‘The Duke‘ (2020) is one of those films whose fate was influenced by the pandemic. Filming was finished before the isolation periods and the film managed to premiere at the Venice Film Festival, which that year took place in a ‘restricted format’. It was to be released on screens, but screenings were postponed several times due to the periods of isolation imposed by the pandemic. When it was finally released in theaters in February 2022, director Roger Michell had died. It was his last feature film, not counting a documentary about Elizabeth II, also released posthumously, in 2022, the jubilee year and the year of the queen’s death. ‘The Duke‘ is therefore a kind of final chapter, a suitable film for a director who specialized in ‘good feeling’ films, even when he made dramas or documentaries.
‘The Duke‘ is based on a true story and brings to screen – quite faithfully – a character who existed and lived his moment of fame in the early 60s. It could only happen in Britain. Kempton Bunton was a war veteran who fought for all kinds of good causes and who was always fired from various jobs because of his attitudes and loose mouth. One of the causes was the exemption from paying the television tax for those who were not interested in the programs of the government-related BBC station. The hero in the film is ready to go to jail just to avoid paying the tax. When he sees (on television but on an independent station program!) that the government is paying 140 thousand pounds to keep in England the portrait of the Duke of Wellington painted by Goya, he calculates how many television subscriptions could be paid for with this money and decides. .. to steal the painting from the National Gallery. The painting lands at his home where he has to hide it in the closet with the help of his son, to keep it away from the eyes of his wife, a patient woman who has almost reached the end of her patience due to her husband’s adventures. His request for ransom is not answered, and after a while he decides to return the portrait to the museum. He is arrested and the trial becomes exactly the opportunity he had been seeking until then without success to plead his case publicly.
So we are dealing in ‘The Duke‘ with a combination of social comedy, art heist movie and court film. The film gets off slowly and it takes a while for us to connect with the character, but once we’re in the orbit of sympathy for Kempton Bunton we can’t get out. Jim Broadbent even manages to overshadow Helen Mirren, which is a remarkable achievement. I don’t think we should be too surprised when we take into account the fact that both actors have an Oscar statuette on their shelves and that Broadbent has delighted us in just about every role he has played on screen. It is said that Michell did not want anyone else in the role and was ready to abandon the project if the participation of the desired actor could not be secured. Fortunately for us, they succeeded. In the real world, following this case, the British Criminal Code was changed to prevent others from following Bunton’s example and borrowing works of art from museums for good causes. Television taxes were only repealed decades later. And after a few more decades this film was made, a film that I recommend to all fans of good comedies with heroes who do anything for the causes they believe in.
One of my pleasures as a cinephile or fan of TV series is to find in them stories about time leaps or time travel. When the production is dated 17 years ago, as happens with the series ‘Life on Mars‘ (2006-2007) the time trip becomes even more interesting. We are dealing with three temporal planes – the one left by the hero (in this series 2006), the one in which the story takes him (1973) and the one in which we, the viewers, watch (2023). The viewers, from their armchairs, compare not only the time periods in the story with each other but also with our present. When the producer of the series is the BBC and the heroes are policemen or detectives, we have a good chance of encountering a well-written story with believable characters, with a developed sense of justice and constantly faced with moral and legal dilemmas. But between 2006 and 1973 the difference can be abysmal, especially if, as for lead detective Sam Tyler, time travel is undesirable and returning ‘home’ – that is, to his own time – is almost always the main thought and motivation for most of his actions.
The time transport vehicle plays an essential role in ‘Life on Mars‘. It is not some sophisticated machine invented by a brilliant scientist, but an almost fatal car accident. Sam Tyler is a senior detective at Manchester Police, where he works together with his girlfriend. During the investigation in the search for a serial killer, she disappears, and Sam, who is on his way to help her, has a traffic accident. We can hear David Bowie singing ‘Life on Mars’ on the car radio. The same song is also played on his car radio when he wakes up, but the car is a completely different model and the year is 1973. We’re still in Manchester, Sam is still a detective (somewhat lower in the police hierarchy), but the world seems completely different. The city is dirty, modern buildings are missing and there are no mobile phones. Everybody smokes everywhere, policemen are not embarrassed to drink on duty and work using primitive methods, including physical pressure during interrogations. Sam tries to fit in this world, works on solving some more or less interesting police cases and is always looking for the gate through which he could return ‘home’, i.e. in his time.
Two seasons of eight episodes each were made of ‘Life on Mars‘. The charm of the series comes largely from the confrontation of the hero with the world in which he has landed. 33 years shouldn’t be a huge difference, but for the show’s creators, it seems like it is. The England of 2006 is so changed that Sam Tyler, arrived in 1973, experiences the (declared) sensation of being on another planet. The connection to his real world is made not only through memories but also through sporadic and mysterious contacts – telephones ringing in the mid of the night or television shows where he hears voices from ‘home’. Is he in a prolonged dream due to the coma he was in after the accident in 2006? Maybe after the surgeries and treatment the doctors will be able to save him and bring him back home? He cannot tell the truth (‘I come from the future’), because everybody around would look at him as to a madman. In addition, the world of 1973 seems so real: a boss who is all the time drunk and a bit violent but who in the end solves complicated police cases with the good goal of bringing peace to the citizens of the city, or a few colleagues who are a bit inept by the criteria of 2006 but ready to risk their lives to carry out their missions, a young policewoman who Sam is attracted to but is hesitant to get involved with because he knows he will have to leave her one way or another. A few things haven’t changed – for example Manchester football fans are divided into two camps that hate each other to death (sometimes literally): City fans and United fans. In each episode Sam’s struggle to figure out how he ended up in 1973 and to return to 2006 is combined with an independent police plot. Not all is bad in this world: the wonderful music of the early 70s accompanies every episode, and the free air of England at the height of the pop, beat and hippie movements eras seems much more diverse and interesting than the puritanical atmosphere of 2006, that let alone the one in 2023. The main roles feature some fine British actors, mostly known from TV series: John Simm plays Sam Tyler with authenticity and sensitivity, Philip Glenister is excellent as the drunken, apparently misogynistic and racist police chief, but devoted to his profession and the people he works with, and Liz White is convincing as the policewoman who gives the hero a reason to stay, perhaps, in the world of 1973. I found the episodes in the second season better written, with tighter action and more interesting cases. The exception is the last episode, in which the riddle of the jump in time and the problem of returning to 2006 are solved, but the possibility of returning to 1973 is also left open, for a possible third season. It was not to be, because the producers decided to interrupt the series. Too bad, because it was getting more and more interesting. On this occasion, the thread in the first case, which had triggered the entire action, was also lost, leaving unsolved the serial killer case. But even so, there are quite a few good reasons to look on the streaming platforms for the 16 episodes produced of ‘Life on Mars‘ and to watch or rewatch them.
‘Mélodie en sous-sol‘ (1963) is an excellent heist film, one of the best of director Henri Verneuil‘s heyday and the first screen collaboration between Jean Gabin and Alain Delon. The great French star and the conqueror of hearts in the 30s-40s-50s was passing the baton to the young stars who were exploding on the screens in those years. A year before, he had made ‘Un singe en hiver’ with Belmondo, also directed by Verneuil. Alain Delon was, paradoxically, better known at that time in Italy where he had achieved some exceptional roles in films directed by Visconti and Antonioni, but he was looking for a mainstream success. He achieved it with ‘Mélodie en sous-sol‘ and that not only on the French market but also on the American market, where the film was released under the title ‘Any Number Can Win‘.
Charles just got out of prison. His wife would like him to end his career as a burglar, a career that has lasted for decades and has also brought him two convictions totaling about eight years in prison. Charles will not give up on one last hit for which he recruits young Francis, a young and ‘promising’ miscreant. The target of the strike is the casino in Cannes. Francis has one week to familiarize himself with the places, identify the access and escape routes and find a hiding place for the money after the hit. The plans seem to get complicated when Francis becomes involved with a dancer in the casino’s ballet troupe. As in many other films of the genre, the devil in the details will come into play.
Almost everything succeeds to Henri Verneuil in this film. He chose to shoot in black and white at a time when color film was already cheap enough for the choice to be aesthetic. It is one of the reverences sent by Verneuil to his colleagues who had decided to fully engage on the New Wave path. There are a few more, including the dramatic big-band jazz background score composed by Michel Magne. The script adapts an American novel from Serie Noire, but the transposition in France is perfect, due in part to the dialogues written by Michel Audiard. The cinematography belongs to the experienced Louis Page, with many mirror games and other daring and spectacular angles. It would be his last collaboration with Verneuil, as Page will die a few years later. Jean Gabin – who had entered the period of undertaking seasoned gangster roles (when he was not doing Commissioner Maigret) – is excellent, although the script is a bit stingy with him in the second part of the film, after having dominated the beginning. The focus of the story shifts to the infiltration of Francis, played by a darker than usual Alain Delon, into the world of the casino and his relationship with the beautiful Brigitte (Carla Marlier). The scene of the heist itself lasts about 25 minutes without boring for even a second, and the anthological final scene must be seen and not told about. ‘Mélodie en sous-sol‘ is a film that ages beautifully. Worth watching or re-watching.
I’m a big fan of the ‘Exhibition on Screen’ series of art films. Since 2012 it has given me the opportunity to visit many of the most important art exhibitions or collections of the great museums of the world without having to travel further than the hall of the cinematheque (which also has the role of an art cinema) in the city where I live. Many of these films were directed and/or produced by Phil Grabsky. The COVID-19 pandemic has led, among its many consequences, to the closing of art museums almost all over the world and the suspension or cancellation of exhibitions scheduled in 2020 and 2021. The joy of the return of museums and major exhibitions in our lives has been amplified by the resumption of the series ‘Exhibition on Screen ‘. ‘Hopper – An American Love Story‘ (2022) was, I believe, the first film in this series produced and released after the pandemic. For me, the joy was all the greater as the director is Grabsky and the film is dedicated to an American artist that I love, learn about and look for wherever I travel the world: Edward Hopper.
The documentary coincided with a major exhibition dedicated to ‘Edward Hopper’s New York’ which took place at the Whitney Museum of Art in Manhattan between October 2022 and March 2023. Unlike other episodes of the ‘Exhibition on Screen’ series, however, this documentary doesn’t take us to halls of the exhibition, which is not mentioned at all before the final credits. The subject of the exhibition on the screen is this time the person and the work as a whole of the painter. ‘Hopper – An American Love Story‘ is closer to a classic biographical documentary film, following in chronological order the main stages of the painter’s life and creation, filming in the places where he lived and traveled, using as visual material (also) works which were not exhibited at the Whitney and that documentary material exhibits from the memorial museum in Nyack (the place of his birth and childhood) and archival materials, including his wife’s personal diaries. I enjoyed the commentary, belonging – as always in the ‘Exhibition on Screen’ episodes – to some of the most reputable and relevant experts on the topic. I learned many new things about the artist’s biography, especially details related to the periods spent in Paris. Although he was there (on and off) for quite some time in the years after 1905, Hopper led a rather ascetic life in the company and hosting of religious female friends of his mother, and had no contact with either bohemian life or artistic revolutions of Fauvism, Cubism and abstract art that was happening at the other end of Paris in Montmartre (he lived in Montparnasse). Also new to me was an unhappy love story from the Parisian period, which seems to have influenced the rest of his romantic life. The connection with his wife, Josephine Nivison Hopper, also occupied the important place in the film, as she had in the painter’s life and work. I visited the memorial house in Nyack, where there is no Hopper painting, but some of his wife’s work is on display. My estimation is that she was an artist of no inferior talent to him. Perhaps – being a woman – she would not have been able to reach the same level of celebrity, but he also would not have become what he became as an artist without the dedication and sacrifice of Josephine, who practically abandoned her career to support him.
The artistic commentaries on the various later phases of Hopper’s work are solid without being very original. At just one moment we are invited to look from a new perspective at the famous loneliness of the characters in Hopper’s paintings. Some comments about the artist’s apparent political and social disengagement seemed a bit forced. Hopper was an artist who said what he had to say about the time he lived in through his mysterious work, which refused manifest art and explicit statements. His paintings, drawings and watercolors are an integral part of the image of 20th century America as it is imprinted in the collective historical and cultural memory. ‘Exhibition on Screen’ gives us yet another landmark documentary about a great artist.
