CHANGE.WORLD – A treia supraputere

Posted on June 24, 2024 by admin

Harta geopolitică a lumii se află în plină redesenare. Majoritatea politologilor apreciază că ne îndreptăm sau ne aflăm deja – și din nou – într-o lume bipolară, în care se confruntă, la fel ca la mijlocul secolului trecut, două blocuri cu ideologii și interese din ce în ce mai contradictorii, în fruntea cărora se află două supraputeri – Statele Unite și China. Am fost martori, în ultimul deceniu, ai accentuării și adâncirii conflictelor care evoluează de la faza concurenței economice, a războaielor tarifelor vamale și a barierelor și boicoturilor între blocuri spre faze mult mai periculoase, care amintesc perioada Războiului Rece, cu o nouă cursă a înarmărilor și cu conflicte în focare locale și regionale, care riscă să degenereze spre războaie. Este însă lumea spre care ne îndreptăm atât de net delimitată și de bipolară cum prevăd mulți experți? Istoria arată că nici în conflictele precedente frontierele dintre blocuri nu au fost totdeauna clare și că în cadrul blocurilor au existat nuanțe și divergențe interne. În plus, nu este clar dacă, peste un deceniu sau două, numărul supraputerilor economice și politice ale planetei va fi limitat la două. Se vorbește din ce în ce mai mult despre India ca fiind forța care poate pune sub semnul întrebării modelul dualității globale în conflict. Din multe puncte de vedere, India este deja un gigant și evoluția ei este spectaculoasă, deși nu lipsită de factori care o încetinesc sau care o pot distrage. Indiei îi este dedicat articolul rubricii noastre din această săptămână. Mă voi concentra, ca de obicei, asupra acelor aspecte legate de domeniile științei și tehnologiilor avansate, care de altfel joacă un rol central în poziționarea Indiei ca o potențială viitoare supraputere.

(sursa imaginii: www.reddit.com/r/IndianArtAI/comments/189a75v/india_is_becoming_superpower/)

În luna aprilie 2023, India a depășit China ca număr de locuitori și a devenit cea mai populată țară din lume. Dacă actuala rată a creșterii populației de 2,3% se menține, în 2050 fiecare al cincilea locuitor al planetei va trăi în India, peste 1,7 miliarde de locuitori. Un alt indice demografic important este cel al ponderii populației active în totalul populației. Acesta se estimează că va atinge un maxim de 69,8% în 2030. India se va afla atunci acolo unde era China din punct de vedere demografic în perioada de maximă expansiune economică. Atunci China creștea economic cu până la 10% pe an, măsurat în Produs Național Brut (PNB). Nu se va întâmpla, probabil, același lucru și în India, din diferite motive legate de structura economiei și distribuirea geografică și între mediile rural și urban a populației, dar totuși ritmul de creștere este suficient de mare pentru o creștere reală estimată între 6% și 7%, consistent cu datele din ultimii ani. Anul fiscal 2023-24 a marcat un record de 7,8%. Guvernul indian prevede un ritm de creștere anual între 7% și 7,5% în 2030, dar aceste estimări sunt considerate optimiste de unii experți. Oricum, acești indicatori vor permite Indiei să depășească Japonia și Germania și să devina a treia putere economică a planetei până la sfârșitul acestui deceniu. Un deceniu mai târziu, dacă tendințele continuă, India ar putea deveni o a treia supra-putere. Într-un deceniu și jumătate însă, se pot întâmpla multe.

(sursa imaginii: https://medium.com/@rahuldhakaan37/13-reasons-why-india-will-rule-the-world-by-2050-f4e559411320)

Un alt factor care stă la baza avântului economiei indiene este educația. India s-a aflat timp de mai bine de un secol sub influență britanică, și încă de la mijlocul secolului al XIX-lea s-a format o elită compusă din membri ai castelor superioare și din burghezia în ascensiune și expansiune, care a fost educată în limba engleză și ale căror vârfuri și-au trimis odraslele, dar și pe unii dintre studenții merituoși să învețe la cele mai prestigioase universități din Anglia. După cucerirea independenței, sistemul acesta a continuat, doar că o parte dintre studenți au fost trimiși la Moscova, pentru ca începând cu anii ’80 vârfurile intelectualității indiene să se formeze în Statele Unite. O parte dintre ei au rămas să trăiască și să lucreze în Occident, și aproape că nu exista o mare corporație din domeniul tehnologiilor avansate care să nu aibă în conducerea sa experți proveniți din India. Ceea ce este comun pentru majoritatea dintre ei este faptul că dacă nu s-au întors, au rămas în legătură cu India și cu mediul de afaceri de acolo și că folosesc în multe cazuri resurse din subcontinent atunci când vine vorba despre exportul de forță de muncă. În paralel, în ultimele decenii, au avut loc progrese însemnate în extinderea sistemului de învățământ din India, atât din punct de vedere cantitativ (acoperire geografică, structură demografică), cât și calitativ. 96,5% dintre copiii indieni au acces la învățământul gratuit și obligatoriu prin lege. Rata înrolării în universități este de 23,6%. După modelul englez, există în India și un sistem de școli private în care învață aproximativ 10% dintre elevi. Există un decalaj istoric între nivelul educației băieților și al fetelor, dar aceste diferențe s-au redus în ultimele decenii. Cele mai reputate instituții de învățământ superior din India sunt Tata Institute of Fundamental Research (TIFR) din Mumbai (numărul 452 în Clasamentul Global al Universităților), Indian Institute of Science (IISC) din Bangalore (# 551) și Indian Institute of Technology (IIT) din Mumbai (# 583).

(sursa imaginii: https://apeejay.news/india-to-become-a-knowledge-superpower-union-mos-education/)

Structura economiei indiene este diferită de a Chinei, Vietnamului și a altor țări cu dezvoltare spectaculoasă din Asia. Exporturile sunt dominate nu de producția de bunuri, ci de un sector al tehnologiei informației (IT) productiv, dar sărac în locuri de muncă, și de sectorul serviciilor, iar companiile sale sunt stratificate în câteva corporații mari împreună cu o listă lungă de mici afaceri particulare. Industria IT din India cuprinde servicii de tehnologia informației și externalizarea proceselor de afaceri (outsourcing). Multe firme internaționale din cele mai diverse domenii și-au mutat serviciile tehnice în India în ultimele două decenii. Dacă telefonezi din Europa sau America de Nord asistenței tehnice a unei firme telecom sau serviciilor de șosea ale unei firme de închirieri de mașini (mi s-au întâmplat ambele situații!), sunt șanse bune ca să ți se răspundă de la un centru se servicii (call center) din India. Ponderea sectorului IT în PIB-ul Indiei era de 7,4% în anul fiscal 2022. Veniturile din industriile IT și de externalizare a serviciilor erau estimate la 245 miliarde de dolari în anul fiscal 2023, din care veniturile interne erau estimate la 51 de miliarde de dolari, iar veniturile din export la 194 de miliarde de dolari. Sectorul IT avea însă doar 5,4 milioane de angajați în martie 2023. Pentru a stimula creșterea dorită, viitorul va trebui să arate diferit. În primul rând, este vorba despre o repartizare geografică mai echilibrată a centrelor industriale. Astăzi sudul industrializat susține în mare măsură nordul supra-populat și în care un procentaj semnificativ din populație este formată din musulmani. Va fi nevoie de o creștere a competitivității în sectoare cu forță de muncă intensivă, cum ar fi textilele, și de cultivarea talentelor în sectoarele de înaltă tehnologie, care îmbină serviciile și producția. Acest lucru va necesita o piață unică mai bogată și mai diversă pentru a stimula afacerile interne, mai multă inovație pentru a exporta în economia globală și un sector de stat mai puternic, care să ofere servicii de bază (învățământ, educație, ajutorarea familiilor) pentru a se asigura că tinerele talente din India sunt dezvoltate și păstrate. Inițiativele guvernamentale nu dau însă întotdeauna rezultatele scontate. Un exemplu este inițiativa ‘make in India’, lansată în 2014, care avea ca scop creșterea ponderii industriei productive de la 16,3% până la 25% în 2025. În loc să crească, ponderea acestor ramuri industriale a scăzut cu vreo două procente în ultimul deceniu. Cauzele principale: complexitatea legislativă și a reglementărilor, lipsa de mână de lucru calificată, normele complexe de achiziție de terenuri și de construcție și obstacole legate de logistică și infrastructură. Și totuși, odată cu reorientarea unei părți a producției industriale afară din China, oportunitățile există din nou.

