It’s Christmas Day, and the holiday marks for me the first anniversary of The Catcher in the Sand. I started the blog one year with the intention to experiment with the media and share my experiences with friends and people who have similar interests with mine. I was inspired by many other good blogs that friends and people who I never met were using to share their passions, knowledge and experiences but I need to mention specifically one – Updates, Live hold by my friend Pierre, who hosted for many years my articles until I decided to start The Catcher.
source aquafornia.com
Like many other journeys in the Internet, building The Catcher in the Sand, proved to be more challenging, more interesting, more demanding that I expected and provided me with satisfactions while taking me to places I did not expect to get to when I started. 256 entries were read by almost 20,000 people. The monthly average of visitors numbers reached 2000 during the last months. People from 92 countries accessed at least one page on the blog. The top 4 countries in visitors numbers are the United States, Israel, Romania and Canada, the last 4 of the 92 are Qatar, Iraq, Georgia, Panama. California and New York are the two top states in America when it comes to the number of pages accessed, Givatayim and Tel Aviv the top two cities in Israel. The average time spent on the site is 57 seconds which is not bad – some people really read this stuff. And some of them even comment, and I will be happy to receive more comments, critics and proposals for improvement on the blog, on Internet lists and on my private mail.
source lifeiscolourful.com
English is the principal language of The Catcher, but Romanian is also used. Most of my friends who speak Romanian also speak English, but just a few of my English-speaking friends understand Romanian. Although it is (still) easier for me to speak and write Romanian then any other language, I am using it on the blog only when I write about Romanian literature, when I bring articles that first appeared on other Romanian language sites, or when my guests prefer Romanian. Speaking about guests, I have hosted contributions from a few friends during the last year and will continue to do it in the future but most of the material is mine, written by me, and speaking about my experiences in art, literature, movies, travel and other of my fields of interest. There will be very little or none here about politics or about my professional life, not because these are not important, quite the opposite – these are the most important and they catch most of my time, and these is why The Catcher in the Sand is reserved for hobbies and passions out of my professional life, and politics aside. This aims to be the place where I am experimenting with this form of Internet communications and sharing my extra-professional interests. This aims to be a place that confirms my belief that the Internet (whose technical part is my profession) can be a wonderful thing if people use it for the good reasons.
Aceasta este a treia (si ultima) mea contributie la Saptamana Clint Eastwood pe site-ul http://filme-carti.ro/
————————————————————————————————————————————
1971 a fost unul dintre anii cei mai importanti in cariera lui Clint Eastwood. Trilogia de western-uri spaghetti regizata de Sergio Leone dupa ce se bucurase de un succes imens in Europa si Japonia cucerise in final publicul american, chiar daca o parte din critici inca strambau din nas (Roger Ebert dela Chicago Sun-Times, unul dintre criticii mei preferati isi va revizui abia dupa decenii aprecierile despre filmele lui Leone) si avea deja la Hollywood reputatie, statut si salarii cu ordine de marime mai mari decat cu 4-5 ani in urma. In acelasi an Eastwood se afla pentru prima data si de cealalta parte a aparatului de filmat facandu-si debutul regizoral si incepand o a doua cariera in cinematografie, o cariera dupa opinia mea cel putin la fel de importanta ca si cea de regizor. Si in fine, in acel an, Eastwood il joaca pentru prima data pe Dirty Harry.
Regizorul lui Dirty Harry era Don Siegel, veteran al perioadei filmelor de actiune de serie B din anii 50, al carui palmares mai includea in acel moment unul dintre filmele de mare succes al lui Elvis Presley Flaming Star. In pofida diferentei de varsta Siegel si Eastwood devenisera prieteni apropriati, si daca Eastoowd va declara mai tarziu ca multe dintre secretele meseriei de regizor le-a invatat de la Siegel, acesta ii va datora lui Eastwood cel mai mare succes al carierei sale cu filmul despre care discutam aici.
La revizionare aproape dupa patru decenii dela realizare Dirty Harry mi s-a parut un film de actiune care nu a ‘imbatranit’ prea bine, dar care pune niste probleme de actualitate si astazi. Povestea detectivului Harry Callahan din San Francisco specializat in afacerile murdare si indeplinirea misiunilor pe care nimeni altcineva nu vrea sa si le asume, confruntandu-se cu sistemul de legi si reguli care par sa favorizeze delicventii si nu pe aparatorii legii arata astazi teribil de ‘deja-vu’. La fel ne par cunoscute relatia cu partenerul novice nedorit care devine un ajutor si un element de actiune indispensabil, sau chiar si urmaririle pe strazile San Francisco-ului. Ucigasul psihopat, sefii obtuzi, politicienii slabi si gata de a ceda santajului raufacatorilor pentru a castiga un ragaz de liniste, toti par familiari. Meritul filmului lui Siegel este ca in anul 1971 era primul sau dintre primele care aducea impreuna toate aceste teme si personaje in acelasi film, legandu-le intr-o actiune coerenta si descrisa cursiv, fara prea multe meandre si ramificatii.
source www.imdb.com
Clint Eastwood abandoneaza aici poncho-ul din vestul salbatic (acelasi purtat in toate cele treu filme ale trilogiei) pentru sacoul elegant al politistului secolului 20, dar aduce din filmele precedente masca de calm imperturbabil, maiestria manevrarii pistolului si economia de cuvinte, care atunci cand este incalcata face loc multor replici memorabile. Personajul construit de Eastwood in acest film se confrunta cu dileme morale asemanatoare cu cele cu care se va confrunta personajul Jack Bauer din serialul ’24′ cu trei decenii si jumatate mai tarziu. Cand vieti omenesti sunt in balanta are dreptul un om al legii sa ia legea in propriile sale maini? Cand sistemul judiciar este incapabil sa apere victimele si sa-i pedepseasca pe vinovati poate un singur individ sa-i ia locul si sa se erijeze si in judecator si in aplicator al pedepsei (care in cele mai multe cazuri este pedeapsa capitala)? La aceste dileme raspunsurile date in film sunt mult mai evidente si mai usor de dat decat in viata reala. Dirty Harry si multe alte filme care l-au succedat au dat acestor intrebari cheie raspunsuri simpliste si problematice. Cum se spune de obicei in asemenea cazuri? ‘Nu incercati asta acasa’. In cele din urma este vorba despre filme de divertisment, realitatea este mult mai complexa.
