Elif Shafak m-a cucerit definitiv când am citit ‘Ucenicul arhitectului’. Am devenit atunci un fan declarat al acestei scriitoare născute la Stasbourg din părinți de origine turcă, care scrie și publică fluent în limbile turcă și engleză și care face parte din acea categorie selectă de literați și intelectuali a căror identitate nu este legata de un loc geografic anume. Și totuși, Turcia nu lipsește aproape niciodată din ceea ce scrie. Fie că se ocupă de istoria mai apropiata sau mai îndepărtată, de prezentul agitat și controversat, de traumele naționale, de tezaurul spiritual, sunt mereu prezente în cărțile sale Istanbulul, Turcia geografică sau sfera ei de influență în Orientul Mijlociu. Penultimul ei roman, ‘Insula copacilor dispăruți’, apărut în 2021 și tradus de Ada Țanasă pentru colecția Biblioteca Polirom a editurii cu acesi nume, are ca temă și cadru Ciprul, insula fermecată și divizată, cu o istorie zbuciumată și tragică. Pe insulă și în Londra, unde o parte dintre eroii cărții se exilează și își continuă viețile, se petrece o frumoasă și unică poveste de dragoste. Calitatea scrierii și intensitatea emoției, alături de profunzimea dureroasă a analizei istorice aduc ‘Insula copacilor dispăruți’ aproape de nivelul cărții care mi-a deschis porțile spre universul scriitoarei. Pentru mine, acest roman este cea mai bună carte a ei de la ‘Ucenicul arhitectului’ încoace.
Scriitura vrăjește de la prima pagină. Capitolul introductiv se numește ‘Insula’. Este în același timp o declarație de dragoste pentru Cipru și o definire a celor doua stări care vor alterna și vor defini ca poli emoționali întâmplările descrise în carte: nostalgia plină de vibrație și oroarea față de ceea ce omul poate distruge. Găsim în acest capitol și un prim indiciu despre una dintre cele două frumoase povești de iubire pe care acest roman le propune cititorilor. Bucla deschisă aici se va închide în mod dureros spre final.
‘Iată cum mi-o amintesc eu: plaje aurii, ape turcoaz și ceruri limpezi. An de an, broaștele țestoase veneau pe țărm să-și depună ouăle în nisipul prăfos. Vântul de seară aducea miresme de gardenii, lavandă, caprifoi. Vițe ramificate de glicină se cățărau pe pereţii văruiţi în alb, năzuind să ajungă la nori, pline de speranţă aşa cum sunt numai visătorii. Când noaptea îți săruta pielea, ca întotdeauna, simțeai în răsuflarea ei miros de iasomie. Luna, aici mai aproape de pământ, atârna blândă şi strălucitoare deasupra acoperişurilor, aruncând o lumină vie peste aleile înguste şi peste străzile pietruite. Şi totuşi, umbrele găseau o cale să se furişeze prin lumină. Şoapte neîncrezătoare şi conspirative susurau în întuneric. Fiindcă insula era împărțită în două – nordul şi sudul. O altă limbă, o altă scriere, o altă memorie predominau în fiecare, iar când se rugau, locuitorii insulei rareori înălțau rugăciuni către acelaşi dumnezeu.
Capitala era împărţită de un zid care trecea drept prin mijlocul ei, ca o despicătură prin inimă. De-a lungul liniei de demarcație- frontiera -, erau case dărăpănate ciuruite de gloanțe, curți pustii ciuntite de explozii de grenade, magazine cu ușile şi ferestrele bătute în scânduri, porți ornamentate atârnând nefiresc în balamale rupte, maşini de lux din altă epocă ruginind sub straturi de praf… Şoselele erau blocate cu rulouri de sârmă ghimpată, grămezi de saci cu nisip, butoaie pline cu ciment, şanţuri antitanc turnuri de pază. Străzile se terminau brusc, ca gândurile neduse la capăt sau sentimentele şovăitoare.’ (pag. 9-10)
Cartea este împărțită în șase părți, ale căror titluri trimit toate la regnul vegetal. Fiecare dintre aceste părți este divizată în capitole scurte, de cel mult câteva pagini, perspectivele alternând. Această structură narativă face lectura atractivă și aparent lejeră. Subliniez ‘aparent’, căci de multe ori conținutul este dens sau tragic. Ceea ce este mai puțin obișnuit este identitatea unora dintre povestitori. O parte dintre ei sunt eroii cărții: Kostas Kazantzakis – biolog de profesie – și Defne, iubita și mai târziu soția lui, arheolog și cercetător al urmelor conflictelor violente ale planetei – stabiliți la începutul mileniului la Londra, unde se naște fiica lor Ada. El este grec, ea este turcoaică. Numele fetei lor născute la Londra înseamnă ‘insulă’ în limba turca. Pe lângă Kostas și Defne îi cunoaștem pe Mayan – sora Defnei – si pe Yiorgos și Yusuf, proprietari la începutul anilor ’70 ai cârciumii ‘Smochinița veselă’. Da, smochinița și nu smochinul, căci arborii de acest fel au diferențieri de gen. Despre aceasta și despre alte multe altele din lumile reală și vrăjită ale arborilor vom afla în acele capitole în care povestitoarea este smochinița, arborele bicentenar care trona în mijlocul cârciumii căreia îi dădea numele și din mlădița căreia se născuse o alta tânără smochiniță, care va trăi în exil la Londra, împreună cu oamenii care o aduseseră acolo. Un alt frumos capitol al cărții poate fi citit ca un poem în proză despre lumea vegetală:
‘Oamenii din vechime credeau că există un stâlp care trece prin univers, legând lumea subterană de pământ şi de cer, şi că în centrul acestui stâlp străjuiește, semet şi magnific, marele arbore cosmic. Crengile lui susțin soarele, luna, stelele şi constelațiile, iar rădăcinile lui ajung tocmai până în abis. Dar când era vorba să spună exact ce fel de plantă ar putea fi, între oameni se iscau certuri înverşunate. Unii spuneau că n-ar putea fi decât un plop balsamifer. Alții susţineau că trebuie să fie un tamarin. Însă alții insistau că era un cedru sau un hicori sau un baobab sau un santal. Astfel, omenirea se împărțea în popoare duşmane, triburi războinice.
Era un lucru tare lipsit de înţelepciune, fiindcă toți copacii sunt extrem de importanți şi merită atenţie şi laudă. S-ar putea chiar spune că există câte-un copac pentru orice dispoziție și orice moment. Când ai ceva prețios de dăruit universului, un cântec sau un poem, ar trebui să i-l împărtăşeşti mai întâi unui stejar auriu. Dacă te simți descurajat şi lipsit de apărare, caută un chiparos mediteraneean sau un castan porcesc înflorit. Amândoi sunt surprinzător de rezistenţi şi o să-ți povestească despre toate incendiile cărora le-au supraviețuit. Și dacă vrei să ieşi mai puternic şi mai bun din încercările tale, găseşte un plop tremurător de la care să înveți – un copac atât de tenace, încât poate ține piept până şi flăcărilor ce încearcă să-l distrugă.
Dacă suferi şi nu ai pe nimeni care să te-asculte, s-ar putea să-ți facă bine să-ți petreci timpul împreună cu un artar de zahăr. Dacă, pe de altă parte, ai o părere foarte bună despre tine, fă o vizită unui cireş şi observă-i florile, care, deşi fără îndoială minunate, nu sunt mai puțin efemere decât trufia. Până pleci s-ar putea să te simți mai umil, mai cu picioarele pe pământ.
Ca să rememorezi trecutul, caută un ilex sub care să te-aşezi; ca să visezi la viitor, alege în schimb o magnolie. … Şi-apoi, dacă cauți cumva iubire sau ai pierdut-o, vino la smochin, întotdeauna la smochin.’ (pag. 333-334)
Sub condeiul lui Elif Shafak, relația simbiotică dintre lumea oamenilor și regnul vegetal se transformă într-o simfonie de antropomorfism magic, o elogiere idealizată a mediilor vegetal (și animal uneori) în raporturile lor cu specia oamenilor, distrugătoare a planetei și auto-distrugătoare înainte de orice. Numele lui Defne, fata provenită dintr-o familie turcească care îndrăznește să-și trăiască povestea de dragoste adolescentină cu grecul Kostas în anul fierbinte 1974, este inspirat din legenda antica a fetei care din disperare a preferat să se transforme într-un arbore de laur decât să cada prada predatorului care era zeul Apollo. Era anul în care conflictul inter-etnic între vechii vecini de pe insulă ajunsese la punctul de explozie, cu lovitura de stat din Grecia, atentatele teroriste și ocuparea nordului Ciprului de către Turcia, care au dus la împărțirea de-facto care durează până astăzi. Semnificația numelui eroinei se va clarifica spre final, dar un indiciu timpuriu îl găsim în acest pasaj care este un bun exemplu al prozei antropomorfice care se desfășoară cititorilor în capitolele cu titlul ‘Smochinița’:
‘Ştiu ce gândiți. Cum puteam eu, un Ficus carica obişnuit, să fiu îndrăgostită de un Homo sapiens? Înțeleg, nu sunt o frumu- sețe. Întotdeauna am avut o înfățișare destul de banală. Nu-s vreun sakura, cireşul japonez care îți ia ochii cu florile lui rozalii încântătoare ce se întind în patru părți, tot numai fast şi eleganță şi fală. Nu-s vreun artar de zahăr colorat în nuanțe uluitoare de rubiniu, şofran şi auriu, binecuvântat cu frunze perfect modelate, un seducător. Şi cu siguranță nu-s vreo glicină, femeia aceea fatală violacee, splendid sculptată. Nu-s nici vreo gardenie veşnic verde, cu parfumul ei amețitor şi frunzişul verde lucios sau vreo bougainvillea, cu splendoarea ei purpurie cățărându-se şi revărsându-se pe ziduri de chirpici sub soarele arzător. Nici vreun copac-porumbel, care te lasă s-aştepţi mult şi bine şi apoi îți oferă cele mai încântătoare şi mai romantice bractee, care flutură în vânt ca nişte batiste parfumate.’ (pag. 39)
O altă temă principală a romanului este cea a memoriei și a felului în care generațiile diferite se raportează la trecut, îl discută și dezbat între ele pentru a-l înțelege sau – în unele cazuri – refuză dezbaterea. Eroii nu comunică ușor între ei, mai ales când aparțin unor generații diferite, iar comunicările nu sunt totdeauna verbale. Conflictul din Cipru este privit în perspectivă ca unul fraticid, fiind vorba despre două comunități care au conviețuit, au muncit împreună și între tinerii cărora uneori s-au iscat relații de iubire vreme de multe secole. Naționalismele secolului 19 au adus cu ele, în afară de o înflorire identitară cu părțile ei bune și cele rele, și o încrâncenare suplimentară, utilizata de politicieni și de unii conducători religioși până la nivel de conflicte violente. Anii ’70 au fost traumatici, lupta pentru independență a Ciprului elen a luat de multe ori forme violente, iar comunitatea turca s-a simțit amenințată și a răspuns prin violență. Mi s-a părut că traumele de atunci sunt resimțite de generațiile care le-au trăit în mod similar cu cele implicate în conflictele inter-etnice din fosta Iugoslavie sau în conflictul care pare perpetuu dintre evrei și arabi în Eretz Israel / Palestina.
‘Încercând să-i încurajeze pe cei intervievați să-şi deschidă inima, Defne avea grijă să nu ceară mai mult decât erau ei pregătiți să ofere. Totuşi, observă cu îngrijorare faliile adânci dintre membri ai familiei de vârste diferite. Foarte des, prima generație de supraviețuitori, cei care suferiseră cel mai mult, îşi ţinea durerea aproape de suprafață, amintirile erau ca nişte aşchii intrate în piele, unele încă la vedere, altele cu totul ascunse privirii. Pe când a doua generație alegea să înăbuşe trecutul, ce ştiau şi ce nu ştiau despre el deopotrivă. Din contra, a treia generație era dornică să sape şi să dezgroape tăcerile. Ce ciudat era că în familiile rănite de războaie, dislocări forţate şi acte de violență, cei mai tineri păreau să aibă memoria cea mai bătrână.’ (pag. 319)
Adei, fata născută la Londra la începutul mileniului, i se vor ascunde multe despre trecutul părinților și al locului de unde vine. Este un fenoment pe care cei proveniți din familii ale supraviețuitorilor Holocaustului îl cunoaștem bine. Cei care au trecut prin ghettouri și lagăre au ascuns multă vreme urmașilor detalii și uneori chiar și esența suferințelor pe care le-au trăit în acele locuri blestemate. ‘Fata este englezoaică, să nu o încărcăm cu traumele trecutului nostru’ își spun la un moment dat Kostas și Defne. Dar Ada, când va creste, va simț mocnind în ea o suferință pe care nu și-o poate explica și pe care nu o poate exorciza decât prin dezvăluirea adevărului. Și acesta nu este ușor. Kostas și Defne, o pereche precum Romeo și Julieta ai vremurilor noastre, trăiseră despărțiți timp de un sfert de secol și doar puterea iubirii unice i-a adus înapoi. În schimb Yiorgios și Yusuf, proprietarii ‘Smochiniței vesele’, locul de întâlnire și petrecere al tuturor națiilor (greci, turci, britanici) și adăpost al îndrăgostiților – ei înșiși un cuplu dublu interzis de prejudecățile celor din jur – vor sfârși tragic.
‘- Dispăreau atâţia oameni în Cipru pe vremea aia. Cei dragi îi aşteptau, sperând că erau în viață, ținuți prizonieri undeva. Ce ani cumpliți, zise ridicând bărbia şi strângând atât de tare din buze, încât căpătară o paloare bolnăvicioasă. Oamenii din amândouă părțile insulei sufereau – şi oamenii din amândouă părţile nu suportau să audă pe cineva spunând lucrul ăsta cu voce tare.
– De ce?
– Pentru că trecutul e o oglindă întunecată, deformată. Dacă te uiți în ea, îți vezi doar propria durere. Nu e loc înăuntrul ei si de durerea altcuiva.’ (pag. 119)
Da, aceasta este esența otrăvită a tuturor conflictelor inter-etnice sau religioase. Demonizarea celorlalți și imposibilitatea de a le înțelege suferințele.
O rază de speranță se întrevede într-un episod emoționant care descrie momentul când Kostas se întoarce, în anul 2000, pentru prima dată, în Cipru, în partea de nord, acolo unde trăise până la împărțirea insulei familia sa. Scena are loc în taxiul care îl duce de la aeroport spre hotel:
‘Sunteți pentru prima oară aici? întrebă șoferul în engleză, aruncându-i o privire în oglinda retrovizoare.
Kostas ezită, dar numai o clipă.
– Da și nu.
– Da? Nu?
– De mult… Un val de căldură îi cuprinse pieptul. Niciunul dintre vecinii lui greci nu mai locuia acolo, casele pe care le ştia aparțineau acum unor străini. M-am născut şi am crescut în partea asta de insulă, zise.
– Sunteți grec?
– Da, sunt.
Şoferul înălță capul. Pentru o clipă, lui Kostas i se păru că zăreşte o sclipire tăioasă în ochii lui. Ca să risipească orice încordare, se aplecă înainte şi încercă să schimbe subiectul.
– Deci, a început sezonul turistic?
Pe chipul şoferului se ivi un zâmbet, încet şi prudent, ca un pumn care se deschide.
– Da, dar tu nu eşti turist, frate, eşti de-aici.
Şi cuvântul acela simplu, frate, atât de neașteptat și totuși liniştitor, stărui în aerul dintre ei. Kostas nu mai spuse nimic; nici şoferul. De parcă amândoi ar fi auzit tot ce trebuiau să ştie.’ (pag. 204-205)
‘Insula copacilor dispăruți’ este o carte pasionantă și emoționantă, o carte care se citește ușor pentru că este scrisa cu măiestrie, dar care nu dă în niciun moment impresia că ar fi superficiala. Personajele sale trezesc din primele pagini în care le întâlnim empatia, dar păstrează pentru ele multe secrete, care se lasă greu dezvăluite de cititori, de celelalte personaje, de ele înșile. Cu această carte, Elif Shafak adaugă încă o latură semnificativă unui edificiu magic și complicat care este reprezentarea in scrierile ei a Orientului Apropiat și Mijlociu, cu trecutul și prezentul, legendele și actualitatea sa. Nu le este ușor personajelor din cărțile sale și revelațiile pe care le trăiesc eroii și cititorii împreună cu ei sunt de multe ori tragice. Cu toate acestea, scrisul ei este plin de speranță. Speranța pentru ziua în care îndrăgostiții își vor putea trăi iubirile la lumina soarelui. Speranța pentru ziua când frații de vor putea din nou îmbrățișa și vorbi unul cu celălalt în orice limbă, se vor putea închina la Dumnezeul lor oriunde s-ar afla ei. Speranța că dispariția copacilor roditori pe insula Cipru și în alte locuri bântuite de violență și războaie va fi fost doar un episod temporar.