Ziaristul și publicistul Liviu Tofan este autorul mai multor cărți despre postul de radio Europa Libera și evenimentele mai mult sau mai puțin senzaționale legate de istoria de peste jumătate de secol a secției sale românești. Cea mai recentă și probabil cea mai consistentă contribuție este cea apărută în 2021 la Editura Omnium, având titlul ‘Ne-au ținut în viață. Radio Europa Libera 1970 – 1990’. Cartea este publicată sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Nu este (încă) istoria definitivă a postului de radio care a reprezentat sursa principală de informare a românilor între 1950 și 1989, dar multe dintre elementele unei asemenea istorii se află deja în această carte. Daca și când se va scrie acea Istorie, cartea lui Liviu Tofan nu va putea lipsi din bibliografie.
Tofan a lucrat timp de peste 20 de ani la Europa Liberă, întâi la secția românească din Munchen ca redactor de știri, apoi a fost șef al secției de știri și director asistent, iar după 1991 a creat și a condus primul birou din București al postului de Radio. A cunoscut deci din interior instituția în anii săi de maximă audiență și influența, în perioada în care intrase în obiectivele Securității la indicațiile lui Ceaușescu, și în perioada de transformări și zguduiri care au culminat cu prăbușirea comunismului. Aprecierea sa despre rolul istoric al Europei Libere este menționată în introducerea intitulata ‘Ce a fost Europa Liberă?’:
‘Europa Liberă a fost, în același timp, postul de radio românesc perceput de ascultătorii sai ca tribună de luptă anticomunistă, cutie de rezonanță a protestelor, liant social, sursa cotidiană de informații nealterate, oaza de normalitate în care se puteau refugia, gura de oxigen care le permitea să supraviețuiască, sursa de speranță că ceva s-ar putea schimba, dovada că nu au fost uitați și abandonați, certitudinea că mai există români care spun adevărul și rezonează la problemele lor, un gest de solidaritate. Unii au considerat Europa Liberă un fel de guvern în exil sau partid politic de opoziție. Sau ca o gravă amenințare la adresa regimului comunist, daca judecăm după uriașul (și zadarnicul) efort al Securității de a combate sau chiar anihila “oficina imperialistă de spionaj” …’ (pag. 8)
Primele capitole ale cărții oferă informații interesante în legătură cu organizarea departamentului românesc și structura programelor postului în perioada în care Liviu Tofan a lucrat acolo. O organigramă ar fi fost foarte utila pentru a înțelege ierarhiile, dar și așa imaginea oferita este destul de clară. Departamentul avea un număr fix de poziții permanente (‘sloturi’) și noile angajări se făceau pe măsură ce o poziție devenea liberă dintr-un motiv sau altul. Departametele de știri (cel în care a lucrat și pe care a ajuns să-l conducă Tofan) și de programe erau separate, iar crainicii formau un alt grup aparte. Majoritatea programelor erau înregistrate la Munchen, excepția fiind emisiunile culturale de la Paris ale cuplului Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Tofan descrie și procesul de recrutare și criteriile după care erau selectați viitorii angajați. Sunt interesante și informațiile despre programe. Știrile aveau o sursă centrală, controlată și comună departamentelor în diferite limbi în care transmitea postul. Programele nu erau cenzurate, dar se înregistrau și din când în când aveau parte de inspecția superiorilor. Structura programelor prezentate este cea din perioada de după 1973. Deranjează puțin folosirea în textul cărții a fusului orar vest-european ca referință. Majoritatea cititorilor din România, cei care eram pe recepție în acei ani, trebuie să facem de fiecare data ajustarea adăugând o oră atunci când este vorba despre programe și orele lor de transmisie.
Este descrisa clădirea de pe strada Oettingen, lângă Englischen Garten, inclusiv o schiță a aripii L în care se afla secția română. Am avut marele privilegiu de a vizita în 2012 clădirea, având-o ca ghid pe draga și regretata mea prietenă Edelina Stoian, una dintre vocile Europei Libere din acei ani. Nicio placă comemorativă nu amintea despre fosta destinație a clădirii, dar în acea perioadă cel puțin, se mutase acolo o secție de jurnalistica a unei universități. De atunci aud că destinația clădirii a fost din nou schimbată, iar placa tot nu există.
Unul dintre aspectele subliniate în cartea lui Liviu Tofan este dependența directa a postului de radio Europa Liberă de guvernul american. Acest aspect m-a surprins și atunci când am citit memoriile Monicai Lovinescu, care caracteriza consecvent EL drept ‘postul american’ și uneori se plângea de interferențele și influențele ‘americanilor’. Nu aceasta era impresia pe care o aveam noi, ascultătorii din România, care consideram caracterizarea Europei Libere ca ‘oficina de spionaj CIA’ drept pură propagandă. Relatările lui Liviu Tofan se referă la perioada anilor ’70, ’80 și ’90, în care nu mai exista vreo dependență de CIA, și totuși reiese evident că exista și atunci o clară dependență financiară și un control editorial care se exercita mai mult la nivelul orientării generale și nu în viața de zi cu zi a emisiunilor. O parte dintre salariații de la Munchen și conducerea superioară, că să folosim acest termen, erau americani și canalele de comunicații care constituiau principalele surse de știri proveneau tot de la americani. Scopurile și metodele erau aliniate scopurilor politicii externe americane. Atunci când administrațiile americane s-a reorientat pentru o vreme spre destindere și când România lui Ceaușescu era preferata cancelariilor din țările democratice, inclusiv a guvernului și președinților americani, recomandarea de a domoli criticile și a evita atacurile personale a fost explicită.
