o lume în care timpul pare a sta în loc, schimbările sunt inevitabile. La fel și moartea, desi semnificația ei este alta decât cea pe care o cunoaștem.
Câteva dintre temele și simbolurile recurente din alte cărți ale lui Murakami pot fi regăsite și aici – de exemplu folosirea visului ca vehicul de comunicare și chiar și de transport între lumi. Apar și fantomele, personajul cheie al domnului Koyasu fiind ‘viu ca o fantomă’. Alte procedee sunt însă inedite. Unul dintre ele este relația dintre om și umbra sa. Personajele acestei cărți au mai mult decât o singura identitate. Ce reprezintă umbra? Un alter-ego. Un simbol al vieții? Al identității? Majoritatea personajelor din carte nu au nume, inclusiv povestitorul sau fata misterioasă care îi apare în ambele variante de Univers între care el oscilează. Descrierea realistă este permanent învăluită într-un voal de magie:
‘On Monday, when the library was closed, I had Mrs. Soeda draw me a map, and I went to visit the cemetery where Mr. Koyasu’s grave lay. I carried with me a small bouquet of flowers I’d bought at a florist’s near the station.
As I walked down the nearly deserted street, I felt like I was no. longer the person I am now. As if, for instance, I was seventeen on a clear holiday morning, on my way to see my girlfriend, bouquet in hand… It felt like that. A strange feeling, as if I’d strayed from present reality and wandered into a different time and place.
Or maybe I was just pretending to be myself, but really, I wasn’t. The me looking back from a mirror might not really be me. Maybe it was someone else who looked just like me, and exactly copied my every movement. I couldn’t help but feel that way.’ (pag. 244)
Cititorii care cunosc și iubesc cărțile lui Murakami vor regăsi în ‘The City and Its Uncertain Walls’ combinația dintre ordinea și liniștea ceremoniala a vieții japoneze și filonul de fantastic. Scriitorul japonez este maestrul din Orientul Îndepărtat al realismului magic. Nu doar că găsim în paginile cărții ecouri din Proust, Borges sau García Márquez, dar cei doi din urmă sunt citați explicit. Prozatorul ocolit (deocamdată) de Premiul Nobel pentru Literatură intră în dialog direct cu marile sale modele. Pasiunea pentru cărți este materializată în cele doua biblioteci care sunt adevărate personaje în carte: cea din orășelul de munte, cu cărți, instalată într-o casa bântuită de fantome și cea din orașul de dincolo de zid, cu rafturile încărcate de vise. Visele nu sunt însă explicite. Așa cum sta bine viselor, ele sunt de multe ori confuze, și doar cei dotați cu puteri speciale le pot descifra. Prezentă aproape permanent este pasiunea pentru muzică (jazz, clasică), care aproape niciodată nu lipsește din lumile și viețile eroilor lui Murakami.
Haruki Murakami are aproape 77 de ani. Îmi doresc, precum toți admiratorii sai, să mai fie o vreme și în lumea aceasta și să ne mai bucure cu cărți noi, să ne poarte în universurile alternative ale imaginației sale. ‘Orașul și zidurile sale incerte’ este una dintre cărțile sale bune și una dintre acele cărți magice care reprezintă cel mai bun răspuns la întrebarea ‘De ce citim?’.
‘The Marriage Circle‘ from 1924 is one of the first films of Ernst Lubitsch‘s American career. The Berlin-born film director brought to American audiences a style of romantic comedy that he would develop after the advent of sound in talking films and especially in musicals. His influence as a director and producer would grow over the next two decades, setting one of the main directions of entertainment movies produced in Hollywood. ‘The Marriage Circle‘ already hints to many of the hallmarks of the director’s style (‘the Lubitsch touch’) and is a film that I have enjoyed despite, or perhaps precisely because of, the 101 years that have passed since its making.
The story takes place in Vienna, but it is an idealized Vienna, a Lubitsch space rather than how Vienna must have looked like in the years after World War I and the fall of the Austro-Hungarian Empire. At the center of the story are two wealthy couples who live in magnificent houses. Professor Stock suspects – and perhaps with some reason – his wife Mizzi of being unfaithful to him. He hires a detective to follow her and provide enough evidence for a convenient divorce. Dr. Braun and his wife Charlotte are newlyweds and very much in love with each other. Things get complicated when Mizzi sets her sights on the handsome Dr. Braun, while Charlotte is coveted by Dr. Mueller, her husband’s friend and professional partner. Will the two marriages resist the intrigues and temptations of illicit relationships?
What I found very interesting in ‘The Marriage Circle‘ is the role that music plays in a movie from the silent film era. To compensate for the lack of sound, Lubitsch attributed the film’s heroes a passion for music and even indicated with scores on the screen at some points which pieces of music they are playing. A few years later, when the era of sound films began, Lubitsch would be one of the pioneers of musical movies, adding the dimension of musical soundtracks to the romantic comedies in which he specialized. Even this film would have a musical version a decade later, but the 1924 original surpasses the remake in the qualities of the narration and the actors’ performances. Among those present on screen, I was particularly impressed by Marie Prevost, a beautiful actress with great comic and dramatic expressive talent, who had an all-too-short career and a tragic fate. Viewers interested in classic comedies and those who want to study the origins of the productions that would make Hollywood and its studios famous will enjoy watching ‘The Marriage Circle‘.
