Prietenul Gica Manescu continua sa scotoceasca in sacul cu amintiri si acum ne relateaza despre copilaria sa in Romania dintre cele doua razboaie mondiale.
——-
Cum mama era ieseanca, pleca sa-si viziteze parintii din cand in cand, sau veneau ei la noi.
Cand implinisem 7 ani si sora mea trecuse de 3 ani, s-a decis sa petrecem Pesah, in vacanta scolara (eram in clasa I-a) la bunicii si familia din Moldova. Plecam cu mama, tata urmand sa vie spre sfarsit cand erau si zilele de Pasti ale crestinilor.
gara din Iasi - sursa buciumul.com
In acceleratul dn Bucuresti spre Iasi care sosea la Focsani cam dupa ora 16 ne urcam intr-un compartiment de clasa II-a, cu bancile acoperite cu o catifea albastra. Prima oprire – statia Marasesti. Sora mea voia sa mearga la WC. Mama ii explica, va merge dupa plecarea trenului. Cand acesta se punea in miscare, mama ii propunea, dar ea nu mai avea nevoia. Asa la Tecuci. Din bagaj se scotea mancarea pentru cina. Era totdeauna friptura de pasare, paine alba proaspata si niste fructe. Din termos, apa rece. Mancam si mititica adormea. Eu ma uitam afara. Pe la 8 seara era pregatirea de coborire, ajungand in statia ultima, a oraseluiui Barnova, renumit prin sanatoriul lui pentru boli pulmonare. Cand treceam de suburbia Nicolina se dadeau bagajele jos, ne imbracam si eram gata, desi era statia terminala si nu era zor. Pe peron bunicii si inca cineva dn familie. Mama avea acolo 2 frati si 4 surori. Luminile din strada parca ma orbeau. De fapt nu era o iluminatie “ a giorno “. Trasurile mici, cu un cal, doar pentru doua persoane adulte. Ne cataram in cateva dintre ele si se pornea la deal, spre strada Marzescu, Nr. 17. Strada centrala, si curioztatea mea era in crestere, mai ales dupa oprire si coborire. Mama a luat-o pe sora mea de mana si eu alaturi, insotiti de cei care ne-au intampinat. Era o intrare cu o bolta de vreo 6-7 metri adancime si destul de inalta. Ca patrunderea intr-un tunel. O curte mare, ca un patrat, cu apartamente putine la parter si lateral, doua scari de lemn pentru a urca la balcoanele inconjuratoare.
Ma tarziu, dupa 1-2 ani, ca plecam cu regularitate, mi-am dat sema ca cele doua balcoane cu apartamente similare erau ca doi gemeni. Daca s-ar fi unit prin alunecare, rezultau cele 4 laturi egale ale poligonului. Mai tarziu mi-am dat sema ce constructor priceput a fost respectivul la anii de atunci. Un lucru ma deranja. Daca putea fi apa curgatoare in apartament, de ce WC –urile erau in fundul balconului, pe un perete separat ? Fiecare locatar avea cheile unuia. Rezervorul cu apa si lantul cu maner, erau la indemana. Cand am venit ca student, bunicii se mutasera, mai spre centru.
Mi s-a explicat ca sub noi, e o ceainarie si spatele tipografiei Damsker, in care se tiparea si renumitul ziar iesean “Opinia“.
Pe sora mea au culcat-o dupa ce a mai mancat o prajitura de la bunica. Si eu am primit. Adultii s-au asezat la masa.
Am iesit pe balcon. Aer proaspat de primavara. Era doar aprilie. Privind in fata, vedeam, cele doua turnuri ale Mitropoliei , de pe strada Stefan cel Mare. Se vedeau in intunecimea noptii cadranele luminate ale orologiilor care sunau timpul: o bataie de clopot la “si un sfert“, doua la “jumatate” si trei la “fara un sfert”. Apoi numarul orei respective. Deranjau pe neobisnuiti, dar cei din apropiere parca erau surzi. Stelele pe cer si linistea noptii ce se instala m-au impresionat. Nu-imi inchipuiam asa “spectacol”.
strada in Iasii interbelici - sursa zilesinopti.ro
O surpriza si o premiera am avut-o a doua zi dupa amiaza. Tot din balcon, priveam in curte si vedeam cum se aduceau mese si scaune in jurul lor, aranjate de patronul ceainariei. Au inceput sa vina clientii. Era o zi mai calduroasa. S-au asezat cate 2 -3 la mese si li s-a adus ceaiul. Se stia fara vorba sau comanda.
Niste ceainice butucanoase, fara capac contineau apa clocotita si peste ele un ceainic mic in care era esenta concentrata din ceai. O farfurioara cu niste bucati de zahar cubic. In loc de ceasca sau cana, un castronel in care se turna ceaiul preparat si un sfert dintr-un cub de zahar pe limba. Sorbeau, mai vorbeau si se stergeau cu batistele, pe frunte si obraz. Erau transpirati.
Bunica mi-a explicat ca se bea “paruski” – ca rusii- (erau multi basarabeni) si ca prin iesirea apei oamenii se racoresc.
Iesind pe trotuar, langa intrare, era bacania lui domnu Oizer. Maruntel si plinut, cu un sort, incins la mijlocul burtii. Avea de toate. In fata tejghelei, cativa saci cu fasole alba, faina, orez si o putina cu scrumbii marinate. Pe masa, borcane cu acadele si caramele, stafide, ciocolate si rulouri de pistil. Acestea erau ca niste foi de caiet din pasta de caise, dulci acrisoare. Un leu una si eu cumparam doua, sa impart cu sora mea. Uneori trebuia sa astept sa termine cu un client de inainte. Daca vindea scrumbie, apuca cu mana din interiorul putinei si imediat in hartie de ziar. Isi stergea mana pe unul din saci si apoi pe sort. Invelea pistilul tot in hartie de ziar.
Gaseam si acasa, in Focsani, la domnul Spiegelman. Ceva ma bine aranjat si dotat. Pe aici, n-am mai cautat, dar in urma cu ani am gasit in Ierusalim, in bazarul arabesc.
Cu trecera anilor trec si poftele. Dar sunt sigur ca as maca pistil, cu placere si amintire.
Pentruca amintirile si “ocupatiile“ mele nu s-au limitat aici, intrerup, sa nu fie relatarea prea lunga si in curand veti cunoaste urmarea. Ca un mic serial.
Am tinut seama de sfaturile lui Dan, Vic si Pierre. Cei care au amintiri din timpuri mai indepartate noua si majoritatii dintre cititori, sa nu le tina pentru ei. Sa stie si altii, cum traiau bunicii nostri si preocuparile lor, si modul de a le rezolva. Asta incerc sa fac. Reusita o veti aprecia voi, cititorii. Voi avea un test de a continua sau a pune punct.
