To prevent history from repeating itself, the stories of episodes of the Holocaust, of other genocides, and of acts of political terror and terrorism must be made known in all their horror. The best testimonies are those of survivors. But they don’t always speak up – they can’t, they don’t want to, they haven’t overcome the trauma. ‘White Bird‘, director Marc Foster’s 2023 film, depicts such a testimony. A late testimony of a Holocaust survivor. Although the film’s story, based on a graphic novel by writer R.J. Palacio, who also co-wrote the screenplay, has many predictable elements, ultimately the emotion and intensity of a fictional narrative that has its source in thousands of similar tragic stories prevails.
Sara Blum had a happy childhood in France in the 1930s. Her entire world had shattered when the Germans occupied France and her Jewish family was subjected to racial persecution, the open hostility of some of their neighbors and the threat of deportation to the death camps. Separated from her parents, the girl was hidden in a barn by the Beaumier family, whose son, Julian, had been Sara’s classmate. It was a natural gesture of humanity, but many of those around her had become non-human and this attitude of her saviors involved enormous risks, including the threat of death. Julian had also known suffering, of a different kind, being disabled due to the sequelae of polio he contracted as a child. The two teenagers are coming to age together in extreme conditions. Julian helps Sara and a love story blossoms between them in the shadow of the permanent threat. The war is nearing its end, but not all heroes will reach the day of Liberation.
The story is told in the present day by an elderly Sara Blum, who has become a famous painter, for her grandson, also named Julian. The confession is a kind of answer or life lesson for the American teenager who is in a sociability crisis at the new school where he had been transferred for disciplinary reasons. (‘White Bird‘ is a vague sequel to a film of a completely different genre). However, this is what triggers her need to speak, to share the experience, to transmit the lessons of history to the generations to come. Helen Mirren is Sara in her old age. It is not a big role, but Mirren, who is one of my favorite actresses, plays it with nobility. Another formidable actress that I love, Gillian Anderson is cast as Mrs. Beaumier, who shelters the young Sara and takes on the role of the mother from whom she had been separated. The acting creations of these two great actresses are, however, overshadowed by the two very young actors who play the roles of teenagers Sara and Julian. Their names are Ariella Glaser and Orlando Schwerdt. If they will have the chance of good castings, I predict beautiful film careers for both of them. Ariella Glaser in particular also has a very suitable physique, reminiscent of the photos left in the album of Anne Frank’s family, whose Diary was, of course, one of the sources of inspiration for ‘White Bird‘ and Sara. Despite the lack of authenticity of the movie being spoken exclusively in English and of some excessive didactic and melodramatic nuances, the film manages to bring together in a single narative thread many of the stories that must not be forgotten. This is an episode from a historical tragedy, but the message manages to be optimistic.
‘Chocolat‘, directed in 2016 by Roschdy Zem, is one of those films that left me happy after viewing, but which later, as emotions and ideas settled, I started to consider as a missed opportunity for an exceptional creation. The film is based on the biography of a real character, a black clown in an almost exclusively white France at the end of the 19th and beginning of the 20th centuries, a France divided by the Dreyfus affair and far from having eliminated racial prejudices. The real Rafael Padilla – who took the circus name Chocolat – was born a slave, orphaned at a young age and brought from Cuba to Spain to be a servant. Fleeing from abusive masters, he took refuge in a circus. Together with the English clown George Footit they formed a famous duo, which established a tradition of performing duos composed of a classic clown and a vagabond outsider. Forgotten for most of the 20th century, he was rediscovered by historian Gérard Noiriel, an expert in the history of immigration in France, who wrote two books about him and was a co-author of the screenplay for this film. However, the film departs quite a bit from the real biography of the character. The results of this liberties taken by the film’s authors in relation to the real biography are mixed.
I am not a fan of faithful biographies at all costs, but I think that in this case some significant details have been left out, and others have been added that do not necessarily contribute to the narrative or the profile of the character. Chocolat was not born in Africa and almost nothing is said about his Cuban origin and adventurous and traumatic childhood. The meeting between Chocolat and George Footit is set in an imaginary circus and here the addition seems inspired to me, because Mr. and Mrs. Delvaux are well-sketched and will play (especially she) a role in the story later on. Marie Hecquet, Chocolat’s lover, is a widow in the film, and I don’t really see the point of this embellishment of the character. Her relationship with Chocolat was actually an adultery, the woman destroyed her family and renounced a bourgeois existence for a relationship condemned by most of those around her, and this sacrifice for love is almost completely lost. The artist was never imprisoned and tortured, but let’s say that this episode adds drama to the story. Finally, it is insinuated in the film that Chocolat was left crippled – mutilated in a fight because he couldn’t pay his debts -, in reality he continued to appear in circuses until the end of his life. His later lack of success is mainly due to the fact that French passion for the circus had somewhat evaporated.
Fortunately for the film, most of the weaknesses of the script are compensated by the actors’ performances and the exceptional rendition of the period and of a world of the circus that we know from the paintings of Degas or Toulouse-Lautrec but also from the films of the Lumière brothers (fragments of these in the credits, don’t miss them!). Omar Sy creates a statuesque and captivating Chocolat, naive and sensitive at the same time. James Thierrée, who plays the role of George Footit, is also formidable. I thought about Charlot while watching the film, both because of the period in which the action takes place and the clown character. Reading about the actor after watching, I found out that he is actually the grandson of the great artist and I also realized the striking physical resemblance. How does this actor not have a more visible career? I think if the connection between the two characters – as artists, as friends, as people so different in a society dominated by prejudice – had been better written we would have had an exceptional film. But there are still enough good reasons not to miss watching ‘Chocolat‘.
Profesor universitar, filosof, eseist, jurnalist, istoric al artei, Andrei Cornea (născut în 1952) este unul dintre acei gânditori care contrazic percepția că a trecut vremea personalităților enciclopedice într-o epocă în care diversificarea domeniilor artelor și științelor și inflația de informație par a face foarte dificilă perspectiva și viziunea interdisciplinară. Cărților de eseuri, lucrărilor de filosofie și istorie a artei, volumelor de publicistică sau memorii și traducerilor din marii filosofi ai Greciei Antice pe care le-a semnat, Andrei Cornea le-a adăugat romanul istoric ‘Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia’ publicat într-o primă ediție în 2015 de Editura Humanitas. Este o încercare – foarte reușită în opinia mea – de a apropia publicul mai larg de o problematică istorică puțin cunoscută la noi, de întâmplări și personalități din secole trecute, dar care sunt foarte relevante și astăzi, folosind uneltele ficțiunii într-un gen care a devenit foarte popular în ultimele decenii. Cu vreo două luni în urmă vizionam spectacolul cu piesa ‘Mesia’ a dramaturgului american Martin Sherman la Teatrul Evreiesc de Stat din București, pus în scenă într-o viziune creatoare de regizorul Andrei Măjeri. Notam atunci lipsa unei explicații de context despre perioada istorică în care avea loc acțiunea și despre conceptul lui Mesia, diferit în iudaism de interpretările din creștinism. Ei bine, cartea lui Andrei Cornea îmi pare a fi o minunată lectură complementară. Recomand celor care au citit cartea să vadă spectacolul de la TES, și celor care au văzut piesa să citească cartea. Poate că mulți au făcut-o deja.
Figura centrală a cărții este Șabbatai Țevi (1626 – 1676). (Voi folosi ortografia din carte pentru numele eroului). Născut la Smirna (Izmirul de astăzi) într-o familie de evrei sefarzi, tânărul destinat unei cariere de rabin a devenit una dintre figurile cele mai influente ale secolului său și dincolo de el. Împărtășindu-și revelația apărută în vis după care el ar fi destinat să fie Mesia, conducătorul evreu care va reface gloria pierdută și va curma suferințele poporului greu încercat, a dobândit în foarte scurtă vreme un prestigiu enorm în rândurile comunităților evreiești dispersate în Europa și Orientul Apropiat. A atras atenția sultanului și a curții imperiale otomane, care l-au obligat să se convertească la Islam și și-a sfârșit viața într-un exil interior în Muntenegru. A lăsat însă în urmă nu doar o legendă care poate fi relatată din perspective multiple ci și un grup de adepți – evrei convertiți la Islam -, numit dönmeh, care au continuat în secret și o parte dintre practicile iudaismului și venerarea lui Șabbatai ca un Mesia care se va întoarce în zilele finale ale Apocalipsei. Urmași ai acestei comunități mai există și astăzi. Majoritatea au fost asimilați de turci sau au revenit la iudaism și s-au stabilit în Israel. În 2016 se mai identificau drept dömneh vreo 2000 de persoane.
‘… pentru dönmeh ascunderea nu a fost o strategie de supraviețuire în calitate de evrei, ca la maranii din Portugalia și Spania; dimpotrivă, la noi a fost o convingere în sine, reprezentând un fel de religie a ascunderii, sau, dacă vrei, a fost ascunderea devenită religie, în raport deopotrivă cu musulmanii şi cu evreii!’ (pag. 37)
Andrei Cornea construiește relatarea istorică din perspectiva unor personaje care trăiesc cu două secole și jumătate mai târziu, într-o altă perioadă istorică de convulsiuni din istoria Europei. Ne aflăm la Tesalonic (iarăși preiau transcrierea din carte, pentru Salonic) în deceniul de după primul război mondial. Am vizitat orașul cu doi ani în urmă, ceea ce mi-a permis să pun bine în context și în imagini cele relatate în carte. Tesalonic a fost și este astăzi un oraș frumos și interesant, aflat la răscruce de drumuri maritime și de culturi. Istoric, orașul grec a fost cândva adăpost pentru una dintre cele mai mari comunități evreiești din lume, dar și locul de naștere al lui Mustafa Kemal Atatürk, părintele fondator al Turciei moderne. Războiul dintre Grecia și Turcia care a urmat căderii Imperiului Otoman s-a încheiat cu un dureros schimb de populații în care greci de religie musulmană au fost ‘repatriați’ în Turcia și turci de religie creștin-ortodoxă din Asia Mică au fost ‘repatriați’ în Grecia. Printre aceștia s-au aflat și descendenții populației dönmeh expulzați din Grecia ca turci și suspectați în Turcia ca fiind cripto-evrei. Doctorul Mehmet Akif, unul dintre eroii romanului, este unul dintre aceștia. El încredințează documentele comunității sale rabinului orașului, dar destăinuirile despre conținutul acestora le va face vechiului său prieten, avocatul grec Spiros Philippidis, cu care se împrietenise în tinerețe, în perioada studiilor la Paris. Într-o fascinantă serie de dialoguri la ceasuri de seară, medicul îi vă dezvălui avocatului istoria comunității sale care pleacă de la viață și moștenirea spirituală a lui Șabbatai Țevi. Cei doi vor dezbate semnificațiile istorice și filosofice ale faptelor în tradiția dialogurilor socratice, dar ritmul întâlnirilor pare să fie marcat de o pendulă a destinului, precum în tradiția povestirilor orientale. Când povestirile se sfârșesc, naratorului îi este rezervată nu moartea, ci exilul.
Educați în spiritul raționalismului (voltairian îl numesc ei), cei doi eroi pot cădea de acord asupra relativității adevărului și pluralismului viziunilor istorice:
‘O, nu există credințe false şi gata, prietene! Pe unele se întâmplă să le împărtăşim, şi atunci decidem că sunt adevărate şi rezonabile, în vreme ce pe altele – nu, și, ca urmare, le tratăm drept false şi absurde. Iar rațiunea nu ne ajută să respingem decât credințele pe care nu le avem şi ne învață să apărăm numai credințele pe care deja le avem.’ (pag. 33-34)
‘… toate credinţele au aceeaşi valoare de adevăr: infinită, privită din interior, nulă, privită din exterior – deşi, ce-i drept, nu au şi aceeaşi valoare de utilitate şi de bine pentru oameni.’ (pag. 67)
Cine a fost Șabbatai Țevi? Un fals profet cum îl considera evreii, dintr-un sir de personalități mai mult sau mai puțin ilustre, care s-au crezut sau au fost considerați profeți în așteptarea adevăratului Mesia? Mesia a cărui primă incarnare pe Pământ a avut loc în secolul 17 și care se va întoarce la finele timpurilor, cum în consideră sabatienii, inclusiv cei din comunitatea dömneh? Un personaj excentric și carismatic, o notă pitorească și stranie a istoriei evreiești, europene și orientale așa cum îl văd unele tratate de istorie? Cert este că a trăit în timpuri grele, în care populații oprimate precum evreii izgoniți, persecutați, uciși în pogromuri sperau la venirea în curând a Apocalipsei. Comparând istoria cu propria contemporaneitate, cei doi prieteni par a ajunge la concluzia că acele vremuri nu sunt unice și poate tocmai de aceea speranța venirii unui Mesia este o tendință perenă și universală. Fiul lui Spiros este simpatizant al revoluției bolșevice, de care îl leagă și o poveste de dragoste cu o tânără rusoaică. Fanatismul credinței așa cum este văzut din exterior sau devotamentul pentru cauză cum este tratat din interior sunt abordări comune tuturor ideologiilor din toate vremurile.
‘Mulți oameni, din foarte multe țări şi regiuni – evrei, creștini şi chiar sufiți musulmani, deopotrivă oameni de rând, dar şi dintre cei mai străluciti -, aşteptau şi calculau cu înfrigurare și speranță sfârşitul lumii acesteia, sau Mileniul, cum spuneau creştinii – ceea ce însemna fie venirea grabnică a lui Mesia, pentru evrei, fie cea de-a Doua Venire a lui Mesia-Cristos (sau Parusia, cum ziceţi voi, grecii), pentru creştini, sau Ziua Domnului, sau sosirea aşa-numitului Mahdi, pentru musulmanii şiiți sau unele secte semieretice precum Bektaşi – şi, odată cu aceasta, răsăritul unei epoci de dreptate, armonie şi pace universale. Marele filozof Maimonide scrisese negru pe alb că trebuie să aştepţi venirea lui Mesia „în fiecare zi”, deşi – adăugase el prudent, ca un filozof ce era – „ea ar putea întârzia”. Ba, acum nu mai durează mult!” ziceau unii mai puțin filozofi, sau mai sătui de atâta aşteptare. Exista aşadar un teren comun de aș- teptare înfrigurată a acestui eveniment excepțional, teren pe care pretențiile de a fi Mesia ale cuiva ar fi putut, eventual, să fie sădite cu succes, dacă ar fi fost luate în serios, desigur…’ (pag. 58)
Calea aleasa de Șabbatai Țevi și învățăturile propagate discipolilor sai păreau a fi aberații iconoclaste pentru autoritățile religioase ale timpului său. Bazându-se pe citate scoase din context și intepretari personale ale unor texte din cărțile sfinte, el propovăduia o viață cu tente de libertinaj și anularea multora dintre restricțiile care separaseră viață evreiasca și preveniseră asimilarea în condițiile exilului care dura deja de mai bine de un mileniu și jumătate. Anularea sau chiar răsturnarea sensului sărbătorilor (zilele de doliu și de post transformate în festinuri) implementau principiul după care ‘păcatul înlătură păcatul’. Atitudinea mai tolerantă sau chiar dispariția constrângerilor au contribuit probabil la succesul mișcării sabbatiene, cam în același fel în care dezlegările apostolului Paul (cel născut ca Saul din Tarsus) au dus la creșterea popularității creștinismului în primul secol de după Cristos.