Textul a fost publicat in premiera pe http://filme-carti.ro/ in cadrul Saptamanii Clint Eastwood.
——————
Revederea filmului care incheie trilogia westernurilor spaghetti ale lui Sergio Leone a reprezentat pentru mine o adevarata revelatie. Mi s-a mai intamplat sa revad filme clasice si sa retraiesc o parte din senzatiile de la prima vizionare, sa descopar unghiuri de vedere noi si perspective diferite pe care experienta de viata si de spectator de cinema le-a adaugat sau creat odata cu trecerea anilor. Cu ‘The Good, the Bad and the Ugly’ s-a intamplat parca ceva diferit. Cred ca am vazut filmul acum a treia oara. Despre prima vizionare imi aduc aminte destul de putin, eram adolescent, si probabil ca vedeam filmul in acei ani impreuna cu westernurile clasice cu John Wayne si mai ales cu neuitatele filme cu Winnetou inspirate de cartile lui Karl May. L-am revazut prin anii 90 si dimensiunea care crescuse pentru mine si devenise dominanta era jocul exceptional al actorilor – in special Uratul lui Eli Wallach. Revederea de acum este cred diferita pentru ca am deja curajul sa fac abstractie de etichetele derizatorii ca ‘western spaghetti’ si ‘cinema comercial’ si sa apreciez si sa ma delectez de ceea ce este mai bun in acest film – estetica imaginii, dinamica personajelor, jocul superb al celor trei protagonisti, muzica lui Ennio Morricone intrata in patrimoniul slagarelor universale, coloritul si varietatea figurantilor si perspectiva proaspata adusa unui moment des filmat din istoria americana.
La mijlocul anilor 60 cand Sergio Leone are tupeul de a-si asuma proiectul trilogiei westernul era in oarecare masura un gen in stagnatie. Trecuse epoca marilor creatii ale lui John Ford, actori ca John Wayne si Richard Widmark se aflau la apusul carierei si genul nu mai era considerat de Hollywood ca avand sanse sa creeze succese de casa. Era firesc intr-un fel ca reinnoirea sa vina din afara Americii, din Europa in care spatiul vestului salbatic isi pastra dimensiunile de legenda si potentialul de scena a povestilor etern umane.
Dupa succesul primelor doua filme din trilogie, Leone si l-a dorit pe al treilea ca pe un salt calitativ, mai ambitios in perspectiva istorica si mai inchegat stilistic. A dorit sa si atraga in proiect un trio de actori cunoscuti care sa ii asigure succesul de casa in Europa dar si in Statele Unite. Pe langa Clint Eastwood din distributia planuita original urmau sa faca parte Charles Bronson si Gian Maria Volonte. Din motive diferite nici Bronson si nici Volonte nu au ajuns sa joace in film, dar cel putin in cea ce-l priveste pe Eli Wallach schimarea a fost extrem de norocoasa sau poate de inspirata, actorul care a dat viata atator roluri secundare ‘de caracter’ in filmele Holywoodului (ultima data l-am vazut in The Ghost Writer al lui Polanski ca batranul de pe insula) realizand un Tuco de neuitat, unul dintre putinele dar marile roluri principale ale carierei sale, o combinatie de siretenie si rautate bonoma, de strengar periculos si supravietuitor, totul cu un simt al umorului iesit din comun.
Vizionarea filmului ofera o delectare estetica de la inceput pana la sfarsit. Era epoca Tehnicolorului si al ecranelor de mari dimensiuni, si Leone stapaneste la perfectie tehnologia si formatul, care este de altfel perfect potrivit peisajului de desert infinit in care se petrece cea mai mare parte a actiunii. Majoritatea exterioarelor au fost filmate in Spania si nicicand deserturile Andaluziei nu au aratat mai arizoniene sau texane. Regizorul a angajat un mare numar de figuranti localnici, ale caror fizionomii arse de soare si batute de vant si nisip s-au incadrat perfect in peisajul cinematografic. Muzica lui Morricone implineste viziunea intr-o sinteza care a fost preluata si citata in filme care au urmat in istoria cinematografului, unul dintre ultimele si cele mai memorabile fiind Kill Bill al lui Tarantino.
Un alt aspect care apare vizbil si diferit in acest film este reconstituirea fundalului istoric al perioadei razboiului civil american. De la Pe aripile vantului si pana la Cold Mountain este una dintre cele mai filmate epoci ale istoriei americane, si una care a prilejuit filmarea a nenumarate scene de masa si de razboi. Pare poate straniu, dar viziunea italianului Sergio Leone filmata in Europa se incadreaza perfect in aceasta serie de tablouri ale istoriei americane. In plus juxtapunerea situatiei cautatorilor de comori cu a celei a soldatilor angrenati in absurdul razboiului in transee prilejuieste o comparatie cu nuante anti-militariste. Si unii si altii joaca jocuri ale mortii din care sunt putine sanse sa supravietuiasca. In momentul prins in cadru insa jocul escrocilor pare a avea mai mult sens, si in definitiv mai multa esenta umana decat absurdul joc de-a razboiul, cu distrugerile sale nimicitoare si la o scala mult mai extinsa.
Desigur insa ca actorul care domina filmul este Clint Eastwood. Incheind trilogia care ii lanseaza cariera, ‘The Good, the Bad and the Ugly’ finiseaza portretul Omului Fara Nume din filmele precedente, mercenarul norocului, ucigasul care nu scoate niciodata primul pistolul si nu ucide niciodata fara finalitate. Daca scenariul il pune aici in situatii diferite si in perspective diferite decat in ‘Pentru un pumn de dolari’ in scena finala a duelului triunghiular (una dintre cele mai bune scene de duel cu pistoale din istoria westernului) el isi recapa poncho-ul parca pentru a inchide ciclul. In permanentul joc de inselaciune si moarte cu ceilalti doi protagonisti Blondie al lui Eastwood este singurul care isi permite manifestari de umanitate si acte de compasiune care ii pun viata in pericol, dar si el si noi spectatorii stim ca el este si mai bun si mai rapid si mai precis decat adversarii sai si ca ii va dovedi in final. Final care cinematografic reprezinta figura sa topindu-se in imensitatea desertului, imagine care inchide cat de poate de adecvat trilogia lui Sergio Leone.
Articol aparut initial pe Web site-ul cultural www.filme-carti.ro in deschiderea Saptamanii Clint Eastwood.
—————
Unul dintre multele episoade interesante din biografia lui Clint Eastwood este alegerea sa in functia de primar al oraselului Carmel-by-the-Sea, situat in California, langa Monterey si la sud de San Francisco. Am vizitat locul de doua ori si mi-a lasat o impresie deosebita. In primul rand este vorba despre un spatiu natural de o mare frumusete, pe o peninsula la Oceanul Pacific, natura imblanzita si amenajata spre delectarea vizitatorilor, cu terenuri de golf, trasee turistice marcate, locuri speciale de observare a faunei oceanice si a pasarilor, si multe vile apartinand evident unor oameni instariti la scala Americii. Un model de natura supusa omului, o sala de expozitii a visului american realizat.
source passionforcinema.com
Poate ca acesta este unul dintre modurile in care poate fi judecata si cariera artistica a actorului si regizorului Clint Eastwood. Este dupa parerea mea unul dintre maestrii artei cinematografice de astazi care reprezinta cel mai bine America mainstream cu valorile, traditiile si conservatorismul ei ponderat. Rari sunt artistii care se bucura de o asemenea longevitate. Candva in 2012 cand va iesi pe ecrane J. Edgar noul film biografic despre J. Edgar Hoover pe care il regizeaza (Eastwood a declarat dupa Gran Torino ca renunta la actorie) se va afla in cel de-al saptelea deceniu al carierei sale cinematografice. Aproape intotdeauna insa rolurile si temele sale au fost americane, chiar si cand si-a pus serviciile la dispozitia lui Sergio Leone Pentru un pumn de dolari (si la propriu, salariul sau pentru primul film din trilogia de western-uri spaghetti fiind de doar 15000 de dolari) sau cand a refuzat sa devina urmatorul James Bond dupa Sean Connery apreciind ca rolul agentului 007 al majestatii sale britanice nu se potriveste unui american.
source shockya.com
Am revazut pentru Saptamana Eastwood doua dintre filmele mai vechi care l-au facut pe actorul Eastwood celebru si au creat imaginea sa de icoana culturala – The Good, The Bad and The Ugly si Dirty Harry. M-a interesat sa gasesc liniile de confluenta dintre cele doua personaje – cel al pistolarului fara nume din trilogia lui Leone si detectivul Harry Callahan din politistul lui Don Siegel si nu a fost greu. Comune sunt fizicul impresionant, siguranta de sine bazata nu in mica masura pe rapiditatea si precizia manuirii pistolului, economia de cuvinte inutile care subliniaza valoare replicilor memorabile atunci cand cuvintele sunt spuse, si in special adeziunea la un sistem de valori fundamentale care transcend nu numai limitele legii dar chiar si antagonismul traditional intre rau si bine.
source celebritiesfans.com
Plecand de la popularitatea si statutul asigurat de succesul acestor filme Eastwood nu s-a limitat ca multi colegi de generatie la cariera de actor si debutul sau regizoral a avut loc in acelasi an 1971 cand iesea pe ecrane si Dirty Harry. Indraznesc sa fac pronosticul ca Eastwood va ramane in istoria cinematografiei ca regizor cel putin la fel de important ca si ca actor, daca nu mai important. Bird, Unforgiven, Space Cowboys, Million Dollar Baby, Gran Torino sunt filme in genuri diverse ale unui regizor important, stapan pe mijloacele sale, care povesteste din diverse unghiuri aspecte mai luminoase sau mai intunecate din povestea Americii. Insasi viata si cariera cinematografica a lui Clint Eastwood ar fi putut avea loc numai in America. Este una dintre povestile hollywoodiene adevarate cele mai reusite.
A murit o prietena. Unii ar spune ca este vorba despre o prietena virtuala, pentru ca nu am cunoscut-o niciodata desi locuiam in acelasi oras, dar cine ma cunoaste stie ca pentru mine si datorita profesiei si datorita firii mele nu exista frontiere dintre real si virtual. A fost deci o prietena reala.
sursa myfreewallpapers.net
Anuntul a venit ca un trasnet pe una dintre listele internetice la care particip, lista care fusese creata in special pentru ea, si care adunase in jurul ei prieteni virtuali din toata lumea. Una dintre colegele de lista citise pe blogul ei incredibilul:
Si totusi poate nu a fost ceva neasteptat. In definitiv ea scrisese cu cativa ani in urma despre cartierul ei vecin cartierului meu din orasul ei care este si orasul meu:
Vecinul meu a murit ca o pasare
a cazut de pe craca
la modul cel mai absolut.
S-a urcat în copacul ala
Si buuuuuffffffff
poate va întrebati
daca mai am vecini în viata
mai am, nu multi:
fiindca ieri mi-a murit o vecina :
fuma ca un sarpe
se zice c-a facut cancer la plamîni
fumatul dauneaza la sanatate
altaieri a murit feciorul vecinei care-a murit ieri
mînca ca un porc,
i s-au umplut venele de grasime
si pffffffffffffffffffff, a cazut lat.
Saptamîna trecuta a murit fiica
fiului vecinei mele care-a murit ieri
zice lumea ca fugea ca un cal
a facut infarct.
De-atitea figuri de stil, pe bune,
cred c-o sa ramîn fara vecini.
Pacat e un cartier cumsecade asta
ai n-o sa se mai mute nimeni
de frica sa nu moara
ca sa-mi serveasca mie
termen de comparatie.
(sursa – fisierul Files al listei discutii2006)
Pe listele romanesti Hana a fost ceea ce se numeste o figura controversata. A intretinut polemici cu multi alti particpanti, si opiniile ei sau stilul ei au deranjat pe unii. Am avut si eu dispute cu ea, in legatura cu unele subiecte nu vedeam lucrurie la fel, si mie mi-a luat un timp pana cand sa-i citesc si sa-i inteleg stilul si sa invat sa traiesc cu el. Ea nu stiu si nu voi sti daca mi l-a citit pe al meu pana la capat. Mai avea Hana inca o trasatura de caracter, vai, atat de rara in zilele noastre – curajul de a recunoaste o greseala comisa in valtoarea discutiilor internetice si puterea de a intinde mana spre impacare fostilor ‘adversari’ de disputa. Nu cred ca nu ii pasa de reactiile celor cu care discuta, din contra cred ca era unul dintre cei carora le pasa enorm de ceea ce simt partenerii de discutie. In orice discutie, in tot ce a scris am impresia ca cel mai important pentru ea era sa fie ea insasi, sincera, impartasind ceea ce stie si exprimand ceea simte. Iata-o intr-o disputa sa-i zicem politica, scriind despre tara in care traim, tara noastra.
Acum despre viata-n israel.Viata-i buna daca te uiti obiectiv. mai ieftina
decit in multe alte tari, mai calduroasa decit in multe alte tari mai
prietenoasa decit in multe alte tari.Aici,contrar stirilor din presa n-o sa
te lase nimeni lesinat de foame si nici cazut pe strada, mereu se va gasi
cineva sa-ti dea o mina de ajutor.Amestecatura de natii ne ajuta sa nu fim
snobi prosteste, nivelele sint mai sterse si chiar daca urlu eu ca ne
mincam intre noi apoi ne mincam intre noi mult mai blind decit in alte
parti. dar, la partea cu educatia stam deosebit de prost si-asta e vina, sa
zicem a unei democratii prost intelese, la partea infractionala incepem sa
ne tampim sub influentele rusesti si asiatice iar politic ne-am cam culcat
pe laurii razboiaielor cistigate-n urma.Avem deocamdata un guvern corupt
si-n fata nu prea se vede cine-ar putea face un guvern necorupt,politicienii
de anvergura au murit si noua generatie cam schioapata.Razboiul sta mereu
dupa un colt sau altul si mereu tre sa fim pregatiti pentru el. Si culmea e
ca nimeni nu vrea razboi, nimeni decit cine vrea razboi fiindca nu e la el
in tara. razboiul vreau sa spun.
(sursa – fisierul Files al listei discutii2006)
sursa artistiromani.wordpress.com
Unul dintre cliseele greu de ocolit cand esti nevoit sa scrii asemenea randuri este ca este greu sa scrii despre disparut sau disparuta la timpul trecut. In cazul Hanei nici macar nu simt nevoia sa recurg la acest cliseu, caci textele ei sunt vii si talentul manuirii cuvantului le pastreaza taiaose si expresive ca in momentul scrierii. Pe blogul poetei Bianca Marcovici apare un poem al Hanei care cuprinde urmatoarele versuri:
Nu e greu
sa creezi un zombi
de exemplu iei o femeie
de vreo 50 de ani si de vreo 50 de kile
nevasta ,mama si bunica
ii spui
femeie, ai de gradul 4
s-ar putea sa mori
in cel mult 6 luni
dar noi n-o sa te lasam
incercam sa te salvam
pentru asta insa
o sa treci chinurile iadului
o sa te operam
iradiem
otravim
si femeia de 50 de ani si de 50 de kile
tocmai fiindca-i nevasta
mama si bunica
se lasa operata, iradiata, otravita
in timpul asta moare, putin
cite putin
It seldom happens that people go to an opera performance mainly for the stage sets. Here is one of these rare instances, as the sets of the New Israeli Opera staging of Bela Bartok’s Bluebeard’s Castle are designed by no other than the famous glass artist Dale Chihuly, originally for a performance at the Seattle Opera. It’s actually part of the return of Chihuly to Israel ten years after the exhibition of his works in the Tower of David in Jerusalem which brought to the capital of Israel more than one million visitors. The Litvak Gallery located just behind the Opera building in Tel Aviv hosts a new exhibition of his works which also opened last week.
source http://www.israel-opera.co.il/eng/
The opera itself lasts about one hour, and in order to make the performance last a reasonable two hours is preceded by a soprano and orchestra performance the ‘Songs for Dead Children’ by Mahler. Inspired by a fairy take by Perrault the story takes us on the Gothic dark side with the young bride opening seven successive doors in the Duke castle until the last and forbidden one opens to the expected dark secret. It is probably one of the most serious and somber pieces of music written by the Hungarian composer., whose quality relies to a large extent on the two singers, as the whole opera is one continuous duet. The two singers in the Tel Aviv performance bass Vladimir Braun and soprano Svetlana Sander belong to the generation of Israeli singers who came from the former Soviet Union and are now at the pick of their artistic capabilities. Both perdormances were mature and consistent, with Sander’s passion balanced by Braun scene presence.
I could find no picks from the performance on the Internet, so here is one fragment from a performance in London with Sir George Solti directing the London Philharmonic Orchestra and Sylvia Sass as Judith and Kolos Kováts as Bluebeard.
And the sets? Yes, they are beautiful. Next time however I would love to hear more music.
Enjoying art is one of my preferred activities during a vacation, and Colmar is really the place to be for such delights. Although it’s a relatively small city it has a remarkable concentration of old churches and museums hosting beautiful pieces of art from the medieval period to the principal currents of art in the 20th century. We dedicated almost the full 8th day of our vacation to visiting the art places in Colmar, with one short jump to the city of St. Louis for visiting another art exhibition we heard about in Strasbourg and which seemed interesting.
Virgin of the Rose Bower - source superstock.com
The first stop was in the Dominican Church – Eglise des Dominicains. Once a cathedral the impressive church hosts one of the masterpieces of the Renaissance local master Martin Schongauer – The Virgin of the Rose Bower (la Vierge au Buisson de Roses), a work which despite its dimensions has an air of delicacy and intimacy. Unfortunately photography is not allowed in the church, so I need to use a photo which I found on the Internet and I cannot expand more on the stained glass windows or on a series of paintings representing the Stations of the Cross belonging to a German artist at the end of the 19th century.
cloisters yard at Musee d'Unterlinden
We then spent a few hours in the most important museum in Colmar – Musee d’Unterlinden.. It was open in 1849 on a location which was a convent for five centuries, and some of the collections are actually hosted by the former cloisters rooms. The collections range from antiquities, medieval and Renaissance art, history and local crafts, up to 20th century paintings plus exhibitions of contemporary art. We had a pick of almost everything during our visit.
Holbein - Portrait de femme
Here are a few of the many splendid works that drew our attention. Portrait of a Woman by Holbein to start with.
Cranach - La crucifixion
A simple but so expressive composition of the Crucifixion by Cranach the Elder.
Martin Schongauer - St Michel
The local master Schongauer is an artist of choice in the museum. Here is a lytography representing St Michael …
Martin Schongauer - L'Annonciation
… and a fragment of a piece of altar imagining The Annunciation.
restauration
A special section of the museum in the former chapel of the convent is dedicated to the masterpiece of Matthias Grunewald at the beginning of the 16th century for the altar of the monastery at Issenheim. Restoration work is ongoing on parts of the altarpiece as well as on other works belonging to painters from the school of Martin Schongauer.
the altarpiece in the chappel
The chapel itself is a beautiful piece of architecture, extremely well lit in natural light, which is quite rare for such Gothic style enclosures. The altarpiece was brought here in 1793, probably after the closure of the monastery in Issenheim during the revolutionary period.
I found a youTube film that presents the polyptych (14 pieces of painting and a few sculptures).
le retable d'Issenheim - 2
Here are a couple of more photos of details. A temptation of Saint Antoine (patron of the monastery at Isenheim) brings up an imagery that reminds Bosch.
le retable d'Issenheim - 3
The painted wood sculptures complete and complement the painted panels in a masterful style that bridges between the medieval religious sculpture and the baroque compositions.
Joe Downing - Totem
An abrupt change of styles and period dictated by our order of visiting of the museum took us next to a temporary exhibition of an artist which I knew nothing before. The name is Joe Downing, and he was an American who lived and painted in France for a big part of his life. Discovered by Picasso after the second world war his work in different periods combines an abstract style with sophisticated composition and colors that reminded me Gustav Klimt. Above is one of the later works (he died in 2007) – a beautiful construction from multiple panels of wood recreating a totem from an unknown civilization venerating arts.
Victor Brauner - Hommage a Marcel Duchamps
It was not the last discovery in the modern art section of the museum. A Homage to Marcel Duchamps belonging to Romanian-born Jewish French painter Victor Brauner drew my attention with the integrated Jewish symbols.
Jeanne Coppel - Sans titre
The next discovery was a couple of collage works of another Jewish painter born in Romania in the town of Galatzi – Jeanne Coppel, also promoted by Picasso around the same period as Downing.
Picasso - Buste de femme assise
And then Picasso himself is present with a very typical Bust of a Sitting Woman.
Declaration des droits
One of the pieces on the corridors that I thought to be worth being captured in a photo is the declaration of human rights of the French Revolution which together with the Declaration of Independence and the Constitution of the United States form until today the cornerstones of the democratic and human rights respecting countries and political regimes.
Michel Hertrich - Vues de Colmar 1874-1876
Then in the section of local artists and locally inspired works I found paintings made in the city 140 years ago during the German rule. As always it is interesting to notice the conservation of the core style and atmosphere of the city, and look for the differences and similitude.
Here are more images from the museum found on youTube:
With a few hours left in the afternoon we decided to take the car and drive a few tens of kilometers to the city of Saint Louis (France, not Missouri). We had seen in Strasbourg in the window of a gallery a poster of an exhibition of the collection of Jean Planque at the Espace Fernet Branca. The title of the exhibition ‘From Degas to Picasso’ was promising.
Jean Planque was a minor artist but a major expert and art collector. Working as an advisor for rich collectors and galleries he earned and then gathered enough funds to allow him to form a collection that includes many works of important artists from impressionists until Picasso’s works in the 60s. Again, helas, photography was not allowed in the exhibition, but the Web page provides some information – http://www.museefernetbranca.fr/page000100c9.html
The video above gives some more information about the collection, the collector and the exhibition in Sain Louis.
We had ended our art day in Colmar and around. We had one last amusing experience in road orientation, when accidentally and before the GPS synchronized we lost our way and we entered … Switzerland, actually the city of Basel. Saint Louis could be considered a suburb of the much bigger Swiss city, it’s just that it’s located in France. The next day we will be back here and Basel will be our principal stop on the way to the French area of Switzerland.
Ce poate face Nicolae Manolescu, unul dintre cei mai importanti critici si istorici literari ai ultimelor decenii, dupa ce a scris o ‘Istorie critica a literaturii romane’? Desigur, una dintre optiuni este sa-si scrie memoriile. Succesul de public este in definitiv ca si garantat, genul abordat de multi dintre scriitorii nostri in ultimii ani pare a fi in mare voga, iar Manolescu, detinatorul vreme de vreun sfert de secol a celei mai semnificative rubrici de cronica literara din Romania, voce critica de autoritate, om care a cunoscut majoritatea marilor personalitati ale vietii noastre literare si pe multe dintre cele ale vietii politice, intelectual care si-a incercat puterile si in politica dupa 1990 dupa ce se formase si reusise sa-si creze o personalitate si imagine independenta in anii dictaturii are multe de povestit si publicul cititor este interesat sa citeasca ceea ce are el de spus.
sursa http://www.librarie.net/
‘Viata si carti – Amintirile unui cititor de cursa lunga‘ este formata din doua parti de dimensiuni inegale si scrise in stiluri diferite. Ideea generala a cartii ar fi ca viata unui critic literar este traita si se manifesta prin carti, si se exprima cel mai bine prin trairile pe care le genereaza cartile. Ideea este cel mai bine pusa in pagina in prima parte a cartii intitulata ‘Cititul si scrisul‘ care descrie copilaria si anii de formare a scriitorului, familia acestuia si evolutia sa pana in anii de studentie si de debut in presa literara. Alternarea descrierii lecturilor copilului si adolescentului cu elemente din biografia familiei si ea impregnata de carti si lecturi are farmec si capteaza interesul. De exemplu, iata fragmentul in care este vazuta in perspectiva utopia proiectului comunist filtrata prin lecturile prin care pare a trece orice adolescent ale cartilor lui Jules Verne:
‘In definitiv, in timp ce imi aresta parintii si ma condamna la un handicap social (dosarul meu de cadre), comunismul avea pretentia de a ma forma in spiritul acelorasi valori ca si cele ale lui Jules Verne. Aici este miselia suprema. Si ea provoca destula confuzie in mintea mea. Comunismul imi arata simultan doua fete: una schimonosita de neincredere si de ura (ura de clasa), alta zambitoare. luminoasa, progresista. Cartile pe care mi le ingaduia (ale lui Jules Verne printre ele) nu se potriveau cu lumea in care comunismul ma silea sa traiesc.’ (pag. 53)
Copilul este fermecat si absorbit in lumea cartilor inainte de a sti bine sa citeasca. Cititul ii devine mod de viata si nevoia de a scrie despre carti apare mult mai tarziu. Eroii cartilor i se par mai importanti decat oameni, ei au perenitatea pe care fiintelor umane reale le este refuzata, ei vor exista dupa ce noi nu mai suntem. Cand pasiunea scrisului despre carti devine meserie, ea risca sa ucida placerea de a citi, astfel definind de altfel Manolescu insasi meseria criticului – cineva care citeste din nevoie pentru ca asta ii este meseria si nu din placere.
‘Destue din amintirile mele cu adevarat pretioase se leaga de carti. … Aceasta nu inseamna ca viata mea a fost o carte, dar ca, de ce sa n-o spun, cartile au fost viata mea’ (pag. 72)
In prima parte a volumului cartile sunt abandonate doar pentru a intra in detalii biografice despre familie sau chiar a include texte scrise de membrii familei sale cum ar fi de exemplu bunicul sau. Maturizarea emotionala a tanarului Nicolae Manolescu are loc in paralel si prin cunoasterea eroilor cartilor care il absorb. Primele sale indragostiri sunt pentru personaje de carti. In afara de anectodica povestire a pierderii unei ocazii de a impartasi o iubire cu o tanara care studia engleza pentru ca francofilul din el intelesese doar cuvintele dar nu si modul si sensul expresiei ‘I love you’ (las pe altii sa judece cat de plauzibil este episodul) vom afla de altfel foarte putin despre viata sentimentala a omului Manolescu pana la ultimele pagini ale cartii, unde un dens capitol dedicat femeilor din viata sa si camuflate de pudice initiale este asa de bine scris incat ne face sa regretam ca autorul nu a dedicat mai mult spatiu dezvaluirilor personale. Prima parte se incheie cu o frumoasa auto-caracterizare la care poate subscrie orice iubitor impatimat de carte:
‘Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie sa citesc asa cum am nevoie sa mananc si sa beau. Hrana pe care mi-o ofera lectura imi este la fel de indispensabila ca si aceea materiala … Curiozitatea nu m-a parasit niciodata. O carte noua este lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru ca n-am citit toate cartile’. (pag. 176-177)
sursa ro.wikipedia.org
Din pacate exact cartile sunt cele care sunt impinse la o parte in partea a doua, mai consistenta in volum si mai extinsa in timp (din anii 60 pana in zilele noaste) si care este simetrica cu prima carte doar in titlu – ‘Scrisul si cititul’. Critica literara devinese meserie, cititorul pasionat se transformase in cititor profesionist, autor de rubrica permanenta, redactor de ziare. Nu ne mai sunt descrise cartile ci personajele si intamplarile epocilor, intrigile si politicile lumii scriitorilor. O cu totul altfel de carte, un cu totul alt mod si stil de memorialistica.
Multe dintre capitolele cartii dedicate perioadei dictaturii mi s-au parut pasionante si marturisesc ca le-am citit ca pe un roman politist. Am trait in cea mai mare parte a acelei epoci in Romania, m-am format atunci ca cititor si ca intelectual, devoram cartile si presa literara, si de aceea revelatiile si informatiile din culise descrise de Manolescu mi-au deschis ochii si confirmat in mare parte multe dintre cele pe care in acea vreme doar le ghiceam printre randuri sau le intuiam din context mai degraba decat din texte. Descoperit de George Ivascu ‘cel mai de seama facator de reviste culturale din a doua jumatate a secolului XX‘ (pag. 184) Nicolae Manolescu este adus de acesta la Contemporanul si apoi la Romania Literara, unde devine titularul unei rubrici care avea sa-l pozitioneze ca pe criticul reprezentativ al generatiei sale si a perioadei. Este implicat in micile si marile drame culturale ale epocii, in perioada de dezghet din anii 60, in supravietuirea si rezistenta in mare parte pasiva a tagmei scriitoricesti la mini-revolutia culturala declansata de Ceausescu in anii 70, la luptele ideologice si atacurile impotriva breslei declansate de protocronisti si national-comunisti in anii 80.
Descrierea acestei perioade face imposibila evitarea confruntarii cu intrevarile legate de etica scriitoriceasca, de optiunile politice (Manolescu nu a fost membru PCR, nu a scris niciodata despre Ceausescu), de confruntarea cu cenzura si autocenzura, de necesitatea compromisului (criticul uraste termenul de ‘colaborare’). Raportul dintre cenzura si autocenzura este expediat intr-o spunere aforistica: ‘Cenzura mai lasa cate o pleoapa sa-i cada. Autocenzura era un reflex permanent. Ochiul ei nu atipea niciodata.‘ (pag. 210). Crezul sau este rezumat intr-unul dintre paragrafele care urmeaza, cand vorbeste despre compromisurile facute de generatii succesive de scriitori in timpul perioadei comuniste pentru a-si castiga dreptul la exprimare si publicare, fie si in limitele admise de regim: ‘Tinerilor scriitori de dupa 1989 li se va fi parand cinica observatia ca noi am avut de castigat de pe urma abdicarilor morale ale unor mari scriitori, abdicari care au permis reconsiderarea lor oficiala exact cand aveam mai multa nevoie de ea. Tinerii ar trebui sa inteleaga ca, daca noi, profesorii lor, am fi fost lipsiti de lectia critica a lui George Calinescu, ei insisi n-ar fi fost ceea ce sunt. Cultura e o stafeta.’ Optiunea este discutabila. Atitudinea aleasa nu a fost singura posibila, si incadrarea ei in cadrul ‘rezistentei prin cultura’ (alt termen de care Manolescu pare a se dezice) este indoielnica. In sectiunile in care o dezvolta – si sunt cateva – Manolescu suna auto-justificativ.
Mai exista o problema in stilul de memorialistica practicat de Manolescu. Multe dintre personajele despre care vorbeste sunt scriitori, ziaristi sau politicieni care au avut o faima limitata in timp si mai ales in opere. De exemplu mie imi mai spune ceva numele lui Ion Lacranjan, mentionat la un moment dat, dar oare cat stie tanara generatie de intelectuali formata dupa 1990 cine a fost si mai ales ce a scris el, si ce se va sti despre el peste 50 de ani? Cand scrie despre astfel de personaje Manolescu trece pare a trece limita nesigura intre memorialistica si jurnal ajungand la o economie de cuvinte si de punere in context mai degraba caracteristica jurnalului.
Repet, am gasit in aceasta parte a memoriilor multe fragmente interesante faptic, si observatii profunde, cum este cea legata de polarizarea intelectualilor romani intre universalisti si nationalisti inca din anii 80, premergand polarizarii politice din anii 90 dupa revenirea democratiei. Pe de alta parte nu poate fi remarcata si poate este inevitabila subiectivitatea unor portrete si cand este vorba despre scriitori pe care Manolescu ii antipatizeaza (Breban se ‘bucura’ de unul dintre cele mai aspre tratamente) sau care i-au fost buni prieteni (cazul lui Ivasiuc). Un incident care mie mi-a ramas neclar si dupa lectura este cel al publicarii si retragerii urmata de distrugerea antologiei de ‘Poezie romana moderna‘ din 1968, cea care incerca sa readuca la lumina tiparului poeti ca Radu Gyr sau Nechifor Crainic. ‘Sa nu uitam ca soarta antologiei fusese decisa de publicarea, intaia oara dupa 1944, si fara nicio reconsiderare ideologica, a unor poeti “fascisti”.’ (pag. 237). Sincer nu am inteles comentariul si ma intreb daca chiar si astazi publicarea unei astfel de antologii nu ar necesita o reconsiderare sau macar o punere in context ideologica a autorilor si textelor lor, si daca eticheta adaugata acestora nu este justificata, macar intre ghilimele. Curioase sunt si tratamentele relativ blande de care au parte in posteritatea cartii activisti de partid (comunist) de mare rang cum au fost Dumitru Popescu-Dumnezeu si Gogu Radulescu, in timp ce un politician post-decembrist dar si rival politic cum a fost Corneliu Coposu pare a fi judecat mai cu severitate.
Ultima parte a cartii m-a deceptionat. Poate ca nu se va intampla asta si cu alti cititori, pentru care perioada de dupa 1990 (pe care eu nu am trait-o in Romania) si tentativa nereusita a lui Nicolae Manolescu de a intra in politica prezinta mai mult interes. Din toata aceasta sectiune sau mai bine zis intre sectiunile despre cele doua parti ale lui 1989 mie mi-au placut relatarile intalnirilor si portretele pline de pasiune si de compasiune (pentru perioada finala a degradarii lor fizice si intelectuale) pe care autorul le dedica lui Virgil Ierunca si Monicai Lovinescu. Regretul meu principal este ca in toata aceasta a doua parte din ‘Viata si carti‘ lipsesc aproape cu desavarsire referirile la carti. Amintirile despre viata sunt cele care le iau locul, sau mai exact punctul de vedere al criticului despre viata pe care a trait-o. Despre cartile pe care le-a citit trebuie sa cautam sa aflam tot in cartile sale despre carti.
David Grubin‘s documentary about the history of the Jews in America made in 2008 for PBS was broadcast in Israel in six one-hour installments rather than the three series original format presented to the American public. It makes for a comprehensive and fascinating view, which is at the same time informative, as well as an opening for discussions, more by its subject rather then by the way the documentary is made. In any case it’s recommended viewing for anybody who is interested on the history of one of the most important Jewish communities that ever existed (at this moment in the history it is probably no longer the greatest Jewish community in the world as it was for the second half of the 20th century, but the second in size), for people interested in the history of the Jewish people and of the United States.
source www.amazon.com
And a fascinating history it is – a history that started 350 years ago when the first 23 Jews reached the shores of America fleeing the arm of the Inquisition that had extended its influence in the area of today’s Brazil. As they settled in the New Amsterdam (today’s Manhattan) their reception in the New World was not easy from the beginning, as Jews they had to fight all the difficulties of the life in the colonies that all other newcomers were fighting but also the prejudices towards Jews that the other colonists were bringing with them from their countries of origin. Yet, the New World offered a much better opportunity for personal and community development, a system of laws and a climate of freedom and tolerance that far from perfect was better than what Jews met in most of their tribulations as an exiled people. While the first episode focuses on the first two centuries of Jewish life in America, the next three successively present the successive waves of Jewish immigration from Europe, the contributions that the Jews brought to the American industry, culture, science while developing their own identity and fighting with the issues that confronted an old religion and traditional mode of life that had to adapt to a new and dynamic world. As the story enters the 20th century the issues of full equality and fight on antisemitism take the front row. Fascinating personalities like Louis Brandeis the first Jewish justice of the Supreme Court or composer Isaiah Berlin are presented in details. A great part of the last two episodes is dedicated to the reaction of the Jewish American community faced with horrors of the Holocaust and of its relation with the newly born state of Israel. All the story is told in a balanced manner, with emphasize on documents and filmed material. The supporting talking heads are not big personalities (as far as I know at least), but their commentaries fit the overall tone of the presentation of history.
The documentary value of the film is impressive. As an Israeli Jew I just realized how little I know about this big Jewish community and the PBS series filled in some of my knowledge gap. The presentation and the level of the commentary exceeded in breath and depth what usually can be seen on American channels like the History Channel or Biography. Yet, I would have expected a more crisp and daring approach on some of the current issues that are confronting the Jewish community in the US today. While the pluralism of Judaism in America is celebrated including the brand of ‘Jew by choice’ who comes to the synagogue by choice and following an internal need for identity and fulfillment , no time is spent with the consequences and dangers that come together with the liberalization of the Jewish faith such as assimilation by marriage and lost of the Jewish identity in the coming generation, principal cause for the constant decrease of the number of Jews in America in the last decades. There is no discussion either about the Pollard case, or about the rift caused in the Jewish American organizations by the different attitudes towards policies of Israel in the territories occupied after the 1967 Israeli-Arab war. Maybe these events are too recent, and maybe they are thought to belong to another kind of film that would deal with the problems and crisis of the Jewish Americans in the present – but in their absence the final impression after viewing the last episode is a little bit too festive and didactic.
The TV show has a Web site which contains a lot of interesting information, documentary material, as well as video fragments from the different episodes http://www.pbs.org/jewishamericans/
Colmar is one of the more beautiful and interesting places in Alsace. It’s not big in size, but the location on the Route des Vins, the beautiful buildings, and the splendid art it hosts make of it a place to spend some time in for any tourist in the area. This is exactly what we did, with one full day dedicated to the city.
Maison des Tetes
As we went out for dinner at the end of quite an exhausting day on the Route des Vins which I described in the previous episode I had two principal objectives. A good dinner (as we had practically skipped lunch eating a sandwich in a cafeteria at the Mount Odile convent) and a good bottle of Alsace wine after a dry day on the road of the wine. A friend from the Internet lists had recommended us the Maison des Tetes and we were happy to discover that the hotel and restaurant that is hosted is also one of the famous buildings of the city, built in 1609 and beautifully ornate with carved heads on its facade.
une tete a la Maison des Tetes
I will be bluntly honest, after looking at the menu at the Maison des Tetes we were intimidated by the prices and by the relative small number of choices that I understood what they were about, so we decided to skip this restaurant and look for something else.
restaurant Bartholdi
The place we chose was the Bartholdi which is named after the sculptor of the Statue of Liberty who was born in the city. The decision proved to be perfect, with a good selection balancing local food and French cuisine, and a magnificent choice of wines.
lamb chops a l'Alsace
I went for the escargots which I must have at least once while in France and for lamb chops a l’Alsace because I was too hungry to risk not having what promised to be a consistent meat choice. The portion proved not to be too big, but tasty beyond expected (and expectation were high).
Gewurztraminer of Faller
Did I mention that our waiter seemed to be around 80? She however was moving with a speed and precision that could be envied by many of her colleagues in their 20s. Her recommendation for a good Gewurtztraminer (Liliana’s preferred white wine) was excellent.
Colmar at night
The good wine created the premises of a nice walk in a city which is even more beautiful at night than in daylight. Although located a few tens of kilometers south of Strasbourg, Colmar has a definite Nordic appearance in the style of the streets and of the houses, reminding me strongly Maastricht which I had visited a couple of months ago.
eglise des Dominicains at night
On our way we passed l’eglise des Dominicains whose building started in the 13th century and continued and was completed in the 14th and the 15th century.
Eglise des Dominicains
This is where we started our track the following day. We saw a lot of art during that day, and the next episode will be dedicated to it. The imposing church lets itself be nicely photographed both at night as during the day.
Petite Venise
By the end of the Colmar day we were of course hungry again and we chose to walk to another district of Colmar called Petite Venise (Little Venice) because of the canals that cross it. To me the association with the Pays-Bas rather than Venice was the one that came to my mind.
Le Petit Gourmand
The restaurant that we chose for dinner that evening was Le Petit Gourmand which has a beautiful wooden terrace just by the canal. The choice was excellent again, and we indulged in the Alsatian specialties for our last night in Alsace, by having le baeckaoffae alsacien au 3 viandes marinees – so I did have baeckaoffae in Alsace after all.
Muscat of Antoine Erhart
I remember the wine because it was an excellent dry muscat, which may sound strange to some of my Romanian or Israeli friends who are used with the sweet variants of this kind of wine. It needs not be sweet, and it’s great.
swans at night
On our way back we enjoyed a last sight of the beautiful area in this so pleasant town, and photographed swans that were also enjoying the evening on the canals.