Unul dintre cele mai frumoase capitole ale cărții este dedicat portretelor a doi dintre cei mai reprezentativi colaboratori ai Europei Libere de-a lungul întregii sale istorii. Sunt intrutotul de acord cu alegerea lui Liviu Tofan. Într-adevăr, Noel Bernard și Cornel Chiriac sunt cele două personalități care au definit linia jurnalistică și politică a postului și care au executat în mare parte deschiderea, câștigând audiență capitală în realizarea scopurilor propuse. Noel Bernard a fost director al postului de radio în două perioade, cea de-a doua (1966 – 1981) fiind cea de expansiune și de maximă popularitate. Avea un mare talent jurnalistic, era un excelent analist politic dar și un foarte bun manager și profesionist al microfonului. A știut să recruteze colaboratorii potriviți și a ales ca țintă publicul care va deveni susținătorul schimbărilor democratice de mai târziu:
‘Grație lui Noel Bernard, în doar câțiva ani, Europa Liberă ajungea la cea mai înaltă cotă de audiență (64%), niciodată depășită după aceea, dar menținută (cu unele fluctuații). El a reușit asta prin ceea ce aș numi profesionalizarea Departamentului românesc prin viziune, puterea exemplului personal și multă determinare. Și prin două accente de politică editorială care au contribuit enorm la creșterea audienței și influenței Europei Libere, Bernard intuind perfect ce trebuia făcut în acest sens. Ambele accente s-au concretizat prin oameni noi veniți în redacție, deveniți apoi nume de referință ale Europei Libere: Cornel Chiriac, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În vizor erau tineretul și intelectualitatea.’ (pag. 86)
Despre Cornel Chiriac s-au scris deja cărți și articole omagiale, i-au fost dedicate emisiuni de radio și cel puțin un film documentar și unul de ficțiune. Și totuși, am impresia că recuperarea lui și recunoașterea imensei sale contribuții se află încă la început. Pentru mine și pentru mulți alții din generația mea, Cornel a fost profesor de muzică și profesor de libertate. El ne-a învățat să ascultăm pop, rock și jazz, dar mai ales ne-a deschis ferestra spre o lume care ne era interzisă – cea a libertății de exprimare artistică și de opinii și de creație necenzurată. Paginile pe care i le dedica Liviu Tofan sunt semnificative. Lipsește însă, un element foarte important în opinia mea. Nu este amintită nici în structura programelor și nici în paginile despre Cornel emisiunea ‘Jazz a la carte’ care se transmitea în serile săptămânii de la ora 22:10. Cornel a fost înainte de toate, în muzică, un om de jazz. Prin jazz a ajuns la pop și rock. Pasiunea și expertiza sa făceau din emisiunile de jazz de la Europa Liberă transmisii de mare calitate, cu imensă valoare artistică și educativă. Nu stiu cum ar putea fi acestea readuse în atenție, nici măcar nu stiu daca a rămas ceva înregistrat. Dar ele au fost.
‘Muzica anilor 1960 a fost esență unui nou spirit al vremii și expresia unei revoluții – pașnice – împotriva unor mentalități închistate. Cornel Chiriac, un rebel și un neadaptat, a personificat de o manieră perfectă spiritul acelei epoci. El era muzica, iar muzica era mesajul și viziunea unei noi generații refractare la orice fel de autoritate. Dacă, în Occident, această mișcare de protest s-a putut exprima liber, în România partidului comunist unic și autoritar, protestul acestei generații s-a manifestat într-un fel de clandestinitate percepută de regim că subversivă.’ (pag. 93)
Câteva dintre informațiile incluse în acest capitol sunt inedite pentru mine. Nu știam că pe la sfârșitul anilor ’70 Noel Bernard discuta despre o posibilă călătorie în România și un interviu cu Ceaușescu. Așa ceva îmi pare și azi aproape de domeniul fantasticului. Îmi era necunoscută și campania lui Iliescu din anii ’70, când era ministru al tineretului, contra lui Cornel Chiriac, cel pe care avea să-l omagieze trei decenii mai tărziu în calitate de președinte al României democratice. Se schimbaseră vremurile, vicleanul politician schimba și el placa, să ne exprimăm așa.
Câteva alte capitole ale cărții sunt dedicate acțiunilor Securității împotriva Europei Libere și a angajaților postului de radio. Liviu Tofan a scris o carte separată despre teroristul Carlos și atentatul cu bombă din 1981, carte pe care am citit-o și recenzat-o cu câțiva ani în urma. Un capitol este dedicat bolilor nemiloase care au secerat trei directori ai Departamentului românesc al postului. Concluzia lui Tofan după analiza detaliată a fiecărui caz în parte este că nu ar fi fost vorba despre un program susținut de lichidare prin iradiere, conceput și executat de Securitate. Aici el contrazice cele scrise de Pacepa în ‘Orizonturi roșii’, și în general, opinia sa despre acea carte și despre credibilitatea multor informații propagate prin ea este negativă. Găsim în carte multe relatări și documente despre agenții Securității care au încercat de-a lungul anilor să se infiltreze printre salariații postului, dar și despre informatorii ocazionali, unii oameni de cultură din Romania veniți să viziteze și să se întâlnească cu colaboratorii EL, doar pentru a raporta cele văzute și discutate la întoarcerea în țară. Impresia generala pe care o lasă lectura capitolelor despre activitatea Securității în supravegherea și combaterea Europei Libere este mai degrabă una de incompetență și lipsă de organizare. Nu că nu au vrut să contracareze influența postului de radio și să dăuneze activității sale și oamenilor care lucrau la EL, mai degrabă nu au fost capabili.
Câteva capitole spre final au o structura de ‘miscellanea’. Sunt adunate aici informații succinte și anecdote, descrieri ale vieții de zi cu zi și chiar și zvonuri și glume. Unele sunt interesante. O afirmație surprinzătoare pentru mine a fost cea după care Europa Libera nu ar mai fi fost bruiată încă din anii ’60. Noi în România aveam cu totul alta impresie. Anexele de la finalul cărții ocupă cam 30% din numărul de pagini. Unele ilustrează și completează informații și afirmații din text. Extrasele din dosarele Securității sunt elocvente și ar putea face obiectul unor cărți separate sau al mai multora, însoțite desigur de explicații despre context și aparat critic.