We live in the midst of collective anxiety created by the dangers of robots and Artificial Intelligence. Jobs are disappearing or are under threat, AI applications and robots are increasingly present in our lives and not only do they threaten to become smarter and more powerful than us, but it seems that we have developed or are about to develop an addiction to them, even more so than the addiction to the phone screens that have already taken over our lives. What better way to fight these anxieties than with laughter – that is, comedy and satire? ‘A Wonderful World‘ (‘Un monde merveilleux‘ is the original title) by French director (debuting in feature films) Giulio Callegari manages to relax us for 78 minutes without detaching from the problems of the day, which he treats with lightness and humor.
We are in one of the possible near futures. In France (but apparently not in Spain or Portugal) robots have replaced humans in most productive or service activities, from school teachers to elderly care workers. The exception is the police work where only humans are hired. Almost everyone has a robot that takes care of their personal health and well-being, their children’s lessons and their diet or cooking. An exception is Max, who is a kind of anti-robot anarchist who, after losing her job, is forced to resort to… stealing robots together with her daughter Paula to survive. Paula is taken out of the robotized school and her mother takes care of her education – from math lessons to stealing food or petrol. As bad luck would have it, a robot stolen from a nursing home is an old model (T-zero, hence his name Théo) that can no longer be resold. Théo is nice, full of goodwill, but a bit naive and a bit clumsy. When Théo is caught stealing from a supermarket, the authorities decide to take away Max’s maternal rights. Max and Théo will embark on the road to find and recover Paula. Between the robotophobic anarchist and the robot who is ready to do almost anything to make her happy, the relationship evolves.
The script – which Giulio Callegari is a co-author of – succeeds better in terms of details. The comic situations and funny lines keep the audience’s attention constantly awake. The narative thread is quite predictable, however, and I had the feeling that I had already seen similar variations of the story about the interactions between humans and robots in at least ten films. Callegari and his colleagues, however, had the good inspiration not to unnecessarily lengthen the movie. The 78 minutes that ‘Un monde merveilleux‘ lasts are at the lower limit of the duration of a feature film these days, but they are a consistent 78 minutes. The director chose not to use computer effects in order to bring to screen the robots, so the role of T-zero/Théo is played by an actress. I don’t know if the reason was low budget or ideology, but the result is more than satisfactory. Théo is funny – in the tradition of R2-D2 – and in the end he manages to create emotion. Blanche Gardin, for whom the role of Max was apparently written, is excellent. I read that she is a specialist in the roles women in depression – here she has the chance to fight back. ‘Un monde merveilleux‘ is a small and effective film, which manages to amuse us and to make us think without forcing the score in any direction.
‘Avignon‘ (2025) is one of those films that I can’t help but love despite some obvious shortcomings. Johann Dionnet, the film’s director and co-writer of the script, is probably known to you from other French films in which he played mainly supporting roles. ‘Avignon‘ is his feature film debut and he also cast himself in a supporting, but quite an important, role. The film is a romantic comedy belonging to the ‘feel-good movies’ category, but its main quality derives from the location in which the story takes place. It’s Avignon during the festival which every summer brings together the audiences interested in cultural tourism (this term had no negative meaning for me) and theater and entertainment groups from all categories: from the most vulgar boulevard comedies to the classics of French or world theater in lavish productions. ‘Avignon‘ is an opportunity for Dionnet and his team to tell a few truths about theater and the entertainment industry. It does so with a light-hearted approach that will delight fans of comedies with a soul and theater lovers. I include myself in both categories.
‘Avignon‘ is a film about theater and it is no surprise that at the center of the plot we find a theatrical device – the quiproco – well-known and broadly used for centuries in classical theater, especially in comedies. Stéphane, the main character, is an actor who has not enjoyed great successes or significant distributions and who is part of the cast of a boulevard theater play, one of the hundreds of performances during the Avignon Festival, with a troupe of enthusiastic actors, which is in a precarious financial situation. When he meets again Fanny, a charming actress-singer that he had previously known from an actors workshop, she believes that Stéphane is the lead actor in a famous troupe performing Corneille’s ‘Le Cid’. Fearing that he might lose her, Stéphane does not have the courage to tell her the truth, especially since Fanny is surrounded by a gang of arrogant actors who despise the boulevard theater. As in all comedies based on quiproco, lies hold water only up to a certain point.
In ‘Avignon‘ not only the main character lies but almost all the characters lie, but with the best intentions. Lies Serge, the owner and director of the show, who has invested his money, talent and life in the performance. Lies Coralie, his wife who is looking for an affair to take revenge on Serge’s public criticism. And when Stéphane tries to tell the truth, he risks losing his girlfriend. The love plot is resolved somewhat conventionally and predictably, but this is compensated by a few well-written and funny dialogues that comment on the differences in approach between ‘serious’ and commercial theater, translated into what looks like social class differences between the actors who play the two genres. The message conveyed without ostentation is that true theater means passion for the stage and the connection between the audience and the actors, regardless of the theatrical genre or the size of the theater hall. The other reason why ‘Avignon‘ conquers is the team of actors, all of whom are fun and talented, with special mentions for Baptiste Lecaplain in the lead role, his partner Elisa Erka who reminded me of Melanie Griffith in her youth, the formidable comedian Alison Wheeler together with Lyès Salem, and – last but not least – the actor-director Johann Dionnet himself. Theater lovers should not miss this film, which will bring back those who had the chance to be there during the Avignon festival and will give an idea of the magical atmosphere of the festival to those who did not have this privilege. Fans of romantic comedies and entertaining films will also enjoy it and – who knows? – maybe they will be charmed by the ‘spirit of Avignon’.
