CHANGE.WORLD: Star Wars 2023

Posted on December 11, 2023 by admin

Am intrat în ultima lună a anului, luna bilanțurilor. Ce an a fost! Am impresia că repetăm această exclamație de vreo patru ani încoace, de la începutul deceniului, din 2020 care a fost primul an al pandemiei. Veștile bune și veștile mai puțin bune se succed într-un ritm infernal. În domeniile științelor și al tehnologiilor avansate suntem martorii unor realizări de excepție și ai unor progrese rapide, adevărate salturi calitative, istorice în anumite domenii. În același timp se acumulează și devin din ce în ce mai reale pericolele avansurilor prea rapide și necontrolate sau prost controlate, precum și efectele distrugătoare ale unor politici greșite sau ale lipsei de politici pentru calitatea vieții planetei și a locuitorilor săi. În acest articol vom privi din nou în sus, spre spațiul extra-terestru și spre explorarea umană a limitelor Universului. Suntem și aici martori ai unei combinații de progrese reale și de pericole datorate extinderii în Cosmos a conflictelor pământești. Anul 2023 are șanse să rămână în istorie că Anul Unu al epocii războaielor spațiale.

(sursa imaginii: https://www.jpost.com/israel-news/defense-news/article-771910)

Războiul dintre Israel și organizația teroristă Hamas ocupă de două luni încoace un loc important în fluxul de știri pe medii diverse. Pericolul extinderii conflictului la nivelul întregii zone geografice a Orientului Mijlociu sau chiar dincolo de aceasta încă există. Poate mai puțin observată a fost o știre care indica faptul că în acest conflict a fost depășită încă o frontieră geografică. Pe 31 octombrie, sistemul de rachete Arrow (Hetz în ebraică = săgeată) al Israelului a interceptat și distrus cu succes o rachetă balistică suborbitală, lansată probabil din Yemen de un grup terorist Houthi, care probabil viza localitatea Eilat, un oraș israelian de pe coasta Mării Roșii. Ziarul britanic The Telegraph susține că racheta a fost interceptată și distrusă deasupra liniei Kármán, aflată la 100 de kilometri deasupra nivelului mării și recunoscută pe scară largă drept granița dintre atmosferă și spațiul extra-terestru. Este vorba despre o premieră tehnologică. Sistemele balistice de apărare antirachetă se ocupă, în general, de amenințări în atmosfera Pământului. Chiar dacă testele anti-sateliți, cum ar fi cele efectuate de SUA, Rusia, China și India, au demonstrat capacități la altitudini mai mari, acestea au fost diferite de interceptarea unei rachete în zbor. Sistemul Arrow, construit de Israel în colaborare cu SUA, a fost testat pentru prima dată în 2013. Au urmat teste efectuate în 2014 și în 2019 deasupra statului Alaska, pe fondul îngrijorării cu privire la programele continue de rachete nucleare și balistice ale Iranului. Sistemul de apărare este conceput pentru a intercepta rachete balistice în afara atmosferei Pământului, permițându-i să doboare racheta lansată de teroriștii Houthi. Arrow oferă capabilități supersonice și poate apăra o zonă vastă, oferind o apărare cuprinzătoare a siturilor strategice și a zonelor populate mari. De asemenea, poate distruge la mare distanță, departe de ținte, obiecte amenințătoare, inclusiv cele care poartă arme de distrugere în masă. Sistemul de rachete folosește tehnologia numită ‘hit-to-kill’ pentru a distruge rachetele care se îndreaptă spre țintă, lansându-se vertical și deplasându-se spre punctul de interceptare estimat. Tratatul privind spațiul cosmic (OST) – un tratat multilateral care formează baza dreptului internațional al spațiului, în vigoare din 1967 – interzice plasarea armelor nucleare sau a altor arme de distrugere în masă pe orbită în jurul Pământului, pe corpuri cerești sau staționarea lor în spațiul exterior. Nu interzice în mod explicit armele convenționale și nici nu menționează interceptarea rachetelor în spațiu. În consecință, distrugerea unei rachete balistice convenționale de către sistemul Arrow – chiar dacă are loc deasupra liniei Kármán – nu pare să încalce OST. În plus, trebuie luat în considerare și articolul 3 din OST, care prevede că părțile participante la tratat vor acționa „în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv cu Carta Națiunilor Unite”, care, în articolul 51, prevede dreptul la auto-apărare. Foarte probabil, racheta balistică nu s-a apropiat nicăieri de orbita Pământului, așa că, spre deosebire de testele anti-sateliți efectuate de alte țări, distrugerea ei probabil că nu a generat resturi orbitale periculoase. Acest incident demonstrează nu doar un progres în tehnologia defensivă a Israelului, ci stabilește o nouă paradigmă în considerente militare strategice. Națiunile din întreaga lume ar putea fi nevoite să-și reevalueze capacitățile ofensive și defensive în lumina acestei evoluții, care ar putea afecta securitatea internațională și politicile diferitelor state privind controlul armelor.

(sursa imaginii: https://ts2.space/en/south-korea-advances-in-the-space-race-with-a-successful-satellite-launch/#gsc.tab=0)

