„Amintește-ți doar că eram nevinovat și, la fel ca tine, muritor în ziua aceea, și eu am avut o față marcată de furie, de milă și de bucurie, pur și simplu, un chip uman!”
Cuvintele acestea aparțin lui Benjamin Fondane (Fundoianu), poet evreu născut în Romania, asasinat la Auschwitz în august 1944. Ele sunt înscrise la Yad Vashem, instituția și muzeul din Ierusalim care are ca scop nu doar studiul și documentarea istorica a Holocaustului, ci și păstrarea amintirii fiecăruia din cele șase milioane de victime ale barbariei naziste și antisemite din perioada celui de-al doilea război mondial, cu informații despre nume, vârstă, chip, ceea ce au fost. România a pornit târziu pe drumul recuperării adevărului istoric legat de episoadele Holocaustului care s-au petrecut în România și care au fost în parte responsabilitatea guvernanților României din acea perioadă. Între progresele însemnate care au fost înregistrate în ultimul deceniu se află aducerea la lumină și prezentarea în filme, cărți, simpozioane și expoziții (inclusiv un muzeu permanent) a unuia dintre cele mai întunecate episoade ale istoriei României – pogromul de la Iași de la sfârșitul lunii iunie 1941. Comemorarea victimelor, care multă vreme era făcută doar în cercul restrâns al comunității evreiești, a căpătat în ultimii ani o deschidere mai largă. Alături de cărțile de istorie (între care cartea lui Radu Ioanid despre care am scris și eu) au apărut și cărți de ficțiune, în special cele ale lui Cătălin Mihuleac (și despre ele am scris). Lor li se adaugă volumul ‘Zece povestiri. Pogromul de la Iași’ apărut în 2022 la ‘Editura Muzeelor Literare’, un Proiect FILIT realizat în colaborare cu Institutul Național penrru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.
Imaginile au o putere de evocare care depășește puterea cuvântului. Ele pot fi însă și punct de plecare pentru imaginația care transformată în cuvinte construiește povești și versiuni narative ale evenimentului surprins în încremenirea clipei de expunere fotografică. Institutul “Elie Wiesel” a pus la dispoziția autorilor antologiei câteva dintre fotografiile pe care reporterii vremii le-au făcut în acea duminică neagră din iunie 1941. Zece autori au luat câte una dintre aceste fotografii ca punct de plecare și au scris zece povestiri care dau viață evenimentelor tragice ale acelei zile și impactului acestora în conștiința generațiilor următoare. Este o ocazie de a da viață și nume unora dintre cei care au pierit în aceea zi. Personajele pot fi imaginare, dar ele sunt adevărate artistic și istoric. Volumul acesta poate fi considerat ca o operă complementară colecției de fotografii ale victimelor pogromului, care a fost expusă la Iași, expoziție în care fiecare dintre cei uciși era identificat și erau furnizate informații despre viețile lor profesionale și particulare, despre familii și despre felul în care li se pusese capăt vieților.
Dintre cei zece autori care au contribuit cu povestiri la această antologie, doar doi (după câte știu eu) au tratat în activitatea lor precedentă tema Holocaustului: Adrian Cioroianu ca istoric și prozatorul Cătălin Mihuleac în două romane și o carte de povestiri. Toți au abordat însă tema cu seriozitate și sensibilitate, și ceea ce a rezultat este o colecție de povestiri foarte bine scrise, documentate și prezentând subiectul din perspective diferite și personale. Unele se referă strict la evenimente și la momentul din istorie. Altele examinează consecințele și ecourile în rândurile generațiilor care au urmat și felul în care evenimentele au rămas în memoria individuală și colectivă.