I haven’t seen the previous two films in Dag Johan Haugerud‘s trilogy, so I can’t comment on how ‘Dreams‘ (or ‘Drømmer‘ in the original version) fits in and completes the Norwegian screenwriter and director’s group of films. The Berlin festival jury considered it worthy enough to award it the Golden Bear this year. I respect their choice, although I have quite a few question marks about this film – a coming-of-age drama about a teenage girl in contemporary Oslo that addresses issues related to the search for identity and confronting first love in adolescence, and how feelings can be transformed into words and words into literature. Dag Johan Haugerud has chosen an original form of expression, in which words seem to have the same weight as images. The result, for me, was not very convincing.
The main heroine of the film is called Johanne. She is a teenager, a high school student raised by a single mother and a grandmother who is a writer. The character and the family seem typical of the Norwegian middle class and even the growing up crisis that the girl goes through is quite common. Under the influence of a book she read and of her age, Johanne falls in love with Johanna, her French teacher – a sincere love, which for her takes on the proportions of a cosmic drama. The bond that develops between the two women, teacher and student, is ambiguous. Is it about a teenager looking for affection and support and a teacher who gives her professional, moral and feminine support? Or about a forbidden bond between a mature woman and a minor teenager? Johanne keeps a diary in which the expression of feelings mixes reality and fantasy. Is this diary a possible evidence of crimes or the expression of an inherited literary talent, which may even turn into the debut book of a future writer?
The story written and brought to the screen by Dag Johan Haugerud manages to sensitively describe the teenage girl’s universe, the anxieties of the mother who fears losing touch with her daughter, the feelings of the grandmother who identifies her granddaughter’s talent while struggling with her own demons, leftovers of the passage of time. The main heroine is played by Ella Øverbye, the mother is Ane Dahl Torp, the grandmother is Ane Dahl Torp. They all act excellently. The dialogs between the three heroines precisely and often humorously trace the relationships in a family of women with distinct personalities, trying to help each other, but hindered as if by a set of social conventions that are not always visible. I found the character of the teacher played by Selome Emnetu to be somewhat less well-defined. The explanation in the conversation with the teenager’s mother at the end of the film, which somehow turns the situation around and contradicts the previous perception of the character, did not seem to align well with what I had seen until then. The main problem in ‘Dreams‘, however, was for me the excessive verbosity. It can be argued that this has a double justification in the fact that Johanne, the heroine of the film, reads from her own diary and that this diary written with talent can become a book. Some of the viewers and critics were enthusiastic about this permanent interplay between image and text. To me, the fact that about 80% of the film’s duration is accompanied by off-screen voice seemed excessive. But this is, of course, only my personal impression. I recommend watching and forming your own opinion.
Articolul de astăzi încearcă să dea răspuns unui gen de afirmații născute din teamă. Rubrica aceasta, găzduită cu generozitate de revista de cultură Literatura de Azi, încearcă de peste 12 ani să deschidă o poartă spre lumea cercetării științifice și a tehnologiilor avansate și să clădească o punte de cunoaștere și de comunicare între acest sector esențial al economiei și societății, între oamenii care trăiesc și lucrează în această lume pe de-o parte și, pe de altă parte, publicul larg, de multe ori mai puțin inițiat și de și mai multe ori puțin informat și câteodată dezorientat de cele care apar în mediile de comunicare. Deoarece trăiesc și lucrez în aceste domenii de aproape jumătate de secol și am avut șansa să fiu martor și să aduc modeste contribuții la revoluția tehnologică și socială adusă de Internet în istoria omenirii (comparabilă în opinia mea cu revoluția petrecută cu aproape șase secole în urma, odată cu invenția tiparului în Europa), cred că am și poziția și experiența necesară de a încerca să clarific noțiuni de bază, să explic tehnologiile și impactul acestora în viața socială, să încerc să detectez încotro ne îndreptăm. Cunoașterea, în opinia mea, disipă frica. O frică și ea absolut de înțeles în confruntarea cu salturi tehnologice care se apropie, în percepția publicului, de multe ori, de magie. O frică amplificată de fenomenele populiste și de senzaționalismul practicat de multe dintre mediile de comunicare, unele inventate și promovate chiar de tehnologiile rezultate din munca noastră.