Un alt conflict care durează deja de peste șapte decenii este cel dintre cele două Coree. Cele două părți ale peninsulei, aflate în conflict, au ceva în comun: ambiții stratosferice. După ce a încercat și a eșuat de două ori să lanseze pe orbită circumterestră primul său satelit militar de spionaj la începutul acestui an, Coreea de Nord a susținut că a reușit aceasta pe 21 noiembrie. Coreea de Sud a răspuns lansând primul său satelit de spionaj pe 1 decembrie. Satelitul nord-coreean Malligyong-1 a devenit sâmbătă, 2 decembrie, complet operațional, potrivit unui articol publicat duminică de purtătorul de cuvânt al Agenției Centrale de Știri din Coreea de Nord (KCNA). Primul satelit de spionaj deținut de Coreea de Sud a fost lansat pe o rachetă SpaceX Falcon 9, de la baza forțelor spațiale Vandenberg, din California. Satelitul a fost plasat pe orbita desemnată la aproximativ o oră după decolare și a stabilit cu succes comunicarea cu stația de la sol. Lansarea a făcut parte din Proiectul 425 al Coreei de Sud, în cadrul căruia un satelit electro-optic în infraroșu (EO/IR) – cel lansat sâmbătă – și încă patru sateliți radar cu deschidere sintetică (SAR) vor fi trimiși pe orbita joasă a Pământului până în anul 2025, cu scopul de a spori capacitățile de recunoaștere ale armatei și de a reduce dependența de sursele de informații străine. Sateliții SAR au capacitatea de a capta date în toate condițiile meteorologice, fără limitările cu care se confruntă cei EO/IR, care nu pot pătrunde în norii groși. Odată operaționali, cei cinci sateliți vor efectua o supraveghere de înaltă rezoluție asupra facilităților militare cheie ale vecinului cu arme nucleare la intervale de două ore, îmbunătățind astfel în mod semnificativ sistemul „Kill Chain” al Coreei de Sud, care este o platformă concepută pentru a contracara preventiv amenințările nord-coreene, prin detectarea semnelor unui atac iminent. Se știe puțin despre capacitățile tehnice ale satelitului nord-coreean, cum ar fi tehnologia de operare a camerei, procesarea datelor și capacitatea de transmisie a dispozitivelor sale de comunicație. Se estimează că rezoluția spațială a satelitului nord-coreean este semnificativ în urmă față de cel al Coreei de Sud. Satelitul militar sud-coreean este capabil să detecteze un obiect de până la 30 de centimetri și va fi astfel capabil să surprindă mișcările oricăror vehicule militare nord-coreene, în timp ce satelitul nord-coreean este cunoscut că are o rezoluție estimată de aproximativ trei metri. Nu este suficient de sofisticat pentru a desfășura activități de recunoaștere militară semnificative, altele decât detectarea vehiculelor masive și a navelor maritime uriașe. Tehnologiile însă se îmbunătățesc permanent, și această nouă cursă spațială emergentă are implicații mari pentru securitatea regională și globală.

(sursa imaginii: https://spacenews.com/starship-super-heavy-lifts-off-on-second-flight/)

Pare că nu trece vreo săptămână fără știri senzaționale despre Elon Musk, antreprizele, inițiativele și luările sale de poziții. La sfârșitul lunii noiembrie, Musk a vizitat Israelul, întâlnindu-se cu liderii țării și vizitând un kibbutz distrus de Hamas în atacul din 7 octombrie, în timp ce încerca să calmeze indignarea cauzată de susținerea unei postări antisemite pe platforma sa de socializare, X (fostul Twitter). Pentru Gaza a propus, desigur, folosirea sistemului de comunicații prin satelit Starlink. Lansările Starlink deja depășesc ca număr toate celelalte lansări efectuate de alte companii particulare și de agențiile guvernamentale și internaționale împreună. Musk are însă ambiții și mai mari. Pe 18 noiembrie a avut loc al doilea zbor de probă al rachetei sale Starship, cea mai mare rachetă construită vreodată. Primul test, în aprilie, s-a încheiat cu o rampă de lansare deteriorată și o rachetă care s-a autodistrus după probleme cu mai multe dintre cele 33 de motoare ale primei trepte a rachetei și eșecul celei de-a doua trepte de a se separa corect. A doua lansare a fost o mare îmbunătățire. Un nou sistem de răcire a împiedicat racheta să distrugă rampa de lansare reconstruită. Toate motoarele primei etape au rămas aprinse. Un nou sistem de separare, care a necesitat ca a doua treaptă să înceapă să-și pornească motoarele în timp ce era încă atașată la prima, părea să funcționeze bine. Firma sperase ca prima treaptă să zboare înapoi la nivelul mării pentru un test de aterizare, dar aceasta a explodat la scurt timp după separare. A doua treaptă, între timp, a atins o altitudine de 148 km înainte ca o defecțiune să activeze sistemul de autodistrugere. Aceste teste par a fi eșecuri succesive, dar nu este chiar așa. Spre deosebire de rivalii săi cu mai multă vechime, SpaceX folosește „proiectarea iterativă” – lansând des și învățând din eșecuri, mai degrabă decât să încerce să prevadă fiecare problemă în avans. Treptele inferioare ale rachetelor sale Falcon 9 s-au prăbușit și au ars de multe ori înainte că firma să stăpânească arta aterizării și reutilizării lor, lucru care nu se mai făcuse înainte. În zilele noastre, cu peste 250 de misiuni de succes, Falcon 9 este cea mai fiabilă rachetă realizată vreodată. Unul dintre propulsoarele sale a zburat de 18 ori. Dacă Starship poate fi, de asemenea, făcută să zboare fiabil, ea ar putea transforma explorarea spațială. Este concepută pentru a transporta până la 150 de tone pe orbită, de peste șase ori mai mult decât un Falcon 9 și, datorită faptului că este complet reutilizabilă, va fi mult mai ieftin de lansat. NASA se bazează pe o versiune modificată ca parte a planului său de a reveni pe Lună. Astronomii sunt entuziasmați de perspectiva de a zbura cu telescoape spațiale enorme sau de a transporta pe Marte flote de rovere.

(sursa imaginii: https://spacenews.com/nasa-announces-crew-for-artemis-2-mission/)

Primele zboruri ale programului Artemis de explorare a Lunii urmează însă să folosească racheta Space Launch System (SLS), proiectată de NASA și lansată cu succes cu un an în urmă. Dacă totul va merge după plan, misiunea Artemis 2 este planificată să fie primul zbor de testare cu echipaj al SLS și al navei spațiale Orion. Cei patru membri ai echipajului vor efectua teste extinse pe orbita Pământului, iar Orion va fi apoi propulsat într-o traiectorie de întoarcere liberă în jurul Lunii, care îl va întoarce pe Orion înapoi pe Pământ pentru reintrare și amerizare. Lansarea este programată nu mai devreme de sfârșitul lunii noiembrie 2024. Nu aș paria că această dată este reală. Programele spațiale, ca multe alte proiecte inginerești complexe, au faima de a fi totdeauna în întârziere și mai scumpe decât prevederile inițiale. Echipajul lui Artemis 2 va fi format din patru astronauți: comandantul Reid Wiseman, pilotul Victor J. Glover, specialistul în sarcină utilă Christina Koch și specialistul în misiune Jeremy Hansen. Cum ne aflăm în epoca diversității, Glover, Koch și Hansen urmează să fie prima persoană de culoare, prima femeie și și primul ne-american (Hansen este canadian) care vor depăși orbita joasă a Pământului. Va fi frustrant pentru ei să fie atât de aproape de Lună și să nu aselenizeze? Nu este o premieră: prima aselenizare, în iulie 1969, a lui Apollo-11 a fost precedată de trei asemenea zboruri pregătitoare (Apollo 8, 9, 10).