Capitolul despre evenimentele din decembrie 1989 și despre anii care au urmat este interesant și emoționant. Am putut să compar și aici informațiile din carte cu cele auzite direct de la Edelina Stoian, și ea participantă la cele petrecute la Munchen în acea perioadă. În final, Europa Liberă învinsese. Scopul activității de patru decenii – zdruncinarea prin informare liberă a temeliilor dictaturii comuniste până la prăbușirea sistemului – fusese atins. Dar asta însemna și dispariția rațiunii principale de a fi a postului de radio, sau cel puțin o schimbare radicală de direcție și o adaptare la noul context, în care EL nu mai era sursa exclusivă de informații libere ci doar una dintre multe. În plus începea revoluția informatică, avea să urmeze în scurt timp cea internetica, și formatul clasic radio nu mai era suficient. Era nevoie de gândire nouă, în parte și de oameni noi. Procesul nu a fost ușor. Victoria rămâne însă în paginile istoriei:
‘… s-au scris cărți, s-au ținut conferințe internaționale, s-a comentat mult despre importanța și influența Europei Libere din perspectiva geopolitică a Războiului Rece – sau, mai ales, a modului în care acesta a luat sfârșit. E celebru răspunsul hiperbolic al liderului Solidarnosc, Lech Walesa, la întrebarea despre importanța Europei Libere pentru succesul mișcării sale, pentru Polonia. “Ar exista viață pe pămînt fară soare?” În același registru, dar mai puțin hiperbolic, s-ar potrivi și întrebarea (retorică?): Ar fi fost posibil anul revoluționar 1989 al izbăvirii de comunism fară contribuția Europei Libere? Cu siguranță, nu, spun cunoscătorii. Nu atunci, nu așa. Europa Liberă a reprezentat, de-a lungul a patru decenii, o contribuție maraton la subminarea regimurilor comuniste, ale cărei semnificații s-au manifestat pe multiple paliere și în moduri diverse, în cheie personală pentru cei mai mulți, în acorduri sau disonanțe politice, după caz, pentru actanții momentului. Fapt este că Europa Liberă a contrat decisiv și a făcut inaplicabil proiectul de căpătîi al regimurilor comuniste de a deține controlul absolut asupra informațiilor și ideilor diseminate în cadrul societăților pe care le subjugaseră. Grație susținerii primite din partea Europei Libere, căci așa erau percepute emisiunile radioului, ca ajutor și încurajare, românii nu au dezarmat, nu s-au lăsat prada regimului stăpînitor. Restul e istorie, cum se spune.’ (pag. 215 – 216)
In Hitchcock‘s filmography, ‘Marnie‘ (1964) comes after four masterpieces, probably among the best if not the best films of the master of suspense films: ‘Vertigo’, ‘North by Northwest’, ‘Psycho’ and ‘The Birds’ ‘. The last two also represented real cinematic revolutions, films that created a sensation from the release, but also contained countless innovations and paved the way for different cinematic genres. Hitchcock had nothing left to prove and could probably achieve anything he wanted. He chooses to produce and direct ‘Marnie‘ – the resuscitation of a project abandoned a few years before that originally aimed to bring Grace Kelly back to the screen. It is a film closer to what Hitchcock had done in the previous decades, a film that brings back to screen some of his obsessions: the fascination for women and especially for those with mysterious pasts, the search for the psychological problems of the characters in past traumas including childhood and the dream as atmosphere but also as a means of revealing the character of his heroes. He casts Tippi Hedren, who was also the feminine star in ‘The Birds’, in the lead role. However, their collaboration will end with this film that will burden Hitchcock’s biography with stories about attitudes that today would probably have made him the subject of boycotts generated by the MeToo movement. The male lead star is Sean Connery, who was filming ‘Marnie‘ between two episodes of the first series of James Bond films. To add background information, the first day of filming was scheduled to be November 22, 1963. It was postponed four days due to the assassination of JFK. Sufficient reasons of interest already, to which is added the fact that ‘Marnie‘ is a complex, uneven, unsettling film, in which many implausible situations and scenes with conventional dialogues and old-fashioned acting alternate with flashes of genius that can only be found in Hitchcock‘s movies.
The main character often changes her hair color, name and social security cards, and she has good reason to do so. She is a serial thief. She works at various companies, and after gaining the patrons’ trust she steals their money from the safe and disappears. Unfortunately for her, when she arrives searching a new job (and victim) at the offices of the Rutland firm, she is recognized by Mark, the firm’s boss, who had seen her at the premises of the previous business she robbed. The young, handsome and attractive Mark Rutland, however, decides not to say anything to the young woman whose real name is Marnie and begins to follow her. He discovers that she has hysterical phobias for thunderstorms and the color red. When he catches her stealing money from his company’s safe, Mark Rutland decides not to report her to the police but to … propose to her. Kind of blackmailing her into marriage. There will be other surprises during the honeymoon, for example the fact that Marnie refuses any physical contact. The discoveries related to the past of the young woman with the changing color hair are only at the beginning.
Does the story seem incredible? It really is, at least by today’s standards. It is also quite sordid, but the violence is packaged in the style of American films set in the luxurious homes of the rich. From Winston Graham‘s novel that inspired the film’s script, Hitchcock eliminated an important character, that of a psychoanalyst who consulted Marnie. His role is also taken over by the husband who trains himself from psychoanalysis books about criminal women. The result is that the film feels like a sequence of keyed dreams, as in many of the master’s films. The responsibility of making the complex relationship between Mark and Marnie believable on screen falls to the two actors – Sean Connery and Tippi Hedren. What are the reasons why Mark, instead of denouncing the young kleptomaniac, decides to marry her? Men’s fascination with ‘bad girls’? Scientific curiosity? or simply blind love? Is Marnie really a ‘bad girl’ or a victim of some buried traumas in the past? The talent of the two actors and the way their characters are portrayed in their complexity, with the mix of good and bad in every human’s character are the reasons why their bond crosses the screen well. We also find Hitchcock in several camera angles and compositions with objects as only he could imagine. The music of Bernard Herrmann, at his last collaboration with Hitchcock, is also worth noting. Like the sets, the music seems to belong more to the cinema of the 40s, with a demonstrative excess of violins. Hitchcock succeeded with ‘Marnie‘ to make a film that in its classic aspect describes one of the most violent and disturbing stories about the relationship between a man and a woman in all his films.
