Robert Eggers‘ ‘Nosferatu‘ is the second remake of F.W. Murnau’s famous film made over 100 years ago. I haven’t counted a sequel, a CGI remix of the original film, musicals or cartoons inspired by the same character. What could a film about Nosferatu bring in 2024? Why yet another remake of a silent film masterpiece, especially after the first remake was directed by Francis Ford Coppola? I entered the cinema hoping that Robert Eggers (who also wrote the screenplay alongside Bram Stoker and the author of Murnau’s film) would have convincing answers. My expectations were only partially met.
Eggers‘ version follows the narrative line of Murnau’s film quite faithfully. Secondary characters are added and certain situations are developed, including a scene at the Transylvanian inn where the young real estate agent Thomas Hutter stops, which gives the opportunity to hear Romanian spoken. The main change, however, is the character of Professor Albin Aberhart von Franz, a doctor and expert in alchemy, magic and other esoteric disciplines. Played by Willem Dafoe, one of those actors who, for me, can do no wrong, he becomes the key to the plot, the one who discovers the dark mystery of the mysterious illness of Ellen Hutter, the main heroine, and the remedy that will break the curse and stop the plague that had struck the imaginary German city where the story begins and ends. This remedy, however, involves a supreme personal sacrifice, which here receives a sexualized version, because, well, we are in the 21st century. The images of the city hit by the plague resonate with contemporary anxieties related to pandemics, even if the vehicle of global propagation in the film – a sailing ship at sea – is not plausible to have been used from landlocked Transylvania.
I like Eggers‘ style, creativity, ambition and extremism. That does not mean that he succeeds in everything he does, in my opinion. The formidable ‘The Lighthouse’ was followed by ‘The Northman’, which was a horrible experience for me. Now, with this remake of ‘Nosferatu‘, the disappointment is only partial. The idea of female sacrifice is the central axis of the plot, helped by the very interesting interpretation of Lily-Rose Depp, who alternates the intensity of feelings with the lethargy of moments of anguish and depression. I’m not so convinced that the exaggerated convulsions to which the character (and the actress) are subjected were appropriate, but I understand the idea of a failed exorcism. In general, in Eggers‘ world, the premises include the acceptance of magic, esoteric sciences and everything that Gothic novels bring amplified with cinematic horror means. The visual style of his films is already recognizable, the result of his continuous collaboration with the cinematographer Jarin Blaschke. We already know that an Eggers film has a high chance of including cold, rain and snow, dark colors, many night scenes lit by torches. Added to these are the special effects – some simple and expressive (Nosferatu’s hands imported from Murnau), others amplified by digital effects such as the physiognomy and body of Count Orlok, played with courage and aplomb by Bill Skarsgård. The problem is that all these elements can be appreciated individually, but they do not connect in a story that brings something new (especially for those who have seen Murnau’s film) or creates emotion. Even the character of Ellen failed to gain my empathy. For me, this version of ‘Nosferatu‘ is yet another rewriting of a legend that had me glued to my seat the first time I saw it, but which no longer has the same effect on the third. That does not mean that I will not wait for the next Robert Eggers film and will not seek to see it as soon as it is available. With the same high expectations.
Released at the end of 2024, ‘Better Man‘ could also be considered one of the first films of 2025, when it reaches mass distribution in the main international film markets. It is a very favorable period for musical films, films with music and films about music and musicians. In a way, it seems that a tradition of American films from the 1930s is coming back into fashion, in which musical interludes were very often present in films of all genres but especially in comedies. ‘Better Man‘ is the biopic of one of the stars of English pop music, Robbie Williams. The British seem to dominate this genre of rocker biographies. Michael Gracey, the film’s director and co-writer, is Australian by birth, but his career exploded in the UK. He is an expert in music videos and special effects and both talents are combined and used to their full potential in ‘Better Man‘. The result is a biographical film (and largely autobiographical, as Robbie Williams approved and collaborated with his voice in its creation) like I have never seen before and probably will not see again in the future. This year has good signs.
‘Better Man‘ tells the story of Robbie Williams’ life and career, but the brilliant trick of this film is that Williams is depicted as a chimpanzee animated by computer graphics effects. I don’t know whether the idea was his or only his, but it certainly had his approval and participation. Using a monkey to represent Robbie Williams, ‘Better Man‘ allows for a metaphorical representation of the singer’s perspective, who, as he is quoted, has always felt “less evolved than other people”. We follow the development of Robbie Williams’ personality from childhood, through the struggles for recognition, to the peaks of glory and the abysses of depression and drug addiction. The most powerful drug, which no rehab can get rid of, is the desire for affirmation and the thirst for glory. The family ties are complex, and each of the three members of his immediate family played an important role: the father, who is also a singer and entertainer, a role model for the kid but also a reason for heartbreak when he leaves the family; the mother, who protects him and constantly guides him; finally, the grandmother, who inspired him confidence and injected him with love, a character that all those who were raised and loved by such a grandmother will immediately recognize. We follow the child’s upbringing, the struggles of the teenager who enters the music industry early with the group Take That, its success and breakup, the singer’s affirmation as a solo artist, his great love, the success, the self-destruction, the comeback and the reconciliation.
If everything is artistically credible and intensely emotional, the performance is technical as well as artistic. Those who have seen the films in the “Planet of the Apes” series will immediately accept the convention, and connoisseurs of British pop music life will appreciate the documentary precision of the details. The CGI effects were designed and executed by Weta, the same special effects company that created Caesar in the last “Planet of the Apes” film series. The character is a mix of motion capture and CGI, with actor Jonno Davies lending his body and voice. Several of the scenes are formidable – those from the hero’s childhood or the single shot clip of the song “Rock DJ” filmed on the famous Regent Street in London, with dozens of locations and hundreds of characters. Others push good melodrama to the limits. Robbie Williams’ biographical trajectory, far from being ‘monkey business’, is similar to that of many stars who have become heroes of musical biopics – Freddie Mercury, Elton John, Amy Winehouse. This time, however, the ending is happy, at least for now. The singer was able to collaborate on his own biopic and this on the one hand gives authenticity, on the other hand validates with personal perspective a technical artifice that could easily have fallen into mannerism. The music is amazing and I became a Robbie Williams fan after viewing the movie. One of his hit songs is “Let Me Entertain You”. Viewers who will accept convention and allow to be entertained will exit happy from the viewing.