(sursa imaginii: www.fantasyflightgames.com/en/news/2020/10/26/hero-of-the-rebellion/)

Știrile din spatiu, ca și cele de pe Pământ sunt și ele, deci, amestecate. Nu putem decât spera ca veștile anului 2024 să fie cât mai bune și cât mai pașnice. Războaiele spațiale și bătăliile spectaculoase, gen Luke Skywalker, să facă bine să rămână pe ecranele cinematografelor și ale jocurilor video.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

art and truth (film: Marguerite – Xavier Giannoli, 2015)

Posted on December 9, 2023 by admin

‘Marguerite‘ (2015), directed by Xavier Giannoli, is one of two films made less than a year apart based on the fascinating story of Florence Foster Jenkins, the wealthy American amateur soprano who became famous and ridiculous for her flamboyant stage costumes and vocal anti-talent. Her career in the social and bohemian circles of 1920s-40s New York raises many questions about by whom and how art is appreciated, about the connection between money and culture, about truth in art, in love and in life. Paradoxically, the cinema ignored the story until a few years ago, but when it came to it two films appeared within a year. I saw ‘Florence Foster Jenkins’, the American biopic directed by Stephen Frears in 2016 shortly after its release. A good movie, with Meryl Streep gorgeous as usual and Hugh Grant in maybe the best role of his career. It is only now, however, that I got to watching ‘Marguerite‘. If Frears‘ movie was good, Giannoli‘s is very good.

The screenplay written by Giannoli together with Marcia Romano moves the story to France in the years after the Great War. French bourgeois and aristocratic society tries to survive and continue its life of luxury after the war based on conservative patriotic values, but the whole system is put to the test by radical political and artistic movements. Now it’s the start of ‘les années folles’ with a lifestyle as if there was no tomorrow and with the Dadaist and avant-garde artistic challenges. Marguerite Dumont (the name is borrowed from the Marx Brothers films) is a rich aristocrat who is in love with her husband (who cheats on her) and with music. She sponsors musical evenings with the noble purpose of raising donations for war invalids. The problem is that her passion for music is not limited to listening and to organizing private evenings, but extends to vocal recitals where she sings. And she is awfully strident and completely out of tune. When she sings, children hide under the tables, her husband simulates mechanical problems with his car to avoid listening to her and those present laugh discreetly and applaud frantically at the end. Do they want to take advantage of her money? Do they want to manage her and dare not tell her the truth? Probably both. A group of young anarchist artists publishes an enthusiastic critique (after all, Marguerite is both original and passionate about what she does). A disastrous performance of the Marseillese ends with exclusion from aristocratic circles, but the desire to give a recital with a real audience increases. The wall of lies around her continues to protect her, even encourage her. Her devoted butler and her repentant husband support her. A famous opera singer past his peak of glory is hired to train her, after being blackmailed into silence. The public recital takes place. The ending is different than the one in the heroine’s life and in the American biopic, but it is not a happy one here either.

The French perspective of Marguerite‘ allows the authors to introduce elements that do not exist in the American version, which is more faithful to Florence’s biography. The eccentric atmosphere of the ‘crazy years’, excellently recreated in the film, means that Marguerite’s musical anti-talent can be framed as one of the many artistic defiances launched in that avant-garde period, from Dadaist automatic dictation to Marcel’s ‘Fountain’ Duchamp. Xavier Giannoli‘s treatment of his heroine is harsher than Stephen Frears‘ treatment of Florence in his film. Marguerite’s confrontation with the truth is almost violent. Questions about the relativity of truth and the need to position it as an absolute value remain open. Catherine Frot makes in this film the best role of her career. Her Marguerite is passionate, sensitive, naive, in love. Michel Fau is formidable as the singer and singing teacher Ațos Pezzini, while Denis Mpunga also creates a memorable role as the devoted butler Madelbos. The entire production has style and quality. ‘Marguerite‘ is a cinema experience not to be missed, a beautiful and interesting film, a refined interpretation of the story of Florence Foster Jenkins, which keeps us thinking after the end of the viewing about the questions it asks about art and truth.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

one of the best political thrillers (film: I … comme Icare – Henri Verneuil, 1979)

Posted on December 8, 2023 by admin

Henri Verneuil is a director whose films need to be re-watched and re-evaluated. It is not necessarily about his blockbuster films, the ones for which he gained fame as ‘the most American of French directors’. Several of the films at the end of his career have a strong political tone. The first of them is ‘I … comme Icare‘ (‘I for Icarus‘ in the English distribution) from 1979 – an elegant and stylish political thriller inspired by the assassination of JFK. Many film critics and historians consider it more interesting and better cinematically than the film that Oliver Stone would dedicate to the Kennedy case 12 years later. I think they are right.

The screenplay written by Verneuil together with Didier Decoin (who had received the Goncourt Prize in 1977) places the story in an imaginary country, democratically governed (elections, supreme court) and with a presidential regime. In the opening scene of the film, we witness the assassination of a re-elected president at the inauguration ceremony, in a scene that closely resembles the famous images entered in the public consciousness of the assassination of President Kennedy on November 22, 1963. In the following scenes, we understand that the individual suspected of murder, whose name is Daslow (anagram of the name Oswald), is actually the victim of a set-up, being eliminated immediately after his assassination in an execution disguised as suicide. A commission of inquiry is formed to elucidate (or perhaps cover up) the events. From here the plot of the film separates from the historical events. A honest and courageous prosecutor refuses to sign the convenient and too obvious conclusions of the commission’s work, and is given the task of investigating and elucidating the case. Basically the movie starts here. Next we will follow the unfolding of an investigation as in a very good procedural detective investigation film. It is becoming increasingly clear that this is a plot with political implications at the highest level. The lives of witnesses and investigators are also in danger.