Educational programs that use theater as a therapeutic or rehabilitation methodology are part of the arsenal of many prison systems in the world. The American Cornell University has a ‘prison theatre’ course and the ‘Shakespeare Behind Bars’ program has been running in British prisons for many years. Some very interesting films have also dealt with this theme. The Taviani brothers’ 2012 ‘Cesare deve morire’ was even filmed in Italy’s Rebibbia prison, starring inmates convicted of serious crimes. More recently, in 2020, French director Emmanuel Courcol brought to the screens in ‘Un triomphe’ the story of an actor whose glory days are almost over and who gives acting lessons to inmates in a prison, trying to create a show based on ‘ En attendant Godot’. A similar theme is the basis of the script written by Gabriel Gheorghe for ‘Visul‘ (‘The Dream’), the most recent film by Cãtãlin Saizescu.
Alex, the main hero of the film, is an actor who doesn’t really have anything going well neither in his profession nor in life. He is employed at a theater, but he does not act, being cast as a double and as the director prefers the title holder of the role, a movie star, he does not even have the opportunity to rehearse. He lives with an actress, a fellow graduate student, but their relationship is strained and in danger of falling apart when she finds success by being cast in a leading role in a movie. It is not clear why exactly (boredom? professional obligation? the need to do something?) he volunteers to do theater with a group of inmates at a penitentiary. As they are all men, he decides to stage the play within a play in ‘A Midsummer Night’s Dream’, also designed to be played by men (who in the ancient theater, but also in Shakespeare’s time, also undertook the female roles) . Theater and Penitentiary, acting and relationships beyond bars collide and the consequences will be unforeseen. The prisoners agree to participate in the project more in order to have the opportunity to meet a world other than the one in the prison space. Some of them dream of an opportunity to escape. How did the magic of the theater work on them? What will be the influence of this collaboration on Alex’s life?
The script doesn’t avoid a few common or predictable places. The scenes in the film take place in three different environments. Several of them take place in the apartment rented by the two actors, a typical space of bohemian disorder. Others take place in the penitentiary. I’ve only seen prisons in movies. I have no experience with what prisons in Romania or elsewhere look like in reality. Cãtãlin Saizescu tried to render the feeling of claustrophobia by accompanying the hero on his first visit to the institution with his camera. Heavy doors that close with heavy metallic noises. Corridors that seem to never end. Repeated checks by metal detectors. After the heroes pass these perimeter demarcations, the rooms look pretty much like any culture club room anywhere. I don’t know how true the description is. The third space is the one that is rendered with authenticity. It feels that the director and the actors know well theater – stage, dressing rooms, backstage – and feel in their element here. So are the dialogues. If the quarrels between the lovers suffer a little from verbosity, and the lines in the prison look too insistently for the comic, here the dialogues are cursive and the characters – the admin director, the stage director, the local politician – are well penciled. The lead role is played with passion and sensitivity by Vlad Logigan. The gallery of inmates manages, as the story advances, to diversify and each of the characters takes shape and personality, with a special mention for Serghei Niculescu-Mizil. Georgiana Saizescu, Gloria Gaitan and Magda Catone have well-written feminine roles. George Ivașcu plays the juicy role of a stage director, and Florin Piersic Jr. that of a film director. Theatre critic Irina Margareta-Nistor appears as … Irina Margareta-Nistor. I won’t reveal the surprise ending, I’ll just say that all the characters, on both sides of the bars, come out of this story changed. The purpose of theater to change something in the lives of those who participate in the making of the artistic act or who consume it as spectators is fulfilled – at least in this film.
Una dintre cele mai fascinante expoziții pe care le-am vizitat la British Museum, cu câțiva ani în urmă, a fost cea dedicată erupției Vezuviului, din anul 79, și descoperirilor de la Pompei. Mii de oameni au murit atunci când lava, cenușa și noroiul au îngropat orașele Pompei, Herculaneum și Stabiae. Orașele au fost uitate, până când arheologii au început să le exploreze și să le dezgroape ruinele în secolul al XVIII-lea. Casele intacte și mulajele create spontan și tragic oferă o viziune unică, înghețată în timp, a unui moment al antichității romane și al oamenilor care populau acea lume. Un articol semnat de profesorul John Brewer de la California Institute of Technology și publicat în numărul din decembrie al revistei History Today mi-a readus în atenție acest eveniment istoric și m-a îndemnat să explorez aspectele legate de cercetările științifice, dar și de reprezentarea erupției Vezuviului în arte. Am descoperit numeroase legături cu pictura, teatrul, opera și recent, desigur, cu realitatea virtuala. Încă un loc al unor fascinante întâlniri între istorie, artă și tehnologie.
Primele lucrări care înfățișează Vezuviul datează din secolul I. În unele dintre ele putem chiar admira silueta muntelui înainte ca erupțiile să-i modifice structura. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, imaginea a fost folosită în reprezentări topografice sau ca exercițiu de stil. De exemplu, Gioacchino Toma a studiat variațiile luminii pictând Vezuviul în diferite momente ale zilei, similar cu ceea ce aveau să facă două secole mai târziu Cézanne, cu muntele Sainte-Victoire, sau Monet, cu catedrala din Rouen. Subiectul a devenit dintre cele mai populare în pictura vest-europeană odată cu răspândirea, din a doua jumătate a secolul al XVI-lea și pe tot parcursul secolului al XVII-lea, a călătoriilor Grand Tour, o practică a tinerilor artiști de a călători prin Europa, în special în peninsula italiană, pentru a-și spori cunoștințele artistice. Napoli a devenit una dintre principalele destinații, iar Muntele Vezuviu, unul dintre cele mai pictate subiecte, mai ales după erupția din 1631. În fapt, acest interval de vreo 150 de ani a fost dintre cele mai active în istoria scrisă a Vezuviului. Ca rezultat, multe dintre picturile reprezentând vulcanul l-au surprins în erupție. Printre cele mai importante, amintim „Erupția Vezuviului în 1782” de Pierre-Jacques Volaire și „Vezuviul în erupție” de William Turner. Majoritatea acestor picturi au analizat erupția Vezuviului din punct de vedere emoțional, arătând încărcătura exploziei și lava în culori strălucitoare și vibrante. Ilustrația reprezintă acuarela lui Turner. Acesta a vizitat Napoli și a urcat pe Vezuviu în 1819; cu toate acestea, el nu a asistat niciodată direct la o erupție și compoziția aflata în colecția Universității Yale, probabil, a precedat șederea sa în Italia.