Wim Wenders is one of the greatest German filmmakers alive, if not the greatest. Anselm Kiefer is one of the greatest German artists, if not the greatest. Both will turn 80 in 2025. The meeting between the two takes place in ‘Anselm‘, the documentary film about Kiefer that Wenders made in 2023.
The categorization as a documentary is very approximate. It is not a documentary or a classic biographical film, nor even a film with and about ordinary art. It is rather a poem written with the artistic means of cinema, which Wim Wenders dedicates to Anselm Kiefer, with his participation. If a term of comparison is needed, it would be ‘Pina’, the film that Wenders dedicated in 2011 to the choreographer Pina Bausch, to her life, work and the institution she founded. Using the same technique of 3D imaging, the filmmaker introduces us to the world created by the artist. And this is not an easy world to live in, to understand, to accept. Anselm Kiefer (like Wenders, for that matter) was born and raised in the ruins of defeated Germany, he grew up and was educated among people who not only tried to forget but also to repress feelings of responsibility – individual and collective – for what happened during the war and especially for the Holocaust. The dialogues with the artist (when he is alive) in the usual biographical documentaries and the flash-backs in fictional cinematic biographies are replaced in ‘Anselm‘ with the artist’s works from the different periods of his life. However, Anselm Kiefer‘s works have not been spared of controversy, starting with his provocative debuts in which he tried through the means of art (photography in that case) to awaken from lethargy a Germany that was complacent in oblivion. Alongside Kiefer, his son and grandson appear, embodying the artist at early ages in his biography. The soundtrack is dominated by the reading of several poems by Paul Celan, the German-speaking Jewish poet born in Czernowitz, a Holocaust survivor who put into words better than anyone the struggle of the artist trying to create something after the Holocaust. I don’t know how many of the film’s viewers know Celan or are aware that he committed suicide in Paris in 1970.
Visually, the film is impressive and monumental, as are many of Kiefer’s works. The color palette is that of his works, and the 3D technology transports the viewers inside them. It is no coincidence, I think, that many of Kiefer’s paintings, even when they have a rectangular frame, have relief and a third dimension. In a few sequences we see at work the artist who has been creating in huge ateliers since the 80s – former industrial spaces or hangars where his gigantic works can be created and housed. Watching the film ‘Anselm‘ was for me an opportunity to get to know in more depth an artist whom I have been following and appreciating for many years. I think that most viewers who already know Anselm Kiefer will have similar feelings. Those who are not familiar with the artist and his work should, however, I think, do a minimum of research before watching this film, in order to better appreciate the art of Kiefer and that of Wim Wenders.
‘Le crime est notre affaire‘ made in 2008 by Pascal Thomas was one of my holiday viewings this season. The film is the third in a series of screen versions of Agatha Christie’s novels, adapted and transferred to France. More recently, the series ‘Les petits meurtres d’Agatha Christie’ uses the same formula. The general lines of the detective mystery are preserved, but the story and characters are updated and Gallicized. The tone is comedic. Agatha Christie was never a realistic writer, in her novels we have to accept a convention and a manipulation, the psychology of the characters is linked to the enigma that needs to be solved. The same goes for the films that adapt her novels. The result is sometimes pathetic, sometimes OK, sometimes better than that. ‘Le crime est notre affaire‘ manages to amuse and relax, especially thanks to a team of quality actors including Catherine Frot, André Dussollier, Claude Rich, Chiara Mastroianni. They all seem to have had a good time filming and they manage to entertain us, the viewers, too.
‘The Ring’ (‘HaTabat’ – 2024), written by Adir Miller and directed by him together with Doron and Yoav Paz, is a film that starts from some excellent premises. It is based on a true story that happened during the Holocaust in the family of Adir Miller (actor, stand-up comedian, television star, a very popular personality in Israel). It combines several interesting themes (perhaps a little too many) – the memory of the Holocaust and the struggle with forgetting, relationships between generations, the acceptance of gay relationships and marriages in traditional families. It is an auteur film, a personal film. It is clear that the author was emotionally involved and the movie manages to convey emotion to the viewers at many moments. Perhaps it is precisely this excess of emotion that is damaging. Or the fact that an authentic story was packed between so many less significant secondary plots.
Arnon, the hero of the film, is a kind of a walking failure. He was once a star prosecutor, but his passion for gambling (which is illegal in Israel) had ruined his career. He had become religious, perhaps to atone for his sins, and his strict attitude towards his daughter, Alma, with whose lesbian relationship and future marriage he cannot reconcile, completely distanced him from her. The pole of the family is Violetta, Arnon’s mother and Alma’s grandmother. She is a Holocaust survivor who owed her life to an incident in 1944, the year the Jews were deported from Hungary. At that time, she bribed a Hungarian fascist soldier with her only possession, a ring that reminded her of a dear girlfriend, so that he would spare their lives – hers and of the baby in her arms, who would become Arnon. When grandmother Violetta falls seriously ill, Arnon and Alma will set off on a journey to Hungary in search of the ring, in the hope that its magical powers, which had once saved Violetta’s life, will help a second time. What follows is a journey of confrontation with the past, but also with the realities of Europe in 2001, following the traces of history but also in the sense of knowledge and reconciliation between the father and daughter separated for many years.