If the speculations surrounding the perpetrators and the reasons for JFK’s assassination gave birth to some beautiful conspiracy theories, then we can consider ‘I … comme Icare’ as one of the ultimate films that circulate such theories. But Verneuil‘s intention was, I think, partly different. Placing the story in an imaginary country, but which can be any of the European democracies or South American semi-democracies, he tries to draw attention to the phenomenon of the involvement of secret services in the political life of the most democratic states. One of the most memorable scenes of the film popularizes a real experiment that aimed to explain the causes that lead some people to blindly submit to authority (political, military, legal, universitary) and carry out the most absurd orders, even if they cause suffering of their fellow humans. The conditioning to obeying orders explains the ease with which criminal organizations or totalitarian regimes recruit executors and accomplices to their deeds. As a detective plot, the film is excellently made. Yves Montand plays here one of the roles he had specialized in in the decade that was ending, in political films such as those by Costa Gavras. Ennio Morricone composed the music. The cinematography is also remarkable. Verneuil shot the outdoor scenes in Cergy, a suburb in the northwest of Paris with a futuristic architecture, which is very suitable for the image of the imaginary country in which the action takes place and the atmosphere of slightly oppressive anticipation also present in the corridors of the institutions of justice. Effective and well executed, ‘I … comme Icare‘ is one of the best political thrillers I’ve seen, plus an opportunity to watch Montand, which is always a treat.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Casablanca 2016 (film: Allied – Robert Zemeckis, 2016)

Posted on December 7, 2023 by admin

I believe that Robert Zemeckis conceived ‘Allied‘ (2016) as sort of an homage to one of my most beloved films – Michael Curtiz’s ‘Casablanca’ (1942). The first part of the action takes place exactly in 1942 in Casablanca and the atmosphere is so similar that I expected Humphrey Bogart and Ingrid Bergman to sit at one of the neighboring tables to the ones occupied by the heroes played by Brad Pitt and Marion Cotillard. Later a key scene quotes the defiant singing of the Marseillese in a bar full of German soldiers. Last, the final scene takes place at an airport. ‘Allied‘, of course, has a completely different plot, and the story will still take us to London during the bombings and to still occupied France towards the end of the war. Zemeckis is behind several great cinematic successes of the last three decades. Here he ‘just’ manages to make a good film. Are the days of romance combined with espionage stories set during World War II gone? I don’t think that’s the problem, but rather a few too many historical errors in the script and a surprising (especially for Zemeckis) lack of inspiration in working with the actors.

In the opening scene of ‘Allied‘, Max Vatan, the film’s Canadian hero, is parachuted into the desert. His mission is to reach Casablanca where he will contact the French agent Marianne Beauséjour, with the mission to assassinate the German ambassador. The two must disguise themselves as husband and wife. Disguise turns into attraction which turns into love. After completing the mission, arrived in London, the two will get married and have a child. However, the idyllic love story risks turning into a drama combined with a spy story in the context of the war, when Marianne is suspected of being a German spy. How will the love between the two protagonists endure? Who is really Marianne, the woman who had conquered Max, with whom he had lived an intense love, with whom he had founded a family?

Steven Knight‘s screenplay has some major problems in the credibility of the espionage story, starting with the motives of the first act of sabotage, passing through the methods of British counter-espionage and with the ending. All this, however, is perhaps less important, because the relationship between the man and the woman who meet and fall in love under the tense conditions of war and of their clandestine activities is well written and psychologically justified. Robert Zemeckis is known as a director who picks the best actors and directs them with finesse and attention to detail. That happens here as well, and I can’t even say that Brad Pitt and Marion Cotillard are doing bad roles, but something is not working in the relationship between the two. The supposed passion in the story does not cross the screen. We are left with the pleasure of seeing Brad and Marion together, with a story interesting enough to keep us on our seats throughout the entire film, with Alan Silvestri‘s overwhelming music and compelling and spectacular description (even if some details are not are very accurate) of the atmosphere in wartime Casablanca and London. For the passion part we have the memory of the scenes with Humphrey Boggart and Ingrid Bergman.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

two not so nice guys in a not so nice city (film: The Nice Guys – Shane Black, 2016)

Posted on December 6, 2023 by admin

‘The Nice Guys‘ (2016) is one of the few directorial experiences of Shane Black, best known as the screenwriter of some of the most successful films and especially action comedies of Hollywood in the last 36 years. And here he is the co-author of the script, so we can assume that we owe a lot of it to him for the quick pace, the situations and verbal comedy well combined with the story and the introducing of yet another couple of heroes of the genre that we are likely to meet in upcoming movies.

Jackson Healy and Holland March are two flawed detectives in a polluted city. The city is Los Angeles, the year is 1977, and the metropolis is air-polluted (LA’s smog was world-famous, with news bulletins some days recommending avoiding outdoor activities before 6 p.m.) and culturally polluted by the invasion of pornography which threatens to spread over Hollywood as well. Healy deals with protecting young women and girls by any means (meaning ANY means), and March with dubious investigations, including the search for either a husband whose funeral urn is on the shelf or a porn star whose death has been announced two days before. But if wifey or auntie pay well, why not? March is also an alcoholic and seems depressed following the death of his wife a year ago, a death for which he feels guilty. His luck is Holly, his 13-year-old teenage daughter, beautiful and intelligent enough to compensate for the father’s clouded mind. The two detectives clash (including a broken bone) at first, but later they make a great pair, actually a trio if you count Holly, investigating the disappearance of a girl involved in the making of the dead star’s latest film. Before long hitmen, the Department of Justice, the pornography and polluting automobile industries will be on a rampage to thwart the investigation and eliminate the detectives.