Reprezentările artistice ale dramaticei erupții a Vezuviului au depășit însă, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, limitele artelor plastice. Operele lui Giovanni Pacini ‘L’ultimo giorno di Pompei’ (premiera în 1827) și a lui Daniel Auber ‘La muette de Portici’ (1828) ca și drama ‘La Tête de mort ou les Ruines de Pompéi’ (1827) a lui René-Charles Guilbert de Pixerécourt se încheiau cu scene apocaliptice spectaculoase care reprezentau erupția Vezuviului și distrugerea Pompeiului. În fapt, spectacolele de acest fel erau populare deja de la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Europa și America de Nord, stimulate de interesul pentru geologie și de relatările descoperirilor succesive făcute la Pompei și Herculaneum. Unele tehnici era moștenite din teatrul baroc – proiecții prin țesături transparente de mătase, în și muselină, cu desene sugestive și iluminate cu flăcări intermitente din spate pentru a simula mișcarea. Între 1780 și 1840, inventatorii s-au pus pe treabă, născocind tehnologii de scenă noi, care să dea impresia cât mai realistă a catastrofei naturale care se petrecuse cu peste 1700 de ani în urmă. Una dintre acestea sunt panoramele și pot fi considerate primele experiențe imersive care înconjurau spectatorii la 360 de grade cu pânze pictate, urmate la scurt timp de pânze mișcătoare, sau diorame, care manipulau luminile pentru a da impresia că mediul se schimbă în timp. Experimentările cu imagini mișcătoare care aveau să ducă la inventarea cinematografului la sfârșitul secolului al XIX-lea își au originea în explorarea de la acea vreme a unor tehnici de scenă inovatoare.
Scopul acestor instalații, unele dintre ele foarte complexe, nu era numai divertismentul, ci și educația, explorarea științifică și popularizarea rezultatelor acesteia. Savantul și diplomatul englez William Hamilton (1730 – 1803) proiectase și construise câteva modele ale unei cutii mecanice, în care era simulată o erupție vulcanică, cu efecte de lumină și sunet. Acestea fuseseră prezentate regalităților Europei, instituțiilor științifice, dar și directorului teatrului Drury Lane din Londra. Aici ele fuseseră preluate de pictorul, scenograful și inventatorul francez Philippe de Louherbourg (1740 – 1812), care le recrease la scară mai mare și le combinase cu o invenție a sa numita ‘eidophusikon’. Descris de presa din vremea sa ca „Imagini în mișcare, reprezentând fenomene ale naturii”, eidophusikon poate fi considerat o formă timpurie de cinematografie. Efectul era obținut prin oglinzi și scripeți. În teatru, el a încercat să recreeze iluzia perfectă a naturii vii: scene de răsărit sau apus de soare, imagini în clar de lună, furtuni și vulcani, incluzând desigur Vezuviul, cu efecte sonore și muzicale. Un alt exemplu sunt conferințele despre geologie din anul 1805, de la Institutul Regal din Londra, ale tânărului chimist Humphry Davy (1778 – 1829), inventatorul, mai târziu, al lămpii cu arc electric. Aceste conferințe se încheiau cu o spectaculoasă erupție care demonstra reacțiile chimice aflate la baza erupțiilor vulcanice. În secolul al XIX-lea, aceste invenții se răspândeau în toată Europa și în America de Nord. Ele aveau să fie perfecționate pentru teatru și circ de inventatori precum francezul Louis Daguerre (1757 – 1851), unul dintre părinții fotografiei, dar și inventator al unei perfecționate diorame, și germanul August Kopisch (1799 – 1853), poet, pictor și inventator al ‘pleoramei’, care simula o călătorie în Golful Napoli, deci o călătorie și în spațiu, și în timp, care se încheia la poalele Vezuviului cu o înfricoșătoare erupție. Aceste precursoare ale realității virtuale au stimulat călătoriile științifice de explorare geografică de la mijlocul și a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care nu au lăsat necunoscută aproape nicio zonă geografică a planetei.
În arta contemporană, Vezuviul se află din nou în centrul interesului, datorită lucrărilor unor artiști precum pictorița italiană Flora Palumbo, dar mai ales ale părintelui artei pop, Andy Warhol. Acestuia îi datorăm seria de picturi, din 1985, intitulată „Vesuvius”, înfățișând vulcanul în 18 pânze cu diferite variații de culoare, pentru a picta diferitele faze ale erupției. Această serie reprezenta atunci prima lucrare pictată manual de Warhol în peste douăzeci de ani, deoarece artistul dorea să ofere fiecărei picturi un sentiment de spontaneitate și un aspect mai personal. Într-adevăr, Warhol era foarte atașat de Napoli și de istoria sa, datorită și prieteniei sale cu galeristul Lucio Amelio.
Ultimele decenii ne-au adus pe displayurile calculatoarelor și ale telefoanelor, în case sau în buzunare, capacitatea de a vedea, auzi, simți, cunoaște senzațiile și secretele erupțiilor vulcanice. YouTube este o foarte bună sursă de imagini și informații. Excelente filme științifice sunt oferite de surse precum Smithsonian, iar Shutterstock, la rândul său, oferă o bogată galerie de imagini. O impresionantă animație a catastrofei a fost creată de studiourile ZeroOne și are peste 29 de milioane de vizionări. Cinematografia nu a rămas nici ea în urmă și cea mai recentă super-producție este ‘Pompeii’, un film epic în genul dezastru istoric și romantic, din 2014, produs și regizat de Paul W. S. Anderson. În literatura de ficțiune, ‘Pompeii’ (2003) de Robert Harris și ‘A Day of Fire’ (2014) de Kate Quinn sunt cele mai recente best-seller-uri cu această temă. Vezuviul continuă să se afle în atenția științelor, artelor și a publicului larg.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Jeanne du Barry‘, the film that opened this year’s 2023 Cannes Festival (without being in competition) is at the same time an author’s film and a historical blockbuster. Maïwenn – once a child actor, then, at 16, the wife of Luc Besson and the mother of his child – is now, at 47, an accomplished and confident actress and filmmaker. In ‘Jeanne du Barry‘ she is the film director, co-writer and lead actress. This was one of the most expensive (internationally financed) French films of recent years. The generous budget made it possible to make a historical film with fabulous costumes and numerous extras, filmed in part at Versailles where most of the story takes place, but also the hiring of Johnny Depp as lead actor. The outcome? Not quite up to the ambitions.