Investițiile sunt semnificative. Se estimează că piața de cercetare și dezvoltare în domeniul ingineriei și dezvoltarea de produse din India va ajunge la 63 de miliarde de dolari până în 2025, de la 31 de miliarde de dolari în 2019. Existau, în decembrie 2023, 30 000 de startup-uri, de la 350 de startup-uri în 2014. Cheltuielile IT în India vor crește cu 10,7% față de anul trecut, pentru a ajunge la 124,6 miliarde de dolari în 2024, conform prognozelor experților firmei Gartner. Bioeconomia Indiei a fost evaluată la 137 de miliarde de dolari în 2022 și își propune să atingă pragul de 300 de miliarde de dolari până în 2030. În anul fiscal 2021, sectorul științei și tehnologiei a devenit cel mai important generator de locuri de muncă din India.

(sursa imaginii: https://energy.economictimes.indiatimes.com/news/renewable/nuclear-power-indias-sustainable-solution-for-a-green-future/100593531)

Să nu uitam că India este și o putere nucleară, la fel ca și incomoda ei vecină, Pakistanul. India a început oficial programul său privind energia nucleară prin înființarea, imediat după dobândirea independenței în 1948, a Comisiei pentru Energie Atomică, care mai târziu a fost redenumită Centrul de Cercetare Atomică Bhabha (BARC). Numele provine de la Dr. Homi Bhabha, cel care a formulat programul de energie nucleară în trei etape al Indiei în anii 1950. „Apsara”, primul reactor nuclear de fisiune, a fost inaugurat în 1956. Numele este cel al unor ființe feminine celeste din culturile Hindu și budistă. În prezent, India are 23 de reactoare de fisiune operaționale, însumând o capacitate instalată de 6 780 MWh. India a efectuat o explozie nucleară subterană la Pokhran în 1974, cu numele de cod „Buda cel zâmbitor”. În 1998, cinci dispozitive nucleare (inclusiv bombe termonucleare) au fost detonate cu succes. Sunt de așteptat evoluții semnificative în sectorul energiei nucleare, deoarece India caută să-și extindă capacitatea nucleară.

India are deja câteva realizări semnificative în unele domenii ale cercetării științifice. În biologia celulară, au fost înregistrare progrese importante în domeniul instrumentelor genetice moleculare la Institutul de Cercetare Fundamentală al concernului Tata. Nanotehnologia va transforma industria farmaceutică. India se conturează rapid ca lider în calculul de mare putere (supercomputing), cu ajutorul Misiunii Naționale de Supercomputing (NSM) care folosește inteligența tehnică a universităților de vârf ale țării. În domeniul tehnologiei lanțurilor de blocuri (blockchain), India a inițiat Cadrul Național Blockchain – o infrastructură la nivel național pentru blockchain, care include blockchain-as-a-service, noduri distribuite geografic, și centre de educație și dezvoltare a resurselor umane.

(sursa imaginii: www.livemint.com/science/news/indian-space-program-more-advanced-than-chinese-scientist-11626094816603.html)

Diamantul de pe coroană este însă, desigur, programul indian de explorare spațială. Aventura spațială a Indiei a început în 1962, odată cu înființarea Comitetului Național Indian pentru Cercetare Spațială (INCOSPAR), redenumit ulterior, în 1969, Organizația Indiană de Cercetare Spațială (ISRO). Primul satelit al Indiei, lansat la 19 aprilie 1975 folosind o racheta sovietica se numea Aryabhata, după numele unui matematician și astronom indian din secolul 5. Începând cu 1980, India a obținut propria sa tehnologie de lansare de rachete în spațiu. Misiunile Chandrayaan de explorare lunară au început în 2008. Chandrayaan-2 a fost, în 2019, prima încercare a Indiei de aselenizare lină. Succesul a venit odată cu Chandrayaan-3, în 2023, India devenind prima țară care a reușit o aselenizare cu succes în apropierea polului sud lunar. După Lună, privirea exploratorilor spațiali indieni s-a îndreptat spre Marte. Prima misiune interplanetară a Indiei a fost lansată în 2013. După Roscosmos, NASA și Agenția Spațială Europeană, ISRO a devenit a patra agenție spațială din lume care a trimis o navă spațială pe orbita lui Marte. Misiunea Gaganyaan este un proiect aflat în desfășurare în India, pentru a trimite un echipaj de trei persoane pe o orbită terestră joasă, la 400 km altitudine. Este prima etapă importantă din programul care are ca scop construirea unei Stații spațiale orbitale indiene, construite de India și operată de ISRO. Se așteaptă ca primul modul să fie lansat în 2028, modulele rămase urmând să fie lansate până în 2035, pe vehicule de lansare din generația următoare. În fine, în 2023, India a devenit a 27-a țară semnatară a acordurilor Artemis, o serie de aranjamente multilaterale între guvernul Statelor Unite și alte guverne, care detaliază normele preconizate a fi respectate în spațiul cosmic. Acordurile sunt legate de programul Artemis, un efort condus de americani de a readuce oamenii pe Lună până în 2026, cu scopul final de a extinde explorarea spațiului spre Marte și mai departe.

O agresivă politică guvernamentală de restructurare economica în curs, investiții particulare considerabile, un program nuclear activ și unul spațial ambițios și susținut – toate semnele indică faptul că India are ambiții mari. Potențialul uman este uriaș. Va reuși India să creeze un al treilea pol global și să dezmintă previziunile unei lumi bipolare? Sau poate va sfârși prin a se alinia cu unul dintre cele două mari blocuri geopolitice ale secolului XXI? Va fi interesant.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | 1 Comment

Top 5 filme ale fraților Coen

Posted on June 23, 2024 by admin

Vă plac filmele fraților Coen? Joel Daniel Coen (născut la 29 noiembrie 1954) și Ethan Jesse Coen (născut  la 21 septembrie 1957) sunt unul dintre cele câteva cupluri de frați regizori care s-au impus în cinematografia lumii în ultimele decenii.  Este foarte greu de pus în rafturi etichetate filmele lor, care combină parodia cu tragedia, umorul cu violența, sentimentalismul și critica socială, cultura și subcultura. Cel mai bine, cred, este să creăm un raft separat pentru ei. Am ales 5 filme care mi-au plăcut foarte mult, am lăsat în afara listei încă multe altele care m-au delectat. Ca întotdeauna, este vorba despre o selecție personală, ordinea nu prea contează și vă invit să comentați și să adaugați filmele fraților Coen care v-au plăcut vouă.

1. No Country for Old Men (2007)

‘No Country for Old Men’ este un thriller combinat cu neo-western, scris, regizat, produs și editat de frații Coen, bazat pe romanul cu același nume al lui Cormac McCarthy din 2005. A câștigat 4 premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film, pentru scenariu și pentru regie. Cele trei personaje principale sunt un veteran din războiul din Vietnam care găsește o sumă mare de bani în deșert, un asasin care este trimis să recupereze banii și un șerif care investighează crima. În rolurile principale apar Tomy Lee Jones, Javier Bardem și Josh Brolin și fiecare dintre creațiile lor sunt considerate printre rolurile lor cele mai bune.  Filmul nu are aproape nicio bandă sonoră muzicală și montajul elimină orice violență. Totul pare anti-comercial și diferit de orice western american făcut până atunci, dar tocmai acest minimalism regizoral amplifică impactul.

2. Fargo (1996)

‘Fargo’ a câștigat premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes și le-a adus fraților Coen și primul premiu Oscar (pentru scenariu). Filmul are o atmosferă specială, cu amestecul său distinctiv de peisaje înzăpezite, hiperviolență și politețe din Vestul Mijlociu american. Este o poveste polițistă în care Frances McDormand, în primul ei rol câștigător de Oscar, o interpretează pe ofițera de poliție Marge Gunderson, foarte însărcinată și foarte simpatică, care investighează o triplă omucidere care rezultă dintr-un complot de răpire dezastruos și complicat, în care sunt implicați un vânzător de mașini eșuat (William H. Macy), doi criminali plătiți (Steve Buscemi și Peter Stormare) și soția vânzătorului de mașini. Două decenii mai târziu ‘Fargo’ a fost la originea unui serial de televiziune care și el se numără între cele mai bune realizări ale genului.

3. The Big Lebowski (1998)

Succesul lui ‘The Big Lebowski’ și transformarea eroului principal în erou de ‘film de cult’ i-a surprins pe înșiși frații Coen. Aceștia intenționau să creeze o parodie a genului film noir (titlul este o aluzie la „The Big Sleep” al lui Raymond Chandler), dar replicile spirituale care s-au transformat în citate și meme și pledoaria pentru arta de a lua totul mai ușor l-au ridicat la nivel de clasic cult, dintre acelea imposibil de replicat, care apar doar o dată pe generație. Performanța lui Jeff Bridges în rolul „The Dude” se juxtapune perfect cu fundalul Războiului din Golf, creând un portret emblematic al ultimelor rămășițe ale contraculturii anilor 1960, într-o perioadă în care America intra într-un nou secol. Partitura originală a fost compusă de Carter Burwell, un veteran al tuturor filmelor fraților Coen, incluzând piese de la Bob Dylan la Henry Mancini, de la Mozart la Creedence Clearwater Revival.