The story seems quite complicated, but Shane Black knows how to write a plot well where everything that happens is improbable and still seems logical to watch. The two main characters get along wonderfully after they clear up their initial misunderstandings and have the important quality to fall on their feet from any height. The stunt people list is twice as long as the actors list, and I think that says a lot. Ryan Gosling and Russell Crowe are two actors who each can carry a movie. Together they make a wonderful pair and the ‘chemistry’ between them seems perfect, a fact also proven by some dialogues that seem improvised and are among the funniest. The real star of the film, however, is Angourie Rice, another very beautiful and very talented actress coming to Hollywood from Australia. She was 15 years old when she filmed ‘The Nice Guys‘ and played the role of a 13-year-old girl. I hope that her future career will live up to the potential shown in this film. Kim Basinger also appears in the film, in a sort of opposite role to what she has done in other LA gangster movies. The music takes us back to the atmosphere of the 70s, although some compositions are original. Shane Black turns out to be an excellent director as well, and I don’t know if I prefer him to use his time in the future to write scripts or direct movies. I seldom wish for a movie to have a sequel but this is the case with ‘The Nice Guys‘.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

Citoyen Stavisky (film: Stavisky – Alain Resnais, 1974)

Posted on December 5, 2023 by admin

‘Stavisky‘ (1974) is Alain Resnais‘ most successful film with the public, which may be partly due to the fact that it’s one of his most accessible films, but mostly to the exceptional cast led including Jean-Paul Belmondo. For him, the role of Serge Alexandre Stavisky is one of the most complex and serious of his career, a role in which he is brilliant without abandoning the personal charm that built his fame. It was also one of the cases where the critics did not quite agree with the audience, as Resnais‘s elegant and colorful vision did not match the political approach and social criticism that they expected from a film that recreated one of the famous cases of French history, a time when the Third Republic was closer than ever to an economic catastrophe and a coup d’état. In the perspective of the 50 years that will soon be celebrated since the release of the film, we can appreciate that Resnais‘ bet on the complexity of the character and his relations with the surrounding society was won, at least from an artistic point of view.

As this is a film by Alain Resnais, we are not surprised if the story is not told linearly. The narrative structure seemed very modern to me, and then I realized that it is almost identical to that of ‘Oppenheimer’, one of the blockbusters of 2023, with three narrative planes: the testimonies from the Stavisky Case investigation that generate flashbacks related to the events set in the final months of the hero’s career and life, which are in turn interrupted by flashbacks to the period of the 1920s in which his first adventures and encounters with the law had taken place. The portrait of Stavisky is drawn gradually and it is a complex portrait. Apparently in 1933 he was at the peak of his glory, living an exuberant lifestyle together with his beautiful wife, Arlette, surrounded by politicians, bankers, nobility and men of the law, some of whom were his cronies or bought by him, and at the same time he was known in artistic circles as a patron of the arts and especially of the theater. But everything was based on a series of scams, pyramid schemes facilitated by the years of inflation due to the great global economic crisis. His social position means that he is surrounded by friends, false friends, but also enemies waiting for the moment to destroy him. There is a scene in ‘Stavisky‘ where the hero reveals his vulnerability. Without ever telling him directly, his political and business enemies spread rumors about his ethnic origin – he was second generation in France and son of Jewish immigrants from early 20th century Tsarist Russia. Citizen Stavisky throws in the face of the interlocutor his identity card, his voter card and his invalid card, a proof that he had fought at the front in the Great War and had been wounded for France. In the eyes of many of those around him and part of the press, however, he remained a ‘meteque’.

Jean-Paul Belmondo is terrific as Stavisky. Nonchalance and bravado characterized him until the last moments of his life. The mystery of his death is not resolved in the film. Suicide or assassination? We’ll probably never know. His wife is played by Anny Duperey, and his friend Baron Jean Raoul is played by Charles Boyer in the penultimate role of a formidable career. In parallel with the main plot, a secondary plot follows the period of Leon Trotzky’s stay in France as a political refugee after fleeing Stalin’s Soviet Union. Stavisky and Trotzky never met, and their destinies represent two poles of the possible destinies of Jewish émigrés from what had been the tsarist empire, two men who choose opposite paths: one takes advantage of the system and climbs the capitalist social and economic hierarchy, the other plans and acts to destroy it. I also noticed in the cast Silvia Badescu, a beautiful and talented actress born in Romania who had a surprisingly short career, Michael Lonsdale, an actor I love who never disappointed and Gérard Depardieu at the beginning of his career, proving in just one scene his huge talent. The film’s score is composed by Stephen Sondheim, one of only two films for which he composed an entire soundtrack (the other being Warren Beatty’s ‘Reds’) and it contributes, along with Sacha Vierny‘s cinematography and Jacqueline Moreau‘s costume design, to the sophisticated and sumptuous look of the film. Befitting the hero and befitting the ambitions of Alain Resnais.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

life and literature (film: Gemma Bovery – Anne Fontaine, 2014)

Posted on December 4, 2023 by admin

‘Gemma Bovery‘, Anne Fontaine‘s 2014 film enchanted me. What could be the cause? The presence in the male lead role of Fabrice Luchini, one of my favorite French actors and possessor of the most perfect diction of anyone who spoke or speaks French on screen? The sex appeal of the English actress Gemma Arterton, under whose spell some of the men in the film fall but, I think, many of the viewers as well? The clever screenplay, which glosses over Gustave Flaubert’s famous novel in a story that combines fascination with literature with questions about the ages of love and the dangerous flirtation between fantasy and reality? Each of these would be reason enough, the combination of them I could not resist.

Martin Joubert, who also takes on the role of off-screen storyteller, tried his luck in Paris as a book publisher, but without success, so he returned to Normandy to practice the noble profession of baker, taking over the inheritance of his father’s shop. However, the passion for literature remains in his heart and ‘Madame Bovary’ is one of his favorite books. When an English couple from London moves in next door, when their names are Gemma and Charlie Bovery, and when the woman is of fascinating beauty and seems as bored and looking for romantic escapes as the heroine of Flaubert’s book, Martin associates reality with fantasy in literature. Love for the much younger woman, of course, has no chance and can only be expressed, perhaps, through the erotic kneading of dough in the preparation of delicious loaves. Or maybe Martin can somehow influence the fate of the young woman? Because in the book, Madame Bovary ends tragically. The expression ‘life imitates literature’ takes on a new and unexpected meaning in this film.

