Between ‘Alice in den Städten‘ (‘Alice in the Cities‘ – 1974) and ‘Perfect Days’ (2023) 49 years have passed. 49 years in which the career of German director Wim Wenders has developed in many and sometimes surprising directions. It just so happens that I saw the feature film first, or the most recent one, and only then the 1974 film, Wenders‘ first successful film and the film that opened what would later be called ‘Wim Wenders’ trilogy of road movies’ . I found that the two films, separated by almost half a century, have many points in common: the deep respect for the cinematic masters who inspired him, the curiosity and openness to other cultures of the world, the soundtrack tribute to American rock and especially the believable and interesting characters, who struggle with life but who, in these struggles, look for their resources within themselves, so that in crisis situations they behave altruistically and humanely, helping and bringing light to those who are lucky enough to be around them .
‘Alice in den Städten‘ begins with the writer and journalist Philip Winter’s crisis of inspiration. The hero was perhaps an alter-ego of the young director who was still searching his ways. A journey of several weeks in Deep America with its roads and motels had resulted in nothing but a box of Polaroid photographs, perhaps a metaphor for the inability to transform experiences of life into art, perhaps a surrogate for the camera of the filmmaker. Artistically and financially exhausted, the young man tries to return home to Germany from New York, but a strike at German airports spoils his plans. At the Pan Am counter, he meets Lisa, a young mother with a nine-year-old daughter named Alice, who was in the same situation. They are forced to stay overnight in New York. The next morning, Philip wakes up to find Lisa gone and with the little girl entrusted to his care. A meeting is set in a few days at the airport in Amsterdam. If the situation seems complicated (and would even be legally impossible today) imagine the dilemma in which Philip finds himself. When the mother does not show up for the meeting in Amsterdam either, the young writer is at the beginning of a journey with Alice through Germany, in search of the grandmother of whom she remembers only a few vague details. A special bond is formed between Philip and the curious, sympathetic girl with the moods of any nine-year-old girl, a meeting of two solitudes, for which neither of them was ready.
Just like in the film he would make half a century later, Wim Wenders‘ characters constantly maintain an aura of mystery around them. We never find out how Alice’s mother was able to entrust her to a man she had met only hours before, or why he didn’t show up at the meeting in Amsterdam. Half a century later, Hirayama, the main character of ‘Perfect Days’, will also be a mystery to viewers due to his culture and hobbies that do not match his job and social status at all. His heroes always get along better with those around them than with society as a whole. But Wenders is more interested in something else – the human profile and how characters interact and respond to life’s challenges. Philip is played by Rüdiger Vogler, the actor who will star in all three films of the trilogy, along with Lisa Kreuzer (Wenders’ wife at the time) who plays the role of the mysterious mother. The choice of the actress to play Alice is of course one of the reasons for the film’s success. The chosen girl, creator of an unforgettable character, is called Yella Rottländer. She did not pursue an acting career and is today a physician and scientific researcher at a medical clinic in Switzerland. As a means of expression, Wenders was already a trained filmmaker. The cinematography combines, when necessary, Ozu’s framing with the camera mobility assimilated from the French New Wave. The American experience (the roads, the motels, New York) and the German experience (the Rhine valley and the Ruhr industrial area) are immersive, transporting us in time. John Ford, one of his models, is quoted directly by Wenders through the TV in the motel or the newspaper article Philip reads on the train. Wenders allows himself a cameo appearance, as Hitchcock did in each of his films. Like his character, Wenders was at a crossroads—artistically and in life—when this film began. At its end, things were much clearer, and German cinema and the genre of road movies had acquired one of the reference films.
Lectura cărților Sabinei Fati este o experiență unică, cel puțin în literatura română. Reporter îndrăzneț și observator atent al celor văzute, auzite și simțite în decursul peregrinărilor sale, Sabina Fati este o excelentă autoare de cărți de călătorie. În același timp textele sale dovedesc o profunda pregătire a traseului printr-o informare prealabilă geografică, istorică, politică, socială și o procesare post-voiaj care o ajută să transforme notele de călătorie, fotografiile și amintirile în proză cursivă și imersantă. În fine, stilul ei este o combinație rară de talent de reporter și de rigoare pe care nu ezit să o calific drept științifică. A treia sa carte, ‘Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi’, apărută în 2022 la Editura Humanitas, a fost pentru mine o lectură formidabilă.
Mă interesa, desigur, în mod special subiectul, mai precis zona geografică acoperita de călătoare. Este vorba despre partea anatoliana a Turciei, despre Irakul incluzând Zona Autonomă Kurdă și cea controlată de guvernul de la Bagdad, Armenia și Georgia. Pentru mine ‘lângă noi’ are o dublă semnificație. Așa cum cartea Sabinei Fati demonstrează, Orientul Mijlociu este nu prea depărtat geografic de România și în același timp ceea ce se întâmplă acolo a avut, are și va continua să aibă un impact direct asupra zonei vecine a Balcanilor și asupra sistemului de alianțe europene și nord-atlantice din care face parte România. Pentru mine, care trăiesc de 40 de ani în Israel, această zonă este și mai apropiata ca distanță și ceea ce se întâmplă aici are un impact și mai direct asupra locului în care trăiesc. În plus, nici din Israel nu ajung prea mulți călători în aceste părți ale lumii și desigur nu dintre aceea care să aducă relatări de o asemenea calitate.
