The Catcher In The Sand

Una dintre placerile mele marturisite este de a-mi ghida prietenii in cele doua spatii pe care le consider ale mele, de a-i introduce in istoria si prezentul, realitatile fizice si cele spirituale ale tarii in care m-am nascut si ale tarii in care imi traiesc viata de mai bine de un sfert de secol. Jean Velicy, autorul frumoasei carti pe care tocmai am terminat sa o citesc pare sa impartaseasca aceasta placere si descrie in cateva randuri calitatile principale cerute de indeletnicirea de ghid: ‘Un ghid de calitate, gandesc dupa ce am avut parte in calatoriile mele de calauze de toate facturile, trebuie sa indeplineasca trei conditii esentiale: sa cunoasca limba in care prezinta subiectul (accentul nu are importanta; chiar dimpotriva, as zice, un accent “culoare locala” poate fi o calitate, un plus, o savoare de cultivat), apoi sa cunoasca subiectul si, in fine, sa fi reusit sa trieze esentialul intr-o povestire cu farmec, care sa imbine marea si mica istorie a locului cu inteligenta si har, adaptata publicului care il asculta.’ (pag. 19) Daca la aceste calitati se mai adauga una si anume dragostea fata de spatiul in care isi joaca rolul de calauza, cei care au norocul de a beneficia de serviciile unei astfel de gazde in spatiul calatoriei lor pot beneficia de o experienta care imbina cunoasterea cu trairea locurilor pe care le perinda. Iar cand astfel de experiente sunt puse in scris rezultatul este o carte cum este Dincolo de paduri, Ardealul… a lui Jean Velicy.

Mai este inca o experienta pe care o impartasesc cu autorul cartii. Sa spun insa pentru conformitate ca Jean Velicy nu imi este un necunoscut; desi nu l-am intalnit inca niciodata in persoana, am avut sansa sa-l cunosc in spatiul virtual al forumurilor internetice de limba romana. Jean este originar din Transilvania, si traieste de doua decenii (sper sa nu gresesc in aprecierea perioadei) in Franta. Cu putin timp in urma si-a luat colegii din asociatia medicala pe care o conduce si a facut din Transilvania natala tinta uneia dintre calatoriile anuale ale grupului. Era desigur vorba pentru el de mai mult decat o calatorie intr-un spatiu turistic oarecare. Am trait si eu o experienta similara cu jumatate de an in urma, cand am parcurs unul dintre itinerariile excursiilor mele din vremea studentiei, reintalnind in timp locurile care au ramas acolo dar s-au schimbat atat de mult in acelasi timp. A fost o experienta cognitiva si emotionala complexa. Nu am pus inca pe hartie sau pe medie internetica notele acelei calatorii, dar probabil ca daca as cauta un model de referinta cartea lui Jean ar putea fi unul dintre ele.

Documentarea este unul dintre secretele unei excursii reusite, si Jean a facut in pregatirea acestei excursii mai mult decat face turistul bine informat. Simtindu-se raspunzator fata de colegii sai nu numai cu completarea informatiei dar si cu adaptarea ei la specificul audientei, a citit mult, a filtrat si a ales acele informatii care sa fie relevante pentru colegii sai si sa puna in context informatia si privelistile cu date familiare din formatia si spatiul de acasa al vizitatorilor. A pune date in contextul istoric al francezilor, a-l sincroniza de exemplu pe Mihai Viteazul – cel cunoscut de orice copil roman dar nesemnificativ pentru majoritatea intelectualilor francezi – cu Henri al IV-lea, ce este mai simplu sau mai evident, dar cati dintre ghizii profesionisti fac asta? A adapta experientele culinare cum ar fi consumarea tariilor alcoolice sau a branzeturilor cu obiceiurile de masa ale francezilor vestiti pentru rafinamentul lor culinar – pentru asta iti trebuie nu numai initiativa ci si o experienta de viata care sa imbine trairile in ambele spatii cu respectul pentru particularitatile fiecaruia in parte. Jean Velicy cel pe care l-am cunoscut pe listele romanofone ca pe un fin cunoscator si povestitor al culturii si vietii din tara sa adoptiva le-a fost colegilor francezi un la fel de competent ambasador al obiceiurilor transilvanene, si a facut-o sunt sigur cu placerea impartasirii si cu zambetul pe buze, asa cum il simti de multe ori cand ii citesti scrisele.

Intregul periplu a durat doar patru zile, in care Jean Velicy si colegii sai au vizitat trei orase – Clujul, Sighisoara si Sibiul – si inca cateva obiective pe drum. Relatarea calatoriei rezulta intr-o carte de calatorie usoara la lectura si interesanta in detaliile sale. Marturisesc ca am aflat multe lucruri pe care nu le stiam despre Ardeal, istoria si oamenii sau dar desigur, am scuza ca sunt bucurestean. De exemplu amanunte despre istoria aviatiei si despre faptul ca Air France are o ascendenta romaneasca intr-o linie aeriana comerciala franco-romana de imediat dupa primul razboi mondial; sau ca unul dintre curentele pricipale ale Reformei, biserica unitariana isi are originea in Cluj; sau despre instrumente muzicale specifice mai cunoscute (tambalul) sau mai putin cunoscute (de hidedeaua cu tolcer ati auzit?); sau despre personaje istorice ca Johann Kelp (Kelpius) sau Johann Sachs von Harteneck pe care istoriografia invatata in scolile comuniste ii cam trecea sub tacere datorita rolului lor in miscari religioase sau a nationalitatii lor. Audierea de muzica romaneasca pregatita de Jean pentru cele cateva ore de strabatere cu autobuzul a unor drumuri pe sosele se transforma intr-un capitol exemplar care valorifica o alta pasiune a sa pentru muzica si isoria muzicii. Cateva informatii mi-au fost confirmate – stiam de exemplu despre prietenia lui Traian Vuia cu compozitorul Coriolan Brediceanu si despre faptul ca primele modele ale aeroplanului lui Vuia au fost proiectate in Lugojul natal al mamei si bunicii mele. Il cunosteam si pe fantasticul fotograf Brassai (‘brasoveanul’), cunoscut colegilor lui Jean pentru splendidele sale fotografii ale Parisului pe care le cunoscusem si ma fascinasera nu intr-un alt loc decat Manhattan-ul si al sau fabulos Metropolitan Museum. Sectia de pictura romaneasca de la Bruckental a fost si pentru mine punctul de maxim interes in vizitarea muzeului. La fel ca Jean am comentat si eu in periplul meu romanesc de anul trecut (care a inclus si el Sibiul, dar si nordul Moldovei si Bucovina) falsa standardizare ‘specific romaneasca’ a menu-urilor in majoritatea restaurantelor in dauna preparatelor cu adevarat locale si traditionale. In schimb intr-un loc am avut se pare mai multa sansa decat el – la Sibiu, in Piata Mare am mancat in toamna trecuta amandine si ischlere intr-o cofetarie probabil deschisa intre vizitele noastre in oras.

Prezentarea aspectelor istorice ale Ardealului nu putea ocoli aspectele legate conflictele nationale pe care acest pamant le-a trait vreme de veacuri. Jean le-a descris colegilor sai de excursie in mod exact si echilibrat istoriile paralele ale aceluiasi tinut revendicat de doua popoare inclusiv controversele legate de primordialitatea uneia sau alteia dintre populatii in spatiul transilvanean. In Cluj observa cu fina ironie existenta circuitelor istorice diferite ale orasului, de limba romana si de limba maghiara, cu un singur punct de intersectie la casa in care s-a nascut Matei Corvin. Dar pana si numele regelui Ungariei de obarsie romana aflam ca este subiect de disputa. ‘In fapt regretul privind istoriografia Transilvaniei e ca ceea ce s-a scris timp de secole sunt istorii paralele. Intre istoria scrisa de autorii romani si cea publicata de confratii lor unguri diferentele sunt atat de importante incat, daca te-ai inversuna sa-i citesti si pe unii si pe altii, ai trage concluzia ca e vorba de tari diferite. Transilvania romanilor si Transilvania ungurilor sunt doua carti de istorie care se petrec si nu se intersecteaza decat ca sa tasneasca scantei. Descoperirile arheologice si scrierile de epoca, rare, sunt comune celor doua istoriografii. Dar citind concluziile unora si altora, ajungi sa cunosti doua tari diferite, care par sa se ignore, desi, coincidenta, impart totusi, in aceeasi epoca, acelasi teritoriu!’ (pag. 124) Speranta tuturor optimistilor si oamenilor de buna credinta este ca respectul diversitatii si optiunea convietuirii intr-o Europa a pacii sterg treptat urmele si sechelele conflictelor din trecut. ‘Personalitatea Transilvaniei, peste tot ceea ce valurile istoriei au dus si adus, unicitatea ei in lume, asa cum spuneam, e tocmai ceea ce unii si altii au tendinta sa neglijeze: un colt de lume in care neamuri au trait impreuna, au conlucrat si au creat in beneficiul tuturor. Mai mult decat o apozitie, in pofida unor pareri adesea formulate, chiar osmoza coexistentei, interferenta, interconditionarea, defineste cu adevarat Ardealul.’ (pag. 130-131)

Editata de CIMEC – Institutul de Memorie Culturala, cartea ‘Dincolo de paduri, Ardealul…’ este si o carte frumos editata si placuta la citire. Ilustratiile ii apartin autorului si demonstreaza ca prelucrarea digitala a fotografiilor a ajuns sa dea rezultate demne de penitele celor mai iscusiti ilustratori. O carte frumoasa deci, si o invitatie la calatorie, la cunoastere, la construirea de punti intre culturi.