Jeanne du Barry was a real historical figure from the 18th century. A woman of modest origins, she had the chance to receive some education financed by the nobleman who employed her mother. When her youth and beauty became threatening in the eyes of the mistress of the house, mother and young daughter were thrown on the streets and ended up in Paris. The young woman chooses, according to her words in the film, between a life of poverty and a life of vice the second alternative and becomes a courtesan and the mistress of a noble with access to the court of King Louis XV. According to the custom of the time, she is introduced to the court, and again according to the custom of the time, she attracts the attention of the king and becomes his mistress. Temperament and boldness, among other qualities, made Jeanne more than a mistress, a favorite (maîtresse-en-titre) of the king, which was a higher rank, almost an official position in the complicated and corrupt hierarchy of the French royal court. The nobility and the king’s family (especially his daughters) do not take kindly to this ascension, but for a time at least, the bond between the two overcomes the hostilities of those around them.
The relationship between the king and Jeanne begins as an assumption of a feudal right that meets feminine ambition and the desire for ascent and social recognition, to transform over time into something else. Was it a true love story? Screenwriter, director and actress Maïwenn does everything to convince us that it is. And yet something doesn’t work on screen, despite all the excellent acting performances of the two protagonists. Perhaps because Maïwenn, despite her intense performance, fails to convince that she is worthy of a king? Audacity is not enough and how much can a king be amused by his mistress’s little antics at first, and how much can he tolerate hysterical deviations from court protocol later? In addition, at 47 she plays the role of a woman between 25 and 30 years old. Johnny Depp seems to be the one who is forced to wear the corset of his role, but he is saved by his own magnetism and the way he manages to express his feelings with a glance or a movement of his lips. Two more interpretations seemed special to me. Benjamin Lavernhe plays La Borde, the king’s faithful valet, a key character in the story. I had not seen Pierre Richard for a long time and it was a joy to see him again in the role of the Duc de Richelieu. The cinematography is lavish, providing some memorable filming angles. The court of Louis XV is reconstructed in detail, but it seems as isolated as a baroque opera stage from the world outside, where we know that the revolt of the masses was brewing. The revolution in culture and ideas that was happening at the same time is only suggested by some deviations from protocol or changes in court fashion. When towards the end the love story between the king and Jeanne slips into melodrama, it does not squeezes many tears, which is proof that it wasn’t very convincing.
On the occasion of watching ‘Legends of the Fall‘ (1994) directed by Edward Zwick, I found out an interesting piece of trivia related to the title of the film. ‘Fall’ in the title refers to the fall from Paradise. However in several versions in other languages (including French and Romanian) ‘Fall’ has been translated as autumn. Wrong, because this film it’s not about autumn at all. It rather tells one of those great American stories that takes place on a ranch at America’s frontier, a story of the fall from a Paradise that may not have existed ever except in the romanticized image of the pioneers of the West to the harsh realities of the American society in the first half of the 20th century. It is also a story about family, about fathers who disown their sons and brothers who come to hate each other, and of course it all starts and revolves around a mesmerizingly beautiful woman. All the makings of a great movie, but…
The Ludlow family. Colonel William Ludlow knew America’s wars of the late 19th century: the Civil War and the Indian Wars. Disgusted by the actions of the army and the government towards the Indians, he throws down his sword (literally, in a scene that is meant to be symbolic), retires from the army and settles on a huge ranch somewhere in the West with a faithful servant and with a Cree Indian friend and his family. The colonel has three sons who are very different between them: Albert who is respectful of the laws and integrates well within the system, Tristan the handsome, rebellious and wild one, and Samuel the idealist. The colonel’s wife cannot stand the harsh life and climate of the West and leaves for the East Coast. Samuel brings home from his studies a young orphan girl of captivating beauty named Susannah to whom he becomes engaged. All four men, each in his own way, will fall under her spell. The First World War breaks out, the idealistic Samuel and the careerist Albert decide to volunteer for the front in the Canadian army (the United States had not yet entered the war). Tristan is not as enthusiastic, but he also enlists to defend Sam, the younger brother. When Sam falls on the front, the two surviving brothers will become rivals for the girl remained alone. Their rivalry tears apart the family and the father’s heart and will last for decades.
The story is told in flashbacks by One Stab, the family’s devoted Indian friend who will outlive them all. A bit too much off-screen voiceover for my taste, especially since the visuals are suggestive enough themselves. John Toll even won the Academy Award for Best Cinematography in 1995, the only Academy Award won by the film. The story spans the historical periods from the turn of the century to the Prohibition era and has all the elements of a historical saga, but with too much emphasis on melodrama. There is no lack of emotional elements, but they are a little too obvious. The drama does, however, provide the opportunity for some solid acting creations. Anthony Hopkins pulls off another one of those formidable roles where he manages to create yet another distinct and memorable character while still being himself (with nobility and verticality). Julia Ormond here gives one of the best roles of a career that, while not yet over, seems to have had its peak in that period of her youth. Finally, Brad Pitt is Brad Pitt – a lavish role, in which he can display all his charm and talent, but in which he still seemed a bit monotonous to me, without changing much in the two decades full of dramatic or even tragic events that his hero goes through. The conflict between Colonel Lundlow and Tristan on the one side and the rest of the characters and society on the other side alludes to an anti-government libertarianism that sounded better in 1995 than it does today. “Legends of the Fall” is closer to the classic westerns than to the films that look more critically at the American history of those times. Because of this idealistic approach, the film not only looks a little dated today, but I think it has looked aged since the time when it was released.