Sabina Fati și-a planificat călătoria în așa fel încât să refacă în măsura cea mai apropiată posibil drumul parcurs cu peste 2500 de ani în urma de mercenarul și viitorul istoric Xenofon, atenianul care în anul 401 î.e.n. s-a angajat într-o armată de zece mii de mercenari greci care aveau să intervină în luptele interne pentru dobândirea tronului Persiei. Plecând de pe coasta de vest a Anatoliei, aceștia au parcurs podișul, au trecut prin pasul Gülek la sudul Munților Taurus și au ajuns în zona locuita de strămoșii kurzilor de astăzi. Aici, în zona dintre Tigru și Eufrat, după mulți leagănul civilizației clasice, vor coborî către Babilon și Ninive, unde vor avea loc lupte grele. Victoria militară nu avea să se transforme într-una politică, așa cum de multe ori se va întâmpla în istorie. Retragerea spre nord, pe cursul fluviului Tigru, spre Marea Neagră, îi va prilejui viitorului istoric să cunoască alte peisaje și civilizații despre care relatările din cărțile sale reprezintă surse unice scrise de informații. De ce Xenofon? Sabina Fati crede că există o permanență a conflictelor perpetuate de istorie în aceasta parte a lumii aflată la răscrucea continentelor și a civilizațiilor:
‘Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice şi economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini cu cele din zilele noastre, pericolele, fricile şi năzuințele oamenilor de azi sunt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate.’ (pag.23)
Perioada în care a avut loc călătoria care a inspirat cartea este și ea una cu totul specială. Este vorba despre a doua jumătate a anului 2021, atunci când multe dintre frontierele lumii erau închise, când testele negative de Corona reprezentau certificatele de intrare în anumite țări, fară a fi însă suficiente, căci vizele și condițiile de intrare depindeau și de naționalitate și se schimbau de la o zi la alta. Cu atât mai mult este de admirat curajul călătoarei care a înfruntat singuratea și s-a confruntat cu problemele ridicate de climă, de barierele de limbă, de diferențele de cultură, și nu în ultimul rând de atitudinea bărbaților într-o zonă a lumii în care persistă mentalități misogine și percepții medievale privind statutul și rolul femeilor. Câteva dintre episoadele relatate de altfel cu discreție se citesc ca niște capitole dintr-o carte de suspense cu aventuri neplăcute în medii ostile.
Peste două treimi din carte este dedicată călătoriei pe teritoriul Turciei, traversând Anatolia de la țărmul turcesc al Marii Egee și până în zonele muntoase locuite în majoritate de populație kurdă. Punctul de plecare este orașul Izmir, fosta Smirnă, cândva un oraș cosmopolit populat de turci, greci, evrei și armeni, port cu deschidere la Mediterana care era istoric magistrala de comerț și comunicații între civilizații. Sfârșitul primului război mondial, războiul greco-turc și schimbul de populații care a urmat a însemnat practic expulzarea populației grecești și armene și distrugerea în mare parte a urmelor prezenței – în multe cazuri milenare – a acestora. Situația se repetă aproape în fiecare oraș al Anatoliei în care ajunge: Konya, Andana, Iskenderum.
‘A dispărut însă bogăţia spirituală a vremurilor în care Konya era un centru intelectual, care aduna teologi renumiți și oameni interesați de literatură, de muzică sau de artă. N-am văzut, pe lângă nici o moschee, librării, anticariate, vânzători ambulanți de cărți vechi sau noi, sau măcar chioscuri care să aibă caiete, vederi, hărți sau ghiduri explicative despre acest oraş cu o istorie spirituală atât de impresionantă.’ (pag.94)
Regimul politic sub care trăiesc turcii apare ca unul evident dictatorial. Reportera, care nu își prea dezvăluie meseria, căci ziariștii străini sunt priviți cu suspiciune, se simte permanent urmărită, i se scotocesc lucrurile la hotel, iar cei cu care vorbește se feresc să se refere direct la politică sau o fac în mod codificat. Unii chiar evită să o întâlnească.
‘Am trimis din nou mesaje jurnalistului local pe care mi-l recomandase cineva la Adana, dar omul nu mi-a mai răspuns. Poate de frică de virus, de frică de poliția politică, sau, poate, nu voia să-şi complice existenţa în nici un fel. Am exersat acest gen de izolare când am călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii în China și în jurul Mării Negre în Rusia. Jurnaliştii la care aveam acces prin Radio Svoboda sau Radio Free Asia plecau brusc în vacanță sau se îmbolnăveau atunci când ajungeam în oraşul lor, și de cele mai multe ori nici activiștii pentru drepturile omului nu puteau să se vadă cu mine. Înțelegeam foarte bine temerile lor şi îmi imaginam că relațiile lor cu exteriorul erau controlate. In oraşele de provincie, acest tip de control e mai periculos decât în capitală sau în marile metropole. Aici orice glisare se poate transforma într-o furtună distrugătoare, dacă nu cumva chiar într-un tsunami. Doar dacă pe lista pe care o ai sunt oameni ai sistemului totul e lin, pentru că ei cer voie sau chiar sunt împinși de la spate să ajungă la tine și să te tragă de limbă.’ (pag. 220, 223)
Turcia pare a fi o țară că și-a uitat istoria și a creat o istorie alternativă pentru consum intern. Evenimentul cel mai contestat este genocidul armenilor declanșat în 1915, în perioada primului război mondial. Chiar și o intelectuală evreică, activistă în domeniul prezervării fabuloasei tradiții a comunității sefarde din Izmir cum este Sarah Pardo, refuză acceptarea unui punct de vedere diferit de cel oficial:
‘Sarah evită să vorbească despre genocidul armenesc, despre deportarea grecilor şi despre politica de omogenizare dusă de Ankara, spune la fel ca mulți turci cu care am vorbit că ,,ceilalți au plecat” şi nu intră în amănunte, ca şi cum grecii şi armenii ar fi plecat de bunăvoie, într-un fel de vacanță. Această amnezie colectivă indusă de sistemul de educație, dar şi de familii, transformă Turcia într-o țară fără memorie. În mod sigur, oamenii de vârsta ei au aflat de la părinți în mod direct ce s-a întâmplat, dar la fel ca mulți turci a vrut să uite şi să se bucure de ceea ce are în jur.’ (pag. 55)
Urmele prezenței armenilor, locuitori din antichitate ai Asiei Mici cu multe secole înainte de venirea (începând cu secolul 11) a turcilor nu pot fi complet șterse. Au rămas puține urme în piatră, au rămas urme și în genele populației. Sfâșietor este episodul care relatează despre ‘bunicile armene’ – femeile supraviețuitoare ale masacrelor din timpul primului război mondial, obligate să se convertească și să trăiască restul vieții ca musulmane.
‘Bunicile armence sunt rareori menţionate în public, ele răman doar în fotografiile de familie, şi nici măcar în toate familiile nu se ştie că ele erau armence. Acele femei cu ochii mari, trişti şi atât de frumoşi pot fi însă văzute în toate albumele vechi din casele Mardinului. Pentru a-şi pierde urma, au renunțat la numele lor de familie, ceea ce nu se întâmpla în mod uzual în toate comunitățile armeneşti atunci când se căsătoreau, au îmbrăcat hainele tradiționale ale musulmanelor, inclusiv eşarfa care le ascunde tot părul. Și-au construit o altă identitate. Primul exercițiu era imitația, să se îmbrace și să se poarte la fel ca soacrele lor care le-au primit cu atâta generozitate sub aco- perişul familiei. Cu cât se străduiau mai mult, cu atât imitația era mai bună, iar reușita mai durabilă. În scurt timp, tinerele armence tracasate, înspăimântate şi îndoliate după dispariția familiilor lor deveneau copii reușite ale femeilor musulmane, şi nimeni n-ar mai fi putut bănui că sub voalul și trenciul lung s-ar putea ascunde o creştină.’ (pag.255)
Spre sfârșitul călătoriei sale, Sabina Fati ajunge și în Armenia, țară devenită independentă după destrămarea Uniunii Sovietice, întemeiată pe un teritoriu care reprezintă o frântură din teritoriile locuite de armeni în antichitate și Evul Mediu. În fapt și integritatea teritorială a Armeniu de astăzi continuă să fie contestata. Anul trecut, enclava armeană Nagorno-Karabah din Azerbaidjan (numită și Republica Arțah) a fost ocupata definitiv de Azerbadjan și populația armeana a fost expulzata. Sabina Fati încercase zadarnic să obțină de la Erevan o viză de intrare pentru a vizita această regiune. Plasată strategic, sau cu alte cuvinte strivită intre Turcia, Rusia și Azerbaidjan și Iran, Armenia este singura țară europeană care a optat ‘pragmatic’ să rămână în zona de influență rusa și să nu încerce să se asocieze cu Comunitatea Europeană. A fost ‘răsplătită’ cu încă o trădare din partea Rusiei.
‘În jurul Erevanului sunt mănăstiri şi biserici vechi, bine păstrate, salvate în mod miraculos de barbariile întâmplate în anii Marii Terori, între 1936-1938, ca parte a represiunii orchestrate de regimul lui Stalin, când în Armenia au fost împuşcaţi peste 5.000 de oameni şi peste 200.000 au fost deportați. În 1936, Iosif Vissarionovici Stalin, cu numele de naştere Iakov Djugaşvili, după tatăl său georgian, şi Lavrenti Pavlovici Beria, al cincilea şef al NKVD, temuta poliție politică sovietică, născut într-o familie georgiană, au încercat să reducă populația Armeniei sub 700.000 pentru a justifica anexarea ei la Georgia. Harta regiunii caucaziene ar fi fost şi mai complicată, cu toate că nici aşa nu e prea simplă.