Fabrice Luchini is more formidable than ever, if such a thing is possible. As much as I dislike the use of off-screen voiceover, I’m ready to accept it whenever the reader is Luchini. It seems that I have already seen Gemma Arterton in a few films, including one in the James Bond series, but nowhere does she get the opportunity to play such a role, in which she radiates beauty and vulnerability. The script is sensitive and intelligently written and two successive endings reserve surprises of the good kind. The feminist theme is presented discreetly. The men in this story hurt Gemma, perhaps unintentionally, perhaps out of love. The camera enjoys the Normandy summer light and heat. For those who have not seen ‘Gemma Bovery‘, I recommend the experience without hesitation.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Telenovelă AI

Posted on December 4, 2023 by admin

Eu: ChatGPT, te rog scrie o telenovelă despre consiliul de administrație al unei companii de Inteligență Artificială care își demite CEO-ul, apoi îl repune în funcție, apoi o parte din consiliu este concediată! Toate acestea trebuie să aibă loc în 5 zile.

ChatGPT (după câteva secunde): Aici este. Se numește „A doua venire a lui Sam Altman stârnește noi temeri despre Apocalipsa AI”.

Dialogul este imaginar. Dar posibil. Ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă la OpenAI pare însă, într-adevăr, o telenovelă. Să analizăm. Titlul articolului propus de ChatGPT în dialogul imaginat este real, preluat de la unul dintre articolele dedicate subiectului, de revista WIRED.

(sursa imaginii: https://slate.com/technology/2022/12/chatgpt-openai-artificial-intelligence-chatbot-whoa.html)

Faptele. Vineri 17 noiembrie, consiliul de administrație al lui OpenAI l-a concediat pe co-fondatorul și directorul executiv (CEO) Sam Altman, declarând că nu mai are încredere în el, deoarece „nu a fost în mod constant sincer în comunicările sale cu consiliul de administrație, împiedicându-l pe acesta să-și exercite responsabilitățile”. Nu au fost oferite exemple ale acestui presupus comportament și aproape nimeni de la companie nu a știut nimic despre concediere până chiar înainte că aceasta să fie anunțată public. CEO-ul Microsoft, Satya Nadella, și alți investitori nu au primit nicio notificare prealabilă. Cei patru directori, reprezentând majoritatea consiliului de administrație format din șase persoane, l-au exclus și pe președintele lui OpenAI, Greg Brockman, din consiliu. Brockman și-a prezentat imediat demisia, în solidaritate cu Altman. La scurt timp după ce a fost concediat, în aceeași vineri, Altman a postat pe X (fostul Twitter) că a „adorat” timpul petrecut la OpenAI, perioadă care a fost „transformatoare” pentru el. Microsoft, cel mai mare investitor al lui OpenAI, a anunțat rapid că l-a angajat pe Altman să conducă cercetarea AI, împreună cu Brockman. La începutul săptămânii următoare, peste 700 dintre cei 770 de angajați ai companiei au semnat o scrisoare prin care solicitau consiliului de administrație să demisioneze și, de asemenea, să-l reintegreze pe fostul director executiv. Dacă ultimatumul lor nu era îndeplinit, ei amenințau că îl vor urma pe Altman la Microsoft, care se oferise să-i angajeze pe toți. În trei zile, doi directori temporari au fost numiți succesiv la conducerea firmei, doar pentru a renunța în scurt timp. Până marți seara, Altman era din nou la cârmă. Lui urmează să i se alăture un consiliu recent reconstituit, care va include figuri noi, precum fostul co-CEO Salesforce, Bret Taylor, și fostul secretar al Trezoreriei SUA, Lawrence Summers. Nadella, șeful lui Microsoft, și-a exprimat, de asemenea, dorința de a fi ținut la curent, având în vedere investiția substanțială a lui Microsoft în OpenAI, spunând că nu mai vrea „surprize”. S-ar putea să vedem un reprezentant al lui Microsoft alăturându-se consiliului la un moment ulterior.

(sursa imaginii: www.reuters.com/technology/sam-altman-return-openai-ceo-2023-11-22/)

Cine este Sam Altman? Are 38 de ani și a fost considerat un copil-minune al tehnologiei înainte de a termina școala primară. A crescut în statul american Missouri, unde, la vârsta de opt ani, a primit primul său computer și a învățat rapid nu doar cum să-l folosească, ci și cum să-l programeze. Altman a urmat școala primară la St. Louis și a declarat pentru The New Yorker, într-un interviu din 2016, că computerul l-a ajutat să se împace cu sexualitatea lui (este în mod deschis gay) și să comunice cu părinții săi în perioada adolescenței sale. S-a înscris la Universitatea Stanford, renumita instituție din California, pentru a studia informatica, dar a renunțat la studii după doar doi ani, călcând pe urmele predecesorilor care au abandonat studiile devenind superstaruri din domeniul tehnologiei, precum Bill Gates și Mark Zuckerberg, care ambii își abandonaseră studiile la Harvard înainte de a deveni doi dintre cei mai influenți inventatori din istorie. Prima șa aventură postuniversitară a fost o aplicație pentru smartphone numită Loopt, care le permitea utilizatorilor să-și anunțe, în timp real, în mod selectiv, locația altor persoane. Aproximativ 30 de milioane de dolari au fost strânși pentru a lansa compania. A urmat OpenAI, întemeiată împreună cu Elon Musk (care conducea deja SpaceX și Tesla la acea vreme) în 2015, cei doi bărbați oferind finanțarea alături de Amazon și Microsoft, în total un miliard de dolari. OpenAI fost condusă ca o organizație non-profit, cu scopul nobil de a dezvolta AI, asigurându-se în același timp că nu va distruge omenirea. Până acum, misiunea s-a îndeplinit – dar dacă Altman e de crezut, riscul de atunci a devenit foarte real. În timpul mandatului său, OpenAI a încetat să mai fie o organizație non-profit și a crescut la o valoare estimată de până la 29 de miliarde de dolari, totul datorită succesului remarcabil al instrumentelor sale AI generative – ChatGPT, pentru text, și DALL-E, pentru imagini. Șeful Microsoft, Satya Nadella, l-a descris pe Altman drept un „antreprenor incredibil”, care pariază mult și pariază corect, ceea ce, având în vedere succesul lui OpenAI, este greu de contestat.