Textul căruia am simțit necesar să răspund a fost publicat pe 13 noiembrie pe pagina Facebook a doamnei Magda Grădinaru – o publicistă pe care o urmăresc și o apreciez pentru analizele sale politice documentate și echilibrate, pentru claritatea pozițiilor și pentru bogăția dialogurilor pe care le întreține prin intermediul podcasturilor din seria ‘Punctul pe Știri’ de pe platforma Rock FM. Interlocutorul dânsei din acea zi fusese domnul Valentin Lazea, economist șef al BNR, autorul volumului O Istorie Morală a Politicilor Monetare şi Fiscale apărut în 2023, la Editura Publica. Domnul Lazea dezvolta în cele 47 de minute ale interviului câteva dintre tezele expuse în această carte și se referea în mod specific la învățămintele și soluțiile practice pe care perspectiva morală a istoriei monetare și fiscale le-ar putea avea pentru problemele acute ale economiei și societății românești. Din capul locului spun că respect și sunt în mare măsură de acord cu analizele și soluțiile prezentate în emisiune. Ceea ce mi-a atras atenția însă a fost un paragraf care citează fidel ceea ce domnul Lazea a afirmat în podcast, suficient de incisiv și spectaculos pentru a fi fost inclus și în textul rezumat postat de doamna Grădinaru, și a fi prezent din primul minut al introducerii care deschide podcastul:
‘Inginerii din Sillicon Valey au o mentalitate de gen învingătorul ia totul. Adică noi ăștia 1% grozavi să ne îmbogățim. Nu contează că îi transformăm pe oamenii în niște mașini, în niște unelte. Da Empoli spune că programatorii de mult timp nu mai programează mașini și programează oameni. Deci hai să-i programăm pe oameni să fie cât mai ușor de dus de nas și să ne fie nouă bine acestor 1% . Atenție mare la acest fascism neo-tehnologic, pentru că despre asta vorbim în esență.’
Dacă mai este necesar vreun disclaimer pentru cei care citesc această rubrică, voi spune că sunt și eu un ‘inginer din Silicon Valley’. Nu am locuit și trăit niciodată în acea parte a lumii, dar am lucrat vreme de peste trei decenii pentru firme care operau sau erau conduse din Silicon Valley. Consider de altfel delimitarea geografică ne-esențială, căci industria hi-tech contemporană este din ce în ce mai distribuită astăzi geografic și este neimportant dacă sediul sau centrul de proiectare al unei firme se află în Silicon Valley, în New Jersey, de unde au plecat Bell Labs, lângă Sophia Antipolis pe Coasta de Azur, Szenzhen în China sau Bangalore în India. Nu există nicio separare geografică netă. Majoritatea organizațiilor semnificative în domeniile hi-tech au sau nu prezență în Silicon Valley, toate operează global, virtual și distribuit. Ținta săgeții pare deci a fi întreg sectorul hi-tech, dar sunt numiți specific oamenii care lucrează în el (inginerii), și nu doar vârfurile. Exprimarea ‘fascism neo-tehnologic’ este prea gravă pentru a fi lăsată fără replică.
Paragraful citat cuprinde, în opinia mea, câteva erori evidente. Abordarea conform căreia ‘cei 1% din Silicon Valley care sunt la butoane’ controlează economia mondială și ceea ce produc ei are ca scop doar profitul personal pentru gratificarea imediată sau poate în alte scopuri malefice este lipsită de argumentație, cel puțin în interviu. Este citat eseul ‘Vremea prădătorilor’ al scriitorului elvețian Giuliano d Empoli, apărut în această toamnă și în traducere românească la Editura Humanitas fiction. Nu am citit încă această carte, dar pot depune mărturie directă că premisele sunt șubrede. Chiar în podcast găsim informații incorecte și afirmații contestabile.
Să începem de la procentajul citat în acest paragraf. Industria hi-tech aflată pe banca acuzării ocupă astăzi nu 1%, ci între 5% și 12% din totalul forței de muncă în economiile dezvoltate. Una dintre tendințele identificate în cartea domnului Lazea este înlocuirea unora dintre sectoarele muncii intelectuale de sistemele dotate cu Inteligență Artificială (IA). Aceasta tendință este evidentă, dar majoritatea prognozelor arată că ea nu va duce la scăderea procentajului muncitorilor intelectuali, ci la schimbarea profilurilor de activitate ale acestora. Același lucru s-a întâmplat și în timpul și după revoluția industrială. Munca fizică brută a fost înlocuită în mare măsură de munca muncitorilor calificați, dar clasa proletariatului nu numai că nu a dispărut, ci s-a întărit și s-a diversificat, cunoscând apogeul puterii și influenței după revoluția industrială. Nu este vorba despre o concentrare în mâinile vreunei elite, ci despre diversificare și lărgire, amplificare a contextului socio-economic și multiplicare a specialităților muncilor intelectuale. Și nu, nu este vorba nici despre ‘forme ușoare de a câștiga bani în gig-economy … inventezi trei lulele și devii milionar’. Este o confuzie care m-a uimit că a rămas necontestată în podcast, căci gig-economy (piața job-urilor temporare și a free-lancerilor) nu are nimic comun cu inventatorii, cât despre cei care au făcut milioane ‘inventând trei lulele’ – eu nu am cunoscut niciunul.
Nu prea știu cum să comentez afirmația atribuită lui da Empoli după care ‘programatorii de mult timp nu mai programează mașini și programează oameni.’ Cariera mea ‘în Silicon Valley’ se întinde pe vreo patru decenii. Vă asigur că scopul muncii noastre a fost și este să programăm mașini pentru oameni, și nu să programăm oameni, cum spectaculos se exprimă acest text. Inventatorii Internetului aparțineau generației hippie și post-hippie și idealismul lor combinat cu talentul tehnologic aveau ca scop crearea unei rețele globale care să permită accesul liber la informație oricui și de oriunde. Inginerii au visat cel mai democratic Internet posibil. Cei care i-au urmat au creat, printre multe altele, aplicațiile de socializare pe rețea. Să aibă autorii în minte felul în care aceste aplicații (și algoritmii care selectează informația la care sunt expuși utilizatorii) influențează mințile consumatorilor? Acesta să fie sensul metaforei ‘programează oameni’? În cazul în care acceptăm această interpretare, putem discuta dacă aceasta ‘programare’ a utilizatorilor prin intermediul filtrării informaționale este intenționată, dacă ea aparține creatorilor aplicațiilor (‘ingineri din Silicon Valley’) sau unei categorii aparte de utilizatori, mai versați în a manipula aplicațiile.
În discuțiile care au urmat replicii mele s-a emis și ipoteza că atunci când pomenește ‘inginerii din Silicon Valley’, textul se referă de fapt la magnații din vârful piramidei, antreprenorii și investitorii care conduc și controlează corporațiile dominante sau unicornii emergenți. Dacă așa stau lucrurile, cred că o clarificare imediată ar fi necesară. O mare parte dintre cei care conduc aceste organizații nici măcar nu sunt ingineri. Ei reprezintă o mică pătură de investitori cu inițiativă de la vârful piramidei. La fel ca în orice alt domeniu industrial sau financiar. Numeric, ei reprezintă probabil cu câteva ordine de mărime mai puțin decât 1% din totalul forței de muncă. Iar dacă este chiar vorba despre ei, cred că merită să discutăm de la caz la caz. Portretele unora dintre acești eroi (nu neapărat în sensul eroic) ai revoluției tehnologice din ultimele decenii le-am prezentat și discutat în articole ale rubricii CHANGE.WORLD, de-a lungul anilor. Niciunul dintre ei nu cred că gândește în termenii ‘hai să-i programăm pe oameni să fie cât mai ușor de dus de nas și să ne fie nouă bine, acestor 1%’. Într-un context în care participanții la discuție dezvoltau tema alunecării democrațiilor spre demagogia populistă, era bine să fie evitate capcanele populismului, inclusiv căutarea unor dușmani imaginari și, mai ales, demonizarea unei întregi categorii de muncitori intelectuali care au adus și vor aduce contribuții importante progresului economic și social.
Sper că aceste observații critice vor fi primite în spirit pozitiv. Demonizarea pe termen lung nu ajută, dar poate produce daune serioase și traume personale pe termen scurt. Ar fi bine să evităm și un neo-luddism al noilor aplicații precum cele dotate cu IA prin strangulare mediatică sau regulatorie. Așa cum am mai scris, urmăresc și apreciez contribuțiile doamnei Magda Grădinaru. Știu că domeniul tehnologic are multe aspecte complexe, că există foarte multă lipsă de informații și, de asemenea, și dezinformări intenționate, că necunoașterea sau cunoașterea incorectă generează frică. Nu există însă alternativă pentru disiparea fricii decât cunoașterea prin învățare și prin dialog. Din punctul meu de vedere, sunt totdeauna deschis discuțiilor care pot disipa confuziile și genera înțelegere.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
‘Nandauri‘ is Eti Tsicko‘s feature film debut. And what a debut! The Israeli director – who is also the author of the screenplay – approaches in this film a combination of complex themes such as the encounter between cultures and mentalities, the conflict between modernity and tradition, emigration and the identity crises of those who experience it, forced marriages and family relationships in a world dominated – sometimes by force – by men. She does it with skill and sensitivity, avoiding clichés, strident rhetoric and messages served on a platter. The film asks a series of questions, not all of which find answers and some problems remain suspended, but viewers who choose to see this film will leave the theater with many topics worth reflecting on and with two characters who will accompany them in their thoughts for a while. The title is one of those words that is difficult to translate into other languages, a kind of equivalent of the Romanian word ‘dor’, meaning in Georgian ‘the heart longs to return’. Where to?
Marina, the film’s heroine, is a lawyer who returns to Georgia (the former Soviet republic) where she was born with the mission of obtaining the documents through which her Israeli client can reunite with her 12-year-old son whom she left behind when she fled her parents’ home and a toxic and forced marriage. Returning to the country she left as a child is not easy. She no longer perfectly masters the language (‘you speak strangely’ someone tells her), the cultural differences have deepened, her tendency to master situations as a woman is contrary to local mentalities, and the legal procedure she initiates meets with resistance from the family and especially from Dato, her client’s brother, who had until then raised the child abandoned by his mother. The journey through the country with landscapes of hallucinatory beauty and with people living the transition between tradition and modernity but also the crises generated by the fall of communism and the installation of a cruel form of capitalism, with emigration and new economic and moral rules, will be not only a geographical journey nor just a return to the past but also a journey of self-knowledge.
Many of those who saw ‘Nandauri‘ made the comparison – inevitable by the way – with ‘Late Marriage’, the 2001 film by the director (also of Georgian origin) Dover Koshashvili. There too the dominating themes were the oppressive-patriarchal atmosphere and marriages arranged by the family and sometimes imposed by force, coming into conflict with modern mentalities and with the feelings of young people. As in ‘Late Marriage’ we have in ‘Nandauri‘ a long and hot sex scene, excellently filmed and acted, which overturns the meaning of the plot and the relationships between the characters. I would add to the comparisons another Israeli film that dealt with the problems of the encounter between cultures, of identity and the relations between migrants and their countries of origin: it is the 2010 film by Eran Riklis – ‘The Human Resources Manager’ inspired by a novel by A.B. Yehoshua, the last film in which Rozina Cambos appeared. Riklis’ film was mostly filmed in Romania, Eti Tsicko’s in Georgia. Here, the cinematography signed by Shai Goldman is noteworthy, inspiringly combining the grandeur of nature with the simplicity of the human landscape, incorporating elements of local color with effective symbolism – see the slightly garish coat worn by the main heroine, highlighting the unsuccessful attempt to adapt to the world around her. In my opinion, Neta Riskin has achieved here one of the best roles of her cinematic career so far, for which she even undertook learning Georgian for a year. Her partner is the impressive Georgian actor Roland Okropiridze. The other actors are not credited and I assume that many of them are non-professional actors. In any case, the feeling of authenticity is strong, we can feel and experience the atmosphere, from the harsh climate, passing through the locals’ distrust of foreigners and the fear bordering on horror but addressed with bravado by the visitor, to the warmth of the relationships established when the ice is broken. There is a lot of caution and respect in the depiction of this meeting between cultures, and I think the result is better than in many other films dealing with similar themes, especially because stereotypes are avoided. Even if some themes remain without conclusions or at least would have deserved more in-depth exploration (the fate of the boy, the attitude of the mother who remotely triggered the entire conflict), I think that ‘Nandauri‘ manages to describe a world in transition and the way it faces the good and bad sides of modernity, as well as the price paid for this meeting. I am curious how the film will be received in Georgia and at international festivals. It is certainly worth watching and following the debates that it will suscitate. Eti Tsicko should just continue on the same path.
Romanul ‘Numele mi-l știe vântul’ este a 21-a carte de ficțiune a lui Isabel Allende. Apărută în anul 2023, a fost tradusă cu promptitudine de Cornelia Rădulescu și publicată în anul 2024 în seria de autor care îi este dedicată de editura ‘Humanitas-fiction’. Subiectul cărții este plasat, la fel ca aproape tot ceea ce scrie Isabel Allende, în spațiul istoric și cultural al Americii de Sud și Centrale, dar povestea și destinele se extind geografic spre America de Nord și Europa. În fapt, problematica romanului atinge una dintre cele mai arzătoare probleme ale lumii contemporane – cea a migrațiilor – iar eroii cărții trăiesc și retrăiesc ,la diferență de câteva generații, drame asemănătoare. Experiențele personale ale eroilor cărții sunt piese într-un mozaic tragic și fără sfârșit, căci istoria contemporană – și poate istoria lumii din totdeauna – este o istorie a migrațiilor și a migranților.
Patru dintre personajele cărții au trăit sau trăiesc drama dezrădăcinării. Pentru două dintre ele, evenimentele din jur le spulberă copilăriile și le distrug familiile. Destinul lor pare a fi de a rămâne singuri și de a creste departe de părinți, în lumi intrate în vârtejurile istoriei. Isabel Allende a construit în acest roman o structură epică care pornește de la povestea unuia dintre copiii evrei salvați din Europa în ultimele luni dinaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial și aduși în Anglia în acțiunile numite ‘transportul copiilor’. Părinții multora dintre acești copii aveau să piară în ghettourile și lagărele morții. Crescuți ca orfani sau adoptați de familii engleze, și-au trăit toți anii copilăriei în așteptarea reunirii cu părinții ramași pe continentul cuprins de flacări. Este și cazul lui Samuel Adler, băiețelul din Viena, posesor al unui talent muzical ieșit din comun. Tatăl său, medic cu renume în capitala austriacă, dispare în timpul pogromului din Noaptea de Cristal din noiembrie 1938. Rămasă singură, mama decide să-l trimiță pe micul Samuel în Anglia, pentru a-l salva de urgia care se apropie.
Primele zeci de pagini ale cărții sunt impresionante, cu descrierea Vienei căzute sub teroarea nazistă. Este cu atât mai remarcabilă calitatea scrierii daca ne gândim că este vorba despre un spațiu inedit pentru scriitoarea sud-americană.
‘Străbătând cele câteva străduțe, Peter Steiner a avut imaginea completă a haosului care cuprinsese acest cartier liniştit, în care în mod tradițional trăia și muncea o parte a numeroasei comunități evreieşti a oraşului. Nu rămăsese un geam întreg, peste tot ardeau ruguri alimentate de ceea ce scoseseră din case, de la mobilă până la cărţi, ardea și sinagoga, sub privirile impasibile ale pompierilor, dispuși să intervină doar dacă ar fi luat foc alte clădiri. A văzut cum era târât de picioare un rabin, teasta însângerată i se lovea de caldarâm; a văzut cum loveau bărbații, cum smulgeau rochiile şi părul femeilor, cum plesneau copiii peste obraz şi călcau în picioare şi urinau peste bătrâni. Din câteva balcoane se auzeau aclamații, de la o fereastră cineva saluta cu dreapta ridicată şi o sticlă de şampanie în mâna stângă, dar la majoritatea caselor şi blocurilor de apartamente geamurile erau închise şi cu draperiile trase.
Speriat de propria sa reacție, farmacistul a realizat că energia bestială a mulțimii era contagioasă și eliberatoare, că şi el simțea impulsul de a distruge și a da foc şi a urla, că se transforma într-un monstru. Gâfâind, scăldat în sudoare, cu gura uscată și pielea înfiorată de adrenalină, s-a ghemuit în spatele unui copac încercând să-şi găsească suflul şi rațiunea. Rudy… Rudy… a şoptit şi apoi a repetat cu glas tare numele prietenului său, care l-a ajutat să-şi revină în simțiri. Trebuia să-l găsească înainte de a cădea în mâinile gloatei. S-a ridicat şi a mers protejat de stindard şi de înfățișarea sa de arian pur.
Aşa cum se temea, faţada cabinetului lui Adler era mânjită de insulte şi lozinci naziste, ușa scoasă din țâțâni şi toate geamurile sparte. Mobilier, lămpi, in- strumente medicale, tot conținutul cabinetului zăcea pe stradă. Dar Rudolf, nicăieri.’ (pag. 30-31)
Un detaliu semnificativ. Deși personajul în sine este unul fictiv, Isabel Allende a folosit în schițarea lui Samuel Adler și numele exact și unele elemente biografice ale unei personalități cunoscute – cea a compozitorului și muzicologului Samuel Adler, născut în 1928 (cu patru ani mai devreme decât eroul cărții) în Germania și ajuns împreună cu părinții în Statele Unite în timpul războiului. Spre deosebire de eroul cărții, adevăratul Samuel Adler nu a fost orfan și nu a ajuns în Anglia în acele vremuri, ci în America.
Opt decenii mai tărziu, un alt copil ajunge singur într-o lume străină, după o călătorie istovitoare. Este vorba despre Anita Díaz, o fetița din El Salvador, ajunsa la porțile Statelor Unite, împreună cu mama sa. Cele două fugeau de persecuțiile și haosul create de regimul politic și de acțiunile Mafiei din țara lor, dar momentul în care ajung în America este cel în care guvernul american impusese o politică foarte strictă față de migranți, cu scopul de a limita, dacă nu de a curma, fluxul de oameni doritori să ajungă în țara tuturor posibilităților. Anita este despărțită forțat de mama sa și este obligată să se confrunte singură cu violența, cu birocrația, dar și cu handicapul lipsei aproape totale a vederii, pierdute în împrejurările traumatice care precedaseră decizia mamei de a emigra.
Samuel și Anita au, în felul lor, șansa de a găsi, după multe peregrinări și suferințe, oameni buni care să le ofere adăpost și care să-i ajute și să-i protejeze, asumându-și măcar parțial rolul familiilor pierdute. Pentru Samuel este vorba despre o familie de buni englezi care îi oferă o casă caldă și susținerea lor, scoțându-l din sistemul orfelinatelor publice. Pentru Anita este vorba despre Selena, activistă la un ONG care se străduiește să-i ajute pe imigranții ilegali prinși în mașinăria juridică și birocratică a sistemului și de Leticia, o rudă îndepărtată, care va prelua până la urmă responsabilitatea protejării și îngrijirii Anitei. Ambele femei cunoscuseră în familie sau trecuseră prin experiențele de multe ori traumatice ale vieții imigranților. Leticia lucra ca menajeră în casa lui Sam Adler, ajuns la vârsta senectuții, rămas singur după dispariția tragică a soției sale. Această coincidență unește cele două planuri narative principale. Ea îi va aduce față în față pe Samuel și pe Anita, doua personaje cu destine pe care Isabel Allende le consideră ca pe un fel de vieți paralele.
Cât de asemănătoare sunt cele doua personaje și până unde poate fi împinsă similaritatea? Alăturarea Holocaustului și mai ales comparațiile cu alte mari tragedii istorice, crime de război sau delicte etnice în masă poate fi problematică. Aici însă nu este vorba despre o comparație generalizatoare, desigur nu de una cantitativă, ci despre dramele a doi copii ale căror destine au fost grav impactate de tragediile din jur. Iată cum sunt descrise ororile care s-au petrecut în El Salvador în anii ’80, anii dictaturii și ai represiunii:
‘La El Mozote nu existau gherile, doar oamenii din sat plus alții, veniți acolo de frica soldaților și convinşi că aici vor fi la adăpost. N-a fost aşa. Pe10 decembrie, soldații din batalionul Atlacatl au venit cu elicopterele și au ocupat mai multe sate din zonă în doar câteva minute; aveau misiunea de a teroriza populația rurală pentru a o împiedica să sprijine insurgenții. A doua zi i-au separat în grupuri de femei şi de bărbați, pe copii i-au închis în casa parohială (pe care o numeau,,mânăstire”). I-au torturat pe toți, inclusiv pe copii, căutând informații; au violat fetele, după care i-au ucis, prin împuşcare, cu cuțitul sau macetele, pe unii i-au ars de vii. Copiii au fost străpunși cu baionetele, împuşcaţi, apoi au dat foc,,mânăstirii”. Trupușoarele arse erau de nerecunoscut. Cu sângele unui puşti au scris pe pereţii şcolii „Un copil mort, un guerrillero mai puțin”. Au ucis și animalele, au incendiat casele şi culturile. Au lăsat cadavre aruncate, jar şi cenușă. Au ucis mai bine de opt sute de oameni – jumătate erau copii cu o medie de vârstă de şase ani. Au nimicit viața.
Au fost multe operațiuni similare în anii optzeci în impul războiului civil care a ținut doisprezece ani şi a lăsat în urmă șaptezeci și cinci de mii de morți, ma- joritatea asasinați de militari.’ (pag. 74)
Dacă dramele din jur au origini diferite și feluri specifice de a evolua, ele se aseamănă prin modul în care cei doi copii se confrunta cu dezrădăcinarea, cu singuratea, cu absenta și dorul pentru părinți. Samuel își va găsi refugiul în lumea muzicii, va descoperi libertatea și diversitatea jazz-ului completând rigoarea și echilibrul muzicii clasice. Vă întemeia mai târziu o familie și va trăi o căsnicie cu suișuri și coborâșuri alături de Nadine, descendenta unei familii bogate din New Orleans, activistă politică pentru cauze disperate, caracter diferit și chiar opus în multe privințe, cu care se întâlnește însă în omenie și în dorința de a face bine. Micuța Anita își va găsi refugiul într-o lume imaginară, tărâmul Azabahar, un loc în care poate călători în gând atunci când dorește, în care își poate chiar invita și prietenii și pe cei dragi care o merită:
‘Ţi-am mai povestit eu despre Azabahar, regatul vrăjit, unde noi două suntem prințese, mama e regină şi Buni Edu e zâna ocrotitoare. Nu este cerul, e mai bun decât cerul, pentru că nu trebuie să mori ca să ajungi acolo. Nu există sfinți, nici martiri, doar Fecioara Păcii, doar ea poruncește. Pe steaua asta sunt oameni vii şi musafiri de pe alte planete și tot felul de animale, pe unele le ştim de aici, altele nu trăiesc pe Pământ. Sigur, sunt și mulți îngeri păzitori şi îngerese, că de aici vin, asta e țara lor. Mai sunt și ceva copii morţi, nu mulți, şi nici nu-ţi dai seama, că parcă ar fi vii. Azabahar se află pe o stea de departe. La noapte, când e întuneric și dorm toţi, o să ieşim în curte să ne uităm la steaua cea mai strălucitoare: e Azabahar.’ (pag. 120)
Va fi invitat până la urma și Samuel Adler în Azabahar? Bătrânul rămas singur după dispariția lui Nadine împreună cu credincioasa și sufletista Lutecia vor oferi micii Anita cadrul protector alternativ, care nu poate înlocui pierderea mamei, dar poate apăra sufletul fetiței de corupția și violența din jur și-i poate reda demnitatea și mai ales siguranța de sine. Samuel, din perspectiva unei vieți întregi trăite, năpădit de amintirile pe care le îngropase poate intenționat, va înțelege cât de asemănătoare sunt destinele separate de aproape un secol, ale celor două personaje, doi copii aproape striviți de tragediile istoriei care se repetă:
‘Se trezea uneori cu același coşmar recurent. E întuneric, e noapte, crengile copacului se izbesc de geam,se aude ţipătul unei cucuvele, el e într-un pat tare și îngust, e frig, simte ceva cald sub el, își dă seama îngrozit că a făcut pipi pe el. De câte ori nu retrăise acest moment din copilărie? Ruşine, umilinţă, plânsul înăbuşit, mustrările, pedeapsa, batjocura celorlalți copii. O amintire cu atât mai vie cu cât simțea o compasiune infinită pentru Anita, care trecea prin aceeași situație. Înţelegea exact prin ce trece fata, ştia de ce îşi cheamă mama în somn, ştia de ce stă cu orele la poartă, ascultând zgomotele străzii şi sperând ca Marisol să apară.’ (pag. 250)
Sunt frumoase paginile care descriu lumea imaginară a Anitei și realitatea din jurul ei din punctul de vedere al acesteia. Cititorul matur știe că ceea ce i se relatează este o succesiune de evenimente dramatice, de situații create de oameni și de sistemele lor politice și birocratice. Perspectiva este însă cea a copilului care își crează o lume imaginară, o împărăție a binelui care reprezintă în fapt mecanismul ei de apărare și de confruntare cu cruzimea sau indiferența din jur. Acesta este și filonul fantastic, cel pe care-l căutăm în orice carte a Isabelei Allende. Un singur alt personaj secundar, cel al bunicii Eduvigis, aparține acestui spatiu magic al literaturii sud-americane. În rest, Isabel Allende pare să fi învățat din formulele narative ale romanelor din spațiul literaturii de limbă engleză, cu planuri narative separate temporal, care se întâlnesc într-un final puțin cam predictibil. Nu este literatură rea, dar o mare parte din această carte mi-a părut că putea fi scrisă de oricare dintre colegele și rivalele sale de generație americane. La bine și la rău.
A aduce în paginile aceleiași cărți și a pune alături exilul evreilor din Europa Holocaustului și drama contemporană a migrațiilor de pe continentul american este o idee care poate să declanșeze o discuție cu aspecte multiple. Isabel Allende a creat o narațiune care emoționează în multe momente, cu talentul său de narator și cu empatia pe care știe să o genereze pentru eroinele sale în sufletele cititorilor. Chiar dacă nu este vorba despre cea mai buna carte a sa, ‘Numele mi-l știe vântul’ este încă un roman al scriitoarei chiliane care nu-și va lăsa indiferenți cititorii.