Fundalul comun este, desigur, orașul de pe Copou. În ‘La Promenada’, Radu Pavel Gheo descrie un drum prin orașul de astăzi, în care amintirile prezenței evreiești reprezintă mai degrabă cicatrici urbanistice și ale memoriei:
‘Ies din blocul muncitoresc în care stau și, de obicei vara, cînd e soare și uscat, urc pieziș delușorul costeliv, cu petice de iarbă rară, ce duce spre Tîrgu Cucu. Toamna, iarna, cînd dealul mustește de noroi clisos sau e învelit într-un strat de zăpadă înghețată, urc pe o stradelă din stînga, pe linga Comunitatea Evreiasca. Dar, cînd am mai mult timp, cînd nu mă grăbesc pe nicăieri, cel mai mult îmi place să ocolesc pe Pantelimon, să rătăcesc printre blocurile socialiste și puținele case rămase după sistematizarea comunista, după care să ies undeva pe strada Cucu. Acolo, undeva în față, se înalță Sinagoga Mare – deși “se înalță” și “mare” e cam mult spus, fiindcă e o construcție destul de scundă comparativ cu blocurile din jur. Sinagoga, cum o stiu toți ieșenii. Una dintre puținele rămase, așa mi s-a spus cînd am venit în Iași. Cică odinioară, înainte ca evreii să plece “la Palestina”, erau cu zecile, dădeai de ele la tot pasul. Fiindcă aici a fost cartierul evreiesc. Cu case prăpădite, șubrede și puchinoase. Un fel de ghetou, cu lume săracă și murdară.’ (pag.57-58)
(am păstrat în citate ortografia folosită de editorii cărții)
Câteva dintre victime sunt descrise în momentul morții. Până atunci, viața lor fusese oarecum normală, pe cât o permitea istoria. Unii dintre evreii din oraș luptaseră în Primul Război Mondial în care (lucru puțin cunoscut de publicul larg și omis și de mulți istorici) procentajul evreilor înrolați voluntar a fost mai mare decât media procentajului din întreaga populație din România, deși majoritatea evreilor nu dobândiseră încă nici cetățenia română. Evreii Iașului erau medici, avocați, librari, meseriași, proprietari de mici magazine, muncitori în fabrici, croitorese, gospodine și chiar și amanți ai nevestelor ofițerilor, cum este Sammy, bărbatul ‘brunet, ochios și cu nas îndrăzneț’ din povestirea ‘Cu fața la zid’ a lui Adrian Cioroianu. Pe acesta moartea îl ia prin surprindere:
‘În clipa aceea, Sammy a simțit firul de sîrmă rece care a părut că-l atinge în spate, strecurîndu-se nu se știe cum sub haină și cămașă, direct la piele. Mai întîi a fost acea atingere stranie, și abia mai apoi un pocnet înfundat, rătăcit printre zgomotele străzii Brătianu. N-a fost durere cît a fost surpriză. Sammy a dat înapoi și, în mișcarea lui de rotire, a văzut privirile îngrozite ale individului mahmur, apoi ale tuturor celorlalți opt civili (dintre care, pînă spre seară, n-avea să mai fie în viață vreunul), ba încă și soldații priveau speriați, clar nepregătiți pentru un asemenea curs al faptelor. La doi metri în spatele lui Sammy, soldatul cu fața arsă ținea încă pușca în mîini. Sammy văzu că mîinile tremurau și, dintr-o dată, înțelese. Ceea ce percepuse ca fiind o atingere rece, în spate, la nivelul epidermei, făcu loc în secunda următoare unei dureri ascuțite, ca și cum vîrful incandescent al unei țigări ar fi fost stins în carnea sa, printre coaste, sub piele. Glonțul plecase.’ (pag.42-43)
Multe dintre victimele pogromului au fost copii, uciși împreună cu familiile lor. Trei dintre povestiri oferă perspectiva acestor crime împotriva umanității. În povestirea ‘Ușa’ lui Florin Irimia, moartea fetiței Dora este învăluită într-o metaforă din lumea animalelor. Cei care suntem familiari cu alte cărți ale prozatorului știm că la el animalele pot avea suflet și pot găzdui în pielea lor îngeri sau demoni. În acest caz, Dora, martora asasinării părinților ei, pare a primi o amânare în drumul dinspre ființă spre neființă:
‘”Ce faci, Dora? O, ce mă bucur că sintem iar împreună!”, zise pisica fără să deschidă gura, fără să scoată un sunet. Era ca și cum îi vorbea din priviri. Ochii rotunzi și intenși ai pisicii sclipeau intens. “Ești bine? Dora, o, Doamne, ce frică ne-a fost că n-o să te mai vedem niciodată!” zise și cîinele, fără să-și miște gura, uitindu-se la ea c-o privire plină de iubire cum numai cîinii o pot face.