(sursa imaginii: https://digitalfloats.com/what-is-chatgpt/)

Ce se ascunde în spatele comunicatelor oficiale? După unele relatări preluate de agenții de presă precum Reuters, OpenAI „lucra la un model avansat atât de puternic, încât a alarmat personalul”. Informațiile ajunse publice spun că noul model Q* – pronunțat „Q-Star” – a alimentat temerile legate de siguranță și că unii dintre participanții la proiect și-au exprimat îngrijorările consiliului înainte de demiterea Sam Altman, avertizând că ar putea amenința omenirea, a raportat Reuters. Modelul este capabil să rezolve probleme de matematică de bază, ceea ce, adăugat la ritmul de dezvoltare a sistemului, i-a alarmat pe unii cercetători în domeniul siguranței. Abilitatea de a rezolva probleme de matematică este considerată ca un salt semnificativ în AI. Dacă situația nu părea suficient de nebunească, OpenAI a lansat ChatGPT cu capabilități vocale pentru toți utilizatorii în scurta perioadă în care Altman era demis din funcția de CEO. Funcția fusese restricționată anterior doar la utilizatorii care plăteau pentru serviciul de abonament de 20 USD pe lună al lui OpenAI, ChatGPT Plus. Cu această capabilitate, dezvoltatorii de software de la OpenAI au făcut un alt pas mare spre obiectivul lor de „multimodalitate”, oferind chatbot-ului posibilitatea de a susține o conversație cu utilizatorii. Ideea este că un chatbot poate fi și mai puternic dacă poate accepta intrări și poate oferi ieșiri în mai multe medii, cum ar fi voce, text și imagini. Cine știe când va învăța să miroasă?

(sursa imaginii: www.linkedin.com/pulse/deep-learning-unleashing-power-neural-networks-ai-jasneet-kaur)

Problemele firmei s-ar putea să fie însă mai degrabă structurale, și nu tehnice. Există o tensiune evidentă între misiunea nonprofit a consiliului de administrație și dorințele comerciale ale directorilor și investitorilor implicați în unitatea pentru profit a lui OpenAI. Aceasta este, de asemenea, consecința creșterii rapide a companiei în dimensiune și influență, reflectând puterea în creștere a industriei AI. „A durat șase săptămâni pentru a trece ChatGPT de la zero la 100 de milioane de utilizatori. World Wide Web a avut nevoie de șapte ani pentru a ajunge la o asemenea amploare”, declara Davis Shrier, profesor la Colegiul Imperial din Londra. „Șapte ani sunt suficient timp pentru ca creierul uman să ajungă să înțeleagă tehnologia. Șase săptămâni abia e un interval suficient de timp pentru a programa o ședință de consiliu.” În ciuda puterii supreme pe hârtie a consiliului de administrație, complexitatea și amploarea operațiunilor OpenAI „au depășit în mod clar” capacitatea directorilor de a supraveghea compania, spune Shrier. El consideră că asta este alarmant, având în vedere nevoia reală și imediată de a gestiona riscurile tehnologiei AI. Proiecte precum OpenAI „cu siguranță nu sunt proiecte științifice. Nu mai sunt doar companii de software”, spune el. „Acestea sunt întreprinderi globale, cu un impact semnificativ asupra modului în care gândim, cum votăm, cum ne conducem companiile, cum interacționăm unul cu celălalt. Și, ca atare, avem nevoie de un mecanism de guvernare matur și robust.” Strategia lui Altman de a strânge miliarde de dolari și de a colabora cu un gigant tehnologic precum Microsoft pentru a dezvolta Inteligența Artificială din ce în ce mai avansată, admițând, de asemenea, că nu a înțeles pe deplin unde ar putea duce aceasta, a fost greu de aliniat cu temerile lui declarate de evenimente la nivel de extincție. Nu cu mult timp în urmă, Altman ceruse în mod repetat guvernelor să-l reglementeze pe el și compania sa pentru binele omenirii: „Cea mai mare teamă a mea este că noi – domeniul, tehnologia, industria – provocăm un prejudiciu semnificativ lumii”, a declarat Altman la o audiere a Congresului din luna mai, spunând că dorește să lucreze cu guvernele pentru a preveni asta.

Autoritățile regulatorii din întreaga lume vor urmări cu atenție ce se întâmplă în continuare la OpenAI. În timp ce Altman negocia marți să se întoarcă la OpenAI, Comisia Federală pentru Comerț din SUA vota pentru a acorda personalului autorităților regulatorii competențe de a investiga companiile care vând servicii bazate pe Inteligență Artificială, permițându-le să le oblige legal să furnizeze documente, mărturii și alte dovezi. Drama din sala de consiliu a lui OpenAI s-a desfășurat, de asemenea, într-un moment esențial al negocierilor cu privire la actul de referință al AI al Uniunii Europene – o lege care ar putea da tonul pentru reglementări din întreaga lume. Unul dintre principalele puncte deschise în negocierile UE este dacă producătorii așa-numitelor modele de fundație, cum ar fi GPT-4 de la OpenAI, ar trebui să fie reglementați sau dacă legislația ar trebui să se concentreze pe aplicațiile pe care modelele de bază sunt folosite pentru a le crea. Argumentul pentru evidențierea modelelor de bază este că, în calitate de sisteme AI cu multe capacități diferite, acestea vor ajunge să susțină multe aplicații diferite. Un exemplu este reprezentat de felul în care GPT-4 alimentează chatbot-ul OpenAI, ChatGPT. Săptămâna aceasta, Franța, Germania și Italia au declarat că susțin „autoreglementarea obligatorie prin coduri de conduită” pentru modelele de fundații, potrivit unui document comun raportat pentru prima dată de Reuters – sugerând că lui OpenAI și altora li se poate încredința încrederea că își păstrează propria tehnologie. Dar pentru susținătorii unui regim de reglementare mai robust pentru IA, evenimentele din ultimele zile arată că autoreglementarea este insuficientă pentru a proteja societatea. „Ce s-a întâmplat cu această dramă din jurul lui Sam Altman ne arată că nu ne putem baza pe directori executivi vizionari, ci trebuie să avem reglementări”, spune Brando Benifei, unul dintre cei doi parlamentari ai Parlamentului European care conduc negocierile privind noile reguli. „Aceste evenimente ne arată că nu există încredere și previzibilitate în guvernarea acestor întreprinderi.”