‘Şabbatai Tevi avea să fie proclamat de către profetul Nathan Mesia, fiul lui David, regele lui Israel şi Mântuitor, în bucuria generală, în cântece de psalmi şi laude aduse Atotputernicului. Şi cum de nu s-ar fi bucurat ei, văzându-şi şi regele, şi profetul lui printre ei, când de atâtea veacuri şi regalitatea, şi profeția dispăruseră din Israel? Căci mulţi se gândeau că în curând vor scăpa de înjositorul bir, jizya, pus pe capul oricărui dhimmi (evreu sau creştin), spre a nu fi tăiat de sabie, cei mai mulți – că își vor lua înapoi țara, ereț israel, unde se vor reuni cu frații lor exilați în toată lumea, și că se va reclădi Templul lui Solomon la Ierusalim, aşa cum au vestit profeții de demult. Mai erau și unii mai puțini, ce-i drept – multă vreme, care priveau şi mai departe, sperând că, nu peste deopotrivă Israel şi lumea întreagă vor fi mântuiți de rău, că fiecare va primi răsplata meritată, şi nu cum fusese până atunci, când răii prosperaseră și bunii fuseseră oropsiți, că lacatele, broaştele, lanțurile şi cheile vor deveni de prisos, la fel ca şi săbiile şi muschetele, iar pacea, fericirea, dreptatea şi iubirea de oameni vor domni nestingherite pretutindeni pe faţa pământului. Până azi, în calendarul nostru, dönmeh, 17 Tammuz, care la evrei a fost întotdeauna o zi de doliu şi post căci în acea zi ar fi început străpungerea zidurilor Ierusalimului asediat, lucru încheiat cu nimicirea totală a cetății lui David pe data de 9 Av, şi tot în aceeaşi zi se spune și că Moise, mâniat de idolatria israeliților, a făcut zob primul rând de table ale Legii, scrise de „degetul lui Dumnezeu” şi conţinând Tora de lumină“, – aşadar ziua de 17 Tammuz este o zi de bucurie, find numită “ziua când a început a creşte Împărăţia (lui Mesia)”. (pag. 167)
Acestora li se adăugau promisiunile unei întoarceri în Țara Sfântă și ale renașterii naționale:
‘Mesianismul, la modul general, era soluția ideală a acestei situații contradictorii: venirea lui Mesia, deși articol de credinţă în Tora, discutată pe larg în Talmud, suspenda totuşi Tora „terestră”, adică anula sau măcar făgăduia anularea nenumăratelor reguli care îndiguiau viața. Mesianismul însemna o eliberare de Tora, dar, paradoxal, în termenii Torei, împlinind astfel deopotrivă dorinţa de a păstra iudaismul, cât şi pe aceea de a-l depăși. Ba chiar sub raport politic, mesianismul promitea evreilor ceea ce le lipsise de atâtea secole: un rege, țara lor redobândită, libertatea şi chiar revanșa împotriva asupritorilor, înainte de marea împăcare universală!’ (pag. 232)
O perspectivă și discuții foarte interesante sunt prezentate în legătură cu atitudinile otomanilor – atât ale supușilor cât și ale conducătorilor imperiului. Deși rolul de Mesia și țelurile misiunii sale sunt destinate în special populației evreiești, Șabbatai Țevi își căștigase un renume și adepți și în rândurile populațiilor musulmane și creștine din Asia Mică, Balcani, și restul Europei. Evreii din teritoriile Poloniei și Ucrainei de azi se pregăteau pentru o întoarcere în țara strămoșilor, dar și populația ne-evreiască era fascinată – în atmosfera de așteptare a Apocalipsei a vremurilor – de această personalitate care pare a redeștepta tradiții și forțe ascunse vreme de multe secole. Contribuie la clădirea acestui prestigiu și personalitatea Sarei, a treia sa soție, a cărei biografie este o pildă a suferințelor populației evreiești în general și a femeilor în special, dar și a rezilienței feminine și a renașterii posibile prin forța inteligenței și a voinței. Cei care vor citi și cartea și vor vedea și spectacolul pus în scenă la București de Andrei Măjeri vor putea compara cele două figuri. Martin Sherman și Andrei Cornea propun două viziuni foarte diferite ale vieții Sarei și rolului acesteia în acțiunile sale. Terenul este, de altfel, aici, liber pentru ficțiune, căci există foarte puține mărturii despre personajului istoric al Sarei.
Dar conducătorii? Șabbatai Țevi a câștigat încrederea unei părți a sfetnicilor sultanului Mehmed IV, iar propunerea inițială semăna cu un proiect proto-sionist. Cauzele trebuie căutate însă mai ales în situația Imperiului Otoman în epocă. Pe de-o parte se afla la vârful expansiunii sale teritoriale, dar de aici începea declinul. Înfrângerea de la porțile Vienei avea să se petreacă în deceniul de după moartea lui Șabbatai Țevi. Înalții funcționari ai imperiului înțeleseseră însă situația și căutau aliați.
‘Se apropie amurgul Semilunei. Te minunezi? Vrei să sii de ce? Simplu, fiindcă necredincioşii devin tot mai bogați, Întelegi?… Uită-te însă că nici bani ca lumea nu mai batem: nu iar noi tot mai săraci. Aşadar, totul stă în bani, visătorule! vezi că folosim aproape numai techinii de aur veneţieni sau realii spanioli, iar pe asprii noştri de argint nu-i vrem nici noi măcar? Cum poate fi o împărăție puternică, dacă nu are bani ca lumea, respectați și primiți pretutindeni? Necircumcișii au manufacturi tot mai mari și mai bune, importă şi exportă bunuri din şi în India, Africa, Americi, au bănci tot mai mari, cu filiale care fac afaceri cu lumea întreagă, ca cele din Amsterdam, Hamburg, Frankfurt, Livorno, Veneția. Vorba vine, necircumcisii, căci o mare parte dintre bancherii lor sunt de-ai voştri, evrei sau convertiti! De-asta nu mă mir că mulți creştini ţipă că aurul lor se duce la voi… Dar uită-te mai bine la regatul Poloniei, cu care ne aflăm mereu în război: cine le dă regilor lor şi şleahtei bani cu împrumut pentru a-şi plăti armatele? Evreii. Cine le arendează nemăsuratele moşii din Podolia, Ucraina și Lituania, destelenindu-le, îngrijindu-le şi făcându-le profitabile? Evreii. Cine cumpără, cine vinde acolo deopotrivă cu toptanul şi cu amănuntul orice – de la ace de cusut şi până la giuvaierurile şi mătăsurile femeilor nobile? Tot evreii. Chiar şi acum, după urgia cazacă şi după războaiele cu svezii, tot evreii țin în viață regatul polon şi toată sleahta leşească! Stiai asta, visătorule şi cântărețule? Aud că ai o soție polacă, aşa că s-ar cuveni să ştii! Mda, nu răspunzi…
«Şi atunci, ne zicea Kassim Efendi, hai să-i scoatem de-acolo pe evrei şi să-i aducem la noi, cu banii lor cu tot, dacă se poate, dar mai ales cu iscusinţele lor, cu hărnicia lor. Leşii cei trufași, fără evrei, fără banii lor, fără împrumuturi, fără negot, se vor prăbuşi, iar noi, dimpotrivă, vom trage folos, așa cum am tras de folos și acum o sută şi mai bine de ani, când i-am primit cu bratele deschise pe evreii alungați din Spania şi Portugalia şi, nu întâmplător, împărăția otomană a ajuns chiar atunci la zenitul splendorii sale.» «Dar cum să-i facem pe evrei să vină la noi, il întrebam noi pe Kassim Efendi, de vreme ce nici prigoanele din anii trecuți nu i-au alungat din Polonia?» «Există un singur mijloc», ne spunea el, şi aici vine rolul tău, Şabbatai Tevi! In trebi cum? Simplu, fiind ceea ce pretinzi că eşti: Mesia. Fiind regele lor. Cu coroană, sceptru şi tot ce trebuie. Ca rege ii vei în- cunoștința că exilul milenar al lui Israel s-a încheiat şi că sunt chemați să revină în Palestina, unde vor fi bineveniți, că pot să scape asuprirea, de prădăciunile şi disprețul necircumcişilor, că vor trăi liberi în țara lor şi la Ierusalim, după Legea lui Sabbatai-Mesia, care va fi Legea țării lor, supusă Sultanului, dar şi că regatul şi regele le-au fost redate din mila slăvitului Sultan Mehmet al IV-lea, căruia trebuie să-i arate o nespusă recunoștință prin întemeiere de bănci, de manufacturi de toate cele folositoare, inclusiv tiparnițe (că noi, musulmanii, nu ne-am învrednicit), prin comert peste mări și țări, prin batere de monedă şi administrarea finanțelor locale şi imperiale, ba chiar smulgând din Apus știința cea nouă a frâncilor şi sădind-o prin şcoli şi pe meleagurile Răsăritului, pe scurt aşadar, îmbogățind Răsăritul şi sărăcind Apusul, pentru a-l putea înfrânge în războaie.’ (pag. 211-212)
Istoria și ficțiunea ne spun că acest proiect nu a devenit niciodată realitate. Precum în relatările Noului Testament, mântuitorul considerat fals de comunitate a fost denunțat de unui dintre evrei și sultanul l-a pus în fața dilemei alegerii între moartea în chinuri alături de crunte represiuni ale adepților săi sau convertirea la Islam. A ales convertirea. Această decizie l-a compromis în ochii majorității evreilor și în mare măsură ai istoriei. Nu și pentru aceia dintre adepții săi care i-au înțeles sensul acțiunii, dimensiunile sacrificiului și faptul că prin fapta sa se salvase nu doar pe el ci și pe toți adepții săi. Prețul perpetuării credinței sale a fost însă ascunderea identității adevărate a urmașilor.
‘… apostazia nu e altceva decât o încălcare supremă a Legii; dar nu fusese întreaga activitate de până la ea a lui Şabbatai punctată de numeroase încălcări ale Legii şi ale prescripțiilor rabinice, eufemistic numite fapte ciudate”? Ce altceva fuseseră pronunţarea Tetragramei sfinte, consumarea de alimente interzise, anularea posturilor comemorând distrugerea Templului, schimbarea momentului din săptămână al Şabatului, precum și numeroase alte încălcări? Chiar şi căsătoria cu o prostituată se ciocnea cu morala rabinică, spre a nu mai vorbi despre aplecarea tot mai vădită a lui Şabbatai către relații indecente cu tinere! Şi, în sfârşit, nu condensase Şabbatai întreaga lui misiune în formula atât de eretică, atât de neliniştitoare: „Binecuvântat ești tu, Doamne, care ai îngăduit ceea ce este oprit”, formulă care se întâlnea şi cu principiul lui Nathan cum că faptele vrednice sunt subordonate credinţei şi că Mesia poate salva pe orice păcătos? Toate transgresiunile aveau o logică a lor, asociindu-se între ele, întărindu-se una pe alta şi împingând mereu mai departe şi mai spre adânc, până la încălcarea supremă a Legii – apostazia. Iar această logică se bizuia – aşa cum am mai arătat – pe sentimentul că timpurile mesianice, ori chiar timpurile de pe pragul lor sunt hotărât altfel decât timpurile normale.’ (pag. 265-266)
‘Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia’ mi-a prilejuit mare plăcere la lectură și cred că are șansa să atragă multe categorii de cititori. Este un mister istoric de genul celor ale lui Umberto Ecco sau Carlos Ruiz Zafón. Documentarea este perfectă și nu am găsit nimic care să contrazică în concepție sau în detalii cele pe care le cunoșteam, în schimb lectura mi-a adăugat multe. Discuțiile celor doi prieteni intelectuali din prima jumătate a secolului 20 rezonează cu concepțiile liberale de intepretare a istoriei cu care suntem familiari și sunt relevante și pentru vremurile noastre, cu un secol mai târziu. Lor li se adaugă ca personaj Autorul, cu umor și cu sublinieri în momentele cheie, un participant tăcut și un receptor și păstrător în pagini de carte ale poveștilor și credințelor eroilor. Sper că aceast roman, actual și antrenant, se află în planurile de reeditări la Humanitas.
Vă propun să discutam astăzi despre un caz de studiu. Un personaj carismatic, care știe să vorbească limba poporului, amestecând o baza științifică și referințe dese la Divinitate, care prezintă idei iconoclaste amestecând pragmatismul cu magia. Nu este vorba despre vreun politician al vremurilor noastre. Orice asemănare este, poate, doar o coincidență. Este vorba despre o personalitate a secolului al XVI-lea, considerat de unii savant și de alții, șarlatan, un om care a deschis căi de evoluție a medicinei care sunt urmate și astăzi, dar a cărui principală preocupare și sursă de renume în epocă a fost alchimia. Numele său era Paracelsus.
Paracelsus s-a născut cu numele de Theophrastus Philippus Aureolus Bombastus von Hohenheim în satul Einsiedeln, din Elveția, în noiembrie sau decembrie 1493. A fost singurul copil al lui Wilhelm (sau Willem) Bombast von Hohenheim (1457–1534), medic, farmacist și botanist german, și al Elsei Ochsner, care a murit la scurt timp după nașterea lui. Unele surse susțin că mama sa era de origine foarte modestă, servitoare șerbă la castel. Tatăl lui s-a mutat la Villach, în Carinthia (în Austria de astăzi), unde a lucrat ca medic, tratând pelerinii și locuitorii mănăstirii locale. Paracelsus a fost instruit de tatăl său în botanică, medicină, mineralogie, minerit și filozofie naturală. A primit o profundă educație umanistă și teologică de la clericii locali și de la școala abației Sfântul Paul din Lavanttal. La vârsta de 16 ani, a început să studieze medicina la Universitatea din Basel, mutându-se ulterior la Viena. Și-a obținut doctoratul în medicină la Universitatea din Ferrara, în 1515 sau 1516. A practicat la Strasbourg și la Basel, iar prin 1526 a început să conferențieze la Universitatea din Basel.
Ne aflăm în plină perioadă a Reformei, și Paracelsus este un produs al acelei epoci de efervescență intelectuală. Opiniile și scrierile sale l-au adus deseori în conflict cu Biserica Catolică. Deși se pare că nu a abandonat-o niciodată, mulți contemporani și istorici de mai târziu l-au considerat ca fiind luteran. Precum predicile reformate, prelegerile lui Paracelsus la Universitatea din Basel erau ținute în germană, nu în latină. El declara că dorește ca prelegerile sale să fie înțelese și disponibile pentru toată lumea. I-a criticat pe medicii și pe farmaciștii din Basel, creând tulburări politice până la punctul în care viața i-a fost amenințată. Alte acțiuni au fost și mai controversate. Într-o demonstrație a disprețului său pentru medicina convențională, Paracelsus a ars public ediții ale lucrărilor lui Galen și Avicenna. Pe 23 iunie 1527, a ars în piața publică o copie a ‘Canonului de Medicină al lui Avicenna’, considerat un pilon al studiului academic. Era predispus la multe izbucniri de limbaj abuziv, detesta teoriile netestate și ridiculiza pe oricine acorda mai multă importanță titlurilor decât practicii: ‘dacă boala ne pune la încercare, toată splendoarea, titlul, inelul și numele nostru vor fi la fel de utile ca ajutor ca o coadă de cal’. În perioada în care a fost profesor la Universitatea din Basel, el a invitat frizeri-chirurgi (meseriile acestea se contopeau în acele vremuri), alchimiști, farmaciști și alții fără pregătire academică pentru a servi drept exemple ale credinței sale că numai cei care au practicat o artă o cunosc cu adevărat: ‘Pacienții sunt manualul tău, patul bolnavului este camera ta de studii.’ le spunea Paracelsus studenților. A fost comparat cu Martin Luther din cauza actelor sale deschis sfidătoare împotriva autorităților existente în medicină, dar a respins acea comparație, afirmând: ‘Îi las pe Luther să apere ceea ce spune, și eu voi fi responsabil pentru ceea ce spun.’
Rebelul care a ars cărțile altora la Basel a scris el însuși enorm, și operele sale au fost publicate inițial, după moartea sa, în zece volume. Amesteca cunoștințele științifice profunde și experiența practică cu o însemnată doză de demagogie, pe care o recunoaștem în discursurile populiste dintotdeauna. Savantul educat umanist și doctorul în medicină se lăuda cu originile sale modeste și nu se rușina să afirme că învață și de la cerșetori, măcelari sau bărbieri. Vederile sale iconoclaste și vehemența cu care le-a susținut au făcut să fie declarat persona non grata în multe locuri în care a profesat, a conferențiat și a scris tratate de medicină. De la Basel a fost nevoit să plece în Alsacia, la Colmar, apoi la Nürnberg. În ultimul an al vieții a ajuns la Salzburg, unde a murit pe 24 septembrie 1541.
Care a fost contribuția lui Paracelsus în schimbarea direcției medicinei? Concepțiile timpului își aveau originea în antichitate și susțineau că corpul omenesc este influențat de patru umori, iar bolile sunt rezultatul dezechilibrelor interne dintre aceste umori. Pentru a restaura aceste echilibre, tratamentele includeau sângerări provocate și ingerarea de poțiuni magice. Paracelsus nu a negat complet aceste teorii, dar a susținut că principalele cauze ale dezechilibrelor sunt externe corpului. Erau primii pași pe calea care, cu două sau trei secole mai târziu, avea să ducă la identificarea germenilor (microbi, virusuri) care produc majoritatea bolilor. Inovația sa principală a fost însă prescrierea de tratamente chimice. Sună ca un precursor al farmacologiei și medicinei moderne, dar este în fapt o concepție care își are originea în pseudo-știința alchimiei, al cărei adept era. Amestecând știința cu misticismul, Paracelsus susținea că trei elemente de bază – sarea, sulful și mercurul –, corespunzând diferitelor aspecte ale existenței – stabilitate, combustibilitate, lichiditate –, pot influența echilibrele interioare ale corpului omenesc. Separarea oricăreia dintre acestea de celelalte două ar duce la boală. Pentru a vindeca o boală de o anumită intensitate, trebuie administrată o substanță de natură similară, dar de intensitate opusă. El este considerat și drept părintele toxicologiei, descoperitorul principiului că aceeași substanță, în funcție de doza administrată, poate avea efecte benefice sau poate fi o otravă. De asemenea, Paracelsus este adesea creditat cu reintroducerea opiumului în Europa de Vest, în timpul Renașterii germane. El a lăudat beneficiile opiumului și ale unei pastile pe care a numit-o laudanum, despre care alții au afirmat că ar fi o tinctură de opiu. Paracelsus nu a lăsat o rețetă completă, iar ingredientele cunoscute diferă considerabil de laudanum din secolele XVII-XIX. Paracelsus a inventat, sau cel puțin a numit un fel de dezinfectant și analgezic, opodeldoc, un amestec de săpun în alcool, căruia i s-au adăugat camfor și uneori o serie de esențe de plante, în special pelin. Rețeta lui Paracelsus formează baza pentru majoritatea versiunilor ulterioare de pansamente și unguente folosite pentru tratarea rănilor.
În pofida teoriilor și atitudinilor sale rebele, Paracelsus a fost un om al epocii sale. Atitudinea lui față de știință a fost puternic influențată de credințele sale religioase. El credea că știința și religia sunt inseparabile, iar descoperirile științifice erau mesaje directe de la Dumnezeu. Paracelsus credea, de asemenea, că virtuțile nu sunt naturale, ci supranaturale și existau în Dumnezeu înainte de crearea universului. Din această cauză, când Pământul și Cerurile se vor risipi în cele din urmă, virtuțile tuturor obiectelor naturale vor continua să existe și pur și simplu se vor întoarce la Dumnezeu. Filozofia lui despre adevărata natură a virtuților amintește de ideea lui Aristotel despre locul natural al elementelor. Pentru Paracelsus, scopul științei nu era doar de a afla mai multe despre lumea din jurul nostru, ci și de a căuta semne divine și, eventual, de a înțelege natura lui Dumnezeu. Dacă o persoană care nu crede în Dumnezeu ar deveni medic, el nu ar avea loc în ochii lui Dumnezeu și nu ar reuși în misiunea sa pentru că nu practică în numele său. Paracelsus considera medicina o misiune divină, iar caracterul bun combinat cu devotamentul față de Dumnezeu ca fiind mai important decât competența profesională. El i-a încurajat pe medici să practice ascetismul, auto-îmbunătățirea și umilința împreună cu studiul filozofiei. Informații anecdotice despre viața sa arată că nu de puține ori s-a abătut el însuși de la aceste sfaturi.
Paracelsus a fost adept al ermetismului, filozofia preferata a alchimiștilor. Aceasta este o tradiție filozofică și religioasă înrădăcinată în învățăturile atribuite lui Hermes Trismegistus, o figură sincretică care combină elemente ale zeului grec Hermes și ale zeului egiptean Thoth. Acest sistem cuprinde o gamă largă de cunoștințe ezoterice, inclusiv aspecte ale alchimiei și astrologiei, și a influențat semnificativ diversele tradiții mistice și oculte de-a lungul istoriei. Credințele sale ermetice erau că boala și sănătatea corpului se bazează pe armonia oamenilor (microcosmos) și a naturii (macrocosmos). Abordarea sa a fost diferită de a predecesorilor lui, folosind această analogie nu în scopul purificării sufletului, ci în cel al regăsirii echilibrului de minerale din corpul lor. De aici concluzia că anumite boli ale corpului sunt vindecabile prin remedii chimice. Ca urmare a acestei idei ermetice de armonie, macrocosmosul universului este reprezentat în fiecare persoană ca un microcosmos. Un exemplu al acestei corespondențe este doctrina semnăturilor folosită pentru a identifica puterile curative ale plantelor. Dacă o plantă arăta ca o parte a corpului, atunci aceasta însemna capacitatea ei de a vindeca această anatomie dată. De exemplu, rădăcina orhideei arată ca un testicul și, prin urmare, poate vindeca orice boală asociată testiculului. Paracelsus a mobilizat teoria microcosmos-macrocosmos pentru a demonstra analogia dintre aspirațiile spre mântuire și sănătate. Deoarece oamenii trebuie să alunge influența spiritelor rele prin moralitate, ei trebuie, de asemenea, să alunge bolile urmând reguli de sănătate și tratamente când este cazul.
Relația dintre microcosmos și macrocosmos avea să revină în forță în secolul XX, odată cu progresele fizicii și ale cosmologiei. Combinația dintre știință și misticism, ca și preocuparea pentru alchimie, erau abordări curente ale științei în secolele Renașterii și chiar și mai târziu. Un secol după Paracelsus, Francis Bacon, filozoful naturii și adeptul metodologiile științifice în cercetarea acesteia, studiase textele alchimice moderne, iar ideile sale despre aplicarea științei aveau rădăcini în ideile renascentiste despre știință și magie, care facilitează dominația umanității asupra naturii. Căutările lui Bacon pentru semnificații ascunse în mituri, fabule și în textele înțelepciunii corespund încercărilor ocultiste și neoplatonice anterioare de a localiza înțelepciunea ascunsă în miturile pre-creștine. Însuși Isaac Newton, după ce a revoluționat fizica, matematica și astronomia, și-a dedicat o mare parte din restul vieții alchimiei, transformării plumbului în aur și căutării pietrei filozofale. El a scris lucrări care explorează cronologia și interpretarea biblică (în special a Apocalipsei) și alchimia. Unele dintre acestea ar putea fi considerate oculte. Lucrările științifice ale lui Newton erau de o importanță personală mai mică pentru el, deoarece el a pus accent pe redescoperirea înțelepciunii antice. În acea perioadă, cei educați au îmbrățișat o viziune asupra lumii diferită de cea a secolelor următoare. Distincțiile între știință, superstiție și pseudoștiință nu erau încă formulate, iar o perspectivă biblică devotat-creștină domina cultura occidentală. Abia începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea concepțiile raționaliste ale iluminismului aveau să propună o perspectivă nereligioasă, care delimita știință de mistică. Este aceasta delimitare perenă? Nu, dimpotrivă. Atât progresele științei, cât și dialogurile contemporane dintre filozofi și oameni de știință dovedesc că este vorba despre o dezbatere încă deschisă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Detour‘ (1945) is a very special and unusual film in the cinematic landscape of the ’40s. Although it was made in Hollywood, it is not a production of the major studios. The way it was made is closer to what we today call independent cinema and ‘low cost’ production. The budget was so low that one of the two cars that appear in this film (and plays an important role in the story) was actually director Edgar G. Ulmer‘s car. A legend circulates (based on an interview given by the director decades later) that the filming took six days. In reality, it took several weeks, which is still quite an achievement. ‘Detour‘ is a combination of a road movie and a film noir and contains reference elements for both genres. It was selected in many rankings of the best films and included in the American National Film Registry. Fully deserved recognitions.
What is it about? Al Roberts used to be a pianist in a bar in New York. When his girlfriend leaves to try her luck as an actress in Hollywood, the man cannot resist the breakup and goes after her. Since he has no money, the only alternative is to undertake the journey by hitchhiking. On the way he meets a rich and unfortunate man and then a beautiful but dangerous woman. His path, as well as his destiny, will take a fateful detour.
‘Detour‘ is less than 70 minutes long. The plot (actually an adaptation of a novel by Martin Goldsmith who is also credited with the screenplay) is filled with coincidences and melodrama. How then can the film’s success be explained, both at its time and in posterity? First of all, it has an air of authenticity. Although it is obviously made in studios and with inexpensive cinematographic means, we feel the scorching air of the desert, we are soaked by the torrential rain of an eventful night, we grope through the fog of Manhattan on another night or we are blinded by the California sun. Acting also contributes, those in small roles in the first place – a waitress at a restaurant, customers at the bars at the roadside rest stops, a policeman on the motorway – all seem extracted from reality and brought to the screen. Tom Neal plays the lead role – a little theatrically for modern tastes, perhaps -, but with an intensity that crosses the screen. He and Ann Savage in the role of the fatal hitchhiker Vera make up one of the first couple of accomplices in crime and travelers on the roads of America in the history of cinema. A special couple, because the two hate each other and the connection between them has nothing romantic, on the contrary. The ending was altered to satisfy the censorship of the Code, but it so happened that the alteration also resulted in an unusual tone for finals of films of the time. The film is in the public domain and I recommend watching it.
‘La délicatesse‘ (2011) is a kind of experiment. It is very rare for a novelist to fully take on the screen adaptation of his own novel, writing the script and also directing the film. David Foenkinos, one of the most popular French novelists, did it, in collaboration with his brother Stéphane Foenkinos. The source was a novel published two years earlier, a study of grief and emotional recovery, a romantic melodrama and an unlikely love story. It was their debut film, they have relapsed twice since then, trying to prove that those who believe that an author should not be involved in the adaptation of their books are wrong. But above all, it is a film with Audrey Tautou, one of her last films, made ten years after she had conquered everyone’s hearts with ‘Le fabuleux destin d’Amélie Poulain’. Her charm and magnetism had remained intact, but was that enough?
Nathalie and François live a love story that is too beautiful not to end tragically and very quickly in this film. He is killed in a car accident and she, left a widow, tries to overcome her grief by immersing herself in the work of a company that deals with international trade. She refuses any kind of emotional involvement, including the advances of the company director – who happens to be a married man – until one day when she, suddenly, kisses one of his subordinates. Markus is a bachelor, he is balding, he is gaining weight, he dresses old-fashionedly and he is also Swedish on top of that, although he speaks perfect French. Everyone around him is stunned, including Nathalie who cannot explain what pushed her to this gesture. Overcoming the mourning period? The too-long refusal to enter into a relationship that had led to an accumulation of emotional energy? Markus is intoxicated by the attention that the beautiful and sad woman gives him and falls in love with Nathalie. Everyone, those with good intentions and those with less good intentions, tries to discourage the connection between the two. How will it develop?
Wrapped-up in the style of a soap opera, the story seems like a fairly banal melodrama. However, there are a few moments of discontinuity in ‘La délicatesse‘, in which the film could have evolved to a more mysterious or ambiguous direction: the kiss scene and one of the following scenes, in which Nathalie is looking for Markus, but several of the work colleagues do not seem to know that he exists. The anonymity of an erased person? or maybe Markus is a figment of the woman’s imagination? Unfortunately, the screenwriter and film directors did not insist and did not develop this path. I have not read the book and, anyway, I avoid book-film comparisons although here they would not be completely meaningless since they have the same author. François Damiens is perfect as Markus, but the one who dominates the film is undoubtedly Audrey Tautou. The actress has been retired for almost ten years, dedicating herself to her family and other activities, and perhaps also tired of being repeatedly cast in roles that are variations of Amélie. I continue to hope that she will return to the screens and that – being already at a different age – she will receive diverse and good quality castings that will highlight her immense talent. I am waiting for her.
Jean Delannoy lived to be a hundred years old and directed some 40 feature films in a career spanning over six decades. He was a contemporary of classical French cinema, of the directors of the New Wave and those who followed them, and even of TV series and dramatic productions. He was one of the favorite targets of criticism and irony of the theoreticians and journalists turned into film directors of the French New Wave. However, he was always successful with the public, or at least with a part of the public. He was the first winner of the Palme d’Or, at the first edition (1946) of the Cannes Film Festival. Last but not least, his two films about Commissaire Maigret are considered the most successful screen adaptations of Georges Simenon’s novels that have the Parisian policeman with a pipe as their hero.
‘Maigret tend un piège‘ (1957) is the first of these films. I remember well that I saw the second one, dated 1959, but I didn’t remember this one at all. It might have been too decadent for the communist censorship, or maybe I was too young and my parents postponed my watching it (for more than 60 years eventually). I don’t think I could have forgotten it. Maigret investigates a series of murders of women who appear to be the victims of a serial killer. The place where the murders take place is the Parisian Marais district and even Rue des Rosiers, which would become famous 25 years later under tragic circumstances. The weapon of one of the murders is stolen from a butcher’s shop near the scene of the crime, and the investigation focuses on the butcher (quickly proven innocent) and those who are connected in one way or another to the building where the butcher’s shop is located. Among them is the Maurin family – he is a designer and a painter, she is a young and unfaithful wife, and the mother is the owner of the building. To solve the cases, Maigret must first untangle the complicated threads of the relationships between the members of this family.
Jean Gabin is the perfect actor to play the role of Maigret. After seeing the other film in the diptych, I read perhaps dozens of novels with him as the hero and I could never imagine him in any other way than how Gabin represented him. He is also helped by the excellent dialogues, among those who sign the adaptation after Georges Simenon‘s novel being Michel Audiard. I liked the fact that Mrs. Maigret, a secondary character in many of Simenon‘s novels, also has a role in the action. The young Mrs. Maurin is played by Annie Girardot. The presence on screen of Gabin and Girardot gives rise to several moments of maximum psychological tension. The entire cast is excellent, and Lino Ventura fans have the opportunity to see him in a supporting role, a few years and a few films before his fame. Watched today, 67 years after its production, ‘Maigret tend un piège‘ did not seem outdated to me at all. On the contrary. Jean Delannoy did not hesitate to go out to film on the streets of Paris, especially at night, with a camera in his hand, as his young critics and rivals did. The ending of the film is excellent, with a confrontation between characters and a psychological tension in the style of Hitchcock, the director adored by Truffaut and not only him. The fascination with female characters and their secrets also reminded me of Hitchcock’s movies. Making a quality detective film that pleases the audience is not a sin. This is what his younger critics would learn after a decade of revolts and experiments. Posterity recovered and rehabilitated Jean Delannoy.
‘Infernal Affairs‘ (original title is ‘Mou gaan dou‘) is the 2002 film that inspired Martin Scorsese to direct the remake under the name ‘The Departed’ four years later. I had read in many places that this is one of those rare cases in which the American remake can be compared to the original, but only now I had the opportunity to see the film produced in Hong Kong and directed by Wai Keung Lau and Alan Mak. It is a psychological thriller combined with film noir, solid and original, which also represented a non-typical production for Hong Kong cinema at that time. Police films from there were already very popular, but most of them were based on action and especially on martial arts. ‘Infernal Affairs‘ approached the relations between police officers and organized crime in a completely different way and emphasized the experiences and dilemmas of the heroes, resembling from this point of view more the French gangster films of the ’60s and ’70s. The success of the film demonstrated that both local and international audiences were ready to accept something other than karate kicks or Kung Fu acrobatics.
‘Infernal Affairs‘ is a story about two moles – two informants infiltrated into enemy organizations. Police Inspector Lau is also the agent infiltrated into the police ranks by a mafia clan boss. Chen Wing is a gangster, but also an undercover agent who reports directly to the police chief who is the only one who knows about his existence. They were once colleagues at the police academy, but they never befriended and their paths diverged. When a major drug trafficking deal fails, the existence of the two moles is suspected by both the police and the gangster gang. Each of the two agents is looking for the other, but as the conflict intensifies, the life or death of each of them depends on the other.
The script is intelligently written and the confrontation becomes a game of minds but also of identities. When his boss is killed and because of the information he provided, Lau begins to feel remorse and looks for a way to redeem his mistakes. Chen Wing seems to get tired due to the constant fear of being discovered and doubts about his own identity. In order to survive among the gangsters, he is forced to commit abominable deeds. Has he actually become a villain too? Is there a way for any of them to recover their own identity and return to a normal life? The lead roles are played by two excellent actors – Andy Lau and Tony Leung Chiu-wai. Leonardo DiCaprio and Matt Damon had two reference models and I am not sure that they have risen to their level. The pace of the action is alert, surprises and complications abound and I think that action movies fans have nothing to complain about. The film also is a snapshot of a historical moment in the evolution of the city of Hong Kong with its streets, crowds, diversity and often violent conflicts. It is an image of a world on the verge of extinction, which takes with it, I’m afraid, some of the most original and interesting cinematography at the edge of the century.
‘No Longer An Island’ a fost titlul pe prima pagină a uneia dintre edițiile ziarului The Guardian, în luna noiembrie 1994. În atmosfera încă Euro-entuziastă a ultimului deceniu al secolului XX, Marea Britanie (împreună cu Franța și cu întreaga Europă) celebra inaugurarea liniei de tren care trecea prin tunelul de sub Canalul Mânecii, pe care britanicii îl numeau afectuos ‘The Channel Tunnel‘ sau mai simplu ‘Chunnel’. Pentru prima călătorie oficială, rezervările fuseseră făcute cu câțiva ani înainte și în vagoanele trenului care parcursese distanța dintre Londra și Paris în ceva mai puțin de trei ore atmosfera era de petrecere. Au trecut 30 de ani de la acele evenimente festive. Un moment potrivit pentru puțină istorie și pentru un bilanț parțial. Căci Tunelul este un formidabil proiect ingineresc și mult mai mult decât atât.
Câteva date statistice despre Tunel. Lungimea totală este de 50,46 km, din care 37,9 km sub apă, ceea ce-l face să fie tunelul cu cea mai lungă secțiune subacvatică și cel de-al treilea cel mai lung tunel feroviar din lume. Este situat sub Canalul Mânecii, în strâmtoarea Dover, între localitățile Folkestone (Kent, Anglia) și Coquelles (Pas-de-Calais, Franța). Este singura legătură fixă între insula Marii Britanii și continentul european. În punctul său cel mai de jos, se află la 75 m sub fundul mării și la 115 m sub nivelul mării. Este un tunel exclusiv feroviar, prin care trec trenurile de pasageri de mare viteză Eurostar, transportoarele LeShuttle pentru vehicule rutiere și trenuri de marfă. Viteza maximă a trenurilor prin tunel este de 200 km/h, dar din motive de siguranță viteza de operare este de doar cel mult 160 km/h. Timpul de transport efectiv dintre cele două capitale este astăzi de aproximativ două ore și jumătate.
De ce nu și trafic de autovehicule? Soluția proiectată pentru tunel asigură transportul acestora pe trenuri cu platforme – un fel de ferry pe roți, dacă vreți. Acestea circulă cu peste 120 de kilometri pe oră, în timp ce traficul rutier nu putea depăși în siguranță 80 de km/h. Dacă se întâmplă un accident sau un vehicul rutier se defectează, tunelul ar fi cel puțin parțial blocat până când urmările incidentului sunt evacuate. În fine, ventilația este destul de dificilă așa cum este, dar ar fi mult mai dificilă pentru un tunel rutier, în condițiile în care majoritatea autovehiculelor folosesc încă motoare cu combustie internă, care consumă benzină sau motorină.
(sursa imaginii – By Aimé Thomé de Gamond (1807-1876) – A scan of an old drawing, from Thomas Whiteside: The Tunnel under the Channel, page 16ish, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=3699015)
Primul tren spre Paris a plecat în 1994, din gara londoneză Waterloo. Este un fel de ironie a istoriei, căci de numele împăratului învins în ultima sa mare bătălie de la Waterloo este legat începutul istoriei Tunelului. În 1802, într-o perioadă de pace între războaiele revoluționare, Napoleon a primit propunerea lui Albert Mathieu-Favier, un inginer miner francez, pentru un tunel sub Canalul Mânecii, iluminat de lămpi cu ulei, cu vagoane trase de cai și cu o insulă artificială poziționată la mijlocul Canalului pentru schimbarea cailor. Proiectul său a avut în vedere un tunel săpat cu două niveluri, cu tunelul de sus folosit pentru transport și cel de jos pentru fluxurile de apă subterană. Lui Napoleon i-a plăcut ideea și a discutat-o cu ministrul de externe britanic Charles James Fox, aflat la Paris pentru tratativele legate de Tratatul de la Amiens. Această perioadă de pace avea să dureze însă doar 14 luni. Când ostilitățile au fost reluate în 1803, planul a fost abandonat. Ideea însă plutea în aer, sau poate mai corect ar fi să zicem că plutea pe apele Canalului Mânecii, și în cei 180 de ani care vor urma vor fi propuse nu mai puțin de o sută de proiecte pentru un canal care să lege insulele britanice de continent.
Secolul al XIX-lea a fost caracterizat de un avânt fără precedent al construcțiilor civile, inclusiv proiecte de mari proporții, cum au fost canalele de la Suez sau Corint. Cel din Panama avea să fie săpat în prima decadă a secolului XX. S-a dezvoltat și perfecționat și tehnologia tunelurilor, inclusiv tunelurile transalpine de mari dimensiuni (Mont Cenis, Saint Gotthard și Simplon, cu lungimi între 10 km și 20 km) și primele tuneluri sub un curs de apă, cel de sub Tamisa (1843), urmat de două tuneluri sub râul din Chicago. Realizarea unui tunel care să lege Marea Britanie de continent părea din ce în ce mai realistă și mai fezabilă din punct de vedere ingineresc și economic. Trebuiau doar să se alinieze și clasele politice ale țărilor de pe cele două maluri ale Canalului. Avea să mai dureze mai mult de un secol.
În 1839, inginerul și antreprenorul francez Aimé Thomé de Gamond a efectuat primele cercetări geologice și hidrografice între Calais și Dover. El a explorat mai multe soluții posibile, și în 1856, i-a prezentat lui Napoleon al III-lea o propunere pentru un tunel feroviar săpat de la Cap Gris-Nez la East Wear Point, cu un cost de 170 de milioane de euro. În 1866, inginerul de construcții civile Henry Marc Brunel a făcut un studiu al fundului strâmtorii Dover. Prin rezultatele sale, el a dovedit că acesta era compus din cretă, la fel ca stâncile adiacente, și astfel un tunel era fezabil. Tânărul inginer era nepotul inginerului care condusese proiectele canalului sub Tamisa și ale podului de la Turnul Londrei. Pentru acest sondaj, el a inventat carota gravitațională, care este încă folosită în geologie. Guvernele Angliei și Franței și-au dat acordul să sprijine proiectul în 1876, când a fost semnat un protocol oficial anglo-francez pentru construirea unui tunel feroviar. În 1881, antreprenorul feroviar britanic Sir Edward Watkin și Alexandre Lavalley, un antreprenor francez care participase la proiectul Canalului Suez, amândoi angajați de Compania de căi ferate submarine anglo-franceză, au efectuat lucrări de explorare pe ambele maluri ale Canalului. Atunci au fost săpați primii metri de tuneluri sub Canal. Din iunie 1882 până în martie 1883, mașina britanică de tunelare a făcut tuneluri prin cretă, un total de 1 840 m în timp ce Lavalley a folosit o mașină similară pentru a fora 1 669 m de la Sangatte pe partea franceză. În ciuda acestui succes, proiectul tunelului a fost abandonat în 1883 ca urmare a obiecțiilor ridicate de armata britanică, care susținea că un tunel subacvatic ar putea fi folosit ca rută de invazie. Cu toate că Anglia și Franța au fost aliați în Primul Război Mondial, britanicii au distrus și aceste începuturi de construcție, pentru a se asigura că nu sunt folosite în vreun scop ostil. Mareșalul Foch avea să susțină după război că, dacă tunelul ar fi existat, Primul Război Mondial ar fi durat cu doi ani mai puțin.