4. Miller’s Crossing (1990)

Nu mai sunt sigur, dar cred că ‘Miller’s Crossing’ a fost primul film al fraților Coen pe care l-am văzut și a fost dragoste la prima vizionare. Toamna lui 1990 a fost toamna filmelor despre Mafia („GoodFellas”, „The Godfather Part III”, „State of Grace”, „King of New York”), dar această poveste sumbră (deși nu lipsită de un umor ironic) despre gangsteri mi s-a părut uluitoare din punct de vedere vizual și spectaculos jucată, depasindu-și concurenții. Scenariul, inspirat din romanele lui Dashiell Hammett, rămâne dintre cele mai bune ale fraților Coen, o intrigă de moralitate complicată, stratificată tematic, plină de dialoguri citabile și de personaje pitorești și interesante.

5. Barton Fink (1991)

Iubesc ‘Barton Fink’ din trei motive. Două sunt prezența a doi dintre actorii mei preferați – John Turturro și John Goodman – în roluri dintre cele mai bune ale carierelor lor. Al treilea este critica plină de aciditate și de farmec a industriei filmului de la Hollywood. Acțiunea se petrece în 1941. John Turturro joacă rolul unui tânăr dramaturg din New York care este angajat să scrie scenarii pentru un studio de film de la Hollywood, în timp ce John Goodman este Charlie Meadows, vânzătorul de asigurări care locuiește în hotelul vecin. Pe măsură ce cunoaște lumea studiourilor din noul său oraș, eroul începe să înțeleagă că sub strălucirea aparentă se află un strat gros de murdărie. ‘Barton Fink’ este o experiență în mister și comedie neagră. Frații Coen au scris scenariul în trei săptămâni, atunci când se confruntau cu un blocaj creativ în timpul realizării lui ‘Miller’s Crossing’. Au început filmările la scurt timp după ce ‘Miller’s Crossing’ a fost terminat. ‘Barton Fink’ este influențat de lucrările mai multor regizori care i-au precedat, în special de cele ale lui Hitchcock și Roman Polanski. A avut un succes formidabil la Cannes, frații Coen câștigând atât Palme d’Or cât și premiul pentru regie, iar John Turturro premiul pentru interpretare masculină.

sursa imaginilor www.imdb.com

Posted in movies | Tagged , , | Leave a comment

ode to the stuntmen (film: The Fall Guy – David Leitch, 2024)

Posted on June 22, 2024 by admin

David Leitch has already proven that he knows how to make fast and funny action movies that interest and entertain. He tried to do the same thing with ‘The Fall Guy‘ (2024) which borrows the title and the profession of the main character, but nothing more, from a television series of the 80s. The director also bet on the fact that Hollywood likes to make movies about Hollywood and raised the stakes of the production by adding a plea for the stunt job, with its risks and frustrations, a job threatened by advances in digital cinematography that make it possible to program and execute any action scene on computers, as well as to replace actors by computerized doubles. Even if this combination of entertainment and message does not work perfectly, and despite a running time that seems too long, mainly due to repetitions, ‘The Fall Guy‘ manages to be engaging and funny at times.

Colt Seavers is a stuntman. He loves his job, even if he knows that his face is intentionally hidden for the benefit of famous actors and his name is squeezed among many others towards the end credits of movies. His happiness is amplified by the fact that he can film together with his girlfriend, Jody Moreno, a set director. When he’s at his best, during the shooting of a movie, what appears to be an accident happens, threatening to end his career. He leaves the movie world and Jody. 18 months later he is called to participate in the filming of the huge production of an interplanetary wars saga, which for Jody is the chance to debut as a feature movies director. Arriving at the filming location, Colt learns that Jody knew nothing about the fact that the producer had called him, and his participation as a stuntman in the filming is only one of the reasons, the main one being the search for the lead actor who mysteriously disappeared. We are in the world of special effects and stunts, where no one is what they seem to be and nothing we see on the screen is real. The adventure is just beginning, and the life of the stuntman and the renewed love between the two heroes will be in danger.

The screenwriters and director David Leitch intended to combine the action film with the parody, putting in the center of the story the stuntmen – people with special qualities who do not hesitate to risk their lives to create the illusions on the screen. The parody works up to the point where the lines become too serious. The film is also a little too long, the story is rather routine (within the genre) and predictable, and when the jokes are repeated and the emphatic lines pile up, the effect is diluted. I enjoyed many of the action scenes. ‘The Fall Guy‘ is a film with and about stunts, and the stunts are done in the style of classic action movies, performed by professionals. Ryan Gosling and Emily Blunt are perfect in the lead roles. Their charisma and the chemistry between them drives the film to a great extent. Fans of the two actors will leave, I think, very satisfied from the viewing. The rest of the viewers will have to settle for a little too long two hours and something of action romantic comedy to be consumed with popcorn. The themes of the fate of stuntmen in modern cinema and of the effects that kill emotions remains to be addressed more deeply by other films.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Lecturi pentru o vară fierbinte

Posted on June 17, 2024 by admin

Vara va fi fierbinte. Dacă predicțiile meteorologilor se vor adeveri, vom asista și în această vară la depășirea recordurilor de temperaturi medii și maxime în multe zone ale lumii. Dacă predicțiile politologilor se vor adeveri, câteva dintre conflictele active se vor înteți și câteva dintre conflictele mocnite se aproprie de punctele de explozie. Mulți dintre noi vom încerca să ne liniștim, să ne relaxăm, să ne răcorim măcar pentru câteva zile sau pentru câteva săptămâni. Vin, inevitabil, și vacanțele de vară. Cu ele vin și perioadele în care avem ceva mai mult timp de dedicat lecturilor. Unii vom alege romane polițiste, cărți de aventuri sau povestiri romantice. Pentru cei care doresc să folosească lecturile verii pentru a se instrui în legătură cu ultimele descoperiri științifice sau pentru a-și clarifica noțiunile și viziunile legate de progresele tehnologice cele mai discutate, am ales cinci cărți care cred că sunt interesante, documentate, scrise de personalități care cunosc în profunzime domeniile respective, dar care și pot fi citite pe plajă sau în șezlong la munte. Cărțile acestea, după câte știu, nu au fost încă traduse și publicate în România. Lista aceasta este deci și o recomandare pentru editori. Este vorba, desigur, despre o selecție personală, și cei care doresc să adauge recomandările lor sunt invitați să o facă folosind opțiunile de comentarii.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Coming-Wave-Mustafa-Suleyman/dp/0593728173/)

Mustafa Suleyman este un antreprenor britanic și unul dintre cei mai cunoscuți experți în Inteligență Artificială (AI). Este în prezent CEO la Microsoft AI, după ce a fost co-fondatorul și fostul șef al lui DeepMind, firma AI achiziționată de Google. Născut în 1984, este fiul unui șofer sirian și al unei infirmiere englezoaice, și a copilărit pe Caledonian Road, o stradă din nordul Londrei pe care o cunosc. Cartea sa, ‘The Coming Wave: Technology, Power, and the Twenty-first Century’s Greatest Dilemma’ (‘Valul următor: tehnologie, putere și cea mai mare dilemă a secolului XXI‘), apărută în septembrie 2023 la Editura Crown, reprezintă un avertisment cu privire la riscurile fără precedent pe care Inteligența Artificială și alte tehnologii cu dezvoltare rapidă le prezintă pentru ordinea globală, dar și o evaluare echilibrată a riscurilor și a oportunităților venită din partea unuia dintre pionierii acestei revoluții tehnologice. Suleyman discută felul în care accelerarea tehnologiei de-a lungul istoriei a modelat societatea din jur. Acoperind robotica și modele mari de limbaj (LLM), cartea examinează forțele care alimentează progresul – sprijinul financiar, dar și curiozitatea și ambiția amestecate cu dorința de a îmbunătăți sau schimba lumea. Mustafa Suleyman remarcă unele caracteristici care diferențiază acest val, cum ar fi progresul fulgerător și autonomia potențială. Recunoscând că aceste progrese implică riscuri, el pledează pentru politici de izolare și control ale acestor procese care necesită coordonare globală, definind termenul de „problemă a izolării” – sarcina de a menține controlul asupra tehnologiilor puternice – ca o provocare esențială a epocii noastre.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Tripping-Utopia-Margaret-Troubled-Psychedelic/dp/1538722372)

Cei care sunt interesați de fenomenul drogurilor, istoria și implicațiile sale de-a lungul ultimului secol, vor citi cu interes cartea ‘ Tripping on Utopia: Margaret Mead, the Cold War, and the Troubled Birth of Psychedelic Science’. ‘Tripping’ din titlu poate avea semnificații multiple, dar bănuiesc că aici intenția este legată de ‘excursiile’ halucinante provocate de drogurile psihedelice. Autorul cărții, Benjamin Breen, este profesor de istorie a Europei și a lumii moderne la Universitatea California din Santa Cruz. Cartea sa, apărută în ianuarie 2024 la Editura Grand Central Publishing, este o îndrăzneață și strălucită interpretare revizionistă a istoriei psihedelicelor în secolul XX, ilustrând modul în care o cultură a drogurilor experimentale a modelat Războiul Rece și contribuit la poziționarea zonei Silicon Valley drept centru mondial al revoluțiilor tehnologice din ultima jumătate de secol. Teza centrala a cărții este că nu generația Baby Boomers a inaugurat prima eră a experimentării pe scară largă a drogurilor, ci aceea a părinților lor. Departe de a fi tradiționaliști reprimați, generația care a supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial a demonstrat un simț profund ambițios al experimentării sociale. În anii ’40 și ’50, drogurile transformatoare au intrat rapid în cultura ‘mainstream’, unde nu erau doar legale, ci și sărbătorite în mod deschis. În centrul acestei revoluții s-au aflat pionierii antropologi Margaret Mead și Gregory Bateson. Convinși că lumea se îndreaptă către dezastru, Mead și Bateson și-au propus ca misiune a vieții lor să remodeleze umanitatea printr-o nouă știință a expansiunii conștiinței. În scurtă vreme s-au trezit în dezacord cu organismele guvernamentale care le finanțau cercetările, instituții ale căror intenții erau mai puțin decât pure. Parteneriatul dintre Mead și Bateson deblochează un capitol nescris din istoria secolului XX, care îi aduce împreună pe cercetătorii de droguri cu agenți CIA, sexologi și inginerii revoluției digitale.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Why-We-Remember-Unlocking-Memorys/dp/0593862724)

La aceeași University of California este afiliat și autorul următoarei cărți asupra căreia vreau să vă atrag atenția – Charan Ranganath. Este profesor de psihologie și neuroștiințe și director al Laboratorului de memorie dinamică de la Universitatea California din Davis. De peste 25 de ani, dr. Ranganath studiază mecanismele din creier care ne permit să ne amintim evenimentele trecute, folosind tehnici de imagistică cerebrală, modelare computațională și studii ale pacienților cu tulburări de memorie. ‘Why We Remember: Unlocking Memory’s Power to Hold on to What Matters’ (‘De ce ne amintim: deblocarea puterii memoriei pentru a păstra ceea ce contează’), apărută la Editura Doubleday în februarie 2024, este o carte despre memorie, care propune însă o viziune deosebită reformulând modul în care abordăm actul cotidian de a ne aminti. Combinând limbajul accesibil cu cercetarea de ultimă oră, el dezvăluie modurile surprinzătoare în care creierul nostru înregistrează trecutul și felul în care folosim aceste informații pentru a înțelege cine suntem în prezent și pentru a ne imagina și planifica viitorul. Charan Ranganath își invită cititorii în diverse laboratoare de memorie, explică propriile cercetări și ale altora și discută viitorul domeniului științei memoriei. Cu note și surse robuste, Ranganath oferă o înțelegere mai profundă a modului în care creierul nostru stochează informațiile și a mecanismelor cu ajutorul cărora putem sau nu putem prelua acele informații. Incluzând studii fascinante și exemple din cultură pop și bazându-se pe experiența de viață a autorului ca om de știință, tată și copil de imigranți, ‘Why We Remember’ este o lectură captivantă care dezvăluie rolul pe care memoria îl joacă în viețile noastre.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Alien-Earths-Science-Planet-Hunting/dp/1250283639/)

Telescopul James Webb a adus în ultimii ani o cantitate imensă de imagini și informații din spațiul extraterestru, lărgind literalmente orizonturile cunoașterii Universului de către omenire. Au început să apară și cărțile care încearcă să prezinte publicului larg stadiul acestor cercetări, să facă ordine și să explice ceea ce înțeleg oamenii de știință din ceea ce au aflat până acum și care sunt direcțiile de investigație în viitor. Una dintre cărțile fascinante apărute în acest domeniu este ‘Alien Earths: The New Science of Planet Hunting în the Cosmos’ (‘Pământuri extraterestre: noua știință a vânătorii de planete în Cosmos’), apărută în aprilie 2024 la Editura St. Martin’s Press. Autoarea ei este astrofiziciana dr. Lisa Kaltenegger, directoarea Institutului Carl Sagan pentru Căutarea Vieții în Cosmos și profesor asociat în Astronomie la Universitatea Cornell. Ea este o pionieră și o expertă în modelarea potențialelor lumi locuibile și a amprentei lor spectrale detectabile. Lisa Kaltenegger a construit o echipă multidisciplinară de oameni de știință într-un proiect care are scopul de a crea un set de instrumente specializat pentru a găsi viață în alte lumi. Ideea principală din ‘Alien Earths’ este că putem folosi planeta noastră ca pe o Piatră Rosetta, analizând creativ istoria Pământului și biosfera sa diversă, pentru a documenta această căutare. Cu un entuziasm molipsitor, ea ne poartă într-o călătorie uimitoare către cele mai neobișnuite exoplanete, cele care ne-au zdruncinat viziunea asupra lumii – planete acoperite de oceane de lavă, bolovani rătăcitori singuratici, pierduți în spațiu și planete cu mai mult de un soare pe cer! Putem astfel compara lumile imaginate de autorii de science-fiction cu informațiile acumulate din explorările științifice. Telescopul spațial James Webb a inaugurat o nouă și incredibilă epocă de explorare. În calitate de ghid turistic inteligent și informat în Univers, dr. Kaltenegger ne arată cum descoperim nu doar noi continente, cum făceau exploratorii din vechime, ci lumi complet noi în alte sisteme stelare și cum am putea descoperi acolo prezența vieții.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Why-We-Die-Science-Immortality/dp/0063113279/)

Venki Ramakrishnan este profesor și cercetător la Universitatea din Cambridge, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie din 2009 și fost președinte al Societății Regale britanice de științe. Cartea sa ‘Why We Die: The New Science of Aging and the Quest for Immortality’ (‘De ce murim: noua știință a îmbătrânirii și căutarea nemuririi’), apărută în martie 2024 la Editura William Morrow, este o introducere în domeniul științei longevității și a mortalității. Abordând un domeniu nou al biologiei, savantul britanic născut în India explică faptul că suntem martori ai unei revoluții în biologie. Se fac pași uriași în înțelegerea îmbătrânirii și a motivelor care fac ca unele specii să trăiască mai mult decât altele. Putem concepe un viitor în care vom înșela bolile și moartea și în care să trăim o perioadă foarte lungă de timp, posibil de multe ori durata vieții noastre actuale? Care vor fi consecințele – asupra organismului, dar și a societății?

Voi ce mai citiți și ce plănuiți să citiți în această vară?

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

a feel-good dystopia (film: Strawberry Mansion – Kentucker Audley & Albert Birney, 2021)

Posted on June 14, 2024 by admin

Are there dystopias that are at the same time ‘feel good’ films? The couple of screenwriters and directors Kentucker Audley and Albert Birney strive to prove that the answer is ‘yes!’ with ‘Strawberry Mansion‘, their film made in 2021. It is a pessimistic anticipation of a near and predictable future, packaged as a fantasy film, which despite the visibly low budget manages to absorb us into a different world.

1984 is 2035 in ‘Strawberry Mansion‘. The government decided to tax dreams. This requires special technology and officials to implement the legislation. Preble, the main hero of the film, is such a government clark, a tax official. He reads the citizens’ dreams and determines what taxes they have to pay. Preble is sent to audit the home of an eccentric old woman named Bella, who has not declared her dreams in a long time. Awaiting him are thousands of VHS magnetic tapes on which she, using outdated technology, had recorded her dreams. He gets down to business and soon learns that Bella has discovered a secret. Citizens’ taxed dreams are not theirs alone. They are infested with the advertisements that big corporations use to promote their products. The mind control through constant surveillance in Orwell’s novel had been replaced by control through advertising. Bella and her late husband had invented a device, a helmet with colored light bulbs, that protected their dreams. Before long Preble will find himself absorbed in a world where reality, good dreams, nightmares, Bella from 2035 and Bella from her youth, spiders and rat sailors will mix in a colorful and illogical universe, but more important than anything – one free from control.

‘Strawberry Mansion‘ is full of cinematic and literary references, from cinema for kids and surrealist avant-garde films of the first half of the 20th century, through Orwell and American science fiction, to more recent fantasy productions. Everything is done with ‘low-cost’ means that are as explicitly exposed as some of the progressive ideas that the story tries to convey to us. Kentucker Audley also plays the title role, surrounded by a cast where about half the time the actors are masked or disguised. One can criticize the script saying that the story is not very coherent, but are our dreams often coherent? Dreamlike and extreme, rhetorical and imaginative, this film manages to tell a story about the dangers of manipulation and psychological control in the form of a fable that has only the appearance of a children’s film. Viewers may feel good at the end of watching, but those who will think back about the meanings of what they saw will not be able to avoid the warnings. ‘Strawberry Mansion‘ does not avoid clumsiness and naiveties, some intentional, but Kentucker Audley and Albert Birney prove that they are two filmmakers who have something to say and are worth watching, together or separately.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

not only for gourmets (film: La passion de Dodin Bouffant – Anh Hung Tran, 2023)

Posted on June 13, 2024 by admin

From the original French title of the film ‘La passion de Dodin Bouffant‘ the essential word we must remember is passion. The 2023 film by director Anh Hung Tran (English title is ‘The Taste of Things‘) depicts a love story between a man and a woman in the autumn of life (these very words are used in the film) who work together animated by their shared passion for high class cuisine. In fact, the more correct expression would be ‘create together’, because what they do in the kitchen is art. He is a celebrity chef, she has been his collaborator for 20 years. He conceives the recipes, she executes them by understanding his thoughts and conception. One could not profess without the other. However, the relationship between them is much more than a professional one. Passion manifests itself in many different ways.

It is a period film and the story is quite precisely located in time. We are in France at the end of the 19th century, France where the arts flourish, and culinary art is no exception. The famous chef Dodin Bouffant lives in a castle and prepares exquisite meals for a group of friends who all belong to the wealthy bourgeoisie. Eugénie is his lover and co-worker with whom he works side by side. Without her the dishes he cooks and ultimately his reputation would not be possible, but meals seem to be strictly a man’s business. Eugénie is respected by those around her, but not recognized as an equal by a seat of her own at the same table as the men. Dodin would like to get married, but she is the one who refuses him again and again. To express his feelings, Dodin cooks. He will also cook for Eugénie when she would be sick. Can the most exquisite dishes not only express feelings but also change destinies?

The key question of the film is why does Eugénie refuse Dodin’s marriage proposals? Does she accept her place and consider herself merely the executor of the plans of a genius creator? Has she gotten used in 20 years of collaboration and cohabitation and she doesn’t want to shatter the balance of their relationship? Many of the love stories depict entanglements and power relations between male and female partners (Mars vs. Venus, etc.). In ‘La passion de Dodin Bouffant‘ things are different. Dodin and Eugénie avoid any confrontation, but yet they don’t manage to turn their mutual passion into anything other than splendid dishes. But maybe nothing else is needed. They are artists and biographies of true artists must be subordinate to their art. The acting performances of Juliette Binoche and Benoît Magimel (once partners in life) are masterful, both in the romantic scenes and in the cooking scenes (they had a famous chef as their advisor). I also noticed the emergence of a very young actress named Bonnie Chagneau-Ravoire who plays the role of Pauline, an extremely talented teenager who becomes Dodin’s apprentice. Pauline in the film is extremely talented in the culinary arts, actress Bonnie Chagneau-Ravoire seems to be equally gifted, and I hope her future career lives up to her promise. The scenes that take place in the kitchen are formidable and I am sure that the recipe books of the dishes prepared in the film are already available. ‘La passion de Dodin Bouffant‘ enters directly and very high in the list of best films with and about the art of cooking and the people around. Not just for gourmets!

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Ambasador în vremuri de tranziție (carte: Alfred H. Moses – Jurnal de București)

Posted on June 13, 2024 by admin

‘Am avut marele noroc de a fi ambasadorul Statelor Unite în România într-o perioadă care mi-a permis să fiu mai mult decât un martor al istoriei. Pentru un scurt moment, într-o țară îndepărtată, am ajutat la înfăptuirea ei.’ (pag. 447)

Acesta este ultimul paragraf al textului cărții lui Alfred H. Moses, ‘Jurnal de București’ publicată în România în 2019 de Editura ART, în traducerea lui Andrei Dosa, într-o ediție foarte aspectuoasă, cu copertă cartonată și pe hârtie de calitate. Cartea are și două subtitluri: ‘Drumul României de la întuneric la lumină’ și ‘Memoriile unui ambasador american’. Toate acestea rezumă cred foarte bine cele care îl așteaptă pe cititorul care începe lectura cărții: este vorba despre relatările unei personalități care a ocupat o funcție importantă într-o perioadă crucială a istoriei recente a României, care a înțeles momentul istoric și oportunitatea, și care a ales calea de participant activ la evenimente, pe lângă funcțiile de reprezentant al țării sale în capitala României.

sursa imaginii https://www.editura-art.ro/info/carte/jurnal-de-bucuresti

Cine este Alfred H. Moses? S-a născut în 1929 la Baltimore, a efectuat serviciul militar în marina americană și a studiat dreptul la Universitatea din Georgetown. Și-a practicat meseria de jurist în cadrul firmei de avocatură Covington & Burling specializată în domeniile litigiilor și arbitrajelor,  problemelor corporative și ale valorilor mobiliare. Asociat politic mai degrabă cu Partidul Democrat, a ocupat poziții de consilier în administrația lui Jimmy Carter, pentru a fi numit ambasador de Bill Clinton. Aceasta era prima sa numire în diplomație, dar despre împrejurările recrutării și numirii sale în această funcție veți citi imediat.

Alfred Moses este evreu practicant, activ în viața religioasă. A servit ca președinte al Comitetului Evreiesc American în perioada 1991-1995, și de fapt această activitate în serviciul comunității evreiești l-a adus pentru prima dată în România, în februarie 1976. Era perioada în care regimul comunist impusese restricții emigrării libere a evreilor (majoritatea celorlalte categorii de cetățeni români nici nu putea visa o asemenea opțiune) și negocia ieșirea lor din țară de la caz la caz, condiționând eliberarea pașapoartelor de relații politice și condiții comerciale favorabile din partea guvernului Statelor Unite și de plăți în devize pentru fiecare emigrant din partea Statului Israel. Descrierea sosirii sale în România pare a fi extrasă dintr-un roman distopic, dar este consistentă cu impresiile multora dintre cetățenii occidentali care au aterizat la București – Otopeni în acei ani:

‘Atmosfera era un amestec de asprime, corupție și melancolie, atât de generalizată, încât o puteai percepe. În aeroport, detectoarele de metal nu funcționau, iar banda transportoare pentru bagaje era stricată. Bagajele noastre au fost aruncate de către angajații iritați, nebărbieriti, îmbrăcați în salopete murdare pe nişte mese din carton presat ponosite. Oriunde am fi privit, corupția era la vedere – înghiontiți de operatorii aeroportului, oficialii vamali căutau produse de contrabandă pe care să le confişte şi apoi să le vândă probabil pe piața neagră.

În afara aeroportului, impresia de dezolare a devenit şi mai profundă, datorită conversațiilor şoptite la colt de stradă, a camerelor de hotel în care fuseseră plantate microfoane, a informatorilor plătiți și a soldaților care umblau de colo colo, fumând țigări şi pretinzând ,,atenţii”. Străzile erau prost iluminate pentru a economisi energie, într-o țară aflată la marginea falimentului. Temperatura din camere era teribil de scăzută.‘ (pag. 32)

Delegația americană a fost întâmpinată după regulile protocolului și probabil supravegheată atent în timpul vizitei în România. S-au întâlnit cu oficiali români și cu conducerea Comunității Evreiești care le-a prezentat activitățile lor de menținere a vieții evreiești, ajutorare a celor vârstnici, educare a tineretului. Adevăratul contact cu realitățile a avut loc însă într-o întălnire întâmplătoare pe stradă, când câțiva tineri evrei curajoși i-au contactat pe delegații evrei americani și i-au avertizat să nu se încreadă în ceea ce li se spune, căci realitățile sunt altele. Din acel moment și până la căderea regimului comunist, Moses și-a dedicat o mare parte din timp și resurse activităților pentru înlesnirea emigrării evreilor din Romania – inclusiv presiuni în Congresul American pentru acordarea și reînnoirea anuală a clauzei națiunii celei mai favorizate, care permitea României să se bucure de tarife vamale reduse sau nule la exporturi în schimbul libertății de emigrare.

În anii care au urmat Moses a venit de multe ori în România și a început să cunoască mai bine și viața reală a comunităților evreiești și condițiile economice și sociale din România acelor vremuri. S-a întâlnit de trei ori cu Nicolae Ceaușescu și a participat la organizarea ultimei sale vizite la Casa Albă. A pledat cauza emigrării evreilor din România și a înlesnit în schimb contacte pentru România în lumea afacerilor americană. Din perspectiva mea, care împreună cu familia mea am fost printre cei emigrați din România spre Israel în acea perioadă, m-a interesat în mod special portretul rabinului Moses Rosen, conducătorul comunității evreiești în toată perioada comunismului, cu care Avocatul Alfred Moses, viitorul ambasador, a întreținut relații strânse, care par să fi depășit simplele legături oficiale. Portretul este complex, nuanțat și consistent cu cele pe care le-am cunoscut și eu:

‘Rolul rabinului Rosen în calitate de rabin-şef al României avea puţine asemănări cu cel al unui rabin american, chiar şi cu cel al unuia important. Rosen era evreu ortodox, însă nu şi hasidic. Însă în ciuda unei scăderi constante a numărului evreilor români, până la aproximativ 20.000 în 1976, rabinul Rosen a păstrat semnele distinctive ale unui tradițional rabin hasidic, ținând slujitori ca la o curte regală, inclusiv un şef de protocol, un specialist în relațiile cu guvernul (un intermediar, bănuiesc), o persoană care scria predicile, o alta care pregătea pentru tipar ziarul săptămânal al comunității cu articole semnate în numele rabinului Rosen, plus servitori personali, secretari şi un şofer pentru Mercedesul său negru.

…

Lăsând imperfecțiunile deoparte, rabinul Rosen a fost un conducător fermecător şi plin de energie, care a menținut în viață și a susţinut comunitatea evreiască din România. Lucrurile pe care le-a făcut n-au fost întotdeauna drăguțe sau cuşer, însă era un om curajos şi iscusit. A făcut o înțelegere faustiană cu comuniştii, potrivit căreia aceştia nu aveau să intervină în treburile comunității evreieşti, iar el în schimb avea să aibă grijă ca evreii români să nu le facă probleme celor din guvern.’ (pag.49-50)

Deoarece cartea este scrisă în special pentru publicul cititor american, Alfred Moses a inclus multe capitole de informații legate de istoria mai veche și mai recentă a României, și două hărți foarte folositoare: una cu frontierele actuale suprapuse peste frontierele istorice interbelice ale țării, și una a Bucureștiului cu zona sa centrală care cuprinde principalele clădiri guvernamentale, marile bulevarde, centrul vechi, instituțiile de cultură, sinagogile și ambasada americană – toate menționate într-un moment sau altul al relatărilor sale. Din păcate partea de istorie conține multe inexactități (inclusiv câteva adevărate gafe) și nu pot să nu mă întreb unde au fost editorii români sau cei menționați că ar fi verificat conținutul românesc al informației. Memorialistul are dreptul să greșească, dar editorul cred că în asemenea situații ar fi putut să intervină. Poate că asta se va întâmpla la edițiile următoare. În linii mari însă înțelegerea istoriei României de către Alfred Moses este corectă și se poate observa că pe măsură ce a acumulat informații a început să înțeleagă mai bine și să se implice în destinul țării care i-a devenit din ce în ce mai apropiată:

‘Probabil că nu există nicio țară în Europa care să aibă o istorie mai tristă decât România. Românii au istorisiri lungi şi vorbesc cu pasiune despre relele care s-au abătut asupra țării lor aflate la cheremul altora Statutul de victimă este un element central al identității românești.’ (pag. 82)

Aici începe partea care mie mi s-a părut cea mai pasionantă. Dacă primele capitole ale cărții le-am citit din perspectiva tânărului din România care eram în perioada anilor 70-80, capitolele dedicate anilor ’90 îmi completează și mie multe informații la care nu am avut acces și evenimente de care am fost departe în perioada în care deja nu mai trăiam în România. Este pasionant pentru că nu numai că ne vedem reflectați în această carte așa cum ne văd observatori străini ci și deoarece punctul de vedere este cel al unei personalități care s-a aflat în centrul evenimentelor într-o perioadă critică. Interesant este și felul în care avocatul implicat în cauza drepturilor de emigrare liberă în anii 70-80 (problemă practic soluționată după 1989) a devenit diplomat și ambasador al Statelor Unite în România în anii 90. Procesul de numire pe care îl descrie în detaliu Alfred Moses este destul de bizantin, bazat pe relații personale, pe recomandări din partea prietenilor și ale unor cercuri de interese, cu voturi de confirmare în Congres. Diplomații de carieră par a avea o concurență serioasă din partea protejaților politici care primesc aceste posturi ca recompense pentru susținerea campaniilor de alegeri prezidențiale. Se întâmplă deci la casele cele mai mari. În fapt, Moses nu aparținea niciuneia dintre aceste două categorii, numirea sa ca ambasador datorându-se poate mai mult unui complex favorabil de împrejurări și familiarității cu o țară pe care începuse să o cunoască și de care devenea din ce în ce mai interesat și mai atașat. Pregătirea pentru diplomații neprofesioniști consista dintr-un curs de doua săptămâni la o ‘școală de ambasadori’ a Departamentului de Stat:

‘Când mi-am preluat sarcinile de ambasador, eram doar vag constient de evenimentele oficiale care se petreceau în România sau de ceea ce aştepta de la mine Guvernul nostru să realizez. În afară de întâlnirea de la micul dejun cu Dick Holbrooke – care a constat în mare dintr-un salut și o bătaie pe umăr -, nimeni nu m-a înştiinţat în legătură cu mersul lucrurilor din România şi nici n-am discutat despre politicile şi obiectivele noastre. Diplomații de carieră ai SUA au un mare avantaj, căci cunosc toate dedesubturile şi sunt conectați la sistemul Departamentului de Stat. Cursul meu de două săptămâni la,,şcoala de ambasadori” s-a concentrat asupra procedurii, nu a substanței. Nu s-a rostit nici măca o vorbă despre România. John Davis, predecesorul meu în funcția de ambasador, se întorsese în Statele Unite de un an şi, cu toate că era extrem de prietenos şi de încurajator, avea o fire laconică și nu mi-a spus ce se întâmplă în România sau ce politică ar trebui să adoptăm din punctul lui de vedere.’ (pag. 98)

A fost poate vorba și despre o șansă. Din cele relatate de Moses, România nici nu era prea cunoscută și nici nu se bucura de foarte mult interes în cercurile guvernamentale americane la începuturile anilor ’90. Ajuns în România la sfârșitul anului 1994, noul ambasador întocmește un program cu principiile generale care aveau să-l ghideze în anii activității sale aici. Nu cunoștea încă multe dintre realitățile de după 1989 și nici pe mulți dintre cei ajunși la conducerea României în acele vremuri. De exemplu, mărturisește cu sinceritate că nu auzise de Ion Iliescu până în decembrie 1989. Avea să-l întâlnească de multe ori, să colaboreze cu el, să-i capete încrederea și să-i devina un fel de confident. Nu este clatr cât de multe a știut Alfred Moses la preluarea funcției despre cele ce se petrecuseră în România în anii precedenți, despre mineriade, despre administrarea economiei și bâjbâielile legate de căile de urmat spre reforme și spre integrare în Europa, NATO și lumea liberă. Colaborând cu guvernele sub președinția lui Iliescu și apoi a lui Emil Constantinescu, ambasadorul american a reprezentat interesele țării sale. Meritul său a fost că a făcut din democratizarea vieții politice, liberalizarea economică și alinierea României la alianțele occidentale nu doar scopuri ale politicii românești ci și ale politicii americane.

sursa imaginii https://www.washingtonjewishweek.com/8-questions-for-ambassador-alfred-moses/

Alfred Moses a fost ambasador timp de mai puțin trei ani, dar aceștia au fost anii decisivi pentru orientarea României spre Vest. Problemele principale ale acestei perioade în politica externă românească au fost aderarea la NATO și încheierea tratatelor cu Ungaria și Ucraina, care au consolidat frontierele naționale și au declarat închise orice conflicte legate de revendicări teritoriale, iar în politica internă privatizarea economiei și restructurarea acesteia evitând consecințe economice și conflicte sociale majore ca rezultat al vânzării sau închiderii întreprinderilor de stat moștenite de la economia socialistă planificată. Perspectiva diplomatului străin este deosebit de interesanta, incluzând portretele unora dintre personalitățile politice și persoanele cu influență în viața socială și economică a vremii. Îi vedem din punctul de vedere al lui Moses pe Petre Roman, Teodor Meleșcanu, Mugur Isărescu, Virgil Măgureanu, Victor Ciorbea, Viorel  Hrebenciuc. Unii cititori vor fi probabil intrigați de faptul că ambasadorul american nu s-a arătat entuziasmat de Cornel Coposu (pe care l-a cunoscut doar în ultimul an al vieții sale) și că în general nu a apreciat prea pozitiv activitatea opoziției democratice la guvernarea lui Iliescu. Atunci însă când s-a întâmplat tranziția și schimbarea de direcție care a urmat alegerilor prezidențiale din 1996, ambasadorul și Statele Unite au susținut noua administrație de la București și au participat la stabilirea direcțiilor și formarea cadrelor noii guvernări.

‘Dacă voiam să fiu mai mult decât un ambasador-marionetă care-şi efectuează obișnuitele vizite, trebuia să folosesc uriașa influență și prestigiul Statelor Unite pentru a ajuta România să traseze drumul spre construirea unor instituții democratice şi spre reformele economice, acestea fiind nişte condiții prealabile pentru aderarea la NATO şi UE.’

Cât de mare a fost influența americană în acea perioadă? Foarte mare, dacă este să acceptăm punctul de vedere prezentat în aceste memorii de ambasadorul american. Trebuie observat că Statele Unite (în parte și datorită lui) au fost puterea care a sprijinit intrarea României în NATO, iar atunci când aceasta s-a dovedit a nu fi posibilă în primul val de aderare au încheiat cu România o alianță de partenerat strategic. Moses a înțeles că orientarea pro-americană a politicienilor români reflectă o tendință populară existentă încă de la mijlocul secolului 20 și perpetuată în pofida dezamăgirii generațiilor care au sperat că ‘vin americanii’ pentru a-i salva de comunism și de imperialismul rus. La mijlocul anilor ’90 Franța, dezamăgită probabil și de erorile guvernelor iliesciene, nu susținea România în integrarea sa europeana și în NATO, iar Germania era uneori de-a dreptul ostilă. Statele Unite au ocupat un vid politic produs de dezinteresul și dezamăgirile europenilor din cauza mineriadelor. Alfred Moses a inaugurat în perioada în care a fost ambasador o linie politică comună româno-americană care continua până astăzi.

O relatare anecdotică, dar semnificativă, este cea legată de numirea lui Mircea Geoana în postul de ambasador al României în Statele Unite, numire care a lansat cariera diplomatică și politică a tânărului politician. După relatarea din carte, acest episod s-a petrecut în timpul unui zbor în care Alfred Moses îl însoțea pe Ion Iliescu în drum spre Washington:

‘În acea după-amiază, imediat ce am urcat la bordul avionului spre Houston, Meleşcanu, care stătea lângă mine, m-a întrebat cine credeam că ar trebui să fie următorul ambasador al României la Washington. Ridicând privirea, l-am văzut pe Mircea Geoană trecând pe coridor. Eram impresionat de cum observasem că se descurcă în funcția lui de purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Engleza lui era perfectă. Făcuse cursuri postuniversitare în cadrul unei universități franceze, era tânăr şi avea un aspect tineresc. Pe scurt, personifica ,,noua Românie”. Am ridicat privirea, am arătat către Geoană și i-am spus lui Meleşcanu: ,,Tipul ăsta ar trebui să fie următorul vostru ambasador.” Surprins, Meleşcanu s-a întors spre mine şi a spus: ,,De ce Mircea Geoană?” Eu i-am răspuns :,,Mai aveți pe altcineva?” La care Meleşcanu a zis: ,,Nu, pe nimeni.” Asta a fost tot. Meleşcanu s-a dus în partea din față a avionului, iar eu l-am urmat, s-a aşezat lângă preşedintele Iliescu şi a spus:,,Ambasadorul Moses e de părere că Mircea Geoană ar trebui să fie următorul nostru ambasador în Statele Unite.” Fără să ridice privirea, Iliescu a spus: ,,Indiferent pe cine ar vrea ambasadorul Moses în funcție, mie îmi convine. El este ambasadorul nostru la Washington” – o stridentă declarație falsă! Mircea a ajuns să servească timp de cinci ani la Washington, cu mare succes.’(pag. 247)

Anii petrecuți în funcția de ambasador au avut ca borne de reper vizitele făcute în 1995 de Ion Iliescu în Statele Unite și vizita din primăvara anului 1997 a lui Bill Clinton la București. Alfred Moses a avut o participare activă în inițierea, organizarea și desfășurarea acestor vizite, care au contribuit în mare măsură la consolidarea și oficializarea la cel mai înalt nivel a direcțiilor de politică externă ale României și de colaborare româno-americană.

Ediția românească a memoriilor ambasadorului este însoțită de un grupaj de fotografii care nu sunt însă ordonate cronologic, de un glosar de nume și locuri și de un indice alfabetic, toate foarte utile. Traducerea are mici probleme, însă acestea sunt destul de rare. Bogăția de informații oferite în cele peste 400 de pagini constituie un material documentar consistent pentru istoricii care vor veni și vor studia evoluția politicii românești în anii tranziției, relațiile româno-americane cu componentele lor în diferite domenii – politic, economic, militar. Capitolul care încheie cartea oferă câteva concluzii din perspectiva memorialistului:

‘Soarta României ar fi putut fi diferită. După căderea lui Ceauşescu, viitorul României a atârnat în balanță. Au existat persoane în interiorul şi în afara României care ar fi putut duce țara într-o direcție diferită, uitând de democrație și întorcând România înspre sine, îndepărtând-o de Vest. Ca să-l parafrazez pe Tweedledee, ,,Ceea ce ar fi fost posibil să se întâmple, s-ar fi putut întâmpla, dar aşa cum a fost, nu s-a întâmplat.” De ce? Meritele cele mai mari le au foştii președinți Ion Iliescu, Emil Constantinescu și poporul român. Iliescu și Constantinescu erau foarte diferiți ca formare, credințe politice și chiar şi temperament; cu toate acestea, ei împărtăşeau o viziune comună privind viitorul României. Amândoi erau cu totul devotați ideii ca România să fie liberă, independentă și în strânsă alianţă cu Occidentul. Fiecare dintre ei a progresat de la un trecut marcat ideologic spre recunoaşterea legitimității ideilor aflate în competiție. Pentru Iliescu, acest lucru a însemnat să lase comunismul în urmă. Pentru Constantinescu, a însemnat să treacă dincolo de o ideologie creștin-democrată, înțepenită în cea mai mare parte în trecut.’(pag. 442-443)

Concluziile noastre pot fi diferite, sau dacă sunt apropiate poate că am alege alte cuvinte pentru a le exprima. Punctul de vedere al ambasadorului american este însă oricum relevant și demn de luat în considerare. ‘Jurnal de București’ este o carte pe care am citit-o cu mare interes, și pentru viziunea generală și pentru bogăția de detalii istorice și de portrete pe care le oferă, toate legate de o perioadă pe care am trăit-o. Alfred H. Moses a ales să nu fie doar martor ci și participant la această istorie în mișcare. A cunoscut România și i-a devenit prieten, un prieten implicat.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

breaking taboos (film: The Children’s Hour – William Wyler, 1961)

Posted on June 12, 2024 by admin

By the time Bill Wyler adapted it in 1961, Lillian Hellman‘s play ‘The Children’s Hour‘ and its big screen adaptations already had a history of nearly three decades. The play itself was the first major hit on Broadway and the first major scandal of Lillian Hellman‘s career as a playwright. The reason was that the story about the libel that destroys the lives of two women and the fiance of one of them had a lesbian undertone, which was still taboo on most American scenes. So taboo in fact that, in order to make the first film adaptation of the play in 1936, Bill Wyler and the producers at the Goldwyn studios changed the title and removed all references to homosexuality, complying with the code of decency and morality on the screens of Hollywood. The 1961 film is more faithful to the text of Hellman’s play, reverts to the original credits and title, and recruits three of the top stars of the day to produce. 63 years later ‘The Children’s Hour‘ is a good opportunity to find out again how much some conceptions have evolved and the reflection on screens of some formerly taboo subjects, but also how current others have remained. In many ways, including cinematic ones, ‘The Children’s Hour‘ is a film that has not aged very well. And yet, some other taboos were broken by this production and several scenes in the film surprise and make watching or re-watching the film not at all unnecessary or unpleasant.

The story takes place in a small American town not precisely defined as a geographical place. Karen and Martha, friends since college, own a boarding school with about 20 girls in their early teens as pupils. They work hard together with a more aged music teacher who is also a singer in musicals. One of the girls is called Mary and she is an undisciplined schemer who, when punished, invents a story based on the amplification and twisting of banal gestures about an alleged ‘unnatural’ connection between the two teacher friends. Mary’s grandmother, who is also a wealthy patron of the school and the aunt of Karen’s fiance, withdraws the little girl from school and spreads the rumor that the naughty child made up. Karen and Martha wake up in one day with the school empty of children, their life business destroyed, their personal lives influenced by the moral judgments of those around them. Furthermore, even if the story is made up, the feelings of one of the two women are still beyond mere friendship.

Love triangles in which one of the relationships is between lovers of the same gender were scandalous in the 1930s, hardly accepted in the 1960s, and are part of the norm these days. The subject of slander, which today we call ‘fake news’, is as actual as possible, and so is that of moral judgments that can destroy lives or careers and that today dominate not only many communities in cities like the one in the film, but also many other very diverse environments, from universities to corporations, that censor their language or morals according to criteria of extreme political correctness. Bill Wyler‘s 1961 film introduces yet another innovative plot element – a pre-teen girl who is the source of everything bad that happens in the film. It still took courage at the time to detach a child character from an idyllic vision. Unfortunately, the execution of ‘The Children’sHour‘ is largely tributary to a cinematic style that belongs more to the 40s than the 60s. The background music with sweet violins is downright annoying, and the static interior scenes are a constant reminder that we are watching the screening of a theatrical drama. Audrey Hepburn, Shirley MacLaine and James Garner act in a style that can be used as an example of the term ‘overacting’. We have to wait for the final scenes to see emotions that seems genuine to justify the intense acting of the two actresses. Even Wyler eventually breaks free and shoots a terrific final scene, finally out in the open, with the moving camera following Audrey Hepburn in close-up. A single final scene, however good as it may be, cannot save an entire film.

Posted in movies, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

where is Sergio Leone? (film: Hang ‘Em High – Ted Post, 1968)

Posted on June 11, 2024 by admin

‘Hang ‘Em High‘, made in 1968 and directed by Ted Post, marks the return of Clint Eastwood to the United States after becoming an international star in the series of three famous spaghetti westerns made by Sergio Leone. Most film historians today consider Leone to have saved the genre, or, if not saved it, at least revolutionized it, adding realism and color, alternating slow cinematic exposition with bursts of lightning-quick action, creating memorable lead and supporting characters and soundtracks that entered in every film score charts of all time. American critics and viewers of the time were not convinced and considered European Westerns to be violent vulgarizations, detached from the historical background that represents one of the fundamental myths of American nation building. The screenplay of ‘Hang ‘Em High‘ tries to use Eastwood‘s success but compensate for the lack of authenticity of films made overseas. I think it succeeds quite well in this regard, setting the story in a historical moment known to Americans and raising some moral and legal issues worthy of being addressed on screen. Eastwood‘s character is basically a continuation of the one in Leone’s films. Eastwood really wanted and recommended the Italian director for this film, but he was already busy with the casting of ‘Once Upon the Time in the West’ and would not make a film in America until 16 years later. Ted Post was eventually chosen to direct the film. The result is not without qualities but leaves the impression that it could have been a great film under the guidance of another director.

‘Hang ‘Em High‘ is a revenge movie. The story takes place in Oklahoma, which was one of the last US states to join the Union, in 1907. During the long transition period that preceded this act, the power of the judges was extremely high and they were assisted by armed federal officers called ‘marshals’. The frail institutions of the law could not cope in a huge territory, and often the population did its own justice. Or injustice. One such incident triggers the story in the film, when ex-cop Jed Cooper is wrongly accused of stealing a herd of cows and murdering their owners. He is condemned on the spot and hanged in the middle of the prairie by a group of men who were on his trail. They don’t do their job well and Jed is rescued by a lawman and brought before Judge Fenton, who understands the situation and releases him, proposing that he become a ‘marshal’ under his comand. Jed accepts, with the goal of using his newfound powers as a lawman to catch and punish those who had wrongfully convicted and nearly killed him. The balance between justice and revenge, between the need for order and the avoidance of unjust punishment, will be tested several times in the events that follow.

The script has a fairly solid historical basis and raises interesting issues related to the power of justice, crowd psychology, and the irreversibility of the death penalty. Eastwood brings back to the American historical background the character created for him by Sergio Leone. As a vengeful gunslinger he is flawless. The problem is that the group of ‘bad guys’ he faces is kind of undifferentiated, none of these characters give us, viewers, time and enough reason to hate him. There is also a romantic sub-conflict, a rather thin one, the only point of interest here being the presence of Inger Stevens, a beautiful actress of Swedish origin, with a tragic destiny (she would die two years later). A very interesting character could also have been that of the all-powerful Judge Fenton, but unfortunately Pat Hingle plays him rather without nuances and the expositions of his motivations are too rhetorical. I found the public execution scene exceptional. Dominic Frontiere‘s music tries to emulate Ennio Morricone’s, but it’s far from adapting to the story as it happened in the European films. To create good film music, it’s not just the sound that matters, but also the sync with what we see on the screen. ‘Hang ‘Em High‘ seems to have aspired to match Sergio Leone’s westerns and be as captivating as them, but Sergio Leone is missing.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

the ashes of the empire (film: Carbon – Ion Bors, 2022)

Posted on June 10, 2024 by admin

I very seldom have the opportunity to watch films from the Republic of Moldova, and that’s why I was happy that ‘Carbon‘, released in 2022, directed by Ion Bors based on a script written by Mariana Starciuc, was included in the program of the Romanian film festival that is taking place these weeks in Israel. The film is a co-production of studios from Spain, Romania and the Republic of Moldova, but the subject, cast and most of the technical team are from Moldova. Going back three decades, to the beginnings of the Republic of Moldova, ‘Carbon‘ presents, in the form of farce mixed with thriller, not only an episode from the birth of one of the youngest European states, but also draws with the tools of satire a picture of the main lines of one those unresolved conflicts that smolder on the periphery of Europe and of the former Soviet empire.

The story takes place in 1992, in a Moldovan village on the right bank of the Dniester. The Republic of Moldova is preparing to celebrate one year since its independence, but changes are happening slowly. Plates with the names of stores or even those of state institutions, are written some in Latin characters, others in Cyrillic. The tricolor flags are still uncertain about the choice of colors. The mayor and the militia man also seem to be descendants of previous periods, while agricultural work is still done in the kolkhoz. Only the priest has gained more influence, but he doesn’t quite know what to do with it. A few kilometers away, an armed conflict is taking place between the new Moldova and the pro-Russian separatists on the other side of the Dniester. It seems more like a conflict between gangs of mercenaries, ex-soldiers returned from Afghanistan, and anyway, the fate of the confrontation is being negotiated thousands of kilometers away, in Moscow. The main heroes of the film belong to different generations. Vasea is a veteran of the wars of the former Soviet Union. Dima is a young man who sees no way out of his hopeless village life except by enlisting in the army in order to receive the benefits promised to war heroes. Vasea will lead Dima to the front, but on their way, on the side of the road, they find a charred corpse. The dead deserves a proper burial. If it is the body of a Moldovan soldier, even a hero’s funeral. But what if it’s the dead body of an enemy soldier? Or maybe even of an important personality, because next to it is the burnt carcass of what used to be a luxury car. The complications are just beginning for the two, but also for the mayor, militiaman, priest, head of the collective farm and for the entire village.

The story in the film is a combination of history with absurdity, thriller with dark humor. The characters are genuine and human, and viewers will quickly fall under their spell and accept them with their pains and weaknesses. Where does this humor come from, humor without which the heroes could not survive and films like this would turn into dark dramas or horror stories? “Carbon” is inspired by Caragiale’s social and political satire but also by the adventures of Ilf and Petrov’s heroes, who acidly described the phenomena of another revolutionary transition, the one from the beginning of the Soviet system. But there is another influence here, and it is that of the movies of filmmakers such as Emir Kusturica, films that describe the breakup of the former Yugoslavia and the violent ethnic conflicts that arose almost overnight between those who until yesterday had been neighbors and coexisted more or less peacefully. I thought the acting was excellent. I will mention the names of Dumitru Roman (Dima) and Ion Vantu (Vasea), but the whole team is playing very well. My last reference about a director from Moldova is related to the films of Emil Loteanu, made 50 years ago. Ion Bors (for whom ‘Carbon‘ is the debut feature film) and his generation colleagues seem determined to write a new page in a cinematography that defines its artistic identity, along with everything that happens around.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment