‘Metronom‘ (2022) by the Romanian director Alexandru Belc is not a film about the legendary radio show ‘Metronom’ from Radio Free Europe but about the Metronom generation. For viewers who were lucky enough not to know what the life of the youth in a communist dictatorship meant and what role music played in the disintegration of propaganda and the collapse of the system in Eastern Europe, I recommend as a prelude or documentary material Leslie Woodhead’s film ‘How the Beatles Rocked the Kremlin’. Alexandru Belc started planning for such a non-fiction film, but during the documentary process he decided to change the direction and make a fiction film instead, his debut as director in this format. The generation of Romanian teenagers from the beginning of the 70s had the chance to listen to the shows of DJ Cornel Chiriac, who broadcast from Munich about pop music and about a free world, where young people had access to all kinds of music, literature, art, culture they wished and could chat and even travel freely anywhere. For the Metronom generation, these radio shows were lessons in music and freedom. I also belong to this generation. I will try to write objectively about ‘Metronom‘, but I can’t promise that I will succeed.
The story takes place in Bucharest in the autumn of 1972, in the month of October. Romania was playing in the Davis Cup final against the USA, and snippets of the tennis matches will be shown on TV at the party that is at the center of the plot. The participants are final grade high-school students who take advantage of the absence of a girl’s parents to gather, talk, smoke (tobacco) and drink, but above all to dance and listen to the music they love: Romanian pop tolerated by censorship and the Metronom radio shows of Cornel Chiriac. The young folks write a letter to Radio Free Europe in which they complain about the ideology that oppresses them and demand for their musical preferences to be broadcast. The love story between Ana (the main heroine of the film) and Sorin takes place against this background. Ana knows that Sorin will soon travel abroad and that he will not return. She wants to convince herself of his love and seal it with her first sexual experience. Sorin is behaving strangely and suddenly leaves the girl and the party. A few hours later, the Securitate invades the apartment, arrests the young people it finds there and takes them to a brutal investigation. Listening to Western music was not forbidden by law, but sending a letter to a foreign radio station was a crime in communist Romania, a crime punishable by imprisonment, with the prohibition of rights, with the impossibility of studying in a university. With violence, threats and blackmail, the security policemen try to force the young people to denounce each other and sign statements pledging to become security informers. Ana, who had come to the party to meet Sorin, finds in her the resources to resist. The investigator tells her that Sorin was the one who denounced them all. Perhaps this was his way of buying a passport to freedom? Lie or psychological pressure? Released after a nightmarish night, Ana will try to find Sorin and find out about the truth.
Alexandru Belc was born eight years after 1972. He had the chance to live through communism for only about nine years, so it cannot be said that this film conveys the result of a direct personal experience. And yet the reconstruction of the era is very accurate – the streets; the Bucharest apartments with limited spaces, full of heavy furniture and books; tape recorders and pickups used at parties; the clothing, including the hideous school uniforms with the appalling matriculation numbers. However, the reconstruction of the psychology of the characters is what impressed me the most. I think that Alexandru Belc managed to build a memorable character through Ana, helped of course by the special interpretation of the actress Mara Bugarin. I think he did very well by also looking for inspiration at his generation and the youth of the same age today. Then as now, young people wanted freedom, to listen to the music they want, to discover the world around them, to explore themselves, to love. Ana in the film has the innocence of the young woman who knows she has the right to freedom despite the lies that surround her, the dignity to resist blackmail, and the courage to live her romantic relationship despite the betrayal. Sorin’s character is less fleshed out and that’s a shame, because he represents the other side of the youth back then. Vlad Ivanov, always an impressive actor, also appears in the film, and the only complaint I could make is that he repeats here a type of role that he has played many times before. I liked ‘Metronom‘ because it says a lot of true things about my generation and times that some idealize, others demonize, and which were much more complex than one extreme or the other. The ending is awesome. The young students passed the baccalaureate and seem, apparently, to have returned to the ‘norm’. It is actually an open ending and even a false ending. Have they been called again to Securitate? Did some of them agree to become Securitate collaborators? What is for sure is that they will be in the streets 17 years later, among those who will destroy the system. Cornel Chiriac and his Metronom won in the end.
In 1982, when he made ‘The Draughtsman’s Contract‘, Peter Greenaway was 40 years old. You could say it was a debut in a way, as it was his first feature length fiction film. And yet Greenaway was already a mature and multilateral artist. He had studied fine arts, but had been fascinated by architecture and especially cinema. He had worked in film editing and directed numerous experimental short films. He had already made a feature film, ‘The Fall’ in the genre that would be called ‘mockumentary’ some two decades later. ‘The Draughtman’s Contract‘ is a period film, is a detective mystery, a social comedy and an erotic farce, but it is above all the first of a series of films that Greenaway would make over the next decade, films with a unmistakable personal touch, which would establish him as one of the most important directors of his generation in England and world-wide.
The year when the story takes place is clearly stated – 1694 – and this is not an aleatory choice. This is the year in which England, in a period of transition between dynasties, introduces a series of reforms allowing women to enter into contracts and receive inheritances. The main hero, the painter Neville, will conclude a very special contract with Mrs. Herbert, for the two weeks while her husband will be away from home. He will create 12 drawings of their impressive mansion and in return will privately enjoy the lady’s favors to his ‘satisfaction’. Soon after, Mrs. Hebert’s daughter, unsatisfied in her marriage and desiring to get pregnant, will also sign a contract with the multi-talented artist. During the 12 days, however, strange phenomena begin to happen: things appear where they shouldn’t be, a moving statue that changes its place shows up in the garden, etc. All culminate in the disappearance of Mr. Herbert, who soon appears as a corpse. Conveniently for them, the two women inherit everything. The drawings made by the artist become a kind of evidence in the mystery of the killer’s identity. The cuckolded son-in-law and the other men in the women’s entourage will seek revenge on the artist.
‘The Draughtman’s Contract‘ is a complex film that can be seen and interpreted on multiple levels. On the surface it is a detective mystery in period costumes, although the identity of the murderer is very obviously suggested and does not seem to concern the film’s heroes too much. It is also a social satire that says a lot about the relations between social classes, with an obvious sarcasm towards the morals of the nobility. The main theme that preoccupied Greenaway, however, is, as in all his films from this period, art and the relationship between the artist and society. Socially regarded as belonging to the lower classes and forced to struggle to secure economic independence, the artist in the film resorts to other compensatory means through the contract at the heart of the story. The film is imbued with the atmosphere of the Baroque era, from the dialogues which are influenced by the literature and by the epistles of the time recited in the metric of the post-Elizabethan theatre, passing through the music of Michael Nyman who processes Baroque themes and develops them in the style and with the instruments of the period, to to the cinematography that is influenced by the light (and obscure) and by the colors of the paintings of artists such as Caravaggio and Georges de la Tour. The camera is permanently fixed like the draftsman’s easel, and the grids through which the artist sees reality resemble the frame of the camera. The film is an aesthetic delight, with themes and details that resonate with the art of the period in which the story takes place. If there had been movies in the Baroque period, they would probably have looked like this.
A well-known actor writes, directs and stars in a lavish historical production. No, it’s not about Bradley Cooper. Others have done it before him and among them is the French filmmaker Bernard Giraudeau whose film ‘Les caprices d’un fleuve‘, made in 1996, represents an ambitious undertaking with quite spectacular results.
French cinema has quite a rich tradition of confronting the colonial past. The 90s were probably a period of maximum interest for these themes, if we think for example of Régis Wargnier’s ‘Indochine’. ‘Les caprices d’un fleuve‘ explores the more distant past of French colonial adventures, setting its story in the years immediately before and after the French Revolution. The main hero is a French nobleman, Jean-François de La Plaine, who is exiled by Louis XVI due to his involvement in a duel and sent to the post of governor of the French territories in West Africa. His African exile resembles at first Ovid’s exile almost two millennia earlier (weather excluded). He adapts with difficulty to the local morals and is disgusted by the slave trade, practiced both by the ships to the Americas but also by the Arabs coming from the desert, with the complicity of the local tribal chiefs. He exchanges desperate letters with his lover left in France but also finds a local mistress, a gorgeous half-breed. His life begins to change when he receives from a tribal chief a gift that he cannot refuse due to the local customs – a 12-year-old slave girl, whom he names Amélie. Gradually, Jean-François begins to be caught by the fascination of Africa, and at the same time to fall in love with the girl he educates and who grows into a woman. Meanwhile, in France, revolution breaks out. The triumph of the Enlightenment ideas that he had supported means the loss of the privileges of nobility and the position of governorship. What will happen to the relationship between Jean-François and Amélie?
The narrative starts off rather slowly, but viewers who survive the first half hour will witness an increasingly interesting plot, both romantically and historically. The approach is not without its problems, and there will be enough viewers who will feel uncomfortable with the love story between the refined and powerful French nobleman and the teenage African slave. We can also see this connection as a symbol of the asymmetrical relationship between settlers and locals (‘civilized’ and ‘savages’). Screenwriter Bernard Giraudeau tries to avoid paternalism and preconceived judgments and gives the actor Bernard Giraudeau the opportunity to create a complex and not without contradictions role. Director Bernard Giraudeauu relies a lot on the excellent cinematography created by Jean-Marie Dreujou, who manages to convey to the viewers something of the fascination of the African landscape, but also the heat, dust, sweat that constantly surround the heroes. The film’s cast is very well chosen, with several well-known actors appearing in cameo roles. Technically, it is a very well made film. Intellectually, it asks some interesting historical questions without guiding its viewers towards one answer or another. For me, the problem with ‘Les caprices d’un fleuve‘ is on the emotional side. The romantic story and historical melodrama are intense, but the film failed to engage me. Maybe it’s my fault, maybe the story is too far back in time, or maybe the author’s self-imposed detachment to avoid reopening old historical wounds comes at a price.
Una dintre ocupațiile mele preferate la sfârșit de an este parcurgerea topurilor celor mai bune și interesante cărți și filme ale anului care se termină. Este o bună ocazie și o perioadă cu ceva mai mult răgaz la îndemână pentru a pune ordine în lecturile anului care a trecut, dar și pentru a întocmi și îmbogăți listele de lectură pentru anul care vine. Am folosit această ocazie și în acest an pentru a întocmi un plan de lectură pentru 2024. Împărtășesc cu cititorii rubricii CHANGE.WORLD o scurtă listă a cărților din domeniile științei și tehnologiilor avansate pe care îmi propun să le citesc în prima parte a acestui an. Temele sunt diferite și toate pasionante: de la AI și criptografie, trecând printr-o carte de istorie despre o altă revoluție tehnologică întâmpinată cu ostilitate și distrugeri, până la longevitate și originea Universului sau poate a Universurilor. După câte știu, niciuna dintre aceste cărți nu a fost tradusă încă în limba română, așa încât mă voi referi la edițiile în limba engleză, în speranța că editurile din România vor fi prompte în a aduce cărțile și publicului larg de la noi.
Prima carte aparține, nu se putea altfel, domeniului Inteligenței Artificiale (AI). Autorul este însă de profesie psiholog și tocmai această perspectivă umanistă plus o formație științifică riguroasă l-au promovat în rândul experților de prestigiu în domeniul AI și al impactului acesteia în societate și în viața de zi cu zi. Thomas Chamorro-Premuzic s-a născut în Argentina, este psiholog organizațional, specializat în domeniile profilării personalității, analizei și identificării talentelor, interfeței dintre inteligența umană și cea artificială și dezvoltării lidershipului. În prezent, este profesor de psihologie a afacerilor la University College London (UCL) și profesor adjunct la Universitatea Columbia, precum și Chief Innovation Officer la ManpowerGroup. Cartea sa publicată la începutul anului 2023 se numește ‘I, Human’, parafrazând titlul celebrei colecții de povestiri despre roboți a lui Isaac Asimov. M-a interesat în special felul în care autorul abordează întrebarea centrală pe care o pune societății dezvoltarea explozivă a domeniului AI: Vom ști să folosim inteligența artificială pentru a îmbunătăți modul în care lucrăm și trăim, sau îi vom permite să ne domine viețile prin exces de tehnologie și astfel să ne înstrăineze mai mult, ca indivizi și ca grupuri sociale? Pornind de la calitățile unice care ne definesc ca oameni – curiozitatea, adaptabilitatea și inteligența emoțională –, autorul susține că acele trăsături și virtuți, cum ar fi empatia, modestia și autocontrolul, sunt esențiale pentru menținerea individualității noastre și pentru a avea succes în perioada progreselor tehnologice. Chamorro-Premuzic își îndeamnă cititorii să adopte o perspectivă detașată asupra AI. Recunoscând-o ca un instrument conceput pentru a spori predictibilitatea sarcinilor umane mai degrabă decât o forță atotcuprinzătoare, înțelegem mai bine implicațiile sale pentru viața noastră. Autorul identifică cei trei factori de risc care stau la baza transformării sociale în curs: hiperconectivitate, dataficarea indivizilor și rentabilizarea predicției. Cu o cunoaștere profundă și a tehnologiei și a psihologiei umane, autorul evită abordările apocaliptice și oferă o perspectivă în care controlul este încă în mâinile noastre.
Zeke Faux este reporter de investigație pentru Bloomberg Businessweek și Bloomberg News din New York și locuiește în Brooklyn, New York. Este câștigător al premiului Gerald Loeb pentru jurnalism explicativ de afaceri și al premiului Silver Gavel al Asociației Baroului American și finalist al unui National Magazine Award. Cartea sa Number Go Up s-a bucurat de o coincidență favorabilă de evenimente. În octombrie 2023, la o lună după apariție, a avut loc procesul lui Sam Bankman-Fried (SBF), despre care am scris și eu în rubrica CHANGE.WORLD. A fost evenimentul potrivit la momentul potrivit pentru Faux, deoarece în cartea sa el începuse jurnalul său de călătorie în universul cripto cu o relatare despre întâlnirea cu SBF. De fapt, prima frază din carte este un citat din Bankman-Fried: „Nu o să mint”, îi promite SBF lui Faux. „A fost o minciună”, scrie Faux. Pentru el, doi iepuri dintr-o singură împușcătură. În primul rând, îi semnalează imediat cititorului că Faux ‘l-a citit’ pe Bankman-Fried și este conștient de uriașul său orgoliu. În al doilea rând, este amuzant. Number Go Up este carte potrivită pentru oricine vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat cu SBF și firma sa – cripto-bursa FTX. Aș spune că este, de asemenea, o carte bună pentru oricare cititor interesat să afle mai multe despre motivul pentru care lumea aplicațiilor criptografiei se află în criză.
Revoluția internetică și, mai nou, cea a Inteligenței Artificiale nu sunt primele salturi tehnologice extraordinare care creează anxietate și întâmpină rezistență, uneori violentă. Nu lipsesc în acest moment cărțile interesante despre inteligența artificială și despre modul în care aceasta va schimba lumea, viețile noastre, viitorul și multe altele. Există lecții de învățat din istorie? Dacă răspunsul este da, atunci vă recomand o carte despre o cu totul altă revoluție tehnologică, cea de la începutul secolului al XIX-lea. ‘Blood in the Machine’, apărută în septembrie 2023 și scrisă de Briant Merchant, ziarist, producător de filme și, în prezent, semnatarul rubricii de tehnologie de la Los Angeles Times. Cartea sa este o relatare bine scrisă și detaliată a revoltei ludite ca răspuns la Revoluția Industrială, o relatare care face în mod repetat și sistematic paralele cu prezentul. Lectura cărții ajută la înțelegerea mai bună a momentului actual, a impactului economic și social al celor două revoluții și a motivelor revoltelor îndreptate împotriva lor.
Outlive – The Science and Art of Longevity a fost aleasă cartea de știință a anului, de editorii librăriei on-line ‘Amazon’ și de redactorii revistei The Economist. De la lansarea cărții, la sfârșitul lui martie 2023, au fost vândute peste un milion de exemplare. Autorul cărții este medicul canadian în vârstă de 50 de ani, Peter Attia, fiu al unor emigranți egipteni creștini copți și unul dintre experții mondiali în domeniul longevității, secondat de ziaristul și editorul Bill Gifford. Cartea oferă o abordare strategică și tactică bine fundamentată pentru extinderea duratei de viață, îmbunătățind în același timp sănătatea noastră fizică, cognitivă și emoțională. Scopul doctorului Attia este mai puțin să le spună cititorilor ce să facă și mai mult să-i ajute să abordeze sănătatea pe termen lung, pentru a crea cel mai bun plan individual pentru fiecare. Teza lui este că îmbătrânirea și longevitatea sunt mult mai maleabile decât credem și destinul fiziologic nu este imuabil. Cu un plan potrivit, fiecare poate trasa o cale diferită pentru viața sa, una care să permită să supraviețuim genelor, pentru a face fiecare deceniu unul mai bun decât cel anterior.
Născut în 1975, Thomas Hertog este un cosmolog belgian de la Universitatea KU Leuven și a fost cel mai apropiat colaborator al lui Stephen Hawking în ultima perioadă a vieții și activității acestuia. On the Origin of Time. Steven Hawking’s Final Theory, apărută în aprilie 2023, oferă ultimele gânduri ale superstarului intelectual asupra cosmosului și propune nici mai mult nici mai puțin decât o revizuire dramatică a teoriei prezentate în cartea sa cea mai faimoasă, A Brief History of Time. Poate cea mai mare întrebare la care Stephen Hawking a încercat să răspundă în viața sa extraordinară a fost cum a putut universul să creeze condiții atât de perfecte pentru viață. Pentru a rezolva acest mister, Hawking a studiat originea big bang-ului universului, dar opera sa timpurie a intrat într-o criză atunci când matematica a prezis multe big bang-uri producând un multivers – nenumărate universuri diferite, dintre care majoritatea ar fi mult prea bizare pentru a fi favorabile vieții. Adăpostiți în departamentul de fizică teoretică de la Cambridge, Stephen Hawking împreună cu prietenul și colaboratorul său Thomas Hertog au lucrat la această problemă timp de douăzeci de ani, dezvoltând o nouă teorie a cosmosului, care ar putea explica apariția vieții. Examinând fizica cuantică a hologramelor cosmice și aventurându-se mult înapoi în timp, până la rădăcinile noastre cele mai profunde, ei au fost surprinși să găsească un nivel mai profund de evoluție, în care legile fizicii înseși se transformă și se simplifică până când particulele, forțele și chiar timpul însuși dispar. Această descoperire i-a condus la o idee revoluționară: legile fizicii nu sunt nici fixe și nici eterne, ci se nasc și evoluează, pe măsură ce universul pe care îl guvernează prinde contur. Pe măsură ce ultimele zile ale lui Hawking se apropiau, cei doi colaboratori și-au publicat teoria, care propunea o nouă perspectivă – pe care o putem numi radical darwiniană – asupra originilor universului nostru. Dacă va fi validată de lumea științifică, On the Origin of Time va deveni și ea o carte faimoasă. Ea oferă o nouă și spectaculoasă viziune despre nașterea universului, care va transforma profund modul în care ne gândim la locul nostru în Univers. Cartea aceasta s-ar putea dovedi, în cele din urmă, a fi cea mai importantă moștenire lăsată de Hawking.
Dacă ați citit aceste cărți, aștept comentariile voastre. Dacă aveți alte lecturi legate de știință și tehnologie care v-au pasionat dintre cărțile citite în 2023, sunteți invitați să-mi scrieți despre ele. Cele mai interesante comentarii și propuneri vor fi discutate în articole viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
What a gem is ‘L’emmerdeur‘ (distributed in the Anglophone market as ‘A Pain in the Ass‘), the 85-minute film made in 1973 by Édouard Molinaro. It is a ‘noir’ comedy that catches Lino Ventura at the peak of his popularity built mostly on ‘tough guy’ roles – either gangsters or policemen – and gives the popular singer Jacques Brel the opportunity of his last big screen role (the tenth in only six years of activity as an actor). Both actors discover and use their comic resources to the maximum, in a genre different than the ones audiences know them in, bringing to screen a script full of verve and action written by Francis Veber (based on his own theater play), who would try with much less success a ‘remake’, 35 years later, in his last film as a director.
The story, which takes place in Montpellier, combines marital melodrama with film noir with paid assassins as heroes. Milan is sent to eliminate a witness who is going to reveal the truth about a gangster network at a trial. He rents a room at a hotel overlooking the entrance of the courthouse where the future victim will get out of the car at 2:00 p.m. His bad luck is that in the adjoing room has just checked-in François Pignon, a traveling salesman who tries in vain to arrange a meeting with his wife who left him for her psychiatrist. The desperate Pignon’s suicide attempt may disrupt the assassin’s plans, attracting the attention of the police, who are already on alert. Milan must try to convince Pignon not to kill himself and at the same time fulfill his mission. It won’t be easy.
The impossible combination of Ventura – Brel works perfectly, to the delight of the spectators. It can be said that Ventura is playing a gangster role as he has played in many other films, but this time he is put in situations where he is very very unlucky. Brel borrows mime and comic gags from beloved comedy actors of the period. Veber‘s screenplay is written in such a way that the events happen almost in real time. It is one of the post-Nouvelle Vague influences, the other being the free use of the mobile camera, which takes us into hotel rooms, high up on railings and cornices outside the hotel, or in super-fast car chases, as the hero must be at the scene of the future crime at 2:00 p.m., as I said. Cinematographer Raoul Coutard had already worked with Truffaut, Godard and Costa-Gavras. The result of their collaboration is a film that uses in a professional manner the techniques of the cinematographic avant-garde to create a quality ‘crowd-pleaser’ that passes well the test of half a century that has elapsed since its release.
‘May December‘ (2023) has been compared many times to Ingmar Bergman’s ‘Persona’, and director Todd Haynes, far from denying the influence, has acknowledged and commented on it in several interviews and festivals press conferences. Personally, I think that if we are talking about the thematic complexity and the quality of the cinematic experience, the proportions must be preserved. And yet, there are at least two aspects in which the two films are very similar. In both, it is about two very different women who get to know each other, get closer, begin to merge into each other. The second aspect is related to the number of open and unanswered questions that viewers are left with at the end of viewings. ‘May December‘ is inspired by a true life case, which was both judged by tribunals and in the court of public opinion, being widely publicized. The film not only avoids more or less obvious moral judgments, but in a way reopens the case, asking a number of questions and leaving the viewers to find the answers – if they exist.
The story takes place in 2015. Actress Elizabeth Berry comes to the city of Savannah, Georgia to meet Gracie Atherton-Yoo, a woman who, in 1992, at the age of 36, was convicted of statutory rape due to her relationship with a 13-year-old teenager. The case had caused a sensation in its time, because the woman, married and mother of three children, had become pregnant and then given birth in prison. 22 years later, Gracie lives a seemingly normal life with her husband who has become a mature man, they already have grown children, the youngest about to leave home for college. Elizabeth, an actress trained at Julliard in the spirit of ‘method acting’, investigates the role of Gracie, which she is going to play in a film, trying to understand the motivations and emotions of the person who will become the film character. She talks not only to Gracie but also to the rest of the family – the husband, the children, the ex-husband -, to the neighbors, to those who were connected with the events that happened 22 years before. Gradually, nothing that looked obvious at first glance is certain any longer: neither the quiet life of the family and their social integration, nor the way those around remember the events and position themselves towards those involved, nor even the motivations of the investigating actress.
Even the characters are not what they seem at first glance, and this film shows once again that hasty judgments are useless, especially when it comes to people. The most transparent would seem to be Joe Yoo (played by Charles Melton), the teenager who turns into a man who lives his love story that began when he was 13. But are his calm and stability real? Didn’t the love story that marked his life deprive him of many other experiences, and was the decision to follow his love completely free from constraints? Gracie (Julianne Moore in a role that fits her perfectly and she is totally into it) never seems to accept that the course she’s chosen in life includes any part of blame or responsibility. She is aware that social success is fragile, but rejects any criticism or judgment from the outside. Is her self-confidence fully justified? Last, does Elizabeth (Natalie Portman – smart and expressive in a complex role) really get to know the motivations and emotions of the character she will play in the film? ‘May December‘ speaks volumes about real-life stories that end up in romanticized form on screen. The very representation in a film means a judgment on the part of the filmmakers, the actors and ultimately the viewers. Marcelo Zarvos‘ music is an adaptation and re-orchestration of Michel Legrand’s music for ‘The Go-Between’ directed by Joseph Losey, a film in which a 13-year-old boy also appeared, as an intermediary and confidant of love letters between a man and a woman. Other times, other type of coming to age of the teenager. In ‘May December‘, according to the law, Joe Yoo had been the victim, and Gracie had paid the price with years in prison. A sordid story, or on the contrary, a true love between partners separated by many years in age, the kind of relationship described by the metaphor in the film’s title? The case remains open.
Cititorilor care se încumetă să înceapă lectura unuia dintre cele patru romane publicate până acum de scriitorul francez Laurent Binet le este garantată o aventură intelectuală rafinată și complexă împreună cu o narațiune care combină umorul cu aventura. Un fel de Mark Twain amestecat cu Dan Brown, însă mult mai îndrăzneț, ca să nu zic obraznic. Sau Umberto Eco amestecat cu puțin horror și puțină pornografie. Dar despre Umberto Eco va mai fi vorba și în continuare. Binet s-a născut în 1972 într-o familie de profesori. Părinții săi s-au cunoscut la ședințele unei secții pariziene a Partidului Comunist Francez. A cântat rock într-un grup numit Stalingrad și a debutat cu proză de inspirație suprarealistă. Debutul în roman și l-a făcut în 2010 cu romanul istoric ‘HHhH’ despre atentatul contra lui Heydrich în timpul celui de-al doilea război mondial. Este profesor de literatură franceză, în prezent conferențiar la Universitatea din Saint-Denis. Fiecare dintre cele patru romane publicate (cel mai recent în august 2023) a stârnit controverse, a fost premiat și s-a vândut bine. Al doilea său roman ‘A șaptea funcție a limbajului’, publicat în 2015, este probabil cel mai îndrăzneț dintre toate. Ediția românească a fost publicată în 2021 de Editura Vellant în colecția ENDORFICTION.Traducerea îi aparține lui Alexandru Matei.
Acțiunea romanului pleacă de la un eveniment real. La 25 februarie 1980, pe o stradă pariziană, eseistul, filosoful și criticul literar Roland Barthes a fost victima unui accident produs de o furgonetă unei spălătorii. Șoferul era un imigrant bulgar. După o lună, intelectualul francez avea să moară la spital din cauza rănilor produse de accident. Pornind de aici, Laurent Binet imaginează o intrigă care pare la început o anchetă polițienească. Dacă nu a fost vorba despre un simplu accident ci despre un asasinat? Ne aflăm în anii în care serviciile secrete ale țărilor est-europene, inclusiv cel bulgar (dar și Securitatea română, așa cum s-a descoperit mai târziu), acționau în Occident împotrivă dizidenților, încercând să influențeze viața politică și lumea universitară și culturală. Comisarul Jacques Bayard este însărcinat cu ancheta, și pentru a înțelege lumea intelectuală cu complexitatea, intrigile și vocabularul ei specific și-l asociază pe tânărul doctorant Simon Herzog. În scurtă vreme, nume ilustre din intelectualitatea franceză par să fie implicate în această poveste. Lista numelor îi include, dar nu se limitează, la Michel Foucault, Jean-Edern Hallier, Bernard-Henri Lévy, Julia Kristeva, Philippe Sollers, Louis Althusser, Jacques Derrida, Hélène Cixous. Acțiunea se mută pentru o vreme în afara Franței, la Bologna unde trăiește și preda Umberto Ecco și în Statele Unite unde îl întâlnim pe filosoful John Roger Searles. Clasa politică este și ea implicată, de la președintele în funcție Valery Giscard d’Estaing la François Mitterrand, candidatul socialist la președinție, care avea să ajungă președinte în anul următor înconjurat de un grup de susținători și viitori miniștri ca Jack Lang, Laurent Fabius și Jacques Attali. Cu toții și alții în plus sunt implicați într-un complot complicat, ca personaje active prezentate în momente serioase sau comice, cu ideile și stereotipurile lor verbale. Realitatea istorică și fantezia fară limite, personaje reale și fictive se amestecă într-o intrigă care este în același timp și parodie dar și acțiune comică cu ritm și culoare, care captează și păstrează atenția cititorilor de la prima la ultima pagină. Evenimentele istorice ale perioadei sunt și ele prezente – criza ostatecilor americani în Iran, ascensiunea la președinția Statelor Unite a lui Ronald Reagan, atentatul terorist din gara de la Bologna și alegerile din mai 1981 care l-au adus la putere pe François Mitterrand.
Care este însă miza întregii povesti? Ea este legată de unul dintre domeniile de expertiză ale lui Barthes, semiotica. Cititorii nu trebuie să fie îngrijorați dacă nu au prea multe cunoștinte despre studiul semnificațiilor și al metodelor de comunicare prin semne și limbaj. Laurent Binet inserează în text explicații destul de detaliate și bine articulate prin intermediul lecțiilor prin care detectivul ucenic Simon Herzog îl inițiază pe comisarul Bayard și în plus, multe alte personaje sunt bavarde și dornice să-și etaleze expertizele și opiniile. Semiotica, aflăm din aceste dizertații are șase funcții cunoscute și studiate. Un lingvist rus pe nume Roman Jakobson descoperise o a șaptea funcție, cu puteri miraculoase nu doar în a transmite mesaje ci și în a le transforma în fapte. Iată a șaptea funcție a limbajului descrisă nu de altul decât de Umberto Eco:
‘Eco îşi continuă explicația: ,,O să ne imaginăm pentru o clipă că funcția performativă nu se limitează la cele câteva cazuri evocate. Să ne imaginăm o funcție a limbajului care permite, într-un mod mult mai extins, ca oricine să fie convins să facă orice, indiferent de situaţie. Cel care ar avea cunoaşterea şi stăpânirea unei astfel de funcții ar putea fi stăpânul lumii. Puterea lui nu ar mai avea nicio limită. Ar putea fi ales la toate alegerile, ridica mulțimile, provoca revoluții, seduce toate femeile, vinde tot felul de produse imaginabile, construi imperii, escroca întregul pământ, obține tot ce vrea în orice circumstanță.”‘ (pag.232)
Pe măsură ce avansăm pe firul acțiunii ajungem la concluzia că Barthes ajunsese în posesia unui document care descria această a șaptea funcție și că moartea sa nu fusese un accident, ci avea ca scop intrarea în posesia documentului. Ancheta lui Bayard și Herzog se extinde dincolo de elucidarea circumstanțelor morții lui Barthes și scopul principal devine recuperarea documentului. Ordinul vine de la însuși președintele Franței. Serviciile secrete bulgare, sovietice și probabil și altele sunt și ele implicate. Ajunși în Bologna lui Eco, cei doi detectivi descoperă existența unei organizații secrete care străbate istoria, organizație care încurajează dezbaterea intelectuală și promovează ideile cele mai revoluționare, acelea care stau la baza progresului, prin ceremonii care includ dueluri intelectuale cu miza morbidă. Modelul este evident Opus Dei din ‘Codul Da Vinci’.
‘Machiavelli ii explică Principelui ca nu se guvernează prin forță, ci prin teamă, iar asta nu este totuna: teama este produsul discursului despre forță. Allora, cel care stăpâneşte discursul, prin capacitatea lui de a suscita teama şi iubirea, poate fi stăpânul lumii, eh! Pe baza acestei presupoziții teoretice protomachiaveliene, dar și pentru a contracara influența tot mai mare a creştinismului, o sectă de eretici a fondat Logi Consilium în secolul al III-lea d.Hr. După asta, Logi Consilium a roit în toată Italia, apoi în Franța, unde, în secolul al XVIII-lea, în timpul Revoluției, va căpăta numele de Logos Club. Are o structură piramidală şi s-a dezvoltat ca o societate secretă foarte compartimentată, la conducerea căreia șefii, un colegiu de zece membri care se intitulează sofişti, conduși de un Protagoras Magnus, îşi practică talentele retorice pe care le pun în principal în slujba propriilor ambiții politice. Se bănuiește că anumiți papi – Clement al VI-lea, Pius al II-lea -, ar fi fost la conducerea organizației. Se zvoneşte şi că Shakespeare, Las Casas, Roberto Bellarmino (inchizitorul care a instrumentat procesul lui Galilei, sapete?), La Boétie, Castiglione, Bossuet, cardinalul de Retz, Christine de Suède, Casanova, Diderot, Beaumarchais, Sade, Danton, Talleyrand, Baudelaire, Zola, Rasputin, Jaurès, Mussolini, Gandhi, Churchill, Malaparte erau membri ai Logos Club.”‘ (pag. 205)
‘A șaptea funcție a limbajului’ este o carte obraznică și în abordare și în limbaj, și de aici rezultă și efectul comic care este prezent de la prima la ultima pagina. Laurent Binet este un bun cunoscător și al domeniilor care sunt prezentate în carte, și al mediului intelectual francez. El este conștient în același timp și de prăpastia existentă între minoritatea care este elita intelectuală și universitară și restul francezilor, majoritatea. Cel mai bine este reprezentat în carte acest contrast prin persoana comisarului Bayard. Iată-l la prima sa întălnire cu mediul universitar francez, dominat de liberalismul predicat de profesori și intepretat de studenți ca o permisivitate totala, ca și de drogurile pe care le practică toți:
‘Bayard, care-şi aminteşte de îndepărtaţii ani în care studiase Dreptul la Arras, descoperă un loc cu totul bizar: ca să ajungi la sălile de curs, trebuie să traversezi un fel de obor populat de africani, trebuie să păşeşti printre drogați în comă întinși pe jos, să treci prin fața unui bazin fără apă – plin cu moloz -, să mergi de-a lungul unor pereți leproși acoperiți cu afișe și cu graffiti din care poți citi:,,Profesori, studenți, rectori, personal TESA: crăpaţi, ticăloşilor!”,,,Nu închiderii oborului!”, „Nu mutării de la Vincennes la Nogent”,,,Nu mutării de la Vincennes la Marne-la-Vallée”, „Nu mutării de la Vincennes la Savigny-sur-Orge”, „Nu mutării de la Vincennes la Saint-Denis”,,,Trăiască revoluția proletară”, „Trăiască revoluția iraniană“, „maoisti = fascisti”,,,troṭkişti = stalinişti”,,,Lacan = caraliu”, „Badiou = nazist”,,,Althusser = asasin”,,,Deleuze = s-o fut pe mă-ta”,,,Cixous = arde-mă”, “Foucault = curva lui Khomeiny”,,,Barthes = trădător-social prochinez”, ,,Calliclès = SS”,,,E interzis să interzici să interzici”, ,,Uniunea stângii = să ți-o bagi în cur”,,,Vino la mine, o să citim Capitalul! semnat: Balibar”…’ (pag. 42)
Iată și un exemplu de umor de limbaj, tot din perspectiva lui Bayard:
‘Nişte băieți se strâng în jurul Cordéliei și al prietenelor ei, care par foarte populare. Judith îl citează pe Lacan, care ar fi spus undeva:,,Substantivul este timpul obiectului”. Bayard se întreabă dacă nu s-ar putea spune la fel de bine că,,timpul este substantivul obiectului” sau „,timpul este obiectul substantivului”, ba chiar,,obiectul este substantivul timpului” sau şi,,obiectul este timpul substantivului” sau pur şi simplu ,,substantivul este obiectul timpului”, dar îşi mai ia o bere, trage din jointul care e făcut poştă şi are o izbucnire din suflet:,,Dar aveți drept de vot, divorțul și avortul!”‘ (pag. 313)
Mă întreb cum au reacționat personalitățile aflate încă în viață sau urmașii celor care nu mai trăiau la apariția romanului în 2015, cu referire la evenimentele din 1980-81. Multe dintre ele sunt descrise în ipostaze comice dar deloc favorabile. La prima întâlnire cu personajul Umberto Eco din roman, acesta tocmai fusese acoperit cu urină de un vagabond protestatar. Eco mai trăia în 2015. O fi citit romanul lui Binet? Dar Julia Kristeva, care mai este încă în viață, și care este descrisă în cartea lui Binet drept o agentă a serviciilor de informații bulgare și fiica șefului acestor servicii. Într-un episod de gen ‘viața bate cartea’, în 2018, au fost publicate în Bulgaria documente care dezvăluiau faptul că Kristeva chiar a fost informatoare a serviciilor de spionaj bulgare (ea a negat aceste acuzații). Cred că doar în Franța, o țară cu tradiții de libertate de exprimare și acceptare a umorului cel mai agresiv, și poate încă în câteva, puține, țări europene, mai este posibilă publicarea unei asemenea cărți. În alte părți, daca ar apărea, autorul ar fi obiectului unor procese de defăimare pentru tot restul vieții sale.
Câteva cuvinte despre ediție și traducere. Editura Vellant trebuie salutată pentru inițiativa de a pune cartea lui Laurent Binet în mâinile cititorilor români. Problemele editoriale nu lipsesc cu desăvârșire, dar sunt destul de puține. Traducerea lui Alexandru Matei este cursivă și lectura este o experiență plăcută. Umorul lui Binet se bazează în mare parte și pe limbaj, și efectul comic trece cu succes și în versiunea românească. Tocmai de aceea surprind câteva probleme legate nu de traducerea din franceză ci de folosirea în franceza curentă a unor cuvinte importate. În vecinătatea unui teren de tenis se află alte terenuri de tenis și nu curți (‘courts’), iar Pouilles este regiunea italiana Puglia (istoric Apulia) și nu are rost să fie ortografiată ca în franceză într-o traducere românească. Toate aceste mici carențe, ca și problemele editoriale, pot fi cu ușurință corectate la o viitoare ediție.
Lectura cărții lui Laurent Binet mi-a făcut reală plăcere. Romanul său este și interesant și alert în acțiune, și instructiv și provocator intelectual, și are și umor. Tot acest amestec bine condimentat reprezintă însă și un semnal de alarmă. A șaptea funcție a limbajului este o metaforă pentru controlul mulțimilor prin comunicare, care astăzi, la nouă ani după apariția cărții, pare validat de ascensiunile politicienilor populiști și amplificat de tehnologiile Inteligenței Artificiale. Dacă nu ați citit-o deja, este o carte pe care aveți puține motive să o ocoliți.
‘Cold Pursuit‘ (2019) is an American remake of a European film – Norwegian in this case – which was called ‘Kraftidioten’ or ‘In Order of Disappearance’ in the English version. In 90% of cases, American remakes are resounding cinematic failures, but I still gave this film a chance, especially because the producers had the interesting idea of inviting two of the lead creators of the Norwegian version – film director Hans Petter Moland and cinematographer Philip Remy Øgaard – to participate in the making the american version. I wrote about the Norwegian original almost ten years ago, when I saw that film which it is a combination in which characters from Tarantino’s films – not very intelligent gangsters with their special sub-culture – evolve in the frozen landscape reminiscent of the Coen brothers’ ‘Fargo’ . The American remake is far from being a disaster, but it does not reach the originality, comedy and tension of the original film. Something from the films of Tarantino and the Coen brothers remained, but we must also add here the brutal action films in which Bruce Willis and lately even Liam Neeson were specialists as a term of comparison and, perhaps, as a source of inspiration.
The premises of the story are the same as in the Norwegian film and in the novel that inspired them, although here they are dispatched in a few minutes, and I am not sure that they would have been clear to me if I had not seen the original film. Nels Coxman is a snowplow driver in the Rockies, near Denver. His son, who works at the local airport, falls victim to a mistaken identity and is kidnapped and killed by a gang of drug dealers, who try to disguise the crime as a death by drug overdose. The police hurry to close the case, but Coxman does not believe that his son was using drugs and begins to investigate the circumstances of the death. He quickly reaches those directly involved and, having no more confidence in the justice system, he does not hesitate to liquidate them. His favorite weapon is a carbine whose barrel he had cut and his favorite means of transport in the middle of winter is his snowplow. After liquidating the first batch of criminals, he aims to reach the one who sent them in their criminal actions, the head of a gang of traffickers who control a large part of the city. In a short time he will find himself involved in the wars between gangster gangs. The number of corpses increases, each time marked by a mortuary symbol, like a cinematic tombstone.
I confess that I have never been a big fan of Liam Neeson and even less of his roles in action movies, usually as a worried or grieving father. In ‘Cold Pursuit‘ he plays another such role and there is nothing in to make me change opinion. Laura Dern appears at the beginning of the film as the wife of the hero and the mother of the murdered young man, but then she disappears (leaving a blank farewell letter) and the role is too small for her talent. It is precisely the gallery of secondary characters that I liked. Two gangs of gangsters face each other, and between the bloody episodes we have the opportunity to get to know some characters drawn with originality and humor. Two examples: the band of American-Indian villains and ‘Mustang’, the character played by Domenick Lombardozzi, who acts as tutor of the son of the gangster boss, too busy with the liquidation of enemies and his own fits of hysteria to have time to be a father. Philip Remy Øgaard‘s cinematography spectacularly reconstructs the surroundings of the city of Denver (although the filming was done in Canada), but the element of horror that was created in the Norwegian film by the huge snowplow transformed into the fatal weapon is still missing. In the end, no one comes out very disappointed from watching ‘Cold Pursuit‘: neither fans of revenge action movies nor fans of gangster comedies. Maybe only Scandinavian movie lovers who are not willing to accept any compromise in an American remake.
‘Drowning by Numbers‘ (1988) belongs to the most prolific and successful decade of director Peter Greenaway‘s career. It was the penultimate film made in that decade and is apparently one of his most accessible films of that period. It has a relatively simple and easy-to-follow narrative structure, and for those who did not grasp the exact meaning of the events from the first occurrence, the same sequence of actions is repeated three times. Some of the characters are reminiscent of the evil criminals in the films of the Coen brothers, filmmakers who were building their fame in the same decade, characters who at certain moments are helped by luck more than they deserve, until fate catches up with them. For lovers of action comedies, however, I believe that the film risks seeming banal, and this because its purpose is before all to display an amazing range of details and quotes imported from folklore, literature, plastic arts and all acted by an anarchist logic descending from the artistic avant-garde of the first half of the 20th century. In fact, on a second viewing, ‘Drowning by Numbers‘ might become less comprehensible for fans of action movie genres, while the informed viewers, freed from following the story, will discover a universe of details and ornaments that will delight them.
The story, as far as it matters, begins with a murder. A pretty mature lady named Cissie Colpits catches her husband with another woman while they are enjoying themselves in two hot baths. Taking advantage of the two’s advanced state of intoxication, Cissie casually drowns her husband and reports the crime to the coroner. This position, I think specifically English, is a kind of locally elected judge who investigates deaths. If he decides that there was nothing suspicious, the police are not called to investigate. That’s exactly what the coroner named Madgett, who has set his eyes on the fresh widow, does. Madgett is a strange fellow himself (but what character is not strange in Peter Greenaway‘s films), art collector and possessor of many vices among which laziness is one of the least. He is aided in his investigations by his teenage son Smut, an imaginative boy who hunts butterflies and imagines games. The story repeats itself when Cissie Colpits 2 and Cissie Colpits 3, who may be the daughter and granddaughter of Cissie Colpits 1, also drown their sinful husbands by various methods. The neighbors start to get suspicious, the police are finally involved and the story gets complicated.
Peter Greenaway is one of those filmmakers who in each film invents another universe, with its own laws, with eccentric and colorful characters. Tim Burton and Wes Andersson are his illustrious colleagues. Their worlds descend from the literary tradition of Jonathan Swift and Lewis Carroll. ‘Drowning by Numbers‘, which by the way has numerous associations taken from the world of fine arts, reminded me of Giuseppe Arcimboldo’s paintings. From a distance they look like portraits, when you get closer you see that they are composed of fruit and plants expertly combined and positioned. At Greenaway, when you get even closer, you realize that the fruits are easily damaged. Physical decay and death are recurring themes in ‘Drowning by Numbers‘. Not only through what happens to the characters, but also through the filmed details or through symbols such as the ephemeral butterflies. Even the rhythm imposed by the numbers 1 to 100 that visually punctuate the story implies the finite time of human existence. The cinematography – loaded and decadent – is created by Sacha Vierny, a French cinematographer very familiar with surrealism, collaborator in the 50s and 60s on some of the masterpieces of directors like Resnais or Bunuel, who in the 80s worked a lot with Greenaway. The music is signed by another frequent collaborator of Peter Greenaway from that period – Michael Nyman. If it sounds obsessive, it’s no wonder, since the entire soundtrack is composed of variations on the same four measures from the second movement of Mozart’s Symphony in E, opus 39. ‘Drowning by Numbers‘ is a baroque film, rich in symbols, which demand to be discovered and deciphered, beyond an apparently light and accessible plot. Those who dare to watch or re-watch the film armed with patience and openness will not regret it.
‘Chronique d’une liaison passagère‘ (2022 – distributed on the English-language market under the title ‘Diary of a Fleeting Affair‘) gave me the opportunity to re-encounter the films of Emmanuel Mouret (I liked a lot ‘Lady J.’) and to discover an extremely talented French actor whom I had not noticed before Vincent Macaigne. Mouret has made one of those films that I like: with a script (of which the director is a co-author) that starts from a real life story told with sincerity, based on actors who create roles that they feel and understand, shoot with minimal means but with aesthetics and expressiveness.
As the title says (Emmanuel Mouret likes titles that are as explicit as possible), the film is about a temporary relationship that was not meant to last. Charlotte is a little over 50, Simon is a little under 50. She has been divorced for several years, he is married. He works as a prenatal therapist, we don’t know if she is employed and if so, what profession she has. The two meet at a party where the initiative belongs to her (‘I had seen two men, one danced with another woman the whole time, the second was you’) but he gets caught up in the game, after the party they go for a drink in a bar, then they kiss for the first time. Two weeks later they meet again and the relationship begins. They both seem to have plenty of time at hand, the meetings are becoming more and more frequent. They aim for their relationship to be no-strings-attached and so it stays for a while, with long meetings, some sex, and lots of talking. But is such a connection between a man and a woman, without feelings arising, possible? How long can it last?
If there is a category of ‘family drama’ films, then ‘Chronique d’une liaison passagère‘ would fall under the category of ‘non-family drama’. The model is Bergman’s ‘Scenes from a Marriage’, explicitly quoted in a film-in-film scene, but everything seems to mirror the premise of Bergman’s married couple story. Charlotte has three children, Simon has two children, all of whom are in their teenage years or shortly after, but their fate and the impact of their bond on the children’s feelings does not concern them for a second. We knew absolutely nothing about Simon’s family. At one point Charlotte wants to see a photo of Simon’s wife but quickly gives up on the idea. We only know that he can spend many hours, sometimes missing whole days or nights from home without his wife or children suspecting anything (!). The two build a seemingly perfect wall between their bond and the rest of the world. The threat to their no-strings-attached couple life only comes when they experiment with a ‘threesome’. The younger Louise also comes from a marriage that is falling apart, and it is this connection started from an ad on an Internet site that will create the obligations that the two were avoiding, but in an unexpected direction. Up until that moment we had practically only Sandrine Kiberlain and Vincent Macaigne, the exceptional performers of the two main roles, on the screen. Now the couple will become a triangle, but a (again) non-family triangle. Between the woman and the man, Charlotte and Simon, there was always a gap in initiating and in externalizing feelings. By the time the man gathers courage, it is too late. The orbits of Venus and Mars are moving away and who knows if they will ever get closer again.
