I confess that after watching Yorgos Lanthimos‘ previous film – ‘The Favourite’ – I was a bit worried. It was a period film and seemed like evidence of an unwanted (by me) cinematic maturity. I loved in that movie attention to detail and character building that was original and well integrated into the historical context. But the bizarre boldness and morbid and disturbing aesthetic of his previous films – ‘Dogtooth’, ‘The Lobster’ and ‘The Killing of a Sacred Deer’ – were completely missing. However, ‘Poor Things‘ dispelled all these fears. The bizarre and unsettling Yorgos Lanthimos is back. And this movie is – in my opinion – the best movie of 2023. In my ideal cinematic world, ‘Poor Things‘ should be Best Movie of the year and Emma Stone Best Actress in a Leading Role. Of course, the Academy Awards aren’t awarded in my ideal world.
Based on Alasdair Gray‘s novel, ‘Poor Things‘ is a Victorian Gothic story in the tradition of mad scientist narratives created by Mary Shelley’s ‘Frankenstein’. But the roles are reversed. It is the scientist and surgeon Godwin Baxter who appears to be carved and cut like Frankenstein. In one of his experiments, he creates a strangely beautiful woman with a childlike mind whom he names Bella. The child with a woman’s body will learn to walk, to talk, to behave, to confront the limits of social conventions. He will discover his body with its pleasures and pains and learn to face good and evil. She calls her creator God but at some point she revolts against the limitations that he imposes on her and decides to go out into the world, together with a man who will at first try to take advantage of her naivety. Later, as Bella grows up and develops her social talents in an original way, the two will become engaged in a game of passion and hatred with destructive potential.
‘Poor Things‘ is a kind of road movie in an imaginary world, starting from England and Europe from the Victorian period. With this film, Yorgos Lanthimos joins those creators who invent a new, cinematic world for their stories and characters, a category that also includes Tim Burton or Wes Anderson. The limits of imagination are pushed even further at Lanthimos, with fantastic animals and hybrid monsters, with nature and urban landscapes seen through the lens of a child’s or teenager’s fairy tale visions. ‘Poor Things‘ was shot almost entirely in the studios, which also gives it a visual aspect reminiscent of the great American classics, but the director also combines various filming techniques, black and white with color, panoramic ‘fisheye’ shooting with the main character in the center. But nothing beats the expressiveness of Emma Stone‘s performance. It is formidable both in the physical evolution of the growing and maturing child in a woman’s body, and in the close-ups that reflect the character’s experiences as she learns to confront the world around her, society, good and especially evil in the people around her. Mark Ruffalo also creates a role of a complex and toxic “bad” guy, which the viewers will remember for a long time. Hard to forget and not only because of the physical deformities is also Willem Dafoe in the role of the scientist Dr. God(win) Baxter. Each of his roles in recent years has been an event. The film features, among many other good actors, two actresses whom I have known and watched with pleasure for many decades – Hanna Schygulla and Kathryn Hunter – in the small but important roles of two women who teach Bella one or two important lessons about life. ‘Poor Things‘ is a strange and shocking fairy tale, a film with a crisp feminist and social message, a journey into a fantastic world. Welcome back, Yorgos Lanthimos!
Jonathan Glazer‘s Holocaust film The Zone of Interest (2023) is one of the most anticipated and talked about films of the season. The film is interesting and this is not a surprise. Glazer is a director and screenwriter who proposes unique personal visions in each of his films. This time the challenge is huge, because the genre of films about the Holocaust is extremely populated and diverse, and the emotion and implications that accompany discussions of the most terrible genocide in history have reverberations in the way books (documentary or fiction), films or other artistic productions related to this theme are valued. As we move away from the events, in the years when the last survivors and the last direct testimonies disappear into history, it is art that takes over part of the support of the memory. Glazer started from Martin Amis‘ penultimate novel, ‘The Zone of Interest’, but kept only the title and general approach from it. Unlike the English novelist, he gave the characters of his film their true identity: Rudolf Höss – the commandant of the Auschwitz camp and the creator of the factory of death – together with his wife Hedwig and their five children. We could say that the film is (also) about the human dimension of these characters, but the problem is that the adjective ‘human’ does not fit well here.
‘The Zone of Interest‘ intents to be an argumentative exemplification of the term ‘banality of evil’ invented by Hanna Arendt in the book written after she had witnessed the trial of Adolf Eichman in Jerusalem. The main characters are one of the epitome of absolute evil. This is not about ordinary Germans who knew more or less, usually choosing how much they wanted to know, about the Holocaust happening right next to them. It is not even about simple executants. Rudolf Höss was one of the active participants in the extermination, a demon who commanded the death squads at Auschwitz and designed part of the extermination machine. Hedwig was also aware of everything that was going on behind the barbed wire fence, and in addition she was a direct profiteer, looting from the confiscated items of the prisoners who arrived at their final station. The two built a kind of apparent garden of heaven in the middle of hell, using the slave labor of the deportees and putting into practice an ideology that created a ‘living space’ for the ‘superior race’ by exploiting and exterminating the Jews and other peoples and categories considered ‘inferior’. It is the details that are the most shocking. Fear in the eyes of the women who serve in the house. The sinister games of Nazi children. The executioner’s obsession with hygiene. Bureaucratic approach and engineering planning of criminal activities. The Hösses and those around them never ask themselves any ethical questions. In fact, they do not seem to see the slave deportees as human beings. By this they take themselves out of humanity.
In times like ours, where Holocaust denial persists, such films are necessary. By removing one layer of fiction and choosing to restore the characters to their real identity, using or reconstructing archival documents about Auschwitz and its executioners, Jonathan Glazer chose not to make a film version of Martin Amis‘ book but the docudrama that could be the basis of the book. The main idea of the novel is repeated and elaborated, but after the first ten minutes we learn nothing new. The discourse about the banality of evil is dangerously close to trivialization. Christian Friedel and Sandra Hüller interpret their roles with glacial cynicism. This is where I lacked nuancing. Although they are present on screen most of the time, we do not learn anything about the roots of the absolute evil that the two characters symbolize. A single allusion is made at one point to the wife’s modest social origins, in the discussion with her mother – the only character who seems to dissociate herself from what is happening around her. How did these ordinary Germans become faithful executors of criminal plans? National-Socialism did not emerge from the void. Jonathan Glazer tries to introduce special cinematic elements, but not all of them work. Dark screens for many tens of seconds are useless. The dream sequences and the one with the piano song were not clear to me when watching, the viewer needs to read about the documentation of the film to understand and place them where they need to be. The soundtrack, on the other hand, is terrific. I haven’t heard such a film in a long time and the expression ‘to hear the film’ is the correct one. The haunting music is written by Mica Levi. There are many original elements, more or less successful, and not all of them connect. The essence is missing.
Martin Amis died on the day of the film’s world premiere, which took place at the Cannes Film Festival. I would have really liked to know his opinion about the movie.
Aniversarea vârstei de 20 de ani este de obicei ocazia unui chef pe cinste. Cu atât mai mult cu cât sărbătoritul este (putred de) bogat și are un viitor plin de promisiuni înaintea sa. Și totuși, în acest caz, el a decis să nu sărbătorească în stil mare, cum au făcut-o unii dintre rivalii sai. Dacă o fi fost vreo petrecere, ea a avut loc în mod discret, la el acasă. Sărbătoritul se numește Facebook și ziua sa de naștere a fost marcată pe 4 februarie. Dacă nu a fost petrecere, în schimb au fost destule articole în ziare și reviste (inclusiv ‘The Economist’ – săptămânalul meu preferat), precum și discuții pe Internet care au trecut în revistă trecutul, au evaluat rolul rețelelor sociale în prezentul nostru agitat și au încercat să prezică viitorul lui Facebook și al competitorilor. Să o facem și noi cu această ocazie.
TheFacebook.com a fost lansat la 4 februarie 2004 de un student (care nu avea să-și termine studiile) de la Universitatea Harvard din Cambridge-ul american, în fapt un cartier al Bostonului. Un an mai târziu, articolul hotărât avea să fie eliminat din nume. Nu era prima aplicație care se definea ca o ‘rețea socială’. O precedaseră MySpace (specializată în muzică), Friendster, Hi5 și chiar și LinkedIn, care rămâne până astăzi un competitor al lui Facebook în nișa rețelelor sociale profesionale. Toate au înscris ca an de naștere 2003. Studentul al cărui nume era Mark Zuckerberg încercase și el în 2003 să înceapă la universitate un web site care se numea Facemash. Era mai mult un fel de glumă studențească: site-ul afișa perechi alese aleatoriu de fotografii ale studenților, culese de pe intranetul universității și permitea utilizatorilor să voteze cine era mai interesant. A făcut furori și… a fost oprit imediat. Mark a fost chemat să dea socoteală pentru… încălcarea sferei private a colegilor din universitate. A rescris complet codul și a lansat ceea ce deja arăta ca o aplicație serioasă de rețea socială. Principalul avantaj: securitatea utilizatorilor și faptul că aceștia își puteau defini individual dreptul de acces al altora la informațiile personale. Puteau fi membri la început doar studenții de la Harvard, dar aplicația a fost extinsă la alte colegii din zona Boston, Ivy League și, treptat, la majoritatea universităților din Statele Unite și Canada, apoi la corporații și, până în septembrie 2006, la toți cei cu o adresă de e-mail validă, în vârstă de 13 ani sau mai mult. Facebook avea atunci 9 milioane de utilizatori. Astăzi, numărul utilizatorilor înregistrați este de peste 3 miliarde, aproximativ 60% din numărul utilizatorilor Internetului. Dintre aceștia 1,8 miliarde sunt utilizatori activi, care accesează, citesc, postează, apasă butoanele ‘like’ sau preiau și transmit informații pe Facebook cel puțin odată pe lună. Unele dintre problemele cu care se confruntă Mark Zuckerberg au rămas aceleași. În săptămâna aniversară, miercuri 31 ianuarie 2024, el s-a aflat din nou în fața Senatului american răspunzând unor întrebări dificile legate de probleme de securitate ale utilizatorilor și expunerea acestora la trafic informațional nociv. Unii dintre senatori i-au spus că „are mâinile pătate de sânge” și l-au obligat să se întoarcă și să se adreseze cu scuze rudelor tinerilor ale căror tragice morți, după cum cred acele rude, au fost rezultatul utilizării produselor companiei sale. O zi mai târziu, în schimb, joi 1 februarie, Meta, firma care încorporează Facebook, a anunțat câștiguri corporative uriașe și acțiunile sale au crescut în ziua următoare, adăugând 197 de miliarde de dolari la evaluarea sa globală – o creștere de valoare într-o zi mai mare decât a avut vreodată vreo companie în istoria burselor.
Facebook înseamnă însă mult mai mult decât un gigant al erei internetice și o afacere care este de 15 ani încoace dintre cele mai profitabile din istorie. Facebook și celelalte rețele sociale au devenit principala modalitate prin care oamenii accesează cu Internetul și, extrapolând puțin, o parte semnificativă a modului în care-și trăiesc viața. Anul trecut, mai mult de un sfert din orele de veghe au fost petrecute pe telefoane și aproape jumătate din timpul petrecut pe ecranele mobile din întreaga lume a fost petrecut pe aplicații sociale (cifre furnizate de Data.ai, o companie care măsoară, prelucrează și publică statistici legate de lumea digitală). Rețelele au devenit ceea ce Zuckerberg și alții numesc o „piață publică” digitală, în care sunt dezbătute problemele zilei și unde se formează opinia publică. Rețelele sociale au stimulat mișcări sociale și politice, de la #MeToo și #BlackLivesMatter până la primăvara arabă și revolta de la Capitoliu, și au influențat toate campaniile politice importante din ultimul deceniu. Oferind publicitate direcționată, Facebook a devenit o platformă majoră pentru campaniile electorale din întreaga lume. Cu 2,11 miliarde de utilizatori accesând aplicația în fiecare zi, Facebook este încă cea mai influentă rețea socială, deși nu mai este (și nu a fost niciodată) singura. Facebook a dovedit că colectarea de aprecieri (‘like’) și antipatii (‘dislike’) este extrem de profitabilă. În zilele noastre, compania-mamă a lui Facebook, Meta, este un gigant de publicitate care, alături de Google, ia partea leului din banii publicitari la nivel mondial. Dar Facebook a arătat și ce se poate întâmpla atunci când colectarea datelor poate merge prost și chiar genera catastrofe, fiind amendată de mai multe ori pentru manipularea greșită a datelor cu caracter personal. Cel mai mediatizat caz a fost scandalul Cambridge Analytica din 2014, care a obligat Facebook să plătească 725 de milioane de dolari pentru a soluționa acțiunile legale din cauza unei încălcări semnificative a securității datelor. În 2022, Facebook a plătit și o amendă UE de 265 de milioane de euro pentru că a permis extragerea datelor cu caracter personal de pe site, iar anul trecut, compania a primit o amendă record de 1,2 miliarde de euro de la Comisia irlandeză pentru protecția datelor, pentru transferul datele utilizatorilor europeni în afara jurisdicției. În prezent, Facebook face apel împotriva acestei ultime amenzi.
Odată cu succesul uriaș al lui Facebook, Mark Zuckerberg a construit o rețea socială și un imperiu tehnologic care rămâne fără precedent în ceea ce privește utilizatorii și influența. Companii emergente, cum ar fi WhatsApp, Instagram și Oculus, au fost toate achiziționate, reprofilate și energizate sub compania-umbrelă Facebook, care și-a schimbat numele în Meta în 2021. Facebook / Meta au un palmares mai reușit decât mulți dintre competitori în achiziții reușite, integrarea și dezvoltarea firmelor cumpărate. Urmărind anunțurile companiei și declarațiile publice ale lui Mark Zuckerberg, din ultimii ani, nu cred că greșesc afirmând că atenția sa se îndreaptă spre dezvoltarea lui Meta și mai puțin a lui Facebook. Menținerea titlului de cea mai populară rețea socială va fi o provocare monumentală în următorii 20 de ani. Asta nu se datorează faptului că industria, ca întotdeauna, se schimbă cu o viteză vertiginoasă, ci și pentru că Meta însăși face acum eforturi puternice pentru a-și construi afacerea în jurul ideii de Metaverse. Termenul a fost preluat de Meta din lumea jocurilor video, a realității virtuale și a avatarurilor. Este o concepție care, dezvoltată în viziunea lui Zuckerberg, ar putea deveni modul principal de interacțiune al utilizatorilor cu lumea, prin intermediul Internetului. Inteligența artificială este, de asemenea, o prioritate pentru Meta.
Încotro evoluează utilizatorii? Rețelele de socializare sunt mai populare ca niciodată. Utilizatorul mediu de Internet a petrecut aproape două ore și jumătate pe zi pe platformele sociale anul trecut (date furnizate de GWI, o altă companie care oferă statistici despre publicul consumator de informații). Utilizarea a crescut în timpul pandemiei și nu a scăzut înapoi la nivelurile pre-covid. Dar stilul de interacțiune pe rețea socială promovat la începuturi de Facebook dispare. Cea mai evidentă schimbare este tranziția spre video pe rețelele de astăzi. Introducerea tehnologiilor 5G are o contribuție esențială la acest fenomen. Succesul exploziv al lui TikTok, o aplicație pentru videoclipuri scurte, proprietate chineză, lansată în 2017, care i-a atras rapid pe tineri, a stârnit un val de imitatori. Meta a adăugat o funcție video numită Reels pe Facebook și Instagram. Produse similare au fost adăugate pe Pinterest (Watch), Snapchat (Spotlight) și YouTube (Short). Elon Musk, care a cumpărat Twitter în 2022 și l-a rebotezat X, susține acum că X este o platformă „în primul rând video”. Se schimbă și algoritmii care ordonează informația pe ecrane. La început, Facebook oferea informațiile în ordine cronologică. Pe măsură ce creștea traficul, algoritmii s-au perfecționat și principalul criteriu a devenit interesul manifestat de ‘prietenii’ Facebook și de membrii declarați ai familiei pentru anumite postări sau subiecte. Astăzi, algoritmul s-a perfecționat adăugând criterii legate de timpul petrecut în urmărirea anumitor subiecte. Și desigur, depinde și unde sunt puse ‘like’-urile. Toată această informație este prelucrată doar la nivelul utilizatorului individual, ne asigură FB. Se întâmplă însă alte fenomene, nu toate intenționate sau prevăzute de cei care au proiectat aplicațiile. Extremele atrag și, din acest motiv, postările sau afirmațiile extremiste (politic, cultural, etc.) devin cele mai populare. Utilizatorii au din ce în ce mai mult tendința să devină consumatori, și nu generatori de informație. A genera conținut video este mai dificil decât a scrie o postare sau decât a arunca un comentariu de câteva cuvinte. În Marea Britanie, 68% dintre adulți sunt consumatori pasivi și doar unul din zece postează ceva în decursul unei săptămâni. Cei care sunt activi sunt în majoritate bărbați, și o treime dintre ei se declară la extreme (de stânga sau de dreapta) ale spectrului politic. Dintre consumatorii activi declarați, doar 22% se definesc la centru.
În același timp, în piața publică a orașului, lumea se ocupă mai mult de divertisment și mai puțin de politică. Deși (și poate tocmai pentru că) rețelele de socializare sunt acuzate că duc la polarizare politică, ele par din ce în ce mai dornice să îndepărteze utilizatorii de știri. Poate și pentru că Meta a clasificat anul trecut mai multe postări ca provenind din surse nedemne de încredere: cu 69% mai multe pe Facebook și cu 22% mai multe pe Instagram. Pe măsură ce văd mai puține știri în feed-ul lor, oamenii sunt din ce în ce mai puțin dispuși să le distribuie sau să comenteze știrile în public. Trebuie ținut cont și de fenomenul de diversificare, deși acesta este mai puțin pronunțat decât mă așteptam. Tinerii sunt pe Snapchat. Jurnaliștii se agață de X (în timp ce-l critică și pretind că îl urăsc). LinkedIn este cel mai bun loc pentru a ajunge la profesioniștii din diferite domenii. Politicienii trebuie să fie, deci, peste tot. Este interesant de comparat strategiile celor doi candidați favoriți la președinția Statelor Unite. Joe Biden s-a alăturat chiar și la Truth Social, rețeaua de socializare deținută de rivalul său republican, Donald Trump. Mai mult, campania de realegere a lui Biden a folosit finala de fotbal american, Super Bowl, pentru a lansa noul său cont TikTok, într-un efort de a ajunge la tinerii alegători înaintea alegerilor prezidențiale din noiembrie. Reamintesc că aplicația este deținută de compania chineză de tehnologie ByteDance și este anchetată în SUA din cauza potențialelor preocupări de securitate națională. Unii parlamentari americani au cerut interzicerea aplicației din cauza temerilor că guvernul chinez ar putea accesa datele utilizatorilor sau ar putea influența ceea ce văd oamenii în aplicație. Anul trecut, administrația Biden a ordonat agențiilor guvernamentale să elimine TikTok de pe telefoanele și dispozitivele aflate în proprietatea guvernului federal. Firma a răspuns că nu va împărtăși datele utilizatorilor din SUA cu guvernul chinez și a luat măsuri substanțiale pentru a proteja confidențialitatea utilizatorilor săi. Donald Trump, în schimb, și-a redus investițiile în rețelele sociale. De exemplu, în prima parte a campaniei, el va plăti doar 400 de mii de dolari pentru anunțuri pe Facebook. Au sesizat Trump și consilierii săi scăderea interesului utilizatorilor pentru dezbaterile politice publice? O parte dintre aceste dezbateri se mută pe liste sau aplicații închise sau pe grupurile private (cu acces restrâns) de pe Facebook. Fragmentarea a ajuns și aici. Folosind metafora deja cunoscută, s-ar putea ca utilizatorii să prefere ca, în loc să asculte discursurile politicienilor din piața publică, să dezbată politică sau orice altceva în cafenelele din piață.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The year 1959 in which Gilles Grangier‘s ‘125 rue Montmartre‘ was made was not an ordinary year in the history of French cinema. It was the year of the release of films like ‘Les quatre cent coups’ and ‘Hiroshima mon amour’, the first of a few consecutive years in which world cinema would be changed by a group of young directors and film theorists, followers of the concept of auteur cinema. Gilles Grangier was also in a period of maximum productivity. He had made the year before ‘Le désordre et la nuit’ and that year ‘Archimède, le clochard’, both with Jean Gabin in the leading roles. In ‘125 rue Montmartre‘ he casts Lino Ventura in the lead role. It is a thriller drama with a ‘film noir’ tone but also a moralizing story with dialogues written by Michel Audiard, adapting a novel by André Gillois. Grangier proves in this film that he masters and adopts many of the Nouvelle Vague techniques, but his directorial conception is completely opposite. He seems to be telling his young peers that movies are about and for viewers and are entertainment to take spectators out of the everyday, and not about the filmmakers or vehicles for engaging spectators with social or political messages.
The story takes place in 1959, in an era when printed newspapers were still the main means of information and the job of selling newspapers made it possible to earn a modest but decent living. Pascal is one such newspaper seller, every day he takes a stack of a hundred newspapers, rides his bicycle and sells them on the streets of Paris. After work, he smokes a cigarette on the banks of the Seine. On such a day he witnesses the suicide attempt of a man named Didier. He rescues him and takes him to his home. The man tells him about his wife trying to commit him to a mental asylum to get her hands on his fortune. Good soul, Pascal offers to help him, but this decision gets him into big trouble. The good deed will be punished with involvement in a burglary and being accused of a crime he did not commit.
Lino Ventura plays a role in this film that is a bit different from the kind of gangster or tough cop roles that audiences are used to in most of his other films. Pascal is a simple and gullible man who reacts violently when bad things happen to him, but who wouldn’t react violently in his situation? The charm of this film also resides in the unexpectedly smooth melting of Pascal / Ventura in the surrounding human landscape, but also in the description of the human mosaic and life on the streets, in popular restaurants or at the distribution of newspapers, of a Paris of modest and working people. The contrast with the bourgeois house where dark intrigues and murders take place also has a social undertone, but this is implied and not emphasized. The Paris street and nocturnal scenes are no less interesting than those of the Nouvelle Vague contemporaries, and the sincerity of Ventura’s performance is also fresh and natural. Even if Gilles Grangier belongs to a different directorial school, ‘125 rue Montmartre‘ is not that far from the revolutionary cinematographic works of 1959.
The French series “HPI – Haut Potentiel Intellectuel” (“High Intellectual Potential“) debuted in 2021 – the year that most of us spent at home with very limited entertainment opportunities. This was actually a chance for shows and series of television and streaming companies, and I think that this series also benefited from this conjuncture. “HPI” is a French detective series, but not a classic one, with as its main character an investigator like we have never seen before. The combination of the detective riddles and character and situational comedy works very well, especially when some romance is added. “HPI” is now in its fourth season in France, I have seen and am writing these reviews after watching the first three seasons. The producers have succeeded to keep the acting team intact – as the five police officers and six family members of the main heroine and this contributes to the popularity of the series. The cases plots are quite interesting, the characters become familiar and we follow their romantic adventures in addition to the detective ones. The leading idea is funny and outrageous enough to create escapist interest in these uncertain times.
Each episode features an investigation by the Lille criminal police team, composed of a sympathetic and competent female boss, a skilled but dry-witted investigator (Inspector Adam Karadec), a younger policeman and a policewoman learning the secrets of the trade. They are joined, by a comical coincidence described in the pilot episode, by Morgane Alvaro, an extraordinarily intelligent and extraordinarily flamboyant girl. Morgane has a fabulous IQ of 160, well above the limit that describes a person with High Intellectual Potential, that is, possessing a much higher cognitive intelligence than people in their age group. But she also has a difficult personality, doesn’t accept authority, dresses like a punkist and behaves worse. She is divorced, actually after a second marriage, the first husband having disappeared under unexplained circumstances. She is raising three children and is forced to do all kinds of menial jobs. In the first episode we find her working as a cleaning woman in the police HQ, but by the end of the episode she is already employed as a counselor. The formidable memory, the encyclopedic knowledge, the ability to make unexpected connections between the details of the investigation and the world of science make Morgane a decisive factor in solving the most complicated cases. The problem is that her reasoning intelligence is accompanied by social immaturity and a total lack of respect for social conventions. For this reason, she is considered a ‘difficult character’ and will have to constantly face problems both at her new job and in her personal life.
Almost every episode in the three seasons I’ve watched so far begins with a body being discovered, usually in the wee hours of the morning. It’s the case that Inspector Karadec and Morgane will solve by the end of the episode’s hour. In parallel, we follow the complications of Morgane and her family’s life, including the mystery of her first husband’s disappearance, and we witness the rapprochement between Karadec and Morgane that has the chance to turn into an unlikely love story. It all takes place in and around the northern French city of Lille, which eventually becomes a familiar setting. Throughout the three seasons, the police intrigues – without disappearing – decrease in interest and more attention is paid to the romantic and comedic side and the family problems of Morgane, which from a moment on become part of the cases. Those who will watch the series will find it difficult not to fall in love with the detective who is too intelligent for the world around her. Actress Audrey Fleurot is sparkling and captivating as Morgane, while Mehdi Nebbou gives an excellent emotional and professional counterpoint as Inspector Karadec. The fourth season of “HPI” has started airing in France, I haven’t seen any episodes of it yet, but I’m looking forward to them. A recommended series, just right for those looking for a little escapism in dark times.
Between ‘Alice in den Städten‘ (‘Alice in the Cities‘ – 1974) and ‘Perfect Days’ (2023) 49 years have passed. 49 years in which the career of German director Wim Wenders has developed in many and sometimes surprising directions. It just so happens that I saw the feature film first, or the most recent one, and only then the 1974 film, Wenders‘ first successful film and the film that opened what would later be called ‘Wim Wenders’ trilogy of road movies’ . I found that the two films, separated by almost half a century, have many points in common: the deep respect for the cinematic masters who inspired him, the curiosity and openness to other cultures of the world, the soundtrack tribute to American rock and especially the believable and interesting characters, who struggle with life but who, in these struggles, look for their resources within themselves, so that in crisis situations they behave altruistically and humanely, helping and bringing light to those who are lucky enough to be around them .
‘Alice in den Städten‘ begins with the writer and journalist Philip Winter’s crisis of inspiration. The hero was perhaps an alter-ego of the young director who was still searching his ways. A journey of several weeks in Deep America with its roads and motels had resulted in nothing but a box of Polaroid photographs, perhaps a metaphor for the inability to transform experiences of life into art, perhaps a surrogate for the camera of the filmmaker. Artistically and financially exhausted, the young man tries to return home to Germany from New York, but a strike at German airports spoils his plans. At the Pan Am counter, he meets Lisa, a young mother with a nine-year-old daughter named Alice, who was in the same situation. They are forced to stay overnight in New York. The next morning, Philip wakes up to find Lisa gone and with the little girl entrusted to his care. A meeting is set in a few days at the airport in Amsterdam. If the situation seems complicated (and would even be legally impossible today) imagine the dilemma in which Philip finds himself. When the mother does not show up for the meeting in Amsterdam either, the young writer is at the beginning of a journey with Alice through Germany, in search of the grandmother of whom she remembers only a few vague details. A special bond is formed between Philip and the curious, sympathetic girl with the moods of any nine-year-old girl, a meeting of two solitudes, for which neither of them was ready.
Just like in the film he would make half a century later, Wim Wenders‘ characters constantly maintain an aura of mystery around them. We never find out how Alice’s mother was able to entrust her to a man she had met only hours before, or why he didn’t show up at the meeting in Amsterdam. Half a century later, Hirayama, the main character of ‘Perfect Days’, will also be a mystery to viewers due to his culture and hobbies that do not match his job and social status at all. His heroes always get along better with those around them than with society as a whole. But Wenders is more interested in something else – the human profile and how characters interact and respond to life’s challenges. Philip is played by Rüdiger Vogler, the actor who will star in all three films of the trilogy, along with Lisa Kreuzer (Wenders’ wife at the time) who plays the role of the mysterious mother. The choice of the actress to play Alice is of course one of the reasons for the film’s success. The chosen girl, creator of an unforgettable character, is called Yella Rottländer. She did not pursue an acting career and is today a physician and scientific researcher at a medical clinic in Switzerland. As a means of expression, Wenders was already a trained filmmaker. The cinematography combines, when necessary, Ozu’s framing with the camera mobility assimilated from the French New Wave. The American experience (the roads, the motels, New York) and the German experience (the Rhine valley and the Ruhr industrial area) are immersive, transporting us in time. John Ford, one of his models, is quoted directly by Wenders through the TV in the motel or the newspaper article Philip reads on the train. Wenders allows himself a cameo appearance, as Hitchcock did in each of his films. Like his character, Wenders was at a crossroads—artistically and in life—when this film began. At its end, things were much clearer, and German cinema and the genre of road movies had acquired one of the reference films.
Lectura cărților Sabinei Fati este o experiență unică, cel puțin în literatura română. Reporter îndrăzneț și observator atent al celor văzute, auzite și simțite în decursul peregrinărilor sale, Sabina Fati este o excelentă autoare de cărți de călătorie. În același timp textele sale dovedesc o profunda pregătire a traseului printr-o informare prealabilă geografică, istorică, politică, socială și o procesare post-voiaj care o ajută să transforme notele de călătorie, fotografiile și amintirile în proză cursivă și imersantă. În fine, stilul ei este o combinație rară de talent de reporter și de rigoare pe care nu ezit să o calific drept științifică. A treia sa carte, ‘Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi’, apărută în 2022 la Editura Humanitas, a fost pentru mine o lectură formidabilă.
Mă interesa, desigur, în mod special subiectul, mai precis zona geografică acoperita de călătoare. Este vorba despre partea anatoliana a Turciei, despre Irakul incluzând Zona Autonomă Kurdă și cea controlată de guvernul de la Bagdad, Armenia și Georgia. Pentru mine ‘lângă noi’ are o dublă semnificație. Așa cum cartea Sabinei Fati demonstrează, Orientul Mijlociu este nu prea depărtat geografic de România și în același timp ceea ce se întâmplă acolo a avut, are și va continua să aibă un impact direct asupra zonei vecine a Balcanilor și asupra sistemului de alianțe europene și nord-atlantice din care face parte România. Pentru mine, care trăiesc de 40 de ani în Israel, această zonă este și mai apropiata ca distanță și ceea ce se întâmplă aici are un impact și mai direct asupra locului în care trăiesc. În plus, nici din Israel nu ajung prea mulți călători în aceste părți ale lumii și desigur nu dintre aceea care să aducă relatări de o asemenea calitate.
Sabina Fati și-a planificat călătoria în așa fel încât să refacă în măsura cea mai apropiată posibil drumul parcurs cu peste 2500 de ani în urma de mercenarul și viitorul istoric Xenofon, atenianul care în anul 401 î.e.n. s-a angajat într-o armată de zece mii de mercenari greci care aveau să intervină în luptele interne pentru dobândirea tronului Persiei. Plecând de pe coasta de vest a Anatoliei, aceștia au parcurs podișul, au trecut prin pasul Gülek la sudul Munților Taurus și au ajuns în zona locuita de strămoșii kurzilor de astăzi. Aici, în zona dintre Tigru și Eufrat, după mulți leagănul civilizației clasice, vor coborî către Babilon și Ninive, unde vor avea loc lupte grele. Victoria militară nu avea să se transforme într-una politică, așa cum de multe ori se va întâmpla în istorie. Retragerea spre nord, pe cursul fluviului Tigru, spre Marea Neagră, îi va prilejui viitorului istoric să cunoască alte peisaje și civilizații despre care relatările din cărțile sale reprezintă surse unice scrise de informații. De ce Xenofon? Sabina Fati crede că există o permanență a conflictelor perpetuate de istorie în aceasta parte a lumii aflată la răscrucea continentelor și a civilizațiilor:
‘Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice şi economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini cu cele din zilele noastre, pericolele, fricile şi năzuințele oamenilor de azi sunt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate.’ (pag.23)
Perioada în care a avut loc călătoria care a inspirat cartea este și ea una cu totul specială. Este vorba despre a doua jumătate a anului 2021, atunci când multe dintre frontierele lumii erau închise, când testele negative de Corona reprezentau certificatele de intrare în anumite țări, fară a fi însă suficiente, căci vizele și condițiile de intrare depindeau și de naționalitate și se schimbau de la o zi la alta. Cu atât mai mult este de admirat curajul călătoarei care a înfruntat singuratea și s-a confruntat cu problemele ridicate de climă, de barierele de limbă, de diferențele de cultură, și nu în ultimul rând de atitudinea bărbaților într-o zonă a lumii în care persistă mentalități misogine și percepții medievale privind statutul și rolul femeilor. Câteva dintre episoadele relatate de altfel cu discreție se citesc ca niște capitole dintr-o carte de suspense cu aventuri neplăcute în medii ostile.
Peste două treimi din carte este dedicată călătoriei pe teritoriul Turciei, traversând Anatolia de la țărmul turcesc al Marii Egee și până în zonele muntoase locuite în majoritate de populație kurdă. Punctul de plecare este orașul Izmir, fosta Smirnă, cândva un oraș cosmopolit populat de turci, greci, evrei și armeni, port cu deschidere la Mediterana care era istoric magistrala de comerț și comunicații între civilizații. Sfârșitul primului război mondial, războiul greco-turc și schimbul de populații care a urmat a însemnat practic expulzarea populației grecești și armene și distrugerea în mare parte a urmelor prezenței – în multe cazuri milenare – a acestora. Situația se repetă aproape în fiecare oraș al Anatoliei în care ajunge: Konya, Andana, Iskenderum.
‘A dispărut însă bogăţia spirituală a vremurilor în care Konya era un centru intelectual, care aduna teologi renumiți și oameni interesați de literatură, de muzică sau de artă. N-am văzut, pe lângă nici o moschee, librării, anticariate, vânzători ambulanți de cărți vechi sau noi, sau măcar chioscuri care să aibă caiete, vederi, hărți sau ghiduri explicative despre acest oraş cu o istorie spirituală atât de impresionantă.’ (pag.94)
Regimul politic sub care trăiesc turcii apare ca unul evident dictatorial. Reportera, care nu își prea dezvăluie meseria, căci ziariștii străini sunt priviți cu suspiciune, se simte permanent urmărită, i se scotocesc lucrurile la hotel, iar cei cu care vorbește se feresc să se refere direct la politică sau o fac în mod codificat. Unii chiar evită să o întâlnească.
‘Am trimis din nou mesaje jurnalistului local pe care mi-l recomandase cineva la Adana, dar omul nu mi-a mai răspuns. Poate de frică de virus, de frică de poliția politică, sau, poate, nu voia să-şi complice existenţa în nici un fel. Am exersat acest gen de izolare când am călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii în China și în jurul Mării Negre în Rusia. Jurnaliştii la care aveam acces prin Radio Svoboda sau Radio Free Asia plecau brusc în vacanță sau se îmbolnăveau atunci când ajungeam în oraşul lor, și de cele mai multe ori nici activiștii pentru drepturile omului nu puteau să se vadă cu mine. Înțelegeam foarte bine temerile lor şi îmi imaginam că relațiile lor cu exteriorul erau controlate. In oraşele de provincie, acest tip de control e mai periculos decât în capitală sau în marile metropole. Aici orice glisare se poate transforma într-o furtună distrugătoare, dacă nu cumva chiar într-un tsunami. Doar dacă pe lista pe care o ai sunt oameni ai sistemului totul e lin, pentru că ei cer voie sau chiar sunt împinși de la spate să ajungă la tine și să te tragă de limbă.’ (pag. 220, 223)
Turcia pare a fi o țară că și-a uitat istoria și a creat o istorie alternativă pentru consum intern. Evenimentul cel mai contestat este genocidul armenilor declanșat în 1915, în perioada primului război mondial. Chiar și o intelectuală evreică, activistă în domeniul prezervării fabuloasei tradiții a comunității sefarde din Izmir cum este Sarah Pardo, refuză acceptarea unui punct de vedere diferit de cel oficial:
‘Sarah evită să vorbească despre genocidul armenesc, despre deportarea grecilor şi despre politica de omogenizare dusă de Ankara, spune la fel ca mulți turci cu care am vorbit că ,,ceilalți au plecat” şi nu intră în amănunte, ca şi cum grecii şi armenii ar fi plecat de bunăvoie, într-un fel de vacanță. Această amnezie colectivă indusă de sistemul de educație, dar şi de familii, transformă Turcia într-o țară fără memorie. În mod sigur, oamenii de vârsta ei au aflat de la părinți în mod direct ce s-a întâmplat, dar la fel ca mulți turci a vrut să uite şi să se bucure de ceea ce are în jur.’ (pag. 55)
Urmele prezenței armenilor, locuitori din antichitate ai Asiei Mici cu multe secole înainte de venirea (începând cu secolul 11) a turcilor nu pot fi complet șterse. Au rămas puține urme în piatră, au rămas urme și în genele populației. Sfâșietor este episodul care relatează despre ‘bunicile armene’ – femeile supraviețuitoare ale masacrelor din timpul primului război mondial, obligate să se convertească și să trăiască restul vieții ca musulmane.
‘Bunicile armence sunt rareori menţionate în public, ele răman doar în fotografiile de familie, şi nici măcar în toate familiile nu se ştie că ele erau armence. Acele femei cu ochii mari, trişti şi atât de frumoşi pot fi însă văzute în toate albumele vechi din casele Mardinului. Pentru a-şi pierde urma, au renunțat la numele lor de familie, ceea ce nu se întâmpla în mod uzual în toate comunitățile armeneşti atunci când se căsătoreau, au îmbrăcat hainele tradiționale ale musulmanelor, inclusiv eşarfa care le ascunde tot părul. Și-au construit o altă identitate. Primul exercițiu era imitația, să se îmbrace și să se poarte la fel ca soacrele lor care le-au primit cu atâta generozitate sub aco- perişul familiei. Cu cât se străduiau mai mult, cu atât imitația era mai bună, iar reușita mai durabilă. În scurt timp, tinerele armence tracasate, înspăimântate şi îndoliate după dispariția familiilor lor deveneau copii reușite ale femeilor musulmane, şi nimeni n-ar mai fi putut bănui că sub voalul și trenciul lung s-ar putea ascunde o creştină.’ (pag.255)
Spre sfârșitul călătoriei sale, Sabina Fati ajunge și în Armenia, țară devenită independentă după destrămarea Uniunii Sovietice, întemeiată pe un teritoriu care reprezintă o frântură din teritoriile locuite de armeni în antichitate și Evul Mediu. În fapt și integritatea teritorială a Armeniu de astăzi continuă să fie contestata. Anul trecut, enclava armeană Nagorno-Karabah din Azerbaidjan (numită și Republica Arțah) a fost ocupata definitiv de Azerbadjan și populația armeana a fost expulzata. Sabina Fati încercase zadarnic să obțină de la Erevan o viză de intrare pentru a vizita această regiune. Plasată strategic, sau cu alte cuvinte strivită intre Turcia, Rusia și Azerbaidjan și Iran, Armenia este singura țară europeană care a optat ‘pragmatic’ să rămână în zona de influență rusa și să nu încerce să se asocieze cu Comunitatea Europeană. A fost ‘răsplătită’ cu încă o trădare din partea Rusiei.
‘În jurul Erevanului sunt mănăstiri şi biserici vechi, bine păstrate, salvate în mod miraculos de barbariile întâmplate în anii Marii Terori, între 1936-1938, ca parte a represiunii orchestrate de regimul lui Stalin, când în Armenia au fost împuşcaţi peste 5.000 de oameni şi peste 200.000 au fost deportați. În 1936, Iosif Vissarionovici Stalin, cu numele de naştere Iakov Djugaşvili, după tatăl său georgian, şi Lavrenti Pavlovici Beria, al cincilea şef al NKVD, temuta poliție politică sovietică, născut într-o familie georgiană, au încercat să reducă populația Armeniei sub 700.000 pentru a justifica anexarea ei la Georgia. Harta regiunii caucaziene ar fi fost şi mai complicată, cu toate că nici aşa nu e prea simplă.
Armenii, încă nerefăcuți după tragicul genocid din Turcia, au avut parte de o nouă exterminare la doar 20 de ani diferență. Cruzimea lui Stalin i-a înnebunit pe toți locuitorii Uniunii Sovietice, de la Marea Baltică la Marea Bering, iar spaima şi suferințele armenilor s-au suprapus peste răni încă nevindecate. Aşa se face că multe familii din Armenia au suferit pierderi şi în perioada fugii din Imperiul Otoman în 1915 şi după 1936, când regimul stalinist a lichidat elitele naționale și a deportat peste trei milioane de oameni în toată URSS.’ (pag.372-373)
Am citit cu un interes special capitolele dedicate călătoriei în regiunile populate de kurzi. Kurdistan este cea mai întinsă țară care nu există pe harta lumii, urmare a deciziei luate de puterile învingătoare în primul război mondial care au încălcat în cazul kurzilor principiul autodeterminării enunțat de președintele Wilson și au împărțit teritoriile locuite de ei între Turcia, Siria, Iran și Irak. De atunci este enunțat principiul integrității teritoriale pentru a perpetua o situație în care kurzii rămân fără patrie. Sabina Fati a putut vizita zona kurdă din Turcia și cea din Irak. Cea mai apropiata entitate de independență este cea locuită de kurzii din Irak, care au căpătat autonomie după ce fuseseră persecutați și atacați cu arme chimice de regimul lui Sadam Hussein. Atunci când un referendum a rezultat în 80% din populație cerând independența, rezultatele nu au fost recunoscute de niciun stat din lume cu excepția Israelului. Aliați cu o contribuție decisivă la înfrângerea teroriștilor ISIS, kurzii au fost din nou abandonați la retragerea americană din Irak și Siria. Nu este de mirare că unele fracțiuni recurg la violență, uneori chiar și intern, căci kurzii din regiunile autonome sunt divizați în două partide politice organizate și conduse pe linie tribală. O interesanta divagație etimologică explică legătură dintre cuvintele ‘hașiș’ și ‘asasin’:
‘Ismailiții sau secta asasinilor despre care vorbeşte Hussain Talabani e precursoarea organizațiilor teroriste şi folosea asasinatul și propaganda ca principale pârghii de lǎrgire a spațiului de acțiune. Începând din 1090, vreme de aproape 200 de ani, asasinii s-au extins din nordul Iranului, de la Alamut, până în Siria. Marco Polo (1254-1324) povesteşte că, în călătoriile sale, a auzit multe despre liderul de la Alamut, Hassan-i Sabbah, pe care îl numeşte Bătrânul. Între altele, că acesta îşi droga adepții și îi ducea într-o grădină secretă plină de femei frumoase, un tablou care să le arate paradisul în care vor ajunge dacă se vor sacrifica în numele lui Allah. Marco Polo foloseşte cuvântul sirian pentru fumător de haşiş, haşişiun, sub formă prescurtată așihin, care a intrat în vocabularul european ca „asasin”.’ (pag. 354-355)
Pericolul principal este ca în absența unei susțineri occidentale, unele dintre aceste fracțiuni și chiar și regimurile politice aflate la conducere să cadă sub influența Rusiei. S-a întâmplat asta deja în anii ’60-’70 ai secolului 20 pe vremea Uniunii Sovietice și mai recent se întâmplă din nou în Siria. Unul dintre puținele dialoguri intelectuale menționate în carte o opune pe autoare unui scriitor kurd educat în spirit marxist și simpatizant al ideilor comuniste:
‘Mă întreabă dacă acuma, că regimul comunist a căzut în Europa de Est, oamenii sunt mai liberi, dacă au într-adevăr capacitatea de a judeca singuri lucrurile, dacă au suficient discernământ sau dacă nu cumva capitalismul le-a furat sufletul. Îi spun că peste tot e la fel, oamenii sunt luați cu treburile lor şi nu dau mare atenție politicii şi istoriei. Dar pe mine ce mă interesează aici? mă interoghează Scriitorul, uitându-se în paharul lui de ceai aproape gol. ,,Conflictele”, zic. „De ce oamenii de pe acest traseu care pleacă de lângă Marea Egee şi face tot felul de bucle prin Orientul Mijlociu se bat unii cu alții aproape neîn- cetat de aproape 2500 de ani”. Are el un răspuns? Are şi îl dă prompt: „Interesele materiale şi infantilismul liderilor de la toate nivelurile. Lăcomia crescândă a tuturor părților”. E un raspuns care se potriveşte şi pentru liderii locali.’ (pag.351-352)
Nu a fost posibilă completarea călătoriei pe urmele lui Xenofon, așa cum a dorit autoarea. Siria își închisese frontierele și oricum, rămășițele războiului civil și activitățile rămășițelor bandelor teroriste făceau intrarea în această țară extrem de periculoasă. Regiunea controlata de guvern din Irak a rămas închisă pentru prima parte a călătoriei și Sabina Fati a ajuns la Bagdad doar cu o lună mai tărziu, pe calea aerului. A vizitat în schimb Armenia și Georgia, țări semnificative din aceeași zonă geopolitică. În fiecare loc a încercat să vorbească cu oamenii, a căutat urmele istoriei și s-a străduit să înțeleagă impactul în prezent. Multe dintre paginile cărții ne absorb în peisajul și atmosfera locală:
‘Totul e din calcar tocit, bătut de vânt şi de ploi. De departe pare o cetate uriaşă, uniform colorată, solidă și inexpugnabilă. De aproape ai senzația că ai căzut în timp, că ai deschis o poarta care te-a dus cu zece secole mai devreme, şi nu eşti sigur că mai găseşti drumul de întoarcere, fiindcă în jur sunt numai clădiri din calcar, cu acoperişuri în arc de cerc, cu porți înalte în cazul palatelor şi bisericilor, dar foarte scunde în cazul caselor de locuit. Scările urcă sau coboară pe trasee tainice, în care te pierzi mergând câte o oră-două. Din când în când te întâlneşti cu măgarii locului sau caii frumoși folosiți pentru lucrurile mai grele care trebuie cărate în casele cele mai de sus. Măgarii sunt şi gunoierii acestui loc. Pot căra până la 70 de kilograme. Maşinile nu au cum urca pe străzile înguste, intercalate cu scări, şi acest inconfort al celor care continuă să locuiască în orașul medieval este în același timp un mare noroc pentru menținerea în bune condiții a acestui specific arhitectural’. (pag.256-257)
Sabina Fati caracterizează foarte bine oamenii pe care îi întâlnește și câteva dintre portretele ei sunt memorabile: Sarah Pardo din Izmir sau Mahla din Kurdistan, care trăise în America și servise în armată în Afganistan pentru a se întoarce în Kurdistanul autonom și a milita activ pentru drepturile femeilor. În alte cazuri a trebuit să folosească nume false, să modifice identitățile sau pur și simplu să omită să menționeze detalii despre cei cu care s-a întâlnit, cu care a discutat, care au găzduit-o și ajutat-o pentru a-i proteja de acțiunile ostile ale autorităților care descurajează contactele cu străinii.
Am apreciat și informația istorică, excelent documentată și cu referințe în notele de subsol, și mai ales analizele geopolitice ale Sabinei Fati presărate de-a lungul întregului volum. În literatura română de călătorie sau de comentarii de actualitate cred că este o autoare fară egal. Din literatura similară a lumii numele care îmi vin în minte sunt cele ale lui Thomas Friedman și Robert D. Kaplan. M-am găsit în acord aproape complet cu fiecare dintre comentariile sale. Iată un fragment din capitolul final, care recapitulează succint și concluzionează despre ce este această carte:
‘Peste tot în țările prin care am trecut în această călătorie solitară există răni deschise, autorități abuzive, strategii de extindere, planuri de răzbunare, jurnalişti hăituiți, adevăruri nespuse, războaie ținute cu greu în frâu, inocenţi sacrificați pe catafalcul orgoliilor politice.
Armenii nu-i pot ierta pe turci pentru genocidul din 1915, în care au murit un milion şi jumătate de oameni, turcii nu vor să-şi ceară iertare pentru înaintaşii lor şi nici nu recunosc ororile întâmplate, kurzii, care au participat şi ei la masacrarea armenilor, tac mâlc şi vorbesc doar de propria oprimare. La rândul lor, kurzii nu-i pot ierta pe arabii irakieni pentru genocidul ordonat de Saddam Hussein: aproape două sute de mii de kurzi au fost ucişi în ceea ce s-a numit operațiunea Anfal. Reprezentanții politici ai arabilor din Bagdad nu şi-au cerut încă iertare pentru crimele produse împotriva kurzilor între 1986 şi 1989. În Nagorno-Karabah, azerii și armenii se bat de la sfârşitul anilor 1980. Doar în patru ani de război, între 1991 şi 1994, au murit peste 30.000 de persoane, și în jur de 100.000 au fost nevoite să se refugieze din calea războiului. În 2020, în conflictul dintre cele două părți au fost ucişi circa 10.000 de oameni. Războiul pare să fie perpetuu în Nagorno-Karabah, pentru că, în vreme ce Turcia ajută masiv Azerbaidjanul, Rusia, traditionalul aliat armean, a lăsat regiunea muntoasă a Karabahului fără apărare și fără să prevină Erevanul. Războiul e fără sfârşit, cel puțin până când una din părți o striveşte pe cealaltă. Deciziile instanţelor internaționale nu sunt importante în această regiune, pentru că pe ambele axe ale conflictului funcționează doar legea talionului, nu ordinea internațională. Georgia a pierdut în două confruntări dure cu Rusia bucăți importante din țară, perla Mării Negre, Abhazia, în războiul din 1992–1993, și Osetia de Sud, după Războiul de 5 zile din 2008. 250.000 de georgieni din Ahazia au fost alungați, mii de oameni au fost omorâți în lupte de stradă, iar spațiul georgian pare să se micşoreze de la un an la altul, fiindcă granița trasată de ruşi după ce au luat Osetia se mută tot mai mult în interiorul Georgiei.
Umblând prin aceste spații, în încercarea de a înțelege de ce conflictele nu se opresc niciodată, vezi uneori cu ochii tăi cum se dilată istoria şi cum se contractă graniţele.’ (pag.438-439)
Tocmai datorită nivelului ridicat al cărții, sar în ochi câteva erori editoriale, disonante față de text și de nivelul supravegherii editoriale așteptat de la o editură de prestigiu cum este Humanitas. Acestea pot fi corectate cu ușurință la o ediție viitoare.
Recomand cu căldură această carte foarte interesantă și foarte utila tuturor celor care vor să cunoască viața, peisajele și oamenii din vecinătățile noastre aflate în conflicte permanente, vecinătăți pe care cei mai mulți dintre noi nu le vor parcurge cu pașii niciodată. Eu voi căuta să o însoțesc pe Sabina Fati în alte călătorii cu pasiune de cititor devotat.
Rodrigo Sorogoyen is one of the Spanish film directors that I follow and particularly appreciate. Several of his successful films in the last decade have been political thrillers set in urban settings. ‘As bestas‘ (‘The Beasts’) is apparently a very different film. The story takes place in the countryside, in a half-abandoned village in the mountainous area of Galicia. It can be said that this film is also a psychological thriller and that it also has a political and social substratum addressing themes such as xenophobia, the differences in economic development between industrialized cities and agriculture-based villages, the conflict between modern and archaic. The film has been compared to Sam Peckinpah’s ‘Straw Dogs’ (1971), but it mostly reminded me of ‘R.M.N.’ by Cristian Mungiu, made in Romania around the same time as ‘As bestas‘. If we are to judge by these two films, the problems faced by the rural communities at the two edges of the European Union are very similar.
Antoine and Olga are a French couple, past their prime but strong enough to decide to open a new stage in their lives by buying land in a village in a poor and mountainous area of Spain and working it. They start organic farming, plan to raise animals for milk and cheese, and renovate abandoned houses to turn them into cottages for tourism. Their arrival should, in principle, please the neighbors who are facing economic problems in a depopulated village. But what happens is exactly the opposite. The main reason is that the French couple opposes the sale of land to a company that builds wind turbines in the windy mountainous area. A key scene, a discussion, somewhere in the middle of the film, clarifies the positions of the two sides. For most viewers, the French couple’s perspective is easier to understand. But the villagers also have a point that can be respected. The land they live on for generations bears fruit if a lot of hard work is invested. Despite their work, the villagers remain poor and many have had to leave for the cities. Selling the land would perhaps mean enough money for them to move and start new lives elsewhere. It is a unique opportunity, as if the investors are refused, they can go to another village. It is precisely the foreigners who have been here for only two years who are resisting selling their lot. The tragedy is that this conflict starts from jokes, evolves into social ostracism of newcomers and sabotage of their work, and threatens to generate even more violence. This is where the thriller part begins, with a build-up of tension approaching explosion. Romanian viewers will find the atmosphere familiar. It is similar to that of Slavici and Rebreanu’s novels (and the films inspired by them), with tough peasants and land conflicts, with violence and revenge, with exceptionally strong and well-defined female characters.
The story is very well told. Rodrigo Sorogoyen proves to be just as adept at building a believable and fluid narrative and authentically recreating the countryside as he has done with big city environments and even Spanish politics in other films. The roles of the two French people are played by two French actors – Marina Foïs and Denis Ménochet – who had to learn Spanish for this film to be credible as their two characters who have been living in Spain for two years. She in particular is formidable. Another outstanding performance is that of Luis Zahera as Xan, the cunning and violent neighbor who will do everything to eliminate the danger in his life caused by the appearance of strangers. The tension between archaic and modern, between locals and foreigners, is rendered realistically, almost naturalistically, but everything is enveloped in the special space of the nature that dominates and marks the rhythm of people’s lives. ‘As bestas‘ is both a thriller of a special kind and a film that offers another perspective of the conflicts on the periphery of Europe.
‘Anatomy d’une chute‘ is the surprise winner of the Palme d’Or trophy at Cannes 2023 and the ‘underdog’ nomination in several key categories at this year’s edition of the Academy Awards. I confess that I have not seen any of the previous films of director Justine Triet, so I was expecting just about anything from the viewing. The surprise is that I watched a mature and balanced film, a psychological thriller combined with a courtroom drama, which despite its two and a half hour duration manages to attract and hold the attention of the viewers (well, of most of them) with well-written dialogues, with situations that develop gradually and become more complex, with interesting characters, well outlined by quality acting performances and without artificiality or extremes. It’s an almost classic film in topic and structure, and if we’re surprised that it’s been successful with juries, critics, and audiences, the problem is probably not the film’s, but ours and of what else we’ve seen lately .
Sandra and Samuel are a couple of writers. They live in a chalet located in a dream position in the mountains surrounding the city of Grenoble. She’s successful, he’s not, and so he supplements his income teaching and renovating part of the house to rent out for B&B. Their son, Daniel, aged about 10-12 years, has very limited vision following an accident in which the father may have had some responsibility. The story begins like a thriller, on a beautiful winter day. Sandra invites a young reporter for an interview. Samuel plays loud music on a loop, disrupting the interview. After the reporter leaves, Sandra goes to rest, while Daniel goes out for a walk with Scoop, their dog. Upon returning, the boy discovers the father’s body, dead after a fall from the balcony or the attic window of the cottage. Accident? Suicide? Crime? The police suspect Sandra, she is investigated and charged. An old friend of hers, a lawyer, is called to defend her. The president of the court decides that Sandra can be released on bail during the trial, but a policewoman will be permanently in the house to avoid the accused mother from influencing her son, a key witness in the trial. From here the film turns into a courtroom drama, and fans of the genre, exposed especially to American films, will delight in the differences between the American and the French court system – much more interactive and freer from a formal point of view in debates and interventions of lawyers, prosecutors and even of the accused. The boy witnesses the trial which turns into a true autopsy of his parents’ marriage. Far from being an ideal marriage, the relationships of the Sandra – Samuel couple seem to exemplify the classic phrase with which Leo Tolstoy’s ‘Anna Karenina’ begins about unhappy families. But are marital disagreements, which seem no more extreme than those that occur in almost any couple, sufficient grounds for murder? And if it wasn’t murder, what happened? Samuel’s psychological profile does not seem to have been exactly suicidal, despite some past therapy and psychiatric treatment. The psychiatrist, the prosecution and defense experts, the investigating policeman are called as witnesses, but the decisive testimony remains that of Daniel – the child forced to relive the whole family drama, amplified to the dimensions of a courtroom.
The thriller part is quite interesting, although not original. Being (also) a consumer of French detective series, I can recall quite a few similar episodes, cleverly solved by television detectives. Justine Triet (who is also the co-screenwriter) did not insist on fully solving the case. Sometimes this is not possible, even after long investigations or trials – this often happens in life. What interested the filmmakers are family relationships, those between mother and child and those between wife and husband that are revealed as the investigation and trial progress. To what extent can even the closest people know each other, communicate and share their feelings? There are visible and invisible communication barriers between the three family members. Samuel is French, Sandra is German. Neither of them speaks the other’s native language well and the couple uses English at home. Daniel is almost blind, but it is precisely the lack of sight that amplifies his other senses and sensitivity. Words hide more than they reveal. None of the characters express their feelings. Interesting decision to use the first names of the actors as names for the heroes of the film. Sandra Hüller is terrific as the writer. At no point do physical evidences of a crime appear, but it is precisely the coldness of her temperament and the language barrier that make her appear suspect in the eyes of both the police and the spectators. Swann Arlaud plays the lawyer, who was in love in his youth and perhaps is still in love with the beautiful but distant woman who is now accused of murder. Daniel is played by Milo Machado-Graner, an experienced child actor cast after searches for an actor with an actual visual impairment failed. Difficult role, perfect execution. ‘Anatomy d’une chute‘ could have easily fallen into a rather banal crime-trial genre film, but it rises above the average by the quality of the script, by the depth of the characters, by the psychological truthfulness and by the good acting. Leo Tolstoy was right again.
Titlurile din presă sau subtitlurile analizelor de sfârșit și de început de an sunt dramatice: ‘The Death of Globalization’ sau ‘Globalization – The End’. Desigur, termenul însuși – Globalizare – este vag, supralicitat sau demonizat. Presupunând însă că acceptăm definirea prin consens (‘nu prea știm să explicăm, dar știm cu toții despre ce vorbim’), oare într-adevăr a renunțat economia mondială la interdependență și societatea la comunicații? O analiză mai atentă ne arata că lucrurile nu numai că nu stau chiar așa, dar unele tendințe din pachetul numit ‘globalizare’ continuă și se amplifică. Desigur, nu vom putea într-un singur articol al rubricii noastre să expunem întreaga analiză, dar putem marca unele puncte esențiale care să indemne la gândire și să deschidă discuții.
(sursa imaginii: www.prospectmagazine.co.uk/world/globalisation/62824/is-this-how-globalisation-ends; (c) Lo Cole 23)
Termenul însuși de globalizare a fost introdus în prima jumătate a secolului XX, uneori în varianta sa franceză – mondializare –, în perioada interbelică, atunci când sistemul de tratate început la Versailles și continuat cu fondarea Ligii Națiunilor justifica speranța unei perioade de pace și de stabilitate globală. Al Doilea Război Mondial și Războiul Rece au înghețat aceste speranțe și au refragmentat lumea în blocuri politice. Căderea comunismului în Europa, destrămarea Cortinei de Fier și căderea Zidului Berlinului au coincis cu o accelerare a comunicațiilor datorită revoluției Internetului. A urmat perioada de ascensiune și de maxim optimism a globalizării în anii ’90 și în mare parte din primul deceniu al mileniului 3. Și atunci s-a întâmplat ceva sau s-au întâmplat mai multe. Să fie vorba despre un fenomen ciclic prin care trec economia și societatea planetară, unul în care avem de-a face cu perioade de alternanță a tendințelor de integrare și fluidizare a proceselor inter-statale și inter-regionale cu perioade de fragmentare? Cu alte cuvinte, perioade în care se construiesc punți și se dărâmă ziduri, urmate și alternând cu perioade în care punțile sunt aruncate în aer și se construiesc ziduri noi sau se refac cele vechi? Dar nici măcar crizele economice mondiale nu sunt o invenție a secolului XX. Ele au fost prevăzute și descrise în detaliu în ‘Capitalul’ lui Marx și confirmate în perioada interbelică (criză clasică de supra-producție) și de cele financiare de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Să fie ciclurile globalizare – fragmentare o altă manifestare a caracterului ciclic al fenomenelor economice?
Înainte de a intra în detaliile a ceea ce s-a întâmplat în ultimele două decenii, aș vrea să mai fac o observație istorică. Cuvântul ‘globalizare’ a fost inventat în secolul XX, deși fenomenul era bazat pe progrese ale transporturilor și comunicațiilor din secolele precedente (navigația maritimă, căile ferate, telegraful). Ideea este însă mult mai veche. Putem spune că Drumul Mătăsii a fost o arteră a comunicației și comerțului global, la dimensiunile lumii cunoscute atunci, din Antichitate până spre sfârșitul Renașterii. Mărfurile circulau, la fel și tehnologiile și ideile. Aș recomanda ca sursă de informații excelentele cărți de călătorie ale Sabinei Fati, publicate de Editura Humanitas: ‘Singură pe Drumul Mătăsii’ (2015) și ‘Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi’ (2022). Curajoasa călătoare îmbină în aceste cărți impresiile personale, o excelentă documentare istorică și geografică și analize profunde și exacte care interpretează cele văzute și trăite și le pune în contextul unei viziuni geopolitice clare. Iată un fragment din cartea sa cea mai recentă, care se referă la extremitatea de Vest a Drumului Mătăsii, segmentul din Asia Mică, surprinzând unul dintre elementele-cheie ale globalizării:
‘Revoluția 4.0 sau Industria 4.0 a apărut sub această etichetă în 2011, la cel mai cunoscut târg dedicat dezvoltării industriale, cel de la Hanovra, unde a început să se vorbească despre Internetul obiectelor, Internet of Things, IoT, adică despre obiecte cu senzori, încorporate, adevărate computere în miniatură. Obiecte care se conectează cu diferite alte dispozitive şi sisteme prin Internet şi alte rețele de comunicații, şi care folosesc inclusiv ubicomp, computerul ubicuu, care, spre deosebire de computerul clasic cu desktop, poate fi folosit cu orice dispozitiv, oriunde, în orice formă. Nu e vorba doar despre conectarea telefonului cu maşina de spălat sau cu centrala de apartament, ci și despre arme și dispozitive care nu pot fi detectate și care modifică total tipul de război cunoscut până acum. Implementarea tehnologiei 5G va schimba total viața aşa cum o cunoaştem şi va avea implicații geopolitice importante. Așa cum fiecare revoluție industrială majoră din ultimii 300 de ani a fost urmată imediat de o revoluție geopolitică, urmează să vedem cum va arăta Geopolitica 4.0.’ (Sabina Fati, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi, Ed. Humanitas, 2022, pag.149)
Remarc în primul rând corectitudinea cu care Sabina Fati folosește terminologia tehnică și economică. Despre Internetul Obiectelor am scris în numeroase articole ale rubricii CHANGE.WORLD. Termenul de ‘ubicomp’ – computer ubicuu pe care autoarea îl folosește în textul ei se referă la acele calculatoare încorporate peste tot în obiectele inteligente și legate la rețele locale de comunicații sau chiar la Internet, care efectuează rutine specializate și transmit informații detectate prin senzori. Unele au interfață spre utilizatorii umani, altele nu. Sabina Fati se referă și la obiectele cu utilizare militară, care schimbă deja felul în care sunt purtate războaiele. Geopolitica 4.0, cu variantele sale menționate în text, uneori numită și ‘a 4-a Revoluție Industrială’, este o denumire generică folosită în deceniul precedent la conferințe cum sunt cele ale organizației World Trade Forum (WTF) pentru a denumi progresele industrializării la scară globală și impactul acesteia în viața sociala și individuală. Globalizarea 4.0 permite oamenilor să desfășoare afaceri instantaneu și să acceseze rapid informațiile de oriunde.
Având avantajul perspectivei istorice, putem aprecia că perioada de glorie a globalizării de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI a fost perioada de două decenii care s-a încheiat odată cu declanșarea crizei financiare globale în 2008. În acești 20 de ani, exporturile și importurile globale au crescut chiar mai repede decât Produsul Intern Brut (PIB) global, determinate de creșterea rapidă a Chinei și de integrarea acesteia – împreună cu alte piețe emergente – în sistemul comercial și financiar global. O pondere din ce în ce mai mare a acestui comerț au avut-o piesele și componentele, deoarece procesele de producție au fost dezagregate și distribuite la nivel internațional, creând lanțuri de aprovizionare globale înlesnite de progresele în transportul global (cum ar fi containerizarea) și comunicații (din nou Internetul). În ultimii 15 ani, în schimb, comerțul global și fluxurile de capital au crescut mai puțin decât PIB-ul global. Exporturile și importurile mondiale sunt în prezent echivalente cu aproximativ 50 la sută din PIB-ul mondial – aproximativ acolo unde erau înainte de criza financiară globală. Poate că globalizarea nu a murit, dar era „hiperglobalizării” – cea în care tranzacțiile internaționale au crescut chiar mai repede decât economia mondială – pare să se fi încheiat.
Economiștii și istoricii nu au concluzionat încă ce s-a întâmplat exact. Nu este vorba despre o singură cauză. Începutul a fost cauzat de restricțiile financiare și controalele politice și economice mai stricte, impuse de criza financiară globala începând cu 2008, ceea ce a încetinit fluxul de capital. Cele două mari țări care au beneficiat poate cel mai mult de globalizare, integrându-și economiile în circuitul global, au fost Rusia și China. Pariul pentru „occidentalizarea” Chinei și Rusiei în condițiile pieței libere nu a dat însă rezultate. Modelul care reușise în cazurile Germaniei Federale postbelice, al Japoniei și al Coreei de Sud nu a funcționat la fel în cazul celor doi giganți foști comuniști. Ceva diferit s-a întâmplat în „atelierul lumii” și „țara noilor piețe” – China – și în „țara resurselor ieftine” – Rusia. Este posibil ca cetățenii celor două foste puteri comuniste să-și fi dorit un standard de viață occidental. Cu toate acestea, conducătorii lor nu doreau norme politice, juridice și constituționale occidentale. În loc de democrații, ascensiunile economice au transformat treptat aceste două țări în autocrații clasice, din ce în ce mai periculoase, cu interese, viziuni asupra lumii și dorințe de dominație contrare celor ale lumii democrate. În plus, influența politică, nu în mică măsură înlesnită prin propaganda subtilă folosind același Internet care permite comunicații rapide în toate direcțiile, au dus la ascensiunea curentelor populiste în Europa și Statele Unite. Folosind în mod iscusit nemulțumirile justificate ale unor pături sociale și economice lăsate în urmă de dezvoltarea tehnologică, agitând lozinci naționaliste și izolaționiste, căutând țapi ispășitori în fenomene cum ar fi imigrația economică, partidele populiste au început să agite și globalizarea ca pe una dintre sperietorile de ciori și ținte ale unei propagande ostile. Votul pentru Brexit în Marea Britanie și alegerea lui Donald Trump la Casa Alba în Statele Unite au fost, în parte, rezultatul acestor fenomene. Ascensiunea Chinei ca economia numărul 2 a lumii și ambițiile globale ale acesteia au dus la ridicarea unor bariere vamale și instituirea unor sancțiuni economice reciproce la nivelul celor două supraputeri și al blocurilor aflate sub influența lor directă. A urmat pandemia care a impus noi bariere în circulația mărfurilor și a persoanelor, bariere temporare însă foarte rigide, apoi conflictele din Ucraina și, mai nou, din Gaza, cu impact politic și comercial încă în plină desfășurare. Suficiente motive pentru a fi pesimiști în legătură cu șansele revenirii globalizării la ceea ce a fost cu 15 ani în urmă.
Ce va urma? Opinia mea, urmărind și ceea ce spun sau scriu majoritatea experților, este că nu vom avea de-a face cu dispariția globalizării, ci cu o globalizare care se va manifesta altfel, distribuită și diferită funcție de domeniile industriale și financiare. Globalizarea nu este moartă, dar în mod clar a luat o întorsătură spre fragmentare pe linii geopolitice, care ar putea avea consecințe economice importante pentru toate țările. Economiile de piață emergente, care au beneficiat în multe privințe de pe urma comerțului mondial și a fluxurilor financiare, dar au fost, de asemenea, supuse efectelor globalizării, vor suferi acum efectele negative. Pentru acelea care nu sunt aliniate politic cu economiile avansate, fluxurile comerciale și financiare mai scăzute vor însemna mai puține transferuri de tehnologie și cunoștințe, împiedicându-le calea către dezvoltare. Odată cu retragerea țărilor de la integrarea globală, accesul la piețele de export ar putea deveni, de asemenea, mai restrâns în timp. Acest lucru ar putea conta mai puțin pentru țări precum China, India și Brazilia – care au devenit mai autosuficiente și mai bogate decât multe alte economii de piață emergente –, dar ar putea înăbuși acele țări care sunt mai mici și se află încă în stadii incipiente de dezvoltare economică.
Nu toți indicatorii sunt negativi. Comerțul mondial a înregistrat în primul an post-pandemie, 2022, cifre record. Căile navale, de exemplu, sunt martore ale unor planuri de extindere fără precedent în ultimele aproape două secole. Porturile americane au atins noi recorduri de trafic de mărfuri. Se vorbește despre lărgirea capacității Canalului Suez (sau se vorbea înainte de criza provocată de războiul din Gaza, dar și aceasta se vă sfârși cândva) și despre rute alternative Canalului Panama. Nivelul acestuia din urmă a scăzut în urma scăderii nivelurilor apelor interne în America Latina, dar aceleași tendințe climatice de încălzire fac posibile pentru prima dată în istoria navigației moderne să se ia în considerare ‘pasajul nordic’ în zona arctică drept o cale maritimă viabilă pentru cea mai mare parte a anului. Tehnologia 5G a devenit o realitate în cea mai mare parte a lumii și barierele în comunicații se află în permanent război cu metodele de a le traversa. Inteligența Artificială (AI) poate compensa o parte dintre decalajele tehnologice și poate lucra tocmai în folosul economiilor mai puțin dezvoltate. Pe termen lung, nici cenzura autoritară și nici propaganda populistă nu au șanse de reușită în fața dorinței oamenilor și a presiunilor economice favorabile schimburilor libere de informații și de idei. Expansiunea economică reală și salturile tehnologice au fost posibile doar în condițiile liberalizării comerțului și a circulației informaționale. Fie că ne aflăm într-o perioadă ciclică, fie că ne pregătim pentru o fază nouă de evoluție, eu cred că globalizarea va reveni. Creșterea comerțului global de bunuri este însoțită de o creștere și mai accentuata a industriei serviciilor. Industrii întregi, cum sunt cea energetica sau cea a vehiculelor electrice, sunt interdependente structural, ele nu pot exista fără circulația mărfurilor și a tehnologiilor. Acesta nu pare a fi ‘sfârșitul globalizării’, ci un alt fel de globalizare. Rămâne ca, în runda următoare, foloasele acesteia să fie exploatate în mod pozitiv și efectele negative să fie mai bine administrate și compensate. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