(sursa imaginii: www.entrepreneur.com/business-news/microsoft-invests-billions-in-openai-creator-of-chatgpt/443513)

Relația dintre OpenAI și Microsoft ia o turnură dramatică. Privită retrospectiv, ideea că întreaga forță de muncă a OpenAI să se alăture lui Microsoft pare ceva ce nici ChatGPT nu ar îndrăzni niciodată să imagineze. Sigur, ar fi fost o lovitură fantastică pentru Microsoft să obțină crema fondului de talente în cercetarea AI. Dar ar fi fost extrem de costisitor, iar mulți dintre acești angajați OpenAI sunt implicați în subansambluri de detaliu, cum ar fi proiectarea interfeței, managementul produsului și relațiile cu inginerii, adică o mulțime de poziții redundante cu cele deja existente la Microsoft. În plus, produsele OpenAI concurează cu toate aplicațiile Copilot pe care Microsoft le lansează pe baza tehnologiei OpenAI. Dar cel mai nebunesc lucru dintre toate ar fi fost simplul fapt că OpenAI, creat literalmente pentru a împiedica companii precum Microsoft să domine tehnologia AI, și-ar fi livrat talentul de elită – inteligența și informația acumulată – în mâinile gigantului evaluat la peste un trilion de dolari. Microsoft nu ar avea niciun fel de scrupule în a înghiți OpenAI, deși probabil că un procent mare de cercetători OpenAI s-ar fi mutat la alte start-up-uri AI în ascensiune sau și-ar fi încercat propriile puteri pentru a începe altele noi. Apropierea dintre OpenAI și Microsoft începe să semene din ce în ce mai mult cu o tentativă a gigantului informatic de a pune stăpânire pe inventatorii cei mai de succes din domeniul AI. Va fi interesant de urmărit și de relatat.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

escape or die (film: Un condamné à mort s’est échappé

Posted on December 2, 2023 by admin

I can’t avoid superlatives. ‘Un condamné à mort s’est échappé‘, Robert Bresson‘s 1956 film is the best prison break movie I can remember ever seeing. And I’ve seen quite a few, even if it’s not exactly my favorite genre, from the various adaptations of ‘The Count of Monte Cristo’ to ‘Papillon’ (two versions) and ‘Escape from Alcatraz’. Of course, the secret is the minimalist mastery of the film director who managed to transform a true case inspired by the recent (when the film was made) history of France into a psychological thriller that keeps its viewers captivated throughout the almost 100 minutes of viewing. All this using the basic tools of filmmaking.

The screenplay, also written by Bresson, is based on the autobiographical book of André Devigny, a French Resistance fighter captured by the Nazis in 1943 and sentenced to death. Escape from Lyon prison, as impossible as it may seem, is his only chance to stay alive. Lieutenant Fontaine, as the hero of the film is named, will try it. The film follows the detention from the moment of arrest to the escape, the struggle with despair, the contact with the other inmates, the preparation and execution of the escape plan. The tension rises towards the end. Having been held in solitary confinement for most of the time, Fontaine is brought a cellmate, a young deserter, in the final days before his escape (and planned execution). To implement his plan, he will have to decide whether to trust him and share with him the plans of the escape.

‘Un condamné à mort s’est échappé‘ tells a story that takes place most of the time in the closed space of the cell where the hero is imprisoned. The camera follows Fontaine and his hands improvising the means of escape, or takes his point of view as it explores the space he is in and looks for escape routes. It’s minimalist cinematography at its finest. The ending is dramatic and tense, in the style of the best thrillers. The musical background is taken from Mozart’s compositions, and Mozart has never sounded so dramatic to me. The voice-over commentary emphasizes the main points of the action and does not sound at all intrusive. Bresson liked to use non-professional actors. François Leterrier, who was a director and screenwriter, but not an actor (he has only acted in one other film), is cast in the lead role. We can say that he was a semi-professional and the performance is excellent, natural and expressive. For those who will see the film for the first time or will watch it again now, ‘Un condamné à mort s’est échappé‘ offers a lesson and a model of how much can be achieved in film making with the basic means: camera, microphone and actors.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

the price of love (film: Partir – Catherine Corsini, 2009)

Posted on December 1, 2023 by admin

‘Partir‘ (2009) is my first encounter with a film by the French director Catherine Corsini. The impression is mostly positive. Corsini (who is also the main author of the film’s script) seems to me to be a mature filmmaker, master of her means of cinematic expression and well focused on the feminist thematics. She’s also the type of director who knows how to choose the actors who fit her vision of the roles, letting them chose how they see the characters. In the case of this film, the lead role is played by the excellent Kristin Scott Thomas. The presence of this actress whom I appreciate a lot was the main reason why I chose to see the film. I was not wrong.

Suzanne, the film’s heroine, seems to have everything she could wish in life. She is married to a wealthy doctor, lives in a sumptuous villa in the south of France decorated with modern works of art, has two teenage children who don’t seem to cause any trouble. Looking for more interest in life, she plans to resume her occupation as a physiotherapist interrupted by the time she had to take care of the children. When she meets Ivan, a renovation tradesman, immigrant from Spain, who seems to have had problems with justice, what the French call ‘coup de foudre’ happens between the two. Does Suzanne and Ivan’s relationship have any chance of being more than a simple extramarital affair? Everything seems to be against them – the husband’s refusal to accept that he is losing his wife, economic conditions, social status. The price of fulfilling love seems to be huge.

I liked the directorial approach. Catherine Corsini doesn’t judge her characters or condition her viewers to how they should feel. What happens between Suzanne and Ivan seems neither obvious nor inevitable. Nor is Samuel, the husband, an obnoxious figure, justifying feelings other than, perhaps, boredom. Kristin Scott Thomas has a complex and interesting role. Her Suzanne seems to be overwhelmed by feelings that erupt late in life. Attempts to control them rationally fail repeatedly in the face of emotions, and the woman herself seems bewildered by what is happening to her. Fighting the system and the people around has little chance of success. The two men in Suzanne’s life are played by Sergi López and Yvan Attal. Both are excellent actors, although their roles are not as plentiful. ‘Partir‘ manages to overcome the limits of a routine family drama and gives viewers a taste of true life and genuine feelings.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment