‘Cold Pursuit‘ (2019) is an American remake of a European film – Norwegian in this case – which was called ‘Kraftidioten’ or ‘In Order of Disappearance’ in the English version. In 90% of cases, American remakes are resounding cinematic failures, but I still gave this film a chance, especially because the producers had the interesting idea of inviting two of the lead creators of the Norwegian version – film director Hans Petter Moland and cinematographer Philip Remy Øgaard – to participate in the making the american version. I wrote about the Norwegian original almost ten years ago, when I saw that film which it is a combination in which characters from Tarantino’s films – not very intelligent gangsters with their special sub-culture – evolve in the frozen landscape reminiscent of the Coen brothers’ ‘Fargo’ . The American remake is far from being a disaster, but it does not reach the originality, comedy and tension of the original film. Something from the films of Tarantino and the Coen brothers remained, but we must also add here the brutal action films in which Bruce Willis and lately even Liam Neeson were specialists as a term of comparison and, perhaps, as a source of inspiration.
The premises of the story are the same as in the Norwegian film and in the novel that inspired them, although here they are dispatched in a few minutes, and I am not sure that they would have been clear to me if I had not seen the original film. Nels Coxman is a snowplow driver in the Rockies, near Denver. His son, who works at the local airport, falls victim to a mistaken identity and is kidnapped and killed by a gang of drug dealers, who try to disguise the crime as a death by drug overdose. The police hurry to close the case, but Coxman does not believe that his son was using drugs and begins to investigate the circumstances of the death. He quickly reaches those directly involved and, having no more confidence in the justice system, he does not hesitate to liquidate them. His favorite weapon is a carbine whose barrel he had cut and his favorite means of transport in the middle of winter is his snowplow. After liquidating the first batch of criminals, he aims to reach the one who sent them in their criminal actions, the head of a gang of traffickers who control a large part of the city. In a short time he will find himself involved in the wars between gangster gangs. The number of corpses increases, each time marked by a mortuary symbol, like a cinematic tombstone.
I confess that I have never been a big fan of Liam Neeson and even less of his roles in action movies, usually as a worried or grieving father. In ‘Cold Pursuit‘ he plays another such role and there is nothing in to make me change opinion. Laura Dern appears at the beginning of the film as the wife of the hero and the mother of the murdered young man, but then she disappears (leaving a blank farewell letter) and the role is too small for her talent. It is precisely the gallery of secondary characters that I liked. Two gangs of gangsters face each other, and between the bloody episodes we have the opportunity to get to know some characters drawn with originality and humor. Two examples: the band of American-Indian villains and ‘Mustang’, the character played by Domenick Lombardozzi, who acts as tutor of the son of the gangster boss, too busy with the liquidation of enemies and his own fits of hysteria to have time to be a father. Philip Remy Øgaard‘s cinematography spectacularly reconstructs the surroundings of the city of Denver (although the filming was done in Canada), but the element of horror that was created in the Norwegian film by the huge snowplow transformed into the fatal weapon is still missing. In the end, no one comes out very disappointed from watching ‘Cold Pursuit‘: neither fans of revenge action movies nor fans of gangster comedies. Maybe only Scandinavian movie lovers who are not willing to accept any compromise in an American remake.
‘Drowning by Numbers‘ (1988) belongs to the most prolific and successful decade of director Peter Greenaway‘s career. It was the penultimate film made in that decade and is apparently one of his most accessible films of that period. It has a relatively simple and easy-to-follow narrative structure, and for those who did not grasp the exact meaning of the events from the first occurrence, the same sequence of actions is repeated three times. Some of the characters are reminiscent of the evil criminals in the films of the Coen brothers, filmmakers who were building their fame in the same decade, characters who at certain moments are helped by luck more than they deserve, until fate catches up with them. For lovers of action comedies, however, I believe that the film risks seeming banal, and this because its purpose is before all to display an amazing range of details and quotes imported from folklore, literature, plastic arts and all acted by an anarchist logic descending from the artistic avant-garde of the first half of the 20th century. In fact, on a second viewing, ‘Drowning by Numbers‘ might become less comprehensible for fans of action movie genres, while the informed viewers, freed from following the story, will discover a universe of details and ornaments that will delight them.
The story, as far as it matters, begins with a murder. A pretty mature lady named Cissie Colpits catches her husband with another woman while they are enjoying themselves in two hot baths. Taking advantage of the two’s advanced state of intoxication, Cissie casually drowns her husband and reports the crime to the coroner. This position, I think specifically English, is a kind of locally elected judge who investigates deaths. If he decides that there was nothing suspicious, the police are not called to investigate. That’s exactly what the coroner named Madgett, who has set his eyes on the fresh widow, does. Madgett is a strange fellow himself (but what character is not strange in Peter Greenaway‘s films), art collector and possessor of many vices among which laziness is one of the least. He is aided in his investigations by his teenage son Smut, an imaginative boy who hunts butterflies and imagines games. The story repeats itself when Cissie Colpits 2 and Cissie Colpits 3, who may be the daughter and granddaughter of Cissie Colpits 1, also drown their sinful husbands by various methods. The neighbors start to get suspicious, the police are finally involved and the story gets complicated.
Peter Greenaway is one of those filmmakers who in each film invents another universe, with its own laws, with eccentric and colorful characters. Tim Burton and Wes Andersson are his illustrious colleagues. Their worlds descend from the literary tradition of Jonathan Swift and Lewis Carroll. ‘Drowning by Numbers‘, which by the way has numerous associations taken from the world of fine arts, reminded me of Giuseppe Arcimboldo’s paintings. From a distance they look like portraits, when you get closer you see that they are composed of fruit and plants expertly combined and positioned. At Greenaway, when you get even closer, you realize that the fruits are easily damaged. Physical decay and death are recurring themes in ‘Drowning by Numbers‘. Not only through what happens to the characters, but also through the filmed details or through symbols such as the ephemeral butterflies. Even the rhythm imposed by the numbers 1 to 100 that visually punctuate the story implies the finite time of human existence. The cinematography – loaded and decadent – is created by Sacha Vierny, a French cinematographer very familiar with surrealism, collaborator in the 50s and 60s on some of the masterpieces of directors like Resnais or Bunuel, who in the 80s worked a lot with Greenaway. The music is signed by another frequent collaborator of Peter Greenaway from that period – Michael Nyman. If it sounds obsessive, it’s no wonder, since the entire soundtrack is composed of variations on the same four measures from the second movement of Mozart’s Symphony in E, opus 39. ‘Drowning by Numbers‘ is a baroque film, rich in symbols, which demand to be discovered and deciphered, beyond an apparently light and accessible plot. Those who dare to watch or re-watch the film armed with patience and openness will not regret it.
‘Chronique d’une liaison passagère‘ (2022 – distributed on the English-language market under the title ‘Diary of a Fleeting Affair‘) gave me the opportunity to re-encounter the films of Emmanuel Mouret (I liked a lot ‘Lady J.’) and to discover an extremely talented French actor whom I had not noticed before Vincent Macaigne. Mouret has made one of those films that I like: with a script (of which the director is a co-author) that starts from a real life story told with sincerity, based on actors who create roles that they feel and understand, shoot with minimal means but with aesthetics and expressiveness.
As the title says (Emmanuel Mouret likes titles that are as explicit as possible), the film is about a temporary relationship that was not meant to last. Charlotte is a little over 50, Simon is a little under 50. She has been divorced for several years, he is married. He works as a prenatal therapist, we don’t know if she is employed and if so, what profession she has. The two meet at a party where the initiative belongs to her (‘I had seen two men, one danced with another woman the whole time, the second was you’) but he gets caught up in the game, after the party they go for a drink in a bar, then they kiss for the first time. Two weeks later they meet again and the relationship begins. They both seem to have plenty of time at hand, the meetings are becoming more and more frequent. They aim for their relationship to be no-strings-attached and so it stays for a while, with long meetings, some sex, and lots of talking. But is such a connection between a man and a woman, without feelings arising, possible? How long can it last?
If there is a category of ‘family drama’ films, then ‘Chronique d’une liaison passagère‘ would fall under the category of ‘non-family drama’. The model is Bergman’s ‘Scenes from a Marriage’, explicitly quoted in a film-in-film scene, but everything seems to mirror the premise of Bergman’s married couple story. Charlotte has three children, Simon has two children, all of whom are in their teenage years or shortly after, but their fate and the impact of their bond on the children’s feelings does not concern them for a second. We knew absolutely nothing about Simon’s family. At one point Charlotte wants to see a photo of Simon’s wife but quickly gives up on the idea. We only know that he can spend many hours, sometimes missing whole days or nights from home without his wife or children suspecting anything (!). The two build a seemingly perfect wall between their bond and the rest of the world. The threat to their no-strings-attached couple life only comes when they experiment with a ‘threesome’. The younger Louise also comes from a marriage that is falling apart, and it is this connection started from an ad on an Internet site that will create the obligations that the two were avoiding, but in an unexpected direction. Up until that moment we had practically only Sandrine Kiberlain and Vincent Macaigne, the exceptional performers of the two main roles, on the screen. Now the couple will become a triangle, but a (again) non-family triangle. Between the woman and the man, Charlotte and Simon, there was always a gap in initiating and in externalizing feelings. By the time the man gathers courage, it is too late. The orbits of Venus and Mars are moving away and who knows if they will ever get closer again.
‘Everyone lies!’ is the favorite catchphrase of the main character in the American medical drama ‘House, M.D.’. It could very well be the motto of Israeli director Avi Nesher‘s latest film ‘Gan haKofim‘ which is distributed in the English language markets under the title ‘The Monkey House‘ (incorrect translation, from the mysteries of the distributors). His characters surround themselves with smaller or bigger lies that they use to advance professionally and socially, secrets that they keep even from their best friends or even from those they love. The plot of the film, inspired by a real case, is based on deciphering such a network of untruths and on their accumulation leading to the moment of crisis, the one where lies become a burden that prevents the realization of dreams and the fulfillment of personal relationships that matter.
Amitay Kariv, the main hero of the film, is a writer. Israeli screenwriters seem fascinated by this profession, many of the intellectual heroes of recent Israeli films are writers. We never know how good a writer he is. What is certain is that at the time when the story of the film takes place, in the late 80s, he is in a creative crisis and in a period in the shadow – forgotten by readers and ignored by critics. To prepare a comeback, he invents a doctoral thesis about his work authored a PhD student and researcher living in America, a real person who has no idea that her name is being used for this purpose. To impersonate her on a documentation visit in Israel, he hires Margo, a young woman with ambitions to be an actress, who gets the job precisely because she also covered herself in an aura of lies at the interview. The talent of the young woman and the Pygmalion work of the writer create in a few days the character, who will fool many people – literary critics in particular – and will even convince Tamar, the youth love of Amitay, freshly widowed after a marriage that had also been a lie. The scheme starts to work, really well, until complications arise.
The structure of the narration is very interesting, Avi Nesher being also the author of the screenplay. The film opens with a film-in-film sequence that for several minutes makes viewers wonder whether they have not mistaken the cinema hall. Next, for much of the film, the story flows chronologically, accompanied by off-screen commentary from the narrator writer, few enough to not be too distracting. After a false ending to this main part that comprises about two-thirds of the action, we witness a succession of scenes that follow the heroes for several years following the main story. The change of pace is justified as many of the unsolved conflicts are explained and resolved. The lead role is interpeted by Adir Miller, one of Israel’s most popular actors and showmen, at his fourth collaboration with Avi Nesher. His partner is a young and talented actress named Suzanna Papian who is almost a debutant in feature films, until this year she only played a few minor roles, mostly on television. The role in this film and a lead role in a popular television series deservedly catapulted her to stardom. The formidable Shani Cohen fits in very well as Tamar, the hero’s unfulfilled love from his youth. The reconstruction of Israel as it was 30 or so years ago, a period in time when great changes in landscape and atmosphere took place, is rigorous and nostalgic. ‘Gan haKofim‘ brings to the screens something from a world that disappeared, a world where moral dilemmas had a more important place in our lives. Avi Nesher is one of those filmmakers who do not intend to revolutionize the art of film, but who we can be sure does not compromise on quality. The characters in this film may be liars, but they look true and they successfully cross the screen involving the audience in their experiences.
Nimeni nu este profet în țara lui’. Probabil că această zicere, atribuită lui Iisus în Evangheliile după Marcu și după Luca, ar trebui generalizată în zilele noastre. În fapt, citatul complet este ‘Nimeni nu este profet în țara lui, în familia lui, în casa lui’. În zilele noastre cred că ar trebui să spunem și ‘Nimeni nu este profet pe planeta lui’. 2023 a fost un an atât de bogat în evenimente neprevăzute, în discontinuități și în surprize, încât prognozele făcute la începutul anului par astăzi nu doar depășite, ci… de pe altă planetă. Tradiția este însă tradiție, și voi încerca și în acest început de an să trec în revistă principalele tendințe în lumea tehnologiilor avansate și a cercetării științifice pentru 2024.
Nu toate surprizele lui 2023 au fost rele. Una dintre cele bune a fost legată de evoluția economiei americane (și, după ea, a celorlalte economii ale țărilor avansate). La începutul anului, mulți experți din sectorul privat și public considerau că o recesiune globală este „inevitabilă”. Bloomberg a fixat chiar și șansele unei recesiuni în SUA la 100%, bazându-se pe efectul creșterii dobânzilor de credite după anii pandemiei. În Statele Unite însă, chiar și în condițiile în care Rezerva Federală a continuat să crească dobânzile, economia a continuat să adauge locuri de muncă într-un ritm sănătos (cu o medie de peste 250 000 lunar în 2023). În trecut, o astfel de politică ar fi afectat negativ piața muncii, dar de data aceasta economiile acumulate din pandemie au contribuit la impulsionarea economiei americane. Bursa a surprins și ea în bine. Indicele marilor companii S&P 500 a încheiat anul 2023 cu un câștig de peste 24%, iar indicele Dow Jones se află aproape de un nivel record, deoarece reducerea inflației, o economie rezistentă și perspectiva unor rate mai scăzute ale dobânzilor au susținut investitorii, în special în ultimele două luni ale anului. Pericolul încetinirii economice însă continuă să existe. Evenimentele politice și conflictele militare pot influenta și ele în mod negativ, deși experiențele ultimilor ani indică faptul că legile economiei și ale finanțelor au până la urmă prioritate. În următorii doi ani, economia globală este de așteptat să încetinească moderat, înainte de a reveni la rate apropiate de tendințele dinainte de 2020. Se estimează că creșterea globală va slăbi în 2024 până la cea mai scăzută rată anuală de la criza financiară globală, în afară de primul an al pandemiei. Doua dintre economiile importante ale lumii – cea chineză și cea germană – au simțit deja în 2023 aceste tendințe.
Fragmentarea economică mondială va continua și se va adânci. Ea reflectă divergențele politice și războaiele economice și vamale dintre Statele Unite și aliații ei, pe de-o parte, și China și țările din sfera ei de influență, de cealaltă parte. În ultimul deceniu, China a devenit a doua economie a lumii și a făcut progrese uriașe în dezvoltarea tehnologică și cercetarea științifică. Paradoxal, sau poate nu, boicoturile și barierele economice doar au accelerat aceste salturile calitative, și astăzi China este lider mondial în domenii dintre cele mai diverse, de la industria automobilistică la Inteligența Artificială (AI), de la tehnologiile de producere și conservare a energiei până la explorarea spațială. În acest an vor avea loc și alegeri în Taiwan, iar de rezultatul acestora depinde și evoluția relațiilor chino-americane în viitorii ani. Fragmentarea economică se simte însă și în fragmentarea tehnologică, inclusiv în activitatea organizațiilor de standardizare. Politizarea standardelor tehnice are o influență dăunătoare substanțială asupra dezvoltării tehnologice, reducând scalabilitatea și concurența. O viziune acceptată la nivel global și o colaborare între ingineri, precum și între cei care îi îndrumă și le plătesc salariile acestora sunt necesare pentru a depăși fragmentarea și paralelismele actuale. În multe domenii, dezvoltarea și menținerea standardelor existente au dus la incapacitatea de a identifica în mod clar standardele fundamentale care trebuie adoptate pentru un ecosistem digital solid și funcțional. Un exemplu care îngrijorează este posibila fragmentare a standardelor de comunicații mobile 6G, exacerbată de diviziunile geopolitice actuale. Industriei i-au trebuit 30 de ani pentru a se conforma unui singur standard de telefonie mobilă pentru 5G, predecesorul tehnologiei 6G. Aceasta este programată pentru o lansare comercială pe scară largă în 2030. Un singur standard, evitând potențiala fragmentare globală, ar putea să fie greu de atins.
Va fi interesant de urmărit ce se întâmplă cu marile corporații în anul 2024. Pe de-o parte, cred că le vom vedea (tendința a început din 2023) promovând activ și agresiv programele legate de AI. Microsoft pare să fi început deja campania cu o participare foarte vizibilă în influențarea direcțiilor lui OpenAI, care deocamdată – doar deocamdată – se oprește înainte de o achiziție completă. Dacă aceasta nu se va întâmpla, s-ar putea ca OpenAI Global (departamentul de profit al firmei) să devină în scurtă vreme un gigant digital. Pe de altă parte, ele vor continua să se confrunte cu activitățile regulatorii și cu acționările în justiție anti-trust. Meta (Facebook) în Europa și Google în Statele Unite au pierdut în 2023 cauze importante în justiție, care pot constitui precedente ale viitoarelor sentințe și legislații anti-trust. Pe 11 decembrie, într-un tribunal din San Francisco, jurații au decis în unanimitate că magazinul de aplicații Google este un monopol, iar compania a avut un comportament anticoncurențial. Decizia este o lovitură pentru gigantului motoarelor de căutare, care este implicat simultan în alte bătălii legale. De asemenea, ea poate redefini economia magazinelor de aplicații. Majoritatea telefoanelor inteligente rulează pe unul dintre cele două sisteme de operare – iOS sau Android. iOS-ul lui Apple este ceea ce se numește ‘o grădină îngrădită’, cu un singur magazin de aplicații – propriul său App Store. Alți producători de dispozitive tind să folosească Android-ul lui Google, care teoretic permite accesul în magazine de aplicații diferite de magazinul Google Play. Cazul a pus sub semnul întrebării că aceasta se întâmplă în practică. În 2020, Epic Games, un studio de jocuri, a îndemnat jucătorii să folosească sistemul său de plăți pentru a face achiziții în „Fortnite”. El a fost scos de pe Google (și de pe Apple). Epic i-a dat în judecată, iar acum tribunalul a decis că au dreptate. Decizia nu doar privează firmele producătoare de telefoane de procentajele frumoase câștigate din vânzările unor terțe aplicații, dar le și obligă să-și deschidă sistemele altor magazine de aplicații.
Ce se va întâmplă cu AI în acest an? Personal, prevăd o încetinire a ritmului anunțurilor spectaculoase ca și a celui al prognozelor apocaliptice legate de atingerea sau trecerea momentului singularității, în care inteligența acumulată a mașinilor o va depăși pe cea umană. Vor apare, desigur, noi chatboți care vor concura cu ChatGPT și versiunile sale următoare. În 2024 și poate și în anii care urmează, utilizatorii vor explora capabilitățile acestora și vor încerca să le aplice în domeniile cele mai diverse. Progresele reale se vor petrece însă în umbră și vor fi legate în special de acceleratoarele hardware. NVIDIA și Intel sunt în acest moment liderii pieței, însă pe urmele lor se află Amazon, Alphabet, Apple și IBM. Oricare dintre aceștia are potențialul de a câștiga o întrecere care se anunță foarte interesantă și echilibrată, cu o miză imensă.
2024 va fi un an marcat și de evenimente spațiale. Unele dintre ele aparțin domeniului militar al cursei spațiale, care, din nefericire, a revenit pe primul plan al actualității în ultimii ani. Conflictele de pe Terra se transformă în Războaie Stelare, și asupra acestor misiuni planează secretul. Cercetarea spațială civilă este mai deschisă în ceea ce privește proiectele sale și lansările prevăzute pentru 2024. Lista include, dar nu este limitată la:
• misiunea Artemis 2 pe care NASA intenționează să o lanseze folosind Sistemul de Lansare Spațială (SLS), trimițând astronauți în jurul Lunii, într-un zbor lunar de zece zile;
• Zborul inaugural al rachetei New Glenn al lui Blue Origin, firma lui Jeff Bezos (întemeietorul Amazon-ului);
• lansări succesive ale lui Starship, un vehicul de lansare supergreu în două etape, aflat în dezvoltare la SpaceX a lui Elon Musk. Este cel mai greu, mai înalt și mai puternic vehicul de lansare spațială care a zburat în spațiu. Starship este destinat să fie complet reutilizabil, ceea ce înseamnă că ambele trepte vor fi recuperate după o misiune și reutilizate. Starship, dacă reușește, va deveni vehiculul principal al misiunilor NASA spre Lună și Marte;
• Misiunea Polaris Dawn – o misiune particulară de zbor spațial uman, operată de SpaceX și inițiată de antreprenorul Jared Isaacman, care împreună cu alți trei membri ai echipajului vor petrece câteva zile pe orbita joasă a Pământului, pe o navă spațială Crew Dragon;
• Primul zbor de probă cu echipaj al navei spațiale Starliner de la Boeing, programat, deocamdată, pentru mijlocul lunii aprilie. Echipajul misiunii, cu durata de opt zile, include piloții de testare Butch Wilmore și Suni William, care vor călători la Stația Spațială Internațională cu capsula reutilizabilă;
• misiunea chineză dus-întors a probei lunare Chang’e-6, într-o încercare de a colecta pentru prima dată material din partea îndepărtată a Lunii;
• zborul inaugural al lui Ariane 6, un sistem modular european de lansare aflat în curs de dezvoltare de la începutul anilor 2010 de către ArianeGroup pentru Agenția Spațiala Europeana (ESA).
După cum se vede, concurența se întețește și implică organizații guvernamentale și private, americane, chineze și din alte părți ale lumii.
Să speram că va fi un an bun și interesant, cu succese și cu progrese însemnate în direcțiile și aplicațiile pozitive ale științei și tehnologiilor noi. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Someone counted, and if the count is correct, ‘Coup de chance‘ (2023) is the 50th feature film directed by Woody Allen. The Bronx-born director, screenwriter and actor is nearing the end of his ninth decade of life and seventh decade of creativity. We had been used to a rate of one premiere per year for many years. The fact that ‘Coup de chance‘ premiered after a two-year hiatus can be attributed to the pandemic, but also to the fact that Allen finds it increasingly difficult to find financing and logistical support. The reasons are linked to episodes from his private life past that have nothing to do with the films he has made or may make, in a world where many of the judges of morality hide behind internet pseudonyms and the number of those who are ready to explain why they don’t want to see his films is higher than those who wait year after year for the ‘new Woody Allen’. His oscillations between America and Europe brought him again with ‘Coup de chance‘ to France, to Paris, the city that once loved Allen immensely and which Allen continues to love and film as often as he can . ‘Midnight in Paris’, his previous film shot entirely in the City of Lights, had been one of those films touched by a magic wand and a hit with audiences and critics. ‘Coup de chance‘ is much more modest in its ambitions, Paris is the background and not a character, but the pleasure of being and filming here is obvious. The story, however, could have taken place anywhere, in any big city, maybe even Manhattan. The film is spoken in French, acted by French actors and made with an almost exclusively French technical team, but it cannot be said that it is a French film.
Fanny Fournier née Moreau (as married women’s names are written on French identity cards) is young, beautiful, remarried to Jean Fournier, a man whose profession is to make people rich even richer. He is rich himself, and the two of them live in the circles of Parisian society, where at social gatherings money and what money can buy is discussed, and in weekends money and what money can buy is again discussed, when the riches do not go to hunt in the forest. Jean doesn’t believe in chance, for him what looks like chance are events planned by people, even if they look like something else. Fanny is bored and tries to convince herself that she loves Jean, until the day she meets again with Alain, a former high school classmate who had been secretly in love with his beautiful colleague. Is the meeting and the liaison that develops the result of chance? What will happen when the worlds of those who believe in chance and the world of the man who creates and manipulates chances to his will will clash?
As often with Woody Allen, we are dealing with a story about love, infidelity, jealousy and their consequences, which can lead to murder. On film number 50 in his filmography, Allen seems to have lost none of his narrative fluency and the sincerity with which his characters reveal themselves to the camera. The cinematography, with many beautiful moments, belongs to Vittorio Storaro, a cinematographer who mixes emotions with colors, winner of three Oscars, who has accompanied Allen in all his films for the last decade. There’s no shortage of humor, and few things are funnier than a mother-in-law who adores her son-in-law more than her daughter, but becomes a fearsome private detective when she suspects something amiss in his behavior. Valérie Lemercier does a wonderful job in this role. Lou de Laâge, Melvil Poupaud and Niels Schneider – all young and talented actors – are the ones who play the roles in the love triangle whose differences can be interpreted sentimentally (relationship of convenience – true love), social (rich – poor) and intellectual (materialistic – spiritual) but especially through the way they relate to risk. The ending resolves the dilemma in a surprising way. For us as viewers, it remains to be seen if the 50th film will be the last or if Woody Allen will have the chance to make more films and we will have the chance to see them.
I believe that Lenny Bernstein would have liked ‘Maestro‘ (2023) and especially the controversies caused by this film. His immense pride would of course have been flattered by the fact that the film dedicated to him is produced by Martin Scorsese and Steven Spielberg. He would have also understood the reactions of the audiences. Bernstein did not run away from scandals and, although the era was different, he decided to live his life in his own way. Moral judgments would have left him cold. On the other hand, I think he would have been very amused by the music experts’ analyzes of the way the actor playing him conducts the London Symphony Orchestra in the 6-minute-23-second scene with Mahler’s ‘Resurrection’. Just as the musician had a large number of admirers who loved him, but also enough who challenged him to the point of hatred, ‘Maestro‘ also seems to attract extreme reactions. I think he would also have liked the fact that the director, co-writer and actor who plays him, Bradley Cooper, decided to focus this film on the love story between him and his wife Felicia. In fact, ‘Maestro‘ is not so much the biography of the musician Bernstein as the anatomy of this unique love story, a story sprinkled with many painful moments and with immense sacrifices on the part of the woman who accompanied him for most of his life.
The first historical scene evoked in ‘Maestro‘ is the scene any Bernstein biopic could start with, but the way it’s shot lets viewers know that this is not going to be an ordinary biopic. It describes the moment when, in November 1943, Bernstein learned that he would have the opportunity, that same evening, to conduct the New York Philharmonic, replacing Bruno Walter, who had fallen ill. Question is: where in ‘Maestro‘ does the phone call that changes the course of his life catch him? In bed with a man. A few scenes later the young actress Felicia Montealegre heads to the villa where a party is being held. There he will meet Lenny, and the connection between the two is the backbone of the film’s story. A love story between two people, one an artist, the other a great artist. An asymmetrical love story, where Felicia is the one who gives up part of her acting career to support Lenny, raise the children and keep the family together. Bernstein’s infidelities, especially his relationships with other men, become the subject of rumor and gossip. The two give each other the space of personal freedom, but – at least in the film – it is only the man who benefits from it, while the wife continues to protect her children her family and the social reputation. Felicia’s illness brings Lenny back home, suggesting that their relationship was the one true love of his life.
As an actor, Bradley Cooper creates a remarkable role, aided by exceptional make-up, which not only recreates Bernstein’s physiognomy but perfectly accompanies her as she ages. As a director, Bradley Cooper does some very interesting things. I liked the changes of screen format and the alternation between color and black and white. They logically follow the style of the most popular films made in the respective periods. Two scenes, a few minutes long each, caught my attention in particular. One is that of the concert filmed with the LSO in the millennial cathedral of Ely. Filmed ‘one shot’ with a mobile camera. The second is the explanation scene between Felicia and Lenny, the one where Lenny tries to justify himself for his infidelities. Here, unlike the previously mentioned scene, the camera is fixed and is placed quite far away emphasizing the distance between the two characters, with two large windows in the background, through which we will finally see … Snoopy pass. Such scenes are proof that we are dealing with an outstanding director. But actually, incredibly, ‘Maestro‘ is only his second film as a director. And the first was ‘A Star is Born’! I do not join either the severe critics or the unreserved admirers of this film. In fact, despite the extreme reactions, I gave it an average grade. In my opinion, ‘Maestro‘ is a very interestingly made film, but uneven and shallow in its treatment of certain aspects of Bernstein’s career and personality. A more extensive biography could have said more about such aspects as Bernstein’s Jewishness or Felicia’s social and political involvement. And of course, much more about music. However, ‘Maestro‘ is a film that aims to say more about love and sacrifice in love than about music. Carey Mulligan does a terrific job and is my Academy Awards favorite for a female lead role from what I’ve seen so far this year. I started watching the film as a fan of Leonid Bernstein and nothing in it made me change my mind. On the other hand, I fell in love with Felicia Montealegre.
How many times have we witnessed or even participated in heated discussions, in which the two sides started from diametrically opposed positions, representing systems whose reconciliation is impossible or very difficult? Discussions between them usually have topics related to religion or politics, but sometimes they can also belong to other fields. I confess that I have witnessed quite a few such discussions and that I happened to be involved in some of them. I mean, of course, argued discussions and not those sprinkled with insults and verbal violence, which are devoid of any value. Such a discussion is the core of the film ‘The Sunset Limited‘ (2011) produced by the HBO studios and directed by Tommy Lee Jones, one of only four films (so far) in which he was also on the other side of the camera, as a director . I wrote ‘also’ because Jones is also one of the protagonists of the dialogue that represents 99% of the film, together with another formidable actor, Samuel L. Jackson. The film brings to the screen a play by Cormac McCarthy, who also wrote the script and worked closely during the production with Tommy Lee Jones, being his personal friend. Filmed theater? movie for tv? Difficult to answer these questions and perhaps unnecessary, because watching ‘The Sunset Limited‘ is a special experience, one irrelevant to categorize.
The opening scene of the film is the only one that happens somewhere else than the room where the dialogue between the two men takes place. It is a scene without any visible human presence. We see an empty subway station. A train is approaching. That train is unlikely to be the real Sunset Limited, an Amtrak long-distance train that connects California to the Gulf of Mexico and, more recently, reaches Florida. The ominously approaching train may be a symbol for the event that awaits us all at the end of life. It is the pretext that triggers the interaction between the two men. Black saves White’s life by stopping him at the last moment from committing suicide on the train line. He brings him to his house, a noisy and rather shabby apartment in a neighborhood populated by poor people, drug users, maybe criminals. He does not want to let him go, because he is afraid that White will repeat the attempt, and then he begins a dialogue about life and faith. Black is an ex-convict who has found faith. Everything he does is based on The Book, perhaps the only book he has read in his life. He believes in Jesus and in the power to spiritually save those around. White, rightly or wrongly called The Professor, has read over 4000 books in his life, but he no longer believes in anything. He stays for a while to talk with Black, maybe out of politeness, maybe because he feels somewhat indebted to the one who had saved his life. It is not clear, however, that if he leaves alone, if he goes out the door of the apartment, he will not try to commit suicide again. That is if the dialogue with Black didn’t convince him that there was still a meaning in living.
The dialogue seems one of impossible or very difficult to reconcile opposites. The names are symbolic and we don’t even know if they are real, actually we learn them only in the closing credits. Black is African American, White is white. Black is poor, White has at least a thousand dollars in his pocket. Black is a devout Christian, White is an atheistic existentialist. And yet, when two people talk, chances are they’ll meet somewhere. Will this talk bring them closer? Will each of them’s faith or non-faith waver? Each of the viewers watching this film will, I think, come to their own conclusion, and it will depend on their own conceptions and their own value system. Filmmaking is simple. It relies on the excellent acting of the two actors, the power of the words spoken by each of them and the interaction between the two. Theatrical verbosity cannot be avoided. ‘The Sunset Limited’ is a filmed experience of life and philosophy, for which we must be prepared as viewers.
„Amintește-ți doar că eram nevinovat și, la fel ca tine, muritor în ziua aceea, și eu am avut o față marcată de furie, de milă și de bucurie, pur și simplu, un chip uman!”
Cuvintele acestea aparțin lui Benjamin Fondane (Fundoianu), poet evreu născut în Romania, asasinat la Auschwitz în august 1944. Ele sunt înscrise la Yad Vashem, instituția și muzeul din Ierusalim care are ca scop nu doar studiul și documentarea istorica a Holocaustului, ci și păstrarea amintirii fiecăruia din cele șase milioane de victime ale barbariei naziste și antisemite din perioada celui de-al doilea război mondial, cu informații despre nume, vârstă, chip, ceea ce au fost. România a pornit târziu pe drumul recuperării adevărului istoric legat de episoadele Holocaustului care s-au petrecut în România și care au fost în parte responsabilitatea guvernanților României din acea perioadă. Între progresele însemnate care au fost înregistrate în ultimul deceniu se află aducerea la lumină și prezentarea în filme, cărți, simpozioane și expoziții (inclusiv un muzeu permanent) a unuia dintre cele mai întunecate episoade ale istoriei României – pogromul de la Iași de la sfârșitul lunii iunie 1941. Comemorarea victimelor, care multă vreme era făcută doar în cercul restrâns al comunității evreiești, a căpătat în ultimii ani o deschidere mai largă. Alături de cărțile de istorie (între care cartea lui Radu Ioanid despre care am scris și eu) au apărut și cărți de ficțiune, în special cele ale lui Cătălin Mihuleac (și despre ele am scris). Lor li se adaugă volumul ‘Zece povestiri. Pogromul de la Iași’ apărut în 2022 la ‘Editura Muzeelor Literare’, un Proiect FILIT realizat în colaborare cu Institutul Național penrru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.
Imaginile au o putere de evocare care depășește puterea cuvântului. Ele pot fi însă și punct de plecare pentru imaginația care transformată în cuvinte construiește povești și versiuni narative ale evenimentului surprins în încremenirea clipei de expunere fotografică. Institutul “Elie Wiesel” a pus la dispoziția autorilor antologiei câteva dintre fotografiile pe care reporterii vremii le-au făcut în acea duminică neagră din iunie 1941. Zece autori au luat câte una dintre aceste fotografii ca punct de plecare și au scris zece povestiri care dau viață evenimentelor tragice ale acelei zile și impactului acestora în conștiința generațiilor următoare. Este o ocazie de a da viață și nume unora dintre cei care au pierit în aceea zi. Personajele pot fi imaginare, dar ele sunt adevărate artistic și istoric. Volumul acesta poate fi considerat ca o operă complementară colecției de fotografii ale victimelor pogromului, care a fost expusă la Iași, expoziție în care fiecare dintre cei uciși era identificat și erau furnizate informații despre viețile lor profesionale și particulare, despre familii și despre felul în care li se pusese capăt vieților.
Dintre cei zece autori care au contribuit cu povestiri la această antologie, doar doi (după câte știu eu) au tratat în activitatea lor precedentă tema Holocaustului: Adrian Cioroianu ca istoric și prozatorul Cătălin Mihuleac în două romane și o carte de povestiri. Toți au abordat însă tema cu seriozitate și sensibilitate, și ceea ce a rezultat este o colecție de povestiri foarte bine scrise, documentate și prezentând subiectul din perspective diferite și personale. Unele se referă strict la evenimente și la momentul din istorie. Altele examinează consecințele și ecourile în rândurile generațiilor care au urmat și felul în care evenimentele au rămas în memoria individuală și colectivă.
Fundalul comun este, desigur, orașul de pe Copou. În ‘La Promenada’, Radu Pavel Gheo descrie un drum prin orașul de astăzi, în care amintirile prezenței evreiești reprezintă mai degrabă cicatrici urbanistice și ale memoriei:
‘Ies din blocul muncitoresc în care stau și, de obicei vara, cînd e soare și uscat, urc pieziș delușorul costeliv, cu petice de iarbă rară, ce duce spre Tîrgu Cucu. Toamna, iarna, cînd dealul mustește de noroi clisos sau e învelit într-un strat de zăpadă înghețată, urc pe o stradelă din stînga, pe linga Comunitatea Evreiasca. Dar, cînd am mai mult timp, cînd nu mă grăbesc pe nicăieri, cel mai mult îmi place să ocolesc pe Pantelimon, să rătăcesc printre blocurile socialiste și puținele case rămase după sistematizarea comunista, după care să ies undeva pe strada Cucu. Acolo, undeva în față, se înalță Sinagoga Mare – deși “se înalță” și “mare” e cam mult spus, fiindcă e o construcție destul de scundă comparativ cu blocurile din jur. Sinagoga, cum o stiu toți ieșenii. Una dintre puținele rămase, așa mi s-a spus cînd am venit în Iași. Cică odinioară, înainte ca evreii să plece “la Palestina”, erau cu zecile, dădeai de ele la tot pasul. Fiindcă aici a fost cartierul evreiesc. Cu case prăpădite, șubrede și puchinoase. Un fel de ghetou, cu lume săracă și murdară.’ (pag.57-58)
(am păstrat în citate ortografia folosită de editorii cărții)
Câteva dintre victime sunt descrise în momentul morții. Până atunci, viața lor fusese oarecum normală, pe cât o permitea istoria. Unii dintre evreii din oraș luptaseră în Primul Război Mondial în care (lucru puțin cunoscut de publicul larg și omis și de mulți istorici) procentajul evreilor înrolați voluntar a fost mai mare decât media procentajului din întreaga populație din România, deși majoritatea evreilor nu dobândiseră încă nici cetățenia română. Evreii Iașului erau medici, avocați, librari, meseriași, proprietari de mici magazine, muncitori în fabrici, croitorese, gospodine și chiar și amanți ai nevestelor ofițerilor, cum este Sammy, bărbatul ‘brunet, ochios și cu nas îndrăzneț’ din povestirea ‘Cu fața la zid’ a lui Adrian Cioroianu. Pe acesta moartea îl ia prin surprindere:
‘În clipa aceea, Sammy a simțit firul de sîrmă rece care a părut că-l atinge în spate, strecurîndu-se nu se știe cum sub haină și cămașă, direct la piele. Mai întîi a fost acea atingere stranie, și abia mai apoi un pocnet înfundat, rătăcit printre zgomotele străzii Brătianu. N-a fost durere cît a fost surpriză. Sammy a dat înapoi și, în mișcarea lui de rotire, a văzut privirile îngrozite ale individului mahmur, apoi ale tuturor celorlalți opt civili (dintre care, pînă spre seară, n-avea să mai fie în viață vreunul), ba încă și soldații priveau speriați, clar nepregătiți pentru un asemenea curs al faptelor. La doi metri în spatele lui Sammy, soldatul cu fața arsă ținea încă pușca în mîini. Sammy văzu că mîinile tremurau și, dintr-o dată, înțelese. Ceea ce percepuse ca fiind o atingere rece, în spate, la nivelul epidermei, făcu loc în secunda următoare unei dureri ascuțite, ca și cum vîrful incandescent al unei țigări ar fi fost stins în carnea sa, printre coaste, sub piele. Glonțul plecase.’ (pag.42-43)
Multe dintre victimele pogromului au fost copii, uciși împreună cu familiile lor. Trei dintre povestiri oferă perspectiva acestor crime împotriva umanității. În povestirea ‘Ușa’ lui Florin Irimia, moartea fetiței Dora este învăluită într-o metaforă din lumea animalelor. Cei care suntem familiari cu alte cărți ale prozatorului știm că la el animalele pot avea suflet și pot găzdui în pielea lor îngeri sau demoni. În acest caz, Dora, martora asasinării părinților ei, pare a primi o amânare în drumul dinspre ființă spre neființă:
‘”Ce faci, Dora? O, ce mă bucur că sintem iar împreună!”, zise pisica fără să deschidă gura, fără să scoată un sunet. Era ca și cum îi vorbea din priviri. Ochii rotunzi și intenși ai pisicii sclipeau intens. “Ești bine? Dora, o, Doamne, ce frică ne-a fost că n-o să te mai vedem niciodată!” zise și cîinele, fără să-și miște gura, uitindu-se la ea c-o privire plină de iubire cum numai cîinii o pot face.
Dora nu se mira, întotdeauna bănuise că pisicile și cîinii pot vorbi, doar că nu cu oricine și doar dacă aveau ceva cu adevărat important de spus. Singurul lucru neobișnuit era că vocile aparțineau părinților ei. Fetița se apropie de pisică și o mingîie sub bărbie, apoi pe obraji și pe frunte, după care făcu același lucru și cu cîinele. Amîndoi păreau că zimbesc, cîinele o linse pe față, iar pisica pe mînă. “Și eu mă bucur să vă văd”, le zise ea. “Dar ce s-a intimplat?”‘ (pag.75-76)
Șapte fotografii numerotate de la 1 la 7 sunt incluse în volum. Ele au fost sursele de inspirație ale povestirilor. Pornind de la o aceeași fotografie cu numărul 5, doi dintre autorii povestirilor din volum descriu același personaj – ‘domnul cu umbrelă’ – care apare în mod misterios, îmbrăcat în costum, cu pălărie și umbrelă, într-o zi de vară fără ploaie, mergând pe strada presărată cu cadavre. Contrastul întărește atmosfera de coșmar:
‘Umbla cu haina descheiata: e cald, înăbușitor. Pe lîngă el trec femei îmbrăcate în straie de sărbătoare, deși cam ponosite – mahalagioaice, probabil. Femeile calcă cu grija și coboară din cînd în cînd privirea, ca să nu calce în bălțile de sînge de pe jos. Bărbatul le ocolește și el. Ocolește și morții întinși pe pavajul din piatră al străzii. Unul zace cu capul pe marginea bordurii de la trotuar și cu picioarele rășchirate peste linia de tramvai. Ar trebui să-l mute cineva de acolo, chiar dacă acum tramvaiul nu mai circulă. Arată mizerabil. Și cap în cap cu el, întins în direcția opusă, alt mort ocupa toată lățimea trotuarului. Două femei care merg braț la braț calcă peste el, atente să nu se murdărească pe pantofi.’ (pag.63-64, din Radu Pavel Gheo – ‘La promenadă’)
‘Bărbatul nu s-a oprit. Mersul i-a rămas aproape neschimbat: ferm și jovial, aproape elegant. Această eleganță a lui mă surprinde cel mai mult, tinind cont de circumstanțe … Totuși – o pălărie scumpă, un sacou bine croit, umbrela într-o zi fără ploaie, un capriciu?, corpul întreținut cu grija. … Nu a văzut. Nu a înțeles. Mai are timp… E foarte posibil că omul merge la înmormîntarea unui prieten, a femeii iubite, a unui om important.’ (pag. 142-143, din Tatiana Țîbuleac – ‘Trecerea’)
Indiferență și uneori complicitate – așa este descrisă atitudinea multora dintre locuitorii orașului față de masacrul al căror victime erau concetățenii lor evrei. Cum se raportează însă generațiile mai noi, inclusiv cele de astăzi la atrocitățile acelor zile? Cât se cunoaște? Care este impactul? Pentru eroina povestitoare a Tatianei Țîbuleac este vorba despre o confruntare cu istoria personală, cu secrete ascunse de generațiile precedente:
‘Am început aceasta călătorie de atîtea ori și în atitea feluri … din atîtea locuri m-am pornit cu speranța că voi găsi un răspuns sau macar o împăcare, dar de fiecare data călătoria mea s-a dovedit a fi un simplu drum.’ (pag.141)
Eroina din povestirea ‘Eu n-am făcut nimic’ a Alinei Nelega face parte dintr-o generație care nu mai are vreo legătură directa cu evenimentele. Cândva, în primii ani de după 1989, asistă la un simpozion în care sunt prezentate și discutate, după mulți ani de tăcere ‘istorică’ cele petrecute la Iași în 1941. Raportarea sa este tipică unei generații care și-a redescoperit treptat istoria, însă concluzia rămâne comodul ‘n-am făcut nimic’.
‘Iașiul era frumos în vara aia care de-abia începuse, teii din Copou erau în floare, hotelul era confortabil și mîncarea buna, programul – bine făcut: ne-au dus la degustări de vinuri într-o cramă uriașă unde ne-au plimbat cu autobuzele și ne-am împrietenit cu invitații internaționali, veseli și surprinși că România nu era doar țara orfelinatelor și a boschetarilor. Era o mică vacanță, de asta, cînd în a treia zi s-a vorbit despre răspunderea românilor în pogromul din ’41 de la Iași și cum a fost cu Mareșalul Antonescu după Dorohoi, înainte de Transnistria, cum românii ar trebui să-și asume vina de a fi măcelărit și deportat evrei, cînd se înșirau cifre și se treceau în revistă orori aritmetice, eu înregistram cuminte și cam absentă: aveam material din belșug să fonotechez și să-mi fac emisiunea cînd oi ajunge acasă. Nu mă prea atingeau vorbele lor, istoria e plină de genocide și comuniștii erau mai aproape, că doar ei au fost marii călăi, știm și noi atîta lucru, n-au trecut zilele pe lîngă noi chiar degeaba. Și pe urmă, nici masacrele n-au început cu secolul douăzeci, să nu fim naivi, fiecare popor le are pe ale lui, de la americani pină la chinezi, egipteni și alți africani.’ (pag.114-115)
Cât învățăm din istorie? Personal, mă surprind din ce în ce mai des ca făcând parte dintre pesimiști. Mă alătur de fapt unui prieten a cărui mantră (sau una dintre ele) este că ‘nu învățam nimic din istorie’. Citez din nou din povestirea Tatianei Țîbuleac:
‘În tinerețe, îmi placea să merg de sărbători acasă la familii numeroase. … La o astfel de masă am auzit odată o frază care mi-a rămas în inima – dacă ai văzut, uită, daca ai auzit, taci. Era un sfat al unui bunic către nepotul său, care tocmai obținuse primul loc de muncă și avea deja probleme cu noii colegi. Toți au ridicat cîte un pahar în cinstea acestor vorbe înțelepte, transmise din generație în generație, într-o familie de învingători. Pe atunci nu aveam copii, iar vorbele batrinului au fost pentru mine ca niste lovituri de cuțit. M-am gîndit atunci că anume cu astfel de povețe au crescut cei care au pîrît, care au întocmit liste, au ucis, au deportat oameni nevinovați. Călăii invizibili de lîngă noi, cu atît mai prețioși, întotdeauna la căutare. Astăzi însă mă gindesc ce i-aș spune fiului meu, încă mic? L-aș indemna să fie curajos și nobil, chiar dacă știu că asta îi vă aduce durere, sărăcie, izolare, sau i-aș spune și eu să-și vadă de drumul său, cum au făcut atitia alții pină la el? Să nu te oprești niciodată din drum – este și asta o cale. Încă puțin și bărbatul din fotografie va dispărea după colț. Nu-l voi mai vedea niciodată.’ (pag. 152-153)
Datoria de a nu uita, de a nu ierta, de a nu tăcea, de a înregistra și documenta evenimentele înainte ca ele să se șteargă complet din memorie, înainte că documentele să fie roase de timp, înainte ca victimele și călăii să dispară ‘după colț’ este o datorie colectivă. Volumul ‘Zece povestiri’ aduce contribuția sa în acest sens. Am lăsat la o parte analizele stilistice, dar în final țin să menționez că toate povestirile sunt frumos scrise și emoționante, încadrându-se fară dubiu în ansamblul creației fiecăruia dintre aceste scriitoare și acești scriitori reputați. ‘Zece povestiri’ este o rememorare literară de valoare, un omagiu adus victimelor Pogromului de la Iași din 1941 și o contribuție la neuitare.
Comparisons between ‘Rabbit Hole‘ (2023) and ’24’ (2001-2010) are inevitable and I have the impression that the producers of the series created by Glenn Ficarra and John Requa and produced by the Paramount+ studios did not avoid them. Kiefer Sutherland once again steps into the shoes of a hero blessed with exceptional intelligence and a strong will, who starts out as a special cases investigator only to end up being followed by the whole system – crime organizations led by high-profile villains, the secret services and all the possible agencies of justice. Forced to go underground, to run and hide permanently, the hero (named John Weir) manages not only to survive, but also to fight to bring to light the truth and prove his innocence. Kiefer is still Kiefer, but there are also many differences. ’24’ was based on a formula as simple as it was original at the time of its appearance, following the character’s actions in real time over 24 hours. The formula worked very well, as evidenced by the 9 seasons produced. ‘Rabbit Hole‘ has a mini-series structure that proposes a story adapted to the problems of the third decade and especially the power of information and the control of the population through it. The first season consisted of 8 well made episodes with a lot of action that has pace and complexity. Perhaps a bit too much complexity, which is one of the reasons a second season isn’t in the cards – at least for now.
I won’t tell too much about the story, because the twists and turns start about the third minute of the first series and continue until the last second of the final episode. I will just say that fans of political and technological thrillers as well as fans of action series have a good chance of coming away satisfied from watching the series. The story becomes quite complicated at one point and – if I had the opportunity and to whom – I would ask some questions related to the credibility of some of the scenes, but that is not that important in series of this kind. In addition to questions related to population control through digital methods and the intervention of large companies in the political life using personal data manipulation technologies, there is also plenty of time for a romantic plot, for flashbacks to unhappy childhoods, for complicated relationships between father and son or between divorced spouses. The concept tested all throughout the series is trust. In a world of shadows, where anyone can be a deadly adversary, who can the heroes trust? At one point a team of four people is formed who have every reason not to trust each other. Can the hero survive and bring the truth to light with such partners?
The story is well paced and keeps the attention awake all the time – the comparison with ’24’ works here. It really requires attention, as the narrative is interspersed with many flashbacks to different periods of time, all important in understanding the story or what the writers want us to know about what is happening. In addition to Kiefer Sutherland, I noticed very good work by a few actors who have consistent roles and appear in all or most of the episodes: Meta Golding gets the role of a woman apparently met by chance in the first scene and who will accompany the hero until the end or even after ; Charles Dance in the complex role of John Weir’s father who practices the same dangerous profession, being a partner but maybe also an enemy, because in the world in which the two operate, no one can trust anyone; Walt Klink – a talented young Dutch actor in a very interesting role as a hitman just out of adolescence, a character that would deserve his own series. As it happens in many TV series, the final episode is different from the others. The building of tension accelerates towards a complex final scene in which the fate of American democracy is at stake. The resolution has to be compelling enough to resolve at least some of the main threads and also leave enough open issues and heroes alive for a season to come. I wasn’t completely satisfied with the solution the script authors provided, but I was still curious enough to wish for a second season, maybe more. The potential and the premises are here. As things stand now, however, a continuation is not in the plans. What a pity.