I think that the script had a few problems. Arnon’s character is built around Adir Miller, and what fits the profile of the popular actor, including the jokes thrown every other minute, is not exactly what the hero in the film tries to convey. The relationship between father and daughter in particular deserved a separate film. Here it seemed reduced to clichés. That part of the story that is filmed in Hungary also seemed simplistic to me. The characters there are reduced to stereotypes – either very negative or very positive. The reality is more complex and nuanced. Here, perhaps the collaboration of local screenwriters and directors would have been appropriate. Adir Miller does what we, Israeli viewers, know best. The passing of the torch at the end of the film is unconvincing. The two actresses, on the other hand, perform complex, sensitive, moving roles. Tikva (Tiki) Dayan is an experienced actress and the role of Violetta, a Holocaust survivor who dedicates her old days to the fight against forgetting, will remain one of the best of her career. Joy Rieger, who plays Alma, confirms that she is one of the best young actresses in Israeli cinema with a role that is powerful and representative for her generation. The film intents to have an impact. Let’s see how audiences will respond. It will certainly be successfully screened on the circuit of film festivals with Jewish themes and at Holocaust commemorations. Hopefully, not only on such occasions. I felt that the melodrama accompanied by sweet music overwhelms the drama too often, the clichés and predictable scenes are too frequent, and the side themes add nothing to the main message. I was left with the impression that the documentary about the true story that inspired the film would have been more interesting.
Coperta a patra a culegerii de povestiri ‘Orașul de abur’ apărută în 2022 în colectial ‘Biblioteca Polirom’ a editurii cu același nume, într-o traducere frumoasă și căreia nu i-am găsit niciun cusur a Emanuelei Stoleriu, ne avertizează că este vorba despre ‘cartea cu care Carlos Ruiz Zafón își ia rămas-bun de la cititorii săi’. Desigur, nu aceasta a fost intenția. Zafón a conceput această colecție de povestiri ca pe un omagiu închinat nenumăraților cititori care i s-au alăturat în călătoria extraordinară care începuse cu ‘Umbra vântului’. Cuprinzând unsprezece povești, ‘Orașul de abur’ oferă cititorului personaje captivante, situații unice și o atmosferă gotică care reprezintă o completare a tetralogiei sale de mare succes, construita în jurul Cimitirului Cărților Uitate. Soarta avea să-l ajungă însă din urmă și în luna iunie a acelui an 2020, Zafón avea să piardă lupta cu cancerul.
Universul în care se petrec povestirile din acest volum este cel al romanelor scriitorului. Fiecare dintre povestiri poate fi citită separat și crează o imagine de carte poștală, uneori îngălbenită, a orașului de la malul Mediteranei unde se petrec și intrigile complexe ale narațiunilor lui Zafón. Uneori recunoaștem teme din romane, străzile par familiare celor care au citit tetralogia, iar o parte dintre numele locurilor sunt cunoscute celor care au vizitat orașul. Majoritatea povestirilor se petrec între sfârșitul secolului 19 și cel de-al doilea război mondial – perioadă de transformări și de convulsiuni în istoria Spaniei, Cataloniei și Barcelonei. Singura povestire a cărei acțiune se petrece într-o altă epocă istorică (și cea mai amplă din volum) este cea intitulată ‘Principele Parnasului’. Titlul îl desemnează pe erou, care nu este altul decât Miguel de Cervantes, scriitor aspirant și îndrăgostit peren, care face un pact faustian cu un personaj misterios care-i va deschide porțile succesului. Iată descrierea orașului cu patru secole și jumătate în urmă:
‘Erau vremuri de legendă, când istoria nu avea alt artificiu în afară de memoria lucrurilor niciodată întâmplate, iar viața nu aspira la alte visuri decât cele trecătoare. În acele vremuri, poeții ucenici purtau fier la brâu şi călăreau fără conştiinţă şi fără țintă, visând versuri cu lama otrăvită. Barcelona era pe atunci un oraş-fortăreață legănat în poala unui amfiteatru muntos, cutreierat de bandiți, care se ascundea în spatele unei mări de culoarea vinului, brăzdată de lumină şi de pirați. La porțile sale erau spânzurați tâlhari şi oameni fără de lege ca să se alunge pofta după lucrul altuia, iar între zidurile ce amenințau să se dărâme, negustori, înțelepți, curteni şi hidalgo de toate condițiile şi vasalitățile se întreceau în slujba unui labirint de conspirații, bani şi alchimii a căror faimă atingea orizonturile şi aspirațiile lumii cunoscute şi ale lumii visate. Acolo, se spunea, îşi vărsaseră sângele regi şi sfinți, cuvintele şi cunoaşterea îşi găseau adăpost, iar cu o monedă în mână şi o minciună pe buze orice aventurier putea să sărute gloria, să se culce cu moartea şi să se trezească binecuvântat între turnurile de veghe şi catedrale pentru a-şi face un nume şi avere.’ (pag. 95-96)
Deși unele dintre povestiri nu depășesc câteva pagini, structura lor este închegată și similară celor din romanele sale. Narațiunea este la persoana întâia și povestitorii sunt într-un fel sau altul legați de lumea cărților. Despre eroii principali cu destinele lor labirintice se povestește indirect, iar aventurile lor au loc într-un univers populat de personaje care au și nume dar mai ales renume: portretistul morților, făuritorul de labirinturi, făuritorul de cărți. Cele mai fascinante sunt însă, la fel ca și în romanele lui Zafón, personajele feminine. Înconjurate de mister, dăruite cu harurile inteligenței și frumuseții, dotate cu puteri magice și cu capacități de transcendere între real și imaginar, între material și spirit, femei sau fantome, ele îi farmecă, îi atrag, îi corup și îi salvează pe povestitori și pe eroi. Unul dintre naratori va inventa povești pentru a o captiva pe fata de care fusese fermecat, și destinul lui va fi marcat de întâlnire, devenind scriitor. O urmărire pe străzile orașului are loc de multe ori pe urmele acestor personaje feminine:
‘Zilele următoare le-am petrecut căutând-o. De îndată ce tata adormea sau închidea ușa camerei, cufundându-se în uitarea aceea a lui, eu ieşeam şi o luam în jos, bătând străduțele întunecoase de pe lângă bulevardul Born, cu speranţa că o voi întâlni pe Blanca sau pe servitoarea cea sinistră. Am ajuns să ştiu pe de rost fiecare cotitură, fiecare umbră din acel labirint de străzi unde zidurile caselor păreau că se apleacă unele spre altele, formând o rețea de tuneluri. Vechile drumuri ale breslelor medievale trasau o împletitură de străduțe ce plecau de la biserica Santa María del Mar şi se întretăiau într-o aglomerare de pasaje, arce şi curbe imposibile, în care lumina soarelui abia dacă pătrundea câteva minute pe zi. Garguie şi reliefuri marcau trecerile între vechi palate în ruină şi clădiri ce creşteau unele e altele asemenea unor stânci cu ferestre şi turnuri. ‘ (pag. 19-20)
Atunci când întâlnirile se întâmplă, ele par a avea loc de multe ori la hotarele dintre real și fantastic, dintre material și ideal. Pe fundal, de multe ori, se află cărțile, obiecte care codifică și materializează înțelepciunea, magia, frumusețea și misterele lumii.
‘Era deja noapte când am urmat-o în vila întunecoasă. Un halou palid lumina conturul trupului ei. Cărți căzute şi draperii tocite ieşeau în evidență în peisajul de mobile distruse, tablouri sfâşiate şi pete întunecate împrăştiate pe pereţi asemenea unor găuri de gloanțe. Am ajuns într-un salon mare, unde se afla un mausoleu de fotografii vechi ce miroseau greu a absenţă. Fata s-a ghemuit într-un colț lângă cămin şi a aprins focul cu foi de ziar şi rămăşiţele unui scaun. M-am apropiat de foc şi am luat cana cu vin călduţ pe care mi-o întindea. A venit lângă mine, uitându-se pierdută la flăcări. Mi-a spus că o cheamă Alicia. Avea pielea unei fete de şaptesprezece ani, dar o trăda privirea gravă şi fără sfârşit a celor care nu au vârstă, iar când am întrebat-o dacă fotografiile acelea erau ale familiei sale, nu a zis nimic.’ (pag. 158)
Una dintre povestirile diferite în structură de celelalte din volum este ‘Oamenii cenușii’. Naratorul este în acest caz un ucigaș plătit, care primește ca misiune să-l ucidă pe mentorul său, cel care-i descoperise ‘talentele’, le cultivase și-l introdusese în lumea crimei cu decenii în urmă. Fundalul pe care se petrece acțiunea este Spania la finele războiului civil. Povestirea aceasta ar putea figura în orice antologie de proză scurtă în genul ‘noir’, dar este și un document despre Spania care se afunda în decenii de dictatura:
‘În zori, când am zărit câmpia nesfârşită a Madridului, am surâs în sinea mea. Peste câteva minute paşii aveau să mi se piardă în labirintul oraşului, de negăsit. Ca întotdeauna, maestrul, chiar şi absent, avea să-mi arate drumul. Ştiam că ziarele vor vorbi despre mine, cărțile de istorie vor încerca să-mi îngroape numele între proclamaţii şi himere. Nu conta. Noi, oamenii cenuşii, aveam să fim tot mai numeroşi. Curând aveam să stăm lângă voi, într-o cafenea sau în autobuz, citind un ziar sau o revistă. Lunga noapte a istoriei abia începuse.’ (pag. 185)
O altă proză de excepție se numește ‘Gaudí în Manhattan’. Naratorul este un student în arhitectură la începutul secolului 20, care are șansa să-l cunoască pe idolul său, marele arhitect Antoni Gaudí. Iată cum este relatat momentul întâlnirii, care are loc în cripta templului Sagrada Familia, proiectul vieții (și al eternității) marelui arhitect, locul în care a trăit în ultimele decenii ale vieții și unde este înmormântat.
‘După puțin timp, ornamentele ascuțite ale absidei templului s-au profilat în crepuscul, pumnale într-un cer stacojiu. Un paznic mă aștepta la intrarea pe şantier cu o lampă cu gaz. L-am urmat pe sub porticuri şi arcade până la scara ce cobora la atelierul lui Gaudí. Am pătruns în criptă cu inima bătându-mi în tâmple. O grădină de creaturi fabuloase se unduia în umbră. În mijlocul atelierului, patru schelete atârnau din tavan, într-un balet macabru de studii de anatomie. Sub acea maşinărie spectrală am găsit un omuleț cu părul alb, cu cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut în viața mea şi cu privirea celui care zăreşte ceea ce restul pot doar să viseze. A lăsat carnetul în care făcea nişte schiţe şi mi-a zâmbit. Avea un zâmbet de copil, de vrajă şi mistere.’ (pag. 198)
Povestirea relatează un episod al vieții arhitectului. În 1908 acesta fusese invitat la New York pentru a construi acolo un altfel de templu, un zgârie-nor, o catedrala păgână. Plata pentru misterioasa comandă urma să fie finanțarea până la capăt a proiectului Sagrada Familia. Ucenicul arhitect povestitor îl însoțea pe marele arhitect într-o călătorie – probabil imaginara – servindu-i că translator. Cu acest prilej vă primi o neuitată lecție despre profesie și artă.
‘Ştii ce-i un zgârie-nori?
Cum nu aveam experiență personală în materie, am turuit ce ne spuseseră la facultate despre Școala de la Chicago, structurile din aluminiu şi invenția momentului, ascensorul Otis.
Prostii, mi-a tăiat-o Gaudí. Un zgârie-nori nu-i decât o catedrală pentru oamenii care, în loc să creadă în Dumnezeu, cred în bani.’ (pag. 199)
Știm azi că acest proiect nu a fost realizat vreodată. Căzut în uitare, a fost redescoperit în 1956. Un secol după ce Gaudí desenase schițele, el a devenit unul dintre punctele de inspirație ale reconstrucției de pe Ground Zero.
Regăsim în această culegere de povestiri stilul sublim al romanelor lui Zafón. Poezie fară rime, narațiune captivantă, mister, tragedie, umor. Spiritul lui Miguel de Cervantes, care este personaj într-una dintre povestiri, pare a veghea asupra a tot ceea ce a scris autorul. Putem doar să ne imaginăm cum ar fi putut continua traseul său literar. Volumul acesta de povestiri ar fi fost probabil o interesantă anexă la finele tetralogiei, o ocazie de a pătrunde în atelierul de creație al lui Zafón, de a vedea unele dintre schițele impresionantului proiect narativ, de a cunoaște câteva personaje înainte de a capătă complet contur sau altele care nu au intrat până la urmă în cele patru volume de romane. Așa cum a decis soarta, el este o încheiere, un rămas bun, o ultima reverență a unui mare scriitor către cititorii săi.
‘Merry Christmas Mr. Lawrence‘ (1983) is not a Christmas film, despite its title. The film director is Nagisa Ôshima, a Japanese filmmaker of great talent and great audacity. If we must necessarily place the film in a category, it would be that of films about Japanese camps with European prisoners during World War II. But even in this category it would not be a typical film. Although it is based on a real biography of one of the survivors of these camps who wrote two books about his experiences during the war, the film addresses and combines two complex themes: the conflict between two opposing cultures in terms of their attitude towards war, including the acceptance of being taken prisoner, and the attraction between two men, given that this kind of relationship was forbidden and criminalized in both cultures that meet in the film, even more so when those involved belonged to enemy camps in the war. This combination of themes, the directing style and the presence of several interesting actors on the bill make this film worth watching even today, although many aspects of the production are questionable or have aged badly. Maybe not on Christmas Eve like I did.
The story takes place in 1942, in Japanese-occupied Indonesia, in a British prison camp. Five men – two Japanese and three British – face each other, soldiers from two armies face each other, two civilizations with radically opposite conceptions of war and death face each other. They may have in common the notion of honor, but each sees it differently. Japanese officer Yonoi is the camp commander and secretly a former conspirator for a purer and more traditional Japan. Sergeant Hara is one of his deputies, sometimes a sadistic torturer, sometimes a guard with humane tendencies, almost always drunk. The British officer Hicksley is the commander of the prisoners, while Lieutenant Colonel Lawrence, who had lived in Japan for many years, is the translator and tries to smooth over the conflicts, being suspected by everyone else of collaboration. The conflicts intensify when Major Celliers is brought to the camp. He is an officer who surrendered to the Japanese to save the lives of civilians in a village. For the Japanese, surrender and captivity mean dishonor, while for the British they mean only a form of survival. The camp commander seems to harbor feelings for the prisoner officer that go beyond respect for the enemy.
‘Merry Christmas Mr. Lawrence‘ is interesting as cinematography from several points of view. The international production allowed director Nagisa Ôshima to assemble a bilingual and bicultural cast. In the key roles of Celliers and Yonoy, he chose to cast two artists known primarily as musicians: David Bowie and Ryuichi Sakamoto, who also composed the film’s music. Takeshi Kitano is a celebrity today, but Hara’s role in this film is practically his first major role in a feature film, we can say that it is the role that launched his career. Only Tom Conti (the performer of Lawrence) is a better-known actor, but for him too, the role in this film is a peak of his career. The narrative is sometimes drawn out and the situations described are not all believable, and David Bowie never convinced me as an actor. The scenes of confrontations between the heroes are memorable, even if some lines in the text are problematic, seeming to put a questionable equal sign between the two visions of the world that the heroes represent and especially between the torturing jailers and their prisoners. ‘Merry Christmas Mr. Lawrence‘ is a film worth seeing both for its good parts and for the opportunity to discuss its controversial parts in an informed manner.
In his latest film, ‘The Room Next Door‘ (2024), Pedro Almodóvar faces Death. Many of the great filmmakers have done it: Fellini, Bergman, Haneke, Kurosawa, Hitchcock. Some earlier, others towards the end of their careers and lives, Hitchcock in every one of his films. It is the first feature film that Almodóvar has made outside of Spain, and this seems to have intrigued and shocked many of his admirers. However, unlike other filmmakers who, upon arriving in America, have adapted their style to the demands of the American film market, I believe that Almodóvar manages to remain himself and with ‘The Room Next Door‘, he makes an American film, but is continuing the themes that have preoccupied him throughout his entire career and is benefiting from the presence of two wonderful actresses. In a way, ‘The Room Next Door‘ brings together the best of two very different cinematic worlds. Besides, we don’t have to fear a remake, do we?
Ingrid and Martha are old friends, they shared a lot in their youth, including a boyfriend. Ingrid is a successful writer who has just published a book about death. Martha, who became a war reporter, is dying, sick with an incurable cancer that leaves her a few months to live, prolonged with experimental treatments. Martha decides to abandon the treatments and die how and when she decides. She just wants not to be alone in her last moments, to have someone in the next room. No other friend agrees to be with her, her daughter with whom she has a complicated relationship cannot even be taken into consideration. Ingrid accepts. The two friends will spend Martha’s last weeks, last days, in a luxurious villa, somewhere in the mountains of the northeastern United States. Weeks, days, hours, moments full of suffering, friendship, meaning, confrontation with Death.
Yes, it’s an American film. That’s how Almodóvar thought of it, as an American film, not as a Spanish film transported to the United States. What’s wrong with that, as long as it’s a wonderful film, with compelling characters, with situations that some of us have gone through or will go through someday, because destiny doesn’t ask for permission? Pedro Almodóvar not only moves the story to America, but also uses a book written by Sigrid Nunez as the starting point for the script. The dialogues are natural and profound. Tilda Swinton and Julianne Moore are formidable. The roles seem to be written for them. Almodóvar proves once again to be a profound connoisseur of female psychology. The visual aesthetics and color palette are 100% Almodóvar. Every frame is a work of art. I would not discuss the issue of euthanasia. Each viewer is entitled to their own opinion. Those who have not faced such extreme situations cannot judge. In the end, we are not the same after viewing this film. Death seems to not be so scary anymore.
2024 a fost un an de crize, de schimbări, de zguduiri politice, sociale și economice. Cercetarea științifică și industriile tehnologiilor avansate au fost nu doar influențate de ceea ce se întâmplă în restul societății, dar au fost de multe ori în centrul atenției publicului și au generat evenimente semnificative. Voi trece în revistă – așa cum fac la sfârșit de an de peste un deceniu pentru cititorii rubricii CHANGE.WORLD – evenimentele și direcțiile cele mai interesante.
(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt18272208/)
Voi începe prin a povesti despre un film. Nu doar pentru a relaxa atmosfera destul de plină de griji și incertitudini la acest fine de an, ci și pentru că felul în care a fost realizat acest film ilustrează pătrunderea tehnologiei celei mai discutate a anului 2024 și a anilor precedenți – Inteligența Artificială (Artificial Inteligence – AI) – în aproape toate domeniile vieților noastre, inclusiv industria de divertisment. Filmul se numește ‘Here’ (‘Aici’) și îi are în rolurile principale pe Tom Hanks și Robin Wright. Regizorul este Robert Zemeckis, un cineast cu o filmografie cu 35 de filme în peste 50 de ani de carieră, care include succese de casă și de public cum au fost ‘Forest Gump’ sau filmele din seria ‘Back to the Future’, care nu încetează să exploreze căi noi de exprimare cinematografică. Ceea ce realizează echipa lui Zemeckis în ‘Here’ este o performanță tehnologică. Aparatul de filmat este (cu o singură excepție) fix, în același spațiu și același unghi de-a lungul întregului film. Străbatem în timp 65 de milioane de ani de istorie, dar suntem fixați vizual pe aceeași palmă de pământ, iar în scenele din 1900 încoace, în cei câteva zeci de metri pătrați ai salonului unei case americane tipice, cu ferestre mari spre o stradă americană tipică. Narațiunea este neliniară. De fapt, este vorba despre 8 sau 9 povești (depinde dacă o număram și pe cea cu dinozaurii) ale diferitelor generații de locuitori ai locului, ale destinelor lor cu nașteri și decese, iubiri și despărțiri, dureri ale creșterii și ale bătrâneților. Scenele alternează și tranziția dintre ele este făcută inventiv, cu schimbări de decor și de obiecte care definesc în timp scena care va urma. Cel mai interesant este ceea ce se petrece cu actorii, care își schimbă fizionomiile după vârstele din diferite perioade ale vieților lor. Peste 60 de ani din biografiile personajelor sunt reproduse pe ecran cu o naturalețe și cu un realism uimitor. Filmul folosește o tehnologie de inteligență artificială generativă numită Metaphysic Live. În faza de învățare automată, programul AI a vizionat filmele realizate, la diferite vârste, de Tom Hanks și Robin Wright. Acesta a inclus un set mare de date cu expresii faciale, texturi ale pielii și condiții diverse de iluminare și unghiuri ale aparatelor de filmat. Modelele rezultate pot genera transformări instantanee ale feței fără lunile de lucru manual de post-producție pe care le necesită efectele vizuale tradiționale pe calculator (CGI). Tehnologia de întinerire sau de îmbătrânire creează imagini în timp real. În timpul filmărilor, echipa a urmărit simultan imaginile pe două monitoare: unul care arăta imaginile reale ale actorilor și altul care le afișa la vârsta de care avea nevoie scena. Fizionomiile actorilor au fost adaptate mai bine decât ar fi putut să o facă orice fel de machiaj.
Inteligența Artificială a fost prezentă în prim-planul actualităților aproape permanent în 2024. Anul a fost marcat de salturi tehnologice impresionante și de aplicații noi, de diversificarea surselor din care putem obține AI generativ, de nesfârșite campanii publicitare, de câteva rateuri semnificative și de implicații pentru viitor care variază de la panică la imprevizibil. Acesta este anul în care începem să avem o idee mai clară despre ce ar putea face de fapt AI, dar și despre cât de nepregătiți suntem încă să ne confruntăm cu consecințele progresului prea rapid în acest domeniu. Experți în informatică precum Ray Kurzweil și istorici ca Yuval Noah Harari au publicat în 2024 cărți cu avertismente aproape apocaliptice despre pericolele pierderii controlului. A fost anul în care aplicații AI în domenii cum sunt politica și influențarea alegerile democratice au produs îngrijorare, în timp ce aplicațiile medicale (în diagnosticare) sau farmaceutice (în proiectarea și testarea medicamentelor) au generat speranțe. Combinația dintre robotică și AI este una dintre direcțiile spectaculoase despre care s-a vorbit recent foarte mult. Iată un exemplu. În interiorul laboratorului de robotică al Institutului de Cercetare al firmei Toyota din Cambridge, Massachusetts, un grup de roboți se ocupa cu… gătitul. Nu ar fi nimic prea nou în asta, roboți de bucătărie există de ceva vreme. Poate că acești roboți sunt mai pricepuți decât majoritatea, sparg ouă separând albușuri de gălbenușuri, întorc clătite, feliază legume și garnisesc pizze cu compoziții la comandă. Scopul nu este însă arta culinară. Gătitul implică o mulțime de sarcini complexe, cum ar fi alegerea și dozarea ingredientelor, turnarea lichidelor și amestecarea acestora, acționarea ustensilelor. Toate acestea fac din bucătărie un teren de antrenament ideal pentru experimentarea unei noi metode de utilizare a inteligenței artificiale generative pentru a antrena roboți, cunoscută sub numele de ‘difuzie’. Roboții aceștia au învățat singuri să se descurce în bucătărie. Au studiat mișcările bucătarilor sau au înregistrat comenzile unor roboți acționați prin telecomandă. Ce este ‘difuzia’? Pentru antrenamentul roboților, AI folosește acțiunile pe care le-a învățat pentru a genera aleatoriu potențiale mișcări noi, care sunt apoi perfecționate în acțiuni utile care pot face față unor situații noi. Folosind difuzia, un robot poate fi învățat, de exemplu, în câteva ore să încarce o mașină de spălat vase, în timp ce programarea unui robot convențional ar fi durat un an sau mai mult. Nu se menționează câte ouă și câte farfurii au fost sparte în timpul proceselor de învățare autonomă. Toyota colaborează cu Boston Dynamics, firma de roboți care este lider pe piața roboților mobili (inclusiv cei care merg). Ideea este că acești roboți vor fi implementați în curând în fabrici, în producția de vehicule. Combinația dintre AI și robotică duce la construirea de modele mari de comportament (Large Behavioral Models – LBM) similare modelelor mari de limbaj (Large Language Models – LLM) din AI care operează doar pe text.
Nu este întâmplător faptul că Toyota și alte firme japoneze producătoare de automobile continuă să perfecționeze tehnologia robotică, unul dintre avantajele competitive care le-au asigurat succesul pe piața mondială. Concurența este din ce în ce mai acerbă, cu producătorii chinezi făcând progrese remarcabile, inclusiv din punct de vedere tehnologic. În 2024 s-a vorbit din ce în ce mai mult despre o criză a industriei autovehiculelor, în special în Europa și în Statele Unite. Perioada de pandemie a dus nu doar la o reducere a circulației rutiere datorată lucrului de acasă și vacanțelor în hotarele naționale, dar și la o creștere a popularității alternativelor de transport în comun sau de folosire a bicicletelor. Unul dintre liderii firmei Volkswagen aprecia că Europa s-ar putea să nu revină niciodată la cotele sale de dinaintea pandemiei, când se înregistrau 16 milioane de vânzări de automobile pe an. În 2023, vânzările totale s-au situat la puțin peste 11,5 milioane de vehicule, în creștere față de anul precedent, dar cu mult sub nivelul maxim. Anul acesta se așteaptă să fie mai mici, și puțini experți din industrie prevăd o creștere mare pentru anul viitor. Conflictele comerciale cu China lucrează pe două fronturi. Pe de-o parte, automobilele chineze pătrund pe piață europeana, și chiar dacă ele reprezintă deocamdată doar vreo 10% din vânzări, tendința este de creștere. Pe de altă parte, pe piață chineză, de departe cea mai mare și mai profitabilă, scad vânzările firmelor europene. Vânzările automobilelor Volkswagen reprezentau în 2019 19% din piață chineză, astăzi ele sunt de doar 14%. Scăderi similare au înregistrat și Mercedes și Porsche. Chinezii au avantaj și în ceea ce privește vehiculele electrice și hibride. Performantele, funcționalitatea și siguranța vehiculelor ‘made in China’ se aproprie de nivelul celor americane și europene și, în plus, China domină piața bateriilor pentru vehicule electrice. Recentul faliment al firmei suedeze Northvolt este încă un semn al dificultăților concurenței cu firme chineze, care au ca sprijin imensele rezerve financiare guvernamentale ale Chinei, acumulate în anii în care China era doar ‘atelierul de producție’ al lumii. Paradoxal, în primele zece luni ale lui 2024, vânzările de vehicule electrice au scăzut în Europa cu 5%! Consumatorii nu au încă destule motive economice să facă tranziția la vehicule electrice sau hibride. În Statele Unite, doar Tesla continuă cu investiții serioase și cu rezultate comerciale satisfăcătoare. Elon Musk și Tesla investesc și în domeniul Inteligenței Artificiale și combinația șoferi autonomi – AI este una dintre direcțiile cele mai promițătoare. Musk, despre care am scris mult în 2024 și cred că voi scrie mult și în 2025, este în competiție directă (și polemică virtuală) cu Sam Altman, șeful lui OpenAI, firma pe care o creaseră împreună cu 9 ani în urma. Musk asigură clienții și investitorii că Grok, aplicația chatbox a firmei sale xAI, va deveni în scurtă vreme concurentul principal al lui ChatGPT al lui OpenAI. Vom urmări și vom relata.
2024 a fost un an spectaculos, cu recorduri și în explorarea spațială. Pentru al patrulea an consecutiv, s-a stabilit un nou record al lansărilor în orbită, cu 244 de lansări (până la 15 decembrie), dintre care 238 complet reușite. Pe 11 septembriem se aflau simultan în orbită un număr record de 19 astronauți. În total, în 2024, 25 de astronauți s-au aflat în spațiul extraterestru. Pe 6 iunie 2024, a avut loc și o lansare reușită de pe partea îndepărtată a Lunii, cu modulul lunar al misiunii chineze ‘Chang’e 6’ întorcându-se pe orbita circumlunară, și apoi pe Terra împreună cu modulul principal. SpaceX, firma lui Elon Musk, a interceptat cu succes duminică 13 octombrie propulsorul rachetei sale Starship, folosind brațele mecanice din rampa de lansare, realizând o performanță extraordinară. Toate modulele sistemului Starship sunt acum reutilizabile, ceea ce se estimează că va reduce la o zecime prețul misiunilor spațiale viitoare. Se află în orbită în acest an două stații spațiale cu echipaj, Stația Spațială Internațională (ISS) – care a împlinit 24 de ani de activitate și de colaborare științifică internațională – și stația spațială chineză Tiangong. Au zburat pentru prima dată în spațiu în acest an astronauți din Turcia, Belarus și Singapore. Japonia a devenit, pe 19 ianuarie, cea de-a cincea putere mondială care a reușit o aselenizare reușită. Cosmonautul rus Oleg Kononenko a depășit pe 4 februarie recordul numărului de zile petrecute în spațiu. Atunci când s-a întors cu bine pe Terra, pe 23 septembrie, Kononenko petrecuse mai mult de 1 110 zile în spațiu. Starliner, nava spațială proiectată de firma Boeing pentru a transporta echipaje către și de la Stația Spațială Internațională (ISS) și alte destinații pe orbită joasă a Pământului, a fost lansată, după multe amânări, în iunie 2024. Propulsoarele ei au funcționat însă defectuos la apropierea de ISS, iar NASA a ajuns la concluzia că era prea riscant să-i aducă înapoi pe astronauți pe Pământ la bordul ei. Până la urmă, Starliner a aterizat cu bine, dar fără echipaj, în septembrie. Cei doi astronauți, Suni Williams și Butch Wilmore, care plănuiseră să petreacă aproximativ o săptămână la bordul stației internaționale, au devenit acum parte din misiunea Crew-9 a NASA și se vor întoarce abia anul viitor, la bordul unei nave SpaceX. În luna octombrie a fost lansată nava Europa Clipper, care și-a început o lungă călătorie către Jupiter, unde va investiga Europa, un satelit al acestei planete cu un ocean subteran enorm care ar putea avea condiții pentru a susține viața. Telescopul spațial James Webb al lui NASA a împlinit doi ani în spațiu. Informațiile transmise de acesta transformă perspectiva noastră asupra universului și a istoriei sale, prin studierea celor mai îndepărtate galaxii observate vreodată, ridicând în același timp noi întrebări despre atmosferele planetelor din afara sistemului nostru solar. Una dintre știrile cele mai recente legate de telescopul James Webb confirmă faptul că expansiunea Universului se petrece la viteze mai mari decât cele calculate folosind modelele cosmologice existente. Acest fenomen fusese observat și de telescopul Hubble, dar fusese pus pe seama lipsei de precizie a instrumentației acestuia. Rămâne acum ca fizicienii și astronomii să rezolve acest mister – posibile fenomene sau proprietăți fizice încă necunoscute ale materiei în Univers.
Momentul trecerii între ani se aproprie și urarea cea mai potrivită este ca stelele să se alinieze spre pace, iar inteligența umană să se concentreze spre bine, rațiune și cooperare, și nu spre noi confruntări. Sunt multe probleme aici, pe Pământ, dar există și resursele umane și tehnologiile potrivite pentru a le rezolva. În articolul următor, voi discuta despre 2025 – anul care va fi.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Che ora è‘, Ettore Scola‘s 1989 film, is an admirable demonstration of the fact that great films can often be simple and that sophisticated effects or complex plots are not always necessary to reach the hearts of viewers. All one needs is a script that tells a story or describes a true situation in words that work well on screen and the right actors to transform the images into living episodes that move or convey meaningful messages. Sounds simple, right? But how many directors have the talent, luck and audacity to make such movies? Ettore Scola is certainly one of them and if ‘Che ora è‘ is a rarely mentioned and perhaps lesser known entry in his filmography, it is time, I think, for a re-evaluation.
The film tells the story of a day in the lives of a father and his son who meet after many years of distance – perhaps not so much geographically, but emotionally. Marcello, the father, is a very wealthy lawyer who has no problem making expensive presents such as an apartment in the center of Rome or a luxury car. Michele, the son, is in the military and doesn’t really seem to know what he wants to do with his life. The father comes from Rome to the harbor town of Civitavecchia where his son is serving to spend a day with him and try to get to know him better, to guide him and help him in the way he believes is best. The two men are very different, however. Gradually, we understand that it is not just a generation gap and a difference in communication styles. Marcello had been a busy and absent father. The attempt to reconnect with his son is belated, accompanied by exaggerated gifts, inappropriate advice, intrusive pressure. There is a lot of talk, but verbal communication does not work well. The opening that occurs at a certain point is occasioned by shared memories and the watch inherited from Marcello’s father, Michele’s grandfather, which is for the latter a more precious gift than all the other treasures offered by his father. The two may get to know each other a little better, but their worlds remain different. As normal, after all.
I have already said that there is a lot of talking in the film, and perhaps some viewers will be bothered by this aspect. I think that for the screenwriters the verbosity (excessive even for an Italian film) was intentional. In this way they emphasized better than anywhere else that in communication words do not always help and sometimes even harm – they mask and distort. The moments of closeness are non-verbal, and perhaps it would have been good if there were a little more of them. The interpretation of the two actors is masterful. For Marcello Mastroianni this is one of the most impressive roles of the (too early) end of a formidable career. Massimo Troisi is an excellent partner and the two of them are believable and moving. I think many of the men who saw this film recognized themselves in the characters of the father and the son, maybe in both. I dare say that ‘Che ora è‘ (no question mark, THIS is the original title!) is one of the most moving films about father-son relationships ever made.