Premierul britanic David George Lloyd, susținut de Lordul Amiralității de atunci, Winston Churchill au încercat să readucă în actualitate planurile pentru tunel la Conferința de la Versailles, dar de data aceasta partea franceză a fost cea care a respins sau tărăgănat punerea în practică în toată perioada interbelică. Asta nu i-a împiedicat pe cineaști să viseze și să creeze filme despre Tunel, care aveau caracter de science-fiction în acele vremuri. Încă din 1907, ‘Tunneling the English Channel’, un film al regizorului pionier al cinematografiei Georges Méliès îi prezintă pe regele Edward al VII-lea și președintele Armand Fallières visând să construiască un tunel sub Canalul Mânecii. Un film britanic de la Gaumont Studios, ‘The Tunnel’ (cunoscut și sub numele de ‘TransAtlantic Tunnel’), lansat în 1935, descria un proiect științifico-fantastic de creare a unui tunel transatlantic. Protagonistul său, un domn McAllan, menționează că a finalizat cu succes construirea unui tunel sub Canalului Britanic în 1940, la cinci ani după lansarea filmului.
Atmosfera de după Al Doilea Război Mondial era foarte diferită și, în condițiile reconcilierii și aproprierii dintre popoarele Europei și Regatul Unit, au fost reluate discuțiile și solicitate noi planuri inginerești. Propunerea cea mai populară era cea de a construi un tunel (dar s-a luat în considerare și varianta unui pod) cu o autostradă pe șase benzi. Sistemul de tunele din Hong Kong, primul construit între 1969 și 1972, demonstrase fezabilitatea și antrenase talentele britanice care participaseră la proiect. În 1973, Marea Britanie a intrat în Piața Comună. În 1974, guvernul laburist al lui Harold Wilson a respins proiectul propus atunci, din motive financiare. Când a venit la putere, în 1979, Margaret Thatcher nu a susținut finanțarea guvernamentală a proiectului, dar nu s-a opus unui proiect finanțat privat, deși prefera mai degrabă un tunel pentru mașini decât pentru trenuri. În 1981, Thatcher și președintele francez François Mitterrand au convenit să înființeze un grup de lucru pentru a evalua un proiect finanțat privat. În iunie 1982, grupul de studiu franco-britanic a favorizat un tunel dublu pentru a găzdui trenurile convenționale și un serviciu de transfer pentru vehicule. În aprilie 1985, promotorii au fost invitați să prezinte propuneri. Au existat patru finaliste și a fost aleasă soluția pe care o cunoaștem astăzi, iar Tratatul de la Canterbury, din 1986, a parafat proiectul. De ce era nevoie de un tratat? Existența tunelului modifica practic frontierele celor doua state, care deveneau vecine. Tratatul a fost semnat în clădirea istorică a catedralei din Canterbury.
Construcția pentru proiectul câștigător, propus de Grupul Eurotunnel, a început în 1988 și a fost finalizată aproape în termen, în 1994, lucru remarcabil pentru o antrepriză atât de complexă. Costurile au fost însă cu mult depășite. Estimat inițial la 5,5 miliarde de lire sterline în 1985, Tunelul era deja, la acea vreme, cel mai scump proiect de construcție propus vreodată. Costul final s-a ridicat în cele din urmă la 9 miliarde de lire sterline (echivalentul a 22,6 miliarde de lire sterline în 2023). Partea de transport a vehiculelor rutiere a fost inaugurată prima. Pe 6 mai 1994, regina Elisabeta a II-a și președintele francez François Mitterrand s-au întâlnit la Calais și s-au urcat într-un Rolls-Royce care, transportat cu Le Shuttle, a ajuns la Folkestone. Consorții lor i-au urmat într-un Citroën. Pe 14 noiembrie, în același an, a fost inaugurată linia feroviară. Tunelul putea fi operat la maxima capacitate. Aveau să treacă însă aproape 20 de ani până când, în 2013, numărul pasagerilor a atins cifra planificată de 10 milioane pe an. De atunci încoace, cu excepția anilor de pandemie, aceasta cifră a fost depășită an de an, iar numărul de vagoane de mărfuri transportate anual depășește 1,6 milioane.
Marea Britanie a redevenit o insulă, cel puțin din punct de vedere politic, în urma Brexitului. Pentru majoritatea utilizatorilor Tunelului, asta înseamnă câteva minute în plus de formalități de trecere a frontierelor. Cu toate că traficul de mărfuri nu a revenit încă la cifrele de dinainte de pandemie (ca urmare, mai ales, a recesiunii economice din Regatul Unit), operațiunea generează profituri frumoase. Fapt remarcabil, nu s-au înregistrat accidente sau incidente tehnice majore în acești primi 30 de ani de activitate. Succesul operațiunii readuce în actualitate planul unui al doilea tunel (care făcea parte din planurile inițiale ale proiectului, dar a fost abandonat în ultimii ani ai secolului trecut), precum și planuri ale altor proiecte potențiale de tuneluri în jurul insulelor britanice. Acestea includ o legătură între insula Orkney și Scoția continentală, un tunel între Republica Irlanda și Țara Galilor și unul între Irlanda de Nord și Scoția. Istoria arată că, pentru ca acestea să devină realitate, trebuie să se întâlnească inventivitatea inginerilor, profesionalismul constructorilor, voința politicienilor și resursele finanțatorilor. Când toate aceste condiții sunt îndeplinite, rezultatele sunt spectaculoase.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Here‘ (2024) is a technological marvel. There are directors from whom I expect something like this, one of them would be Steven Spielberg, and then Robert Zemeckis, the director of this film, whose movies Spielberg produced on many occasions. The film uses a generative artificial intelligence technology called Metaphysic Live, which is so new that this film probably could not have been made a year ago and which will probably be surpassed by something newer and better next year. This field is evolving very quickly and I think ‘resistance is futile’ ( (c) Star Trek), just as the protests and boycotts against all innovations in cinema, from the introduction of sound to computer-generated effects and stunts, were futile. That said, special effects and their results, no matter how spectacular, do not guarantee either quality or emotion. As a viewer, I go to the cinema and choose to see a film because it interests me and involves me, because it tells me a story and introduces me to new characters that I care about. From this point of view, at least for me, the impact of ‘Here‘ was minor.
The use of AI technology for the characters’ time travel is not the only creative cinematic element of this film. The other very visible one is the fact that the camera is (with one exception) fixed, in the same space and the same angle throughout the entire film. We travel through 65 million years of history in time but we are visually fixed on the same piece of land, and in the scenes from 1900 onwards in the few dozen square meters of the living room of a typical American house with large windows facing a typical American street. The narrative is nonlinear. In fact, there are about 8 or 9 stories (depending on whether we count the one with the dinosaurs) of different generations of the inhabitants of the place, of their destinies with births and deaths, loves and separations, pains of growing up and old age. One of them is the dominant one, that of Richard (born in the house built in 1900) and Margaret – a couple of baby-boomers, now reaching the age of memories and forgetting. The scenes alternate and the transition between them is made inventively, with changes of setsand objects that define in time the scene that will follow.
I found the technical part to be fascinating. What a pity that this cinematic inventiveness does not come in support of a more interesting story (or stories). Robert Zemeckis, who knew so well to combine innovations with sensitivity in other films, was less inspired from this point of view in ‘Here‘. The film is an adaptation of a graphic novel by Richard McGuire, but what works well on drawings on paper doesn’t find an equal equivalent on screen. If the main story were a family drama, it could still work, perhaps, with the help of the actors, but the interwoven narrative doesn’t allow for the development of emotion. A tear has barely formed in the corner of the eye and the next time jump is already happening. By the time we return to the continuation of the story, the tear has dried. The imbalance between the main story and the rest of the narratives is all too obvious, some of which don’t manage to sketch more than a cliché about the characters and their eras. Perhaps if the number of parallel plans had been reduced to three or four, but developed more evenly, the result would have been better. Tom Hanks is formidable, and almost all of his transformations into the past remind us of his youth or previous adulthood movies. Robin Wright is less differentiated in her past incarnations. I don’t know if it’s the AI software or the fact that Robin Wright is just a good actress, while Tom Hanks is an exceptional actor. Alan Silvestri‘s music stylistically adapts to the historical moments in which the different scenes take place. My recommendation is to see ‘Here‘. Some of you may even like the story. The rest of us are waiting for future films with AI effects, confident that masterpieces of the genre will also appear.