Dora nu se mira, întotdeauna bănuise că pisicile și cîinii pot vorbi, doar că nu cu oricine și doar dacă aveau ceva cu adevărat important de spus. Singurul lucru neobișnuit era că vocile aparțineau părinților ei. Fetița se apropie de pisică și o mingîie sub bărbie, apoi pe obraji și pe frunte, după care făcu același lucru și cu cîinele. Amîndoi păreau că zimbesc, cîinele o linse pe față, iar pisica pe mînă. “Și eu mă bucur să vă văd”, le zise ea. “Dar ce s-a intimplat?”‘ (pag.75-76)
Șapte fotografii numerotate de la 1 la 7 sunt incluse în volum. Ele au fost sursele de inspirație ale povestirilor. Pornind de la o aceeași fotografie cu numărul 5, doi dintre autorii povestirilor din volum descriu același personaj – ‘domnul cu umbrelă’ – care apare în mod misterios, îmbrăcat în costum, cu pălărie și umbrelă, într-o zi de vară fără ploaie, mergând pe strada presărată cu cadavre. Contrastul întărește atmosfera de coșmar:
‘Umbla cu haina descheiata: e cald, înăbușitor. Pe lîngă el trec femei îmbrăcate în straie de sărbătoare, deși cam ponosite – mahalagioaice, probabil. Femeile calcă cu grija și coboară din cînd în cînd privirea, ca să nu calce în bălțile de sînge de pe jos. Bărbatul le ocolește și el. Ocolește și morții întinși pe pavajul din piatră al străzii. Unul zace cu capul pe marginea bordurii de la trotuar și cu picioarele rășchirate peste linia de tramvai. Ar trebui să-l mute cineva de acolo, chiar dacă acum tramvaiul nu mai circulă. Arată mizerabil. Și cap în cap cu el, întins în direcția opusă, alt mort ocupa toată lățimea trotuarului. Două femei care merg braț la braț calcă peste el, atente să nu se murdărească pe pantofi.’ (pag.63-64, din Radu Pavel Gheo – ‘La promenadă’)
‘Bărbatul nu s-a oprit. Mersul i-a rămas aproape neschimbat: ferm și jovial, aproape elegant. Această eleganță a lui mă surprinde cel mai mult, tinind cont de circumstanțe … Totuși – o pălărie scumpă, un sacou bine croit, umbrela într-o zi fără ploaie, un capriciu?, corpul întreținut cu grija. … Nu a văzut. Nu a înțeles. Mai are timp… E foarte posibil că omul merge la înmormîntarea unui prieten, a femeii iubite, a unui om important.’ (pag. 142-143, din Tatiana Țîbuleac – ‘Trecerea’)
Indiferență și uneori complicitate – așa este descrisă atitudinea multora dintre locuitorii orașului față de masacrul al căror victime erau concetățenii lor evrei. Cum se raportează însă generațiile mai noi, inclusiv cele de astăzi la atrocitățile acelor zile? Cât se cunoaște? Care este impactul? Pentru eroina povestitoare a Tatianei Țîbuleac este vorba despre o confruntare cu istoria personală, cu secrete ascunse de generațiile precedente:
‘Am început aceasta călătorie de atîtea ori și în atitea feluri … din atîtea locuri m-am pornit cu speranța că voi găsi un răspuns sau macar o împăcare, dar de fiecare data călătoria mea s-a dovedit a fi un simplu drum.’ (pag.141)
Eroina din povestirea ‘Eu n-am făcut nimic’ a Alinei Nelega face parte dintr-o generație care nu mai are vreo legătură directa cu evenimentele. Cândva, în primii ani de după 1989, asistă la un simpozion în care sunt prezentate și discutate, după mulți ani de tăcere ‘istorică’ cele petrecute la Iași în 1941. Raportarea sa este tipică unei generații care și-a redescoperit treptat istoria, însă concluzia rămâne comodul ‘n-am făcut nimic’.
‘Iașiul era frumos în vara aia care de-abia începuse, teii din Copou erau în floare, hotelul era confortabil și mîncarea buna, programul – bine făcut: ne-au dus la degustări de vinuri într-o cramă uriașă unde ne-au plimbat cu autobuzele și ne-am împrietenit cu invitații internaționali, veseli și surprinși că România nu era doar țara orfelinatelor și a boschetarilor. Era o mică vacanță, de asta, cînd în a treia zi s-a vorbit despre răspunderea românilor în pogromul din ’41 de la Iași și cum a fost cu Mareșalul Antonescu după Dorohoi, înainte de Transnistria, cum românii ar trebui să-și asume vina de a fi măcelărit și deportat evrei, cînd se înșirau cifre și se treceau în revistă orori aritmetice, eu înregistram cuminte și cam absentă: aveam material din belșug să fonotechez și să-mi fac emisiunea cînd oi ajunge acasă. Nu mă prea atingeau vorbele lor, istoria e plină de genocide și comuniștii erau mai aproape, că doar ei au fost marii călăi, știm și noi atîta lucru, n-au trecut zilele pe lîngă noi chiar degeaba. Și pe urmă, nici masacrele n-au început cu secolul douăzeci, să nu fim naivi, fiecare popor le are pe ale lui, de la americani pină la chinezi, egipteni și alți africani.’ (pag.114-115)
Cât învățăm din istorie? Personal, mă surprind din ce în ce mai des ca făcând parte dintre pesimiști. Mă alătur de fapt unui prieten a cărui mantră (sau una dintre ele) este că ‘nu învățam nimic din istorie’. Citez din nou din povestirea Tatianei Țîbuleac:
‘În tinerețe, îmi placea să merg de sărbători acasă la familii numeroase. … La o astfel de masă am auzit odată o frază care mi-a rămas în inima – dacă ai văzut, uită, daca ai auzit, taci. Era un sfat al unui bunic către nepotul său, care tocmai obținuse primul loc de muncă și avea deja probleme cu noii colegi. Toți au ridicat cîte un pahar în cinstea acestor vorbe înțelepte, transmise din generație în generație, într-o familie de învingători. Pe atunci nu aveam copii, iar vorbele batrinului au fost pentru mine ca niste lovituri de cuțit. M-am gîndit atunci că anume cu astfel de povețe au crescut cei care au pîrît, care au întocmit liste, au ucis, au deportat oameni nevinovați. Călăii invizibili de lîngă noi, cu atît mai prețioși, întotdeauna la căutare. Astăzi însă mă gindesc ce i-aș spune fiului meu, încă mic? L-aș indemna să fie curajos și nobil, chiar dacă știu că asta îi vă aduce durere, sărăcie, izolare, sau i-aș spune și eu să-și vadă de drumul său, cum au făcut atitia alții pină la el? Să nu te oprești niciodată din drum – este și asta o cale. Încă puțin și bărbatul din fotografie va dispărea după colț. Nu-l voi mai vedea niciodată.’ (pag. 152-153)
Datoria de a nu uita, de a nu ierta, de a nu tăcea, de a înregistra și documenta evenimentele înainte ca ele să se șteargă complet din memorie, înainte că documentele să fie roase de timp, înainte ca victimele și călăii să dispară ‘după colț’ este o datorie colectivă. Volumul ‘Zece povestiri’ aduce contribuția sa în acest sens. Am lăsat la o parte analizele stilistice, dar în final țin să menționez că toate povestirile sunt frumos scrise și emoționante, încadrându-se fară dubiu în ansamblul creației fiecăruia dintre aceste scriitoare și acești scriitori reputați. ‘Zece povestiri’ este o rememorare literară de valoare, un omagiu adus victimelor Pogromului de la Iași din 1941 și o contribuție la neuitare.