The Catcher In The Sand

Memorialistica exilului este un gen literar care se bucură de popularitate în rândul cititorilor din România. Perspectiva israeliană sau – mai clar exprimat – a scriitorilor și a altor personalități născute în România și emigrate în Israel prezintă un interes aparte. Mulți dintre israelienii originari din România – și intelectualii care se ocupă cu scrisul printre ei – au păstrat limba română ca mediu de exprimare. Ca rezultat, scrierile lor se află din punct de vedere cultural la intersecția dintre spațiile israelian și românesc, însă lingvistic aparțin literaturii române. Numeric, comunitatea scriitorilor de limba română din Israel este probabil a treia din lume după cele din România și Republica Moldova. Memorialistica și ficțiunea cu caracter memorialistic (precum la Virgil Duda de exemplu) ocupă un loc important. ‘Bucuria de a nu fi perfectă’, cartea semnată de Riri Sylvia Manor și apărută într-o primă ediție în România la Editura Humanitas în 2016, este probabil una dintre îmbinările remarcabile ale genului memorialistic cu talentul literar și cu o biografie excepțională. Cartea ei se așază fără complexe în raftul celor mai interesante și mai bine scrise jurnale și cărți de memorii din literatura română.

Fascinantă figură este Riri Sylvia Manor. Medic de excepție, profesor universitar și expert cu nume și renume în domeniul oftalmologiei, Riri este și o prozatoare și o poetă care trăiește și creează în două universuri – cel al limbii române și cel al limbii ebraice. A emigrat în Israel la vârsta de 25 de ani și a început să profeseze aici, așa cum am făcut-o atâția dintre noi, înainte de a avea mai mult decât cunoștinte de bază ale limbii ebraice, o limbă care nu seamănă cu nimic din ceea ce aude, citește sau vorbește un european. Și totuși, cu câteva decenii mai târziu, unul dintre marii poeți israelieni, Natan Zah (1930 – 2020) avea să scrie cu admirație că poemele ei în limba ebraică o plasează printre cele mai desăvârșite poete contemporane din Israel. La medicină a ajuns oarecum întâmplător, sub presiunea vremurilor. Originea socială și etnică nu i-ar fi permis să urmeze studii umaniste în România comunistă a anilor ’50, deceniul despre care scria (în cuvinte pe care și le-ar dori să le fi scris mulți alti scriitori) că era vremea ‘când copiii de un an erau învățați să vorbească, iar oamenii mari erau învățați să tacă’:

‘Pentru cineva ca mine, intrat întâmplător la o facultate ştiinţifică numai din cauza lui Gheorghiu-Dej și a proletcultismului din facultățile umaniste, a avut o mare importanţă şi faptul că, după ani de întrerupere, am reînceput să scriu şi să public cărţi de poezie în România şi în Israel. Când am devenit membră a Uniunii Scriitorilor din Israel – în Israel, unde am învățat ebraica din auzite – şi a Uniunii Scriitorilor din România, unde am reînceput să scriu poezie după patruzeci de ani de întrerupere, m-am simțit mult mai mândră decât atunci când am devenit membră a Academiei Americane de Oftalmologie, când am primit titlul de profesor în medicină sau Premiul Opera Omnia, sau când am fost inclusă în America în volumul Who Is Who in the World! Poate nu e frumos să te bucuri mai mult dacă scrii o poezie reușită decât de toate aceste onoruri medicale și științifice, dar aceasta sunt eu. Revenisem la acea parte veritabilă a eului meu primordial.’ (pag. 343)

Evenimentele care au declanșat fluxul memoriei și care au stat la originea cărții au fost cele petrecute în România în decembrie 1989. La fel ca pentru mulți dintre cei care părăsisem România în anii sau deceniile dinainte de 1989 ajungând în Israel și în alte părți ale lumii, și pentru Riri Sylvia Manor revolta populară de pe străzile Timișoarei și ale Bucureștiului a repus România pe primul plan, a trezit speranțe enorme că țara în care se născuse are o șansă unică de a-și readuce istoria într-o matcă de normalitate și a făcut-o să revină, cu câteva săptămâni mai tărziu, în țara în care se născuse pentru a ajuta. Au urmat câteva decenii în care timpul și eforturile ei s-au împărțit între România și Israel, perioadă marcată de contribuții semnificative la readucerea medicinei românești și a domeniului ei de expertiză la nivelul cel mai avansat. Psihologic și literar, procesul de întoarcere a fost și mai profund. Riri a reînceput, după decenii, să scrie în limba română. Procesul ei de creație a devenit bilingv. Întoarcerea fizică din anul 1990 a însemnat însă și reconectarea cu spațiul în care-și petrecuse copilăria, cu clădirea de pe Calea Victoriei 128A în care și-a petrecut o mare parte din copilărie și din tinerețe. (Disclaimer – am copilărit și mi-am trăit adolescența în același cartier):

‘… când după treizeci de ani m-am reîntors la Bucureşti, primul lucru pe care mi l-am dorit a fost să-mi revăd camera, să o confrunt cu cealaltă, camera mea din memorie. Doi martori oculari față în față, într-un proces public. În camera din memorie, lumea mi se înfățișa întotdeauna în culori schimbătoare, ca prin ferestruica unui submarin, cu lumini furişându-se de sus, cu umbre mişcătoare şi castele de nisip construite pe parchet ca pe malul mării. Când copilăria s-a sfârşit firişoarele de nisip se prăbuşiseră pe podea, risipindu-se spre colțurile odăii şi în cutele memoriei. Când, după atâţia ani, am intrat în clădire, nu m-am îndreptat spre lift, ci spre curte, am vrut să revăd mai întâi locul în care scotocisem prin gunoaie. Gunoaiele nesfârşite ale unui bloc de nouă etaje.’ (pag. 8-9)

‘Scotocirea din gunoaie’ ar merita o explicație, dar mai bine să o căutați și să o găsiți singuri, într-unul dintre pasajele cele mai dramatice ale unei cărți în care amintirile se transformă în literatură de calitate.

Volatilitatea memoriei este cea care declanșează necesitatea de a-și pune amintirile pe hârtie. Referința este cinematografică – unul dintre filmele celebre ale lui Fellini și anume ‘Roma’ – în care este descoperită o clădire care rămăsese îngropată vreo două milenii. Frescele de pe perete, intacte după atâta vreme, se volatilizează însă la contactul cu aerul prezentului, și cu ele se pierd mărturii despre viața celor care trăiseră cândva în acele locuri. Nevoia de a înregistra memoriile este imediată. De altfel titlul versiunii în limba ebraică a cărții face referință directă la Fellini. Ca structură narativă, ‘Bucuria de a nu fi perfectă’ alternează între Tel Aviv și București, respectiv între anii scrierii cărții și cei ai perioadei petrecute în România. Ajunsă la anii maturității, după două vieți trăite în două lumi diferite, scriitoarea revine pe firul timpului și aduce în paginile cărții întâmplările și oamenii care i-au marcat traseul și au format-o în omul care a devenit.

Și în primul rând, mama. Paula (Lala) Aberfeld, născută Zuckerman. ‘Bucuria de a nu fi perfectă’ poate fi citită și ca un roman al maturizării unei fete evreice din Bucurestiul anilor ’40 și ’50 ai secolului trecut, al relației pline de tensiune, de dragoste și de frică cu mama sa, a eliberării și a devenirii tinerei Riri. Paula se născuse la Craiova și într-un fel nu părăsise Craiova niciodată, desi venise la București după căsătorie. Pierzându-și în copilărie mama, devenise la rândul ei o mamă opresivă, tiranică, permanent temătoare pentru soarta fiicei sale unice. Își petrecea o mare parte a timpului depanând amintirile despre o Craiovă care capătă dimensiuni mitice, de spațiu idealizat din trecut. Partenerul de discuții era tatăl ei, pentru Riri bunicul Pică, prietenul și confidentul fetiței.

‘… mama nu mai era de douăzeci de ani în Craiova, iar Ion Vasilescu – viitoarea mea rudă prin alianţă – trăia de o viață întreagă la Bucureşti. Cine ştie ce ar fi avut şi tata de povestit în seara aceea – nimeni nu va afla vreodată. Mama continua pe terasă cu bunicul şi cu Craiova ei. Parcă nimic altceva nu o interesa. Doar dacă aveau bilete la teatru sau dacă se duceau la restaurant cu prietenii, mama întrerupea Craiova şi se pregătea să iasă în oraș cu tata.

Şi dacă doar pretindea? Dacă era una dintre acele mincinoase care se mint pe ele însele, şi încă de atâta vreme încât nu mai ştiu de mult cine sunt ele de fapt? Poate că-i era frică să se maturizeze, căci atunci nimănui nu i-ar mai fi fost milă de ea. Niciodată n-am putut înțelege de ce era mulțumită când oamenii o credeau nefericită, slabă și toți trebuiau să aibă grijă de ea. Poate ştiuse de mic copil că mama ei va muri și se temuse tot timpul că va rămâne orfană? Poate aflase că o alăptase Lina, doica țigancă, fiindcă laptele mamei ei i-ar fi putut aduce moartea? Poate ar fi vrut să-şi îmbrățișeze mama, dar s-ar fi putut molipsi de tuberculoză şi nu fusese lăsată nici măcar s-o atingă? Poate că Pică, care îşi pierduse băiatul la vârsta de cinci ani şi bătea drumul între Craiova, unde locuia, şi Cetate, unde lucra, ca să acopere toate cheltuielile pricinuite de boala soției lui, a văzut-o pe mama ca pe singura rază de fericire din viață și o răsfățase prea tare? Poate că de mic copil a ales să fie puternică prin “metoda” ei de a se arăta slabă …’ (pag. 31)

Într-un singur moment, unul crucial pentru istoria personala și cea a lumii din jur, femeia alintată devine leoaică și își va salva și proteja fiica, fugind cu ea de mână prin Bucureștiul sub bombardamente. Data era 23 august 1944. Este alta dintre scenele memorabile cu care rămân cititorii după lectura acestei cărți.

Bucuria de a nu fi perfectă din titlu este reușita de a deveni și de a fi ea însăși, de a se elibera de sub constrângerile unei educații dominate de frică. Unele temeri sunt firești – cele ale mamei care a cunoscut în familie boala și moartea. Altele sunt exagerări ale unei educații stricte sau ecouri ale unor cazuri tragice din familie. Fetița nu are voie să se joace cu copiii din vecini, multă vreme nu poate invita acasă nici măcar colege sau prietene, despre băieți nici nu poate fi vorba. La prima petrecere la care i se dă voie să participe, mama supraveghează dintr-o altă camera, după o perdea, dialogul ei cu un băiat.

Exista însă alte categorii de temeri care nu se datorează doar grijii exagerate a familiei. Copilăria, adolescența și maturizarea scriitoarei se petrec în perioada în care România era încătușată în lanțul de dictaturi care i-au marcat istoria vreme de jumătate de secol. Paginile care descriu experiențele copilei excluse din școli la vârstă de șase ani și ale familiei expropriate și marginalizate de legile rasiale din perioadele dictaturilor legionară și antonesciană pot fi un excelent material complementar Jurnalului lui Mihail Sebastian. Ce simte o fetiță care se izbește de prejudecățile și ostilitatea altor copii doar pentru vina de a se fi născut diferită?

‘Expediţia mea în lume începuse aici, printre copii creștini, primele mele poezii au fost visate şi scrise la violoncelul vrăjit al limbii române, dintotdeauna mă simţisem de-a locului. Să fi fost poate – începeam să înțeleg – o obrăznicie din partea mea? Pe cine întrebasem dacă mi-a dat cineva dreptul să fiu atât de mândră de limba română? Mama Adinei îi povestea fetiței ei despre evreii cei răi din anul zero, de acum 1949 de ani. Şi uite că atunci când eu aveam şase ani, ca sora Adinei, bunicul meu nu-mi povestise nimic despre românii care cu numai un an în urmă uciseseră în Bucureşti zeci de evrei, dar şi pe savantul Nicolae Iorga, creştin. Bunicul credea că unei fetițe de șase ani trebuie să-i povesteşti lucruri frumoase pe care să le împărtăşească cu alții ca pe o pâine. Bunicul meu iubea până în străfundul sufletului România şi-mi spunea că Iisus Hristos propăvăduise dragostea şi iertarea şi nu ar fi tolerat ura față de alți oameni. Poate că mama Adinei nu avusese un bunic ca al meu. Poate că Adina şi mama ei nu ştiau că Iisus era din Nazareth, din Galileea, țară locuită de evreii care trăiau sub ocupație romană. Că Iisus, că preacurata Maria, că cei doisprezece apostoli fuseseră cu toții evrei. Poate că Adina nu ştia că numai la romani exista ca pedeapsă crucificarea, evreii nepracticând o asemenea pedeapsă. Dacă fuseseră şi evrei care ceruseră pedepsirea lui Iisus, au fost atâţia alții care Îl veneraseră şi ajutaseră, precum evreul Simon, acela care I-a luat crucea şi a purtat-o până pe Golgota, sau evreul Iosif din Arimathea, cel care i-a cerut lui Pilat trupul Mântuitorului şi L-a înfăşurat într-un giulgiu de in şi L-a depus în mormântul destinat Lui. Nu, nu ar fi trebuit să mă nimeresc tocmai atunci la Adina și să alunec peste acele cuvinte mocirloase. Oricum mama ei, pesemne, nu era purtătoarea de cuvânt a creştinității.

România rămânea pentru mine locul unde am iubit până şi pietricele cu care jucam şotron. Mă simţeam o localnică. Era poate o obrăznicie.’ (pag. 130-131)

Că pentru mulți dintre evreii născuți în România, aceasta ostilitate, greu de înțeles la vârstele copilăriei și adolescenței, precum și izbucnirile de antisemitism care făceau ca țara în care se născuseră să nu mai fie ‘acasă’ au fost parte dintre motivele care i-au determinat să-și schimbe destinul și să plece în Israel. Cealaltă categorie de motive au fost legate de noaptea dictaturii care coborâse asupra României, viața lipsită de bucurii și de speranțe, absența libertății de exprimare și de realizare personală. Iată cum percepe fetița de 12 ani începutul schimbării:

‘1947 a fost şi anul când noi, copiii de doisprezece ani, ne-am început ucenicia în arta de a dansa pe sârma fricii. Dacă în primăvara acelui an scrisesem o poezie de dragoste „regelui nostru”. pe care am recitat-o cu mare înflăcărare şi mult succes la serbarea de sfârşit de an, iată că în decursul aceluiaşi an, într-o dimineață, înainte să plec la școală, tata și mama m-au chemat în dormitor să-mi spună ceva. Era cu totul neobişnuit să mă cheme tocmai acolo şi tocmai când mă grăbeam să plec la școală. Dormitorul era cea mai izolată cameră din apartament, departe de vestiar şi de intrare. Ne-am aşezat toți pe pat, care era deja strâns şi acoperit cu sfânta cuvertură de catifea stacojie, pe care nimeni nu avea voie să se aşeze. Cine ştie cât o fi costat în urmă cu o mie de ani, când se căsă- toriseră ei doi, îmi spuneam în sinea mea, de nu ne lasă mama De data aceasta să ne aşezăm pe ea. „Că se strică!“ spunea. ne-am aşezat cu toții pe catifeaua devenită ospitalieră şi mi-au spus să nu mai vorbesc despre rege la școală, că e periculos să vorbeşti despre el în aceste vremuri, că a fost silit să re- nunţe la tron.’ (pag. 120)

Totul se schimbă în jurul ei începând cu acel moment. Riri Sylvia Manor avea să petreacă întreg deceniul anilor ’50, acela pe care Marin Preda îl va numi mai tărziu ‘obsedantul deceniu’, în Bucureștiul din ce în ce mai sumbru, mai plictisitor, mai dominat de minciună și de frică. Până și cărțile care-i fuseseră până atunci refugiu și pavăză intelectuală devin un spațiu poluat de propagandă. Paginile memorialistice sunt din nou de excepțională calitate, fie prin scene antologice cum este cea a excluderii din UTM a unei colege de facultate despre care se aflase că făcuse cerere de emigrare sau prin informații documentare inedite despre Festivalul Tineretului din 1953 sau despre biografia lui Alexandru Ivasiuc dintr-o perspectivă diferită de cea a colegilor lui scriitori sau a lui însuși așa cum este reflectată în romanele sale precum ‘Păsările’. 

Plecarea din România comunistă a însemnat în primul rând dobândirea libertății. Riri a emigrat cu 24 de ani înaintea mea, dar sentimentele și experiențele trăite de ea și de soțul ei, Titel, în primii ani după ce au ajuns în Israel sunt foarte asemănătoare cu ale mele și cu cele ale multor mii de evrei născuți și trăiți în România. Reînceperea vieții de la zero, confruntarea cu o limbă nouă, cu mentalități și cu un stil de viață foarte diferit, eforturile pentru realizarea profesională și ascensiunea socială, toate acestea îmi sunt și mie cunoscute, dar mai ales îmi este cunoscută senzația de eliberare, bucuria de a respira fără constrângeri, libertatea de a spune tot ceea ce ne trece prin cap, de a citi tot ceea ce se poate citi, sentimentul că totul este posibil.  Partea aceasta a cărții este mai restrânsă ca număr de pagini. Atenția este din nou îndreptată în primul rând spre familie. Cunoaștem destinul părinților și al bunicului, veniți și ei pentru a reîntregi familia. Se închid unele bucle din trecut, apar câteva personaje noi (descrise cu tandrețe și discreție) atât în viața personală cât și legate de istoria familiei. Cunoașterea de oameni noi este esențială și ea facilitează până la urma intrarea definitiva a lui Riri Sylvia Manor în cultura și literatura israeliană de limbă ebraică. Cunoști o țară în primul rând cunoscându-i oamenii. Este lăsată la o parte cea mai mare parte a vieții profesioale, marcate de succese și realizări considerabile. Doar câteva fotografii, adăugate la sfârșitul cărții, ne reamintesc că autoarea este o somitate într-un domeniu științific și medical care cere precizie, profesionalism și dedicație. Poate că implicit ea a dorit să ne spună că aspectele literare și culturale rămân centrul preocupărilor sale. Câteva decenii după ce ajunsese aici, ea devine scriitoare și poetă apreciată de limbă ebraică. Și atunci se declanșează evenimentele care o vor aduce înapoi în spațiul copilăriei și în timpul amintirilor.

Cărți ca ‘Bucuria de a nu fi perfectă’ construiesc punți între limbi și spații culturale, între perspective istorice și experiențe personale. Volumul pe care Riri Sylvia Manor l-a oferit cititorilor săi descrie două povești complexe de dragoste. Ca în orice poveste de dragoste tumultoasa și adevărată, este vorba despre întâlniri și despre despărțiri, despre cuvinte de dragoste și de ceartă, despre lumini și despre umbre. Una dintre poveștile de dragoste este cea dintre ea și mama ei, relație formatoare, dar și cu potențial de distrugere. Cealaltă este cea dintre scriitoare și țara în care s-a născut, cultura în care s-a format și limba în care a început și a continuat până astăzi să scrie, chiar dacă aceasta nu a rămas un vehicol exclusiv de exprimare. Cartea aceasta de memorii completează și complementează alte câteva cărți fundamentale ale literaturii și memorialisticii în limba română (Sebastian, Steinhardt și Norman Manea sunt primele nume care îmi vin în minte dar lista este mai lungă) care descriu experiențele complexe și diverse, culturale și identitare ale intelectualilor evrei născuți în România. Fiecare dintre ele – și aceasta carte se adaugă nobilei selecții – reprezintă în sine o poveste de iubire.