Armenii, încă nerefăcuți după tragicul genocid din Turcia, au avut parte de o nouă exterminare la doar 20 de ani diferență. Cruzimea lui Stalin i-a înnebunit pe toți locuitorii Uniunii Sovietice, de la Marea Baltică la Marea Bering, iar spaima şi suferințele armenilor s-au suprapus peste răni încă nevindecate. Aşa se face că multe familii din Armenia au suferit pierderi şi în perioada fugii din Imperiul Otoman în 1915 şi după 1936, când regimul stalinist a lichidat elitele naționale și a deportat peste trei milioane de oameni în toată URSS.’ (pag.372-373)
Am citit cu un interes special capitolele dedicate călătoriei în regiunile populate de kurzi. Kurdistan este cea mai întinsă țară care nu există pe harta lumii, urmare a deciziei luate de puterile învingătoare în primul război mondial care au încălcat în cazul kurzilor principiul autodeterminării enunțat de președintele Wilson și au împărțit teritoriile locuite de ei între Turcia, Siria, Iran și Irak. De atunci este enunțat principiul integrității teritoriale pentru a perpetua o situație în care kurzii rămân fără patrie. Sabina Fati a putut vizita zona kurdă din Turcia și cea din Irak. Cea mai apropiata entitate de independență este cea locuită de kurzii din Irak, care au căpătat autonomie după ce fuseseră persecutați și atacați cu arme chimice de regimul lui Sadam Hussein. Atunci când un referendum a rezultat în 80% din populație cerând independența, rezultatele nu au fost recunoscute de niciun stat din lume cu excepția Israelului. Aliați cu o contribuție decisivă la înfrângerea teroriștilor ISIS, kurzii au fost din nou abandonați la retragerea americană din Irak și Siria. Nu este de mirare că unele fracțiuni recurg la violență, uneori chiar și intern, căci kurzii din regiunile autonome sunt divizați în două partide politice organizate și conduse pe linie tribală. O interesanta divagație etimologică explică legătură dintre cuvintele ‘hașiș’ și ‘asasin’:
‘Ismailiții sau secta asasinilor despre care vorbeşte Hussain Talabani e precursoarea organizațiilor teroriste şi folosea asasinatul și propaganda ca principale pârghii de lǎrgire a spațiului de acțiune. Începând din 1090, vreme de aproape 200 de ani, asasinii s-au extins din nordul Iranului, de la Alamut, până în Siria. Marco Polo (1254-1324) povesteşte că, în călătoriile sale, a auzit multe despre liderul de la Alamut, Hassan-i Sabbah, pe care îl numeşte Bătrânul. Între altele, că acesta îşi droga adepții și îi ducea într-o grădină secretă plină de femei frumoase, un tablou care să le arate paradisul în care vor ajunge dacă se vor sacrifica în numele lui Allah. Marco Polo foloseşte cuvântul sirian pentru fumător de haşiş, haşişiun, sub formă prescurtată așihin, care a intrat în vocabularul european ca „asasin”.’ (pag. 354-355)
Pericolul principal este ca în absența unei susțineri occidentale, unele dintre aceste fracțiuni și chiar și regimurile politice aflate la conducere să cadă sub influența Rusiei. S-a întâmplat asta deja în anii ’60-’70 ai secolului 20 pe vremea Uniunii Sovietice și mai recent se întâmplă din nou în Siria. Unul dintre puținele dialoguri intelectuale menționate în carte o opune pe autoare unui scriitor kurd educat în spirit marxist și simpatizant al ideilor comuniste:
‘Mă întreabă dacă acuma, că regimul comunist a căzut în Europa de Est, oamenii sunt mai liberi, dacă au într-adevăr capacitatea de a judeca singuri lucrurile, dacă au suficient discernământ sau dacă nu cumva capitalismul le-a furat sufletul. Îi spun că peste tot e la fel, oamenii sunt luați cu treburile lor şi nu dau mare atenție politicii şi istoriei. Dar pe mine ce mă interesează aici? mă interoghează Scriitorul, uitându-se în paharul lui de ceai aproape gol. ,,Conflictele”, zic. „De ce oamenii de pe acest traseu care pleacă de lângă Marea Egee şi face tot felul de bucle prin Orientul Mijlociu se bat unii cu alții aproape neîn- cetat de aproape 2500 de ani”. Are el un răspuns? Are şi îl dă prompt: „Interesele materiale şi infantilismul liderilor de la toate nivelurile. Lăcomia crescândă a tuturor părților”. E un raspuns care se potriveşte şi pentru liderii locali.’ (pag.351-352)
Nu a fost posibilă completarea călătoriei pe urmele lui Xenofon, așa cum a dorit autoarea. Siria își închisese frontierele și oricum, rămășițele războiului civil și activitățile rămășițelor bandelor teroriste făceau intrarea în această țară extrem de periculoasă. Regiunea controlata de guvern din Irak a rămas închisă pentru prima parte a călătoriei și Sabina Fati a ajuns la Bagdad doar cu o lună mai tărziu, pe calea aerului. A vizitat în schimb Armenia și Georgia, țări semnificative din aceeași zonă geopolitică. În fiecare loc a încercat să vorbească cu oamenii, a căutat urmele istoriei și s-a străduit să înțeleagă impactul în prezent. Multe dintre paginile cărții ne absorb în peisajul și atmosfera locală:
‘Totul e din calcar tocit, bătut de vânt şi de ploi. De departe pare o cetate uriaşă, uniform colorată, solidă și inexpugnabilă. De aproape ai senzația că ai căzut în timp, că ai deschis o poarta care te-a dus cu zece secole mai devreme, şi nu eşti sigur că mai găseşti drumul de întoarcere, fiindcă în jur sunt numai clădiri din calcar, cu acoperişuri în arc de cerc, cu porți înalte în cazul palatelor şi bisericilor, dar foarte scunde în cazul caselor de locuit. Scările urcă sau coboară pe trasee tainice, în care te pierzi mergând câte o oră-două. Din când în când te întâlneşti cu măgarii locului sau caii frumoși folosiți pentru lucrurile mai grele care trebuie cărate în casele cele mai de sus. Măgarii sunt şi gunoierii acestui loc. Pot căra până la 70 de kilograme. Maşinile nu au cum urca pe străzile înguste, intercalate cu scări, şi acest inconfort al celor care continuă să locuiască în orașul medieval este în același timp un mare noroc pentru menținerea în bune condiții a acestui specific arhitectural’. (pag.256-257)
Sabina Fati caracterizează foarte bine oamenii pe care îi întâlnește și câteva dintre portretele ei sunt memorabile: Sarah Pardo din Izmir sau Mahla din Kurdistan, care trăise în America și servise în armată în Afganistan pentru a se întoarce în Kurdistanul autonom și a milita activ pentru drepturile femeilor. În alte cazuri a trebuit să folosească nume false, să modifice identitățile sau pur și simplu să omită să menționeze detalii despre cei cu care s-a întâlnit, cu care a discutat, care au găzduit-o și ajutat-o pentru a-i proteja de acțiunile ostile ale autorităților care descurajează contactele cu străinii.
Am apreciat și informația istorică, excelent documentată și cu referințe în notele de subsol, și mai ales analizele geopolitice ale Sabinei Fati presărate de-a lungul întregului volum. În literatura română de călătorie sau de comentarii de actualitate cred că este o autoare fară egal. Din literatura similară a lumii numele care îmi vin în minte sunt cele ale lui Thomas Friedman și Robert D. Kaplan. M-am găsit în acord aproape complet cu fiecare dintre comentariile sale. Iată un fragment din capitolul final, care recapitulează succint și concluzionează despre ce este această carte:
‘Peste tot în țările prin care am trecut în această călătorie solitară există răni deschise, autorități abuzive, strategii de extindere, planuri de răzbunare, jurnalişti hăituiți, adevăruri nespuse, războaie ținute cu greu în frâu, inocenţi sacrificați pe catafalcul orgoliilor politice.
Armenii nu-i pot ierta pe turci pentru genocidul din 1915, în care au murit un milion şi jumătate de oameni, turcii nu vor să-şi ceară iertare pentru înaintaşii lor şi nici nu recunosc ororile întâmplate, kurzii, care au participat şi ei la masacrarea armenilor, tac mâlc şi vorbesc doar de propria oprimare. La rândul lor, kurzii nu-i pot ierta pe arabii irakieni pentru genocidul ordonat de Saddam Hussein: aproape două sute de mii de kurzi au fost ucişi în ceea ce s-a numit operațiunea Anfal. Reprezentanții politici ai arabilor din Bagdad nu şi-au cerut încă iertare pentru crimele produse împotriva kurzilor între 1986 şi 1989. În Nagorno-Karabah, azerii și armenii se bat de la sfârşitul anilor 1980. Doar în patru ani de război, între 1991 şi 1994, au murit peste 30.000 de persoane, și în jur de 100.000 au fost nevoite să se refugieze din calea războiului. În 2020, în conflictul dintre cele două părți au fost ucişi circa 10.000 de oameni. Războiul pare să fie perpetuu în Nagorno-Karabah, pentru că, în vreme ce Turcia ajută masiv Azerbaidjanul, Rusia, traditionalul aliat armean, a lăsat regiunea muntoasă a Karabahului fără apărare și fără să prevină Erevanul. Războiul e fără sfârşit, cel puțin până când una din părți o striveşte pe cealaltă. Deciziile instanţelor internaționale nu sunt importante în această regiune, pentru că pe ambele axe ale conflictului funcționează doar legea talionului, nu ordinea internațională. Georgia a pierdut în două confruntări dure cu Rusia bucăți importante din țară, perla Mării Negre, Abhazia, în războiul din 1992–1993, și Osetia de Sud, după Războiul de 5 zile din 2008. 250.000 de georgieni din Ahazia au fost alungați, mii de oameni au fost omorâți în lupte de stradă, iar spațiul georgian pare să se micşoreze de la un an la altul, fiindcă granița trasată de ruşi după ce au luat Osetia se mută tot mai mult în interiorul Georgiei.
Umblând prin aceste spații, în încercarea de a înțelege de ce conflictele nu se opresc niciodată, vezi uneori cu ochii tăi cum se dilată istoria şi cum se contractă graniţele.’ (pag.438-439)
Tocmai datorită nivelului ridicat al cărții, sar în ochi câteva erori editoriale, disonante față de text și de nivelul supravegherii editoriale așteptat de la o editură de prestigiu cum este Humanitas. Acestea pot fi corectate cu ușurință la o ediție viitoare.
Recomand cu căldură această carte foarte interesantă și foarte utila tuturor celor care vor să cunoască viața, peisajele și oamenii din vecinătățile noastre aflate în conflicte permanente, vecinătăți pe care cei mai mulți dintre noi nu le vor parcurge cu pașii niciodată. Eu voi căuta să o însoțesc pe Sabina Fati în alte călătorii cu pasiune de cititor devotat.
Rodrigo Sorogoyen is one of the Spanish film directors that I follow and particularly appreciate. Several of his successful films in the last decade have been political thrillers set in urban settings. ‘As bestas‘ (‘The Beasts’) is apparently a very different film. The story takes place in the countryside, in a half-abandoned village in the mountainous area of Galicia. It can be said that this film is also a psychological thriller and that it also has a political and social substratum addressing themes such as xenophobia, the differences in economic development between industrialized cities and agriculture-based villages, the conflict between modern and archaic. The film has been compared to Sam Peckinpah’s ‘Straw Dogs’ (1971), but it mostly reminded me of ‘R.M.N.’ by Cristian Mungiu, made in Romania around the same time as ‘As bestas‘. If we are to judge by these two films, the problems faced by the rural communities at the two edges of the European Union are very similar.
Antoine and Olga are a French couple, past their prime but strong enough to decide to open a new stage in their lives by buying land in a village in a poor and mountainous area of Spain and working it. They start organic farming, plan to raise animals for milk and cheese, and renovate abandoned houses to turn them into cottages for tourism. Their arrival should, in principle, please the neighbors who are facing economic problems in a depopulated village. But what happens is exactly the opposite. The main reason is that the French couple opposes the sale of land to a company that builds wind turbines in the windy mountainous area. A key scene, a discussion, somewhere in the middle of the film, clarifies the positions of the two sides. For most viewers, the French couple’s perspective is easier to understand. But the villagers also have a point that can be respected. The land they live on for generations bears fruit if a lot of hard work is invested. Despite their work, the villagers remain poor and many have had to leave for the cities. Selling the land would perhaps mean enough money for them to move and start new lives elsewhere. It is a unique opportunity, as if the investors are refused, they can go to another village. It is precisely the foreigners who have been here for only two years who are resisting selling their lot. The tragedy is that this conflict starts from jokes, evolves into social ostracism of newcomers and sabotage of their work, and threatens to generate even more violence. This is where the thriller part begins, with a build-up of tension approaching explosion. Romanian viewers will find the atmosphere familiar. It is similar to that of Slavici and Rebreanu’s novels (and the films inspired by them), with tough peasants and land conflicts, with violence and revenge, with exceptionally strong and well-defined female characters.
The story is very well told. Rodrigo Sorogoyen proves to be just as adept at building a believable and fluid narrative and authentically recreating the countryside as he has done with big city environments and even Spanish politics in other films. The roles of the two French people are played by two French actors – Marina Foïs and Denis Ménochet – who had to learn Spanish for this film to be credible as their two characters who have been living in Spain for two years. She in particular is formidable. Another outstanding performance is that of Luis Zahera as Xan, the cunning and violent neighbor who will do everything to eliminate the danger in his life caused by the appearance of strangers. The tension between archaic and modern, between locals and foreigners, is rendered realistically, almost naturalistically, but everything is enveloped in the special space of the nature that dominates and marks the rhythm of people’s lives. ‘As bestas‘ is both a thriller of a special kind and a film that offers another perspective of the conflicts on the periphery of Europe.
‘Anatomy d’une chute‘ is the surprise winner of the Palme d’Or trophy at Cannes 2023 and the ‘underdog’ nomination in several key categories at this year’s edition of the Academy Awards. I confess that I have not seen any of the previous films of director Justine Triet, so I was expecting just about anything from the viewing. The surprise is that I watched a mature and balanced film, a psychological thriller combined with a courtroom drama, which despite its two and a half hour duration manages to attract and hold the attention of the viewers (well, of most of them) with well-written dialogues, with situations that develop gradually and become more complex, with interesting characters, well outlined by quality acting performances and without artificiality or extremes. It’s an almost classic film in topic and structure, and if we’re surprised that it’s been successful with juries, critics, and audiences, the problem is probably not the film’s, but ours and of what else we’ve seen lately .
Sandra and Samuel are a couple of writers. They live in a chalet located in a dream position in the mountains surrounding the city of Grenoble. She’s successful, he’s not, and so he supplements his income teaching and renovating part of the house to rent out for B&B. Their son, Daniel, aged about 10-12 years, has very limited vision following an accident in which the father may have had some responsibility. The story begins like a thriller, on a beautiful winter day. Sandra invites a young reporter for an interview. Samuel plays loud music on a loop, disrupting the interview. After the reporter leaves, Sandra goes to rest, while Daniel goes out for a walk with Scoop, their dog. Upon returning, the boy discovers the father’s body, dead after a fall from the balcony or the attic window of the cottage. Accident? Suicide? Crime? The police suspect Sandra, she is investigated and charged. An old friend of hers, a lawyer, is called to defend her. The president of the court decides that Sandra can be released on bail during the trial, but a policewoman will be permanently in the house to avoid the accused mother from influencing her son, a key witness in the trial. From here the film turns into a courtroom drama, and fans of the genre, exposed especially to American films, will delight in the differences between the American and the French court system – much more interactive and freer from a formal point of view in debates and interventions of lawyers, prosecutors and even of the accused. The boy witnesses the trial which turns into a true autopsy of his parents’ marriage. Far from being an ideal marriage, the relationships of the Sandra – Samuel couple seem to exemplify the classic phrase with which Leo Tolstoy’s ‘Anna Karenina’ begins about unhappy families. But are marital disagreements, which seem no more extreme than those that occur in almost any couple, sufficient grounds for murder? And if it wasn’t murder, what happened? Samuel’s psychological profile does not seem to have been exactly suicidal, despite some past therapy and psychiatric treatment. The psychiatrist, the prosecution and defense experts, the investigating policeman are called as witnesses, but the decisive testimony remains that of Daniel – the child forced to relive the whole family drama, amplified to the dimensions of a courtroom.
The thriller part is quite interesting, although not original. Being (also) a consumer of French detective series, I can recall quite a few similar episodes, cleverly solved by television detectives. Justine Triet (who is also the co-screenwriter) did not insist on fully solving the case. Sometimes this is not possible, even after long investigations or trials – this often happens in life. What interested the filmmakers are family relationships, those between mother and child and those between wife and husband that are revealed as the investigation and trial progress. To what extent can even the closest people know each other, communicate and share their feelings? There are visible and invisible communication barriers between the three family members. Samuel is French, Sandra is German. Neither of them speaks the other’s native language well and the couple uses English at home. Daniel is almost blind, but it is precisely the lack of sight that amplifies his other senses and sensitivity. Words hide more than they reveal. None of the characters express their feelings. Interesting decision to use the first names of the actors as names for the heroes of the film. Sandra Hüller is terrific as the writer. At no point do physical evidences of a crime appear, but it is precisely the coldness of her temperament and the language barrier that make her appear suspect in the eyes of both the police and the spectators. Swann Arlaud plays the lawyer, who was in love in his youth and perhaps is still in love with the beautiful but distant woman who is now accused of murder. Daniel is played by Milo Machado-Graner, an experienced child actor cast after searches for an actor with an actual visual impairment failed. Difficult role, perfect execution. ‘Anatomy d’une chute‘ could have easily fallen into a rather banal crime-trial genre film, but it rises above the average by the quality of the script, by the depth of the characters, by the psychological truthfulness and by the good acting. Leo Tolstoy was right again.
Titlurile din presă sau subtitlurile analizelor de sfârșit și de început de an sunt dramatice: ‘The Death of Globalization’ sau ‘Globalization – The End’. Desigur, termenul însuși – Globalizare – este vag, supralicitat sau demonizat. Presupunând însă că acceptăm definirea prin consens (‘nu prea știm să explicăm, dar știm cu toții despre ce vorbim’), oare într-adevăr a renunțat economia mondială la interdependență și societatea la comunicații? O analiză mai atentă ne arata că lucrurile nu numai că nu stau chiar așa, dar unele tendințe din pachetul numit ‘globalizare’ continuă și se amplifică. Desigur, nu vom putea într-un singur articol al rubricii noastre să expunem întreaga analiză, dar putem marca unele puncte esențiale care să indemne la gândire și să deschidă discuții.
(sursa imaginii: www.prospectmagazine.co.uk/world/globalisation/62824/is-this-how-globalisation-ends; (c) Lo Cole 23)
Termenul însuși de globalizare a fost introdus în prima jumătate a secolului XX, uneori în varianta sa franceză – mondializare –, în perioada interbelică, atunci când sistemul de tratate început la Versailles și continuat cu fondarea Ligii Națiunilor justifica speranța unei perioade de pace și de stabilitate globală. Al Doilea Război Mondial și Războiul Rece au înghețat aceste speranțe și au refragmentat lumea în blocuri politice. Căderea comunismului în Europa, destrămarea Cortinei de Fier și căderea Zidului Berlinului au coincis cu o accelerare a comunicațiilor datorită revoluției Internetului. A urmat perioada de ascensiune și de maxim optimism a globalizării în anii ’90 și în mare parte din primul deceniu al mileniului 3. Și atunci s-a întâmplat ceva sau s-au întâmplat mai multe. Să fie vorba despre un fenomen ciclic prin care trec economia și societatea planetară, unul în care avem de-a face cu perioade de alternanță a tendințelor de integrare și fluidizare a proceselor inter-statale și inter-regionale cu perioade de fragmentare? Cu alte cuvinte, perioade în care se construiesc punți și se dărâmă ziduri, urmate și alternând cu perioade în care punțile sunt aruncate în aer și se construiesc ziduri noi sau se refac cele vechi? Dar nici măcar crizele economice mondiale nu sunt o invenție a secolului XX. Ele au fost prevăzute și descrise în detaliu în ‘Capitalul’ lui Marx și confirmate în perioada interbelică (criză clasică de supra-producție) și de cele financiare de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Să fie ciclurile globalizare – fragmentare o altă manifestare a caracterului ciclic al fenomenelor economice?
Înainte de a intra în detaliile a ceea ce s-a întâmplat în ultimele două decenii, aș vrea să mai fac o observație istorică. Cuvântul ‘globalizare’ a fost inventat în secolul XX, deși fenomenul era bazat pe progrese ale transporturilor și comunicațiilor din secolele precedente (navigația maritimă, căile ferate, telegraful). Ideea este însă mult mai veche. Putem spune că Drumul Mătăsii a fost o arteră a comunicației și comerțului global, la dimensiunile lumii cunoscute atunci, din Antichitate până spre sfârșitul Renașterii. Mărfurile circulau, la fel și tehnologiile și ideile. Aș recomanda ca sursă de informații excelentele cărți de călătorie ale Sabinei Fati, publicate de Editura Humanitas: ‘Singură pe Drumul Mătăsii’ (2015) și ‘Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi’ (2022). Curajoasa călătoare îmbină în aceste cărți impresiile personale, o excelentă documentare istorică și geografică și analize profunde și exacte care interpretează cele văzute și trăite și le pune în contextul unei viziuni geopolitice clare. Iată un fragment din cartea sa cea mai recentă, care se referă la extremitatea de Vest a Drumului Mătăsii, segmentul din Asia Mică, surprinzând unul dintre elementele-cheie ale globalizării:
‘Revoluția 4.0 sau Industria 4.0 a apărut sub această etichetă în 2011, la cel mai cunoscut târg dedicat dezvoltării industriale, cel de la Hanovra, unde a început să se vorbească despre Internetul obiectelor, Internet of Things, IoT, adică despre obiecte cu senzori, încorporate, adevărate computere în miniatură. Obiecte care se conectează cu diferite alte dispozitive şi sisteme prin Internet şi alte rețele de comunicații, şi care folosesc inclusiv ubicomp, computerul ubicuu, care, spre deosebire de computerul clasic cu desktop, poate fi folosit cu orice dispozitiv, oriunde, în orice formă. Nu e vorba doar despre conectarea telefonului cu maşina de spălat sau cu centrala de apartament, ci și despre arme și dispozitive care nu pot fi detectate și care modifică total tipul de război cunoscut până acum. Implementarea tehnologiei 5G va schimba total viața aşa cum o cunoaştem şi va avea implicații geopolitice importante. Așa cum fiecare revoluție industrială majoră din ultimii 300 de ani a fost urmată imediat de o revoluție geopolitică, urmează să vedem cum va arăta Geopolitica 4.0.’ (Sabina Fati, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi, Ed. Humanitas, 2022, pag.149)
Remarc în primul rând corectitudinea cu care Sabina Fati folosește terminologia tehnică și economică. Despre Internetul Obiectelor am scris în numeroase articole ale rubricii CHANGE.WORLD. Termenul de ‘ubicomp’ – computer ubicuu pe care autoarea îl folosește în textul ei se referă la acele calculatoare încorporate peste tot în obiectele inteligente și legate la rețele locale de comunicații sau chiar la Internet, care efectuează rutine specializate și transmit informații detectate prin senzori. Unele au interfață spre utilizatorii umani, altele nu. Sabina Fati se referă și la obiectele cu utilizare militară, care schimbă deja felul în care sunt purtate războaiele. Geopolitica 4.0, cu variantele sale menționate în text, uneori numită și ‘a 4-a Revoluție Industrială’, este o denumire generică folosită în deceniul precedent la conferințe cum sunt cele ale organizației World Trade Forum (WTF) pentru a denumi progresele industrializării la scară globală și impactul acesteia în viața sociala și individuală. Globalizarea 4.0 permite oamenilor să desfășoare afaceri instantaneu și să acceseze rapid informațiile de oriunde.
Având avantajul perspectivei istorice, putem aprecia că perioada de glorie a globalizării de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI a fost perioada de două decenii care s-a încheiat odată cu declanșarea crizei financiare globale în 2008. În acești 20 de ani, exporturile și importurile globale au crescut chiar mai repede decât Produsul Intern Brut (PIB) global, determinate de creșterea rapidă a Chinei și de integrarea acesteia – împreună cu alte piețe emergente – în sistemul comercial și financiar global. O pondere din ce în ce mai mare a acestui comerț au avut-o piesele și componentele, deoarece procesele de producție au fost dezagregate și distribuite la nivel internațional, creând lanțuri de aprovizionare globale înlesnite de progresele în transportul global (cum ar fi containerizarea) și comunicații (din nou Internetul). În ultimii 15 ani, în schimb, comerțul global și fluxurile de capital au crescut mai puțin decât PIB-ul global. Exporturile și importurile mondiale sunt în prezent echivalente cu aproximativ 50 la sută din PIB-ul mondial – aproximativ acolo unde erau înainte de criza financiară globală. Poate că globalizarea nu a murit, dar era „hiperglobalizării” – cea în care tranzacțiile internaționale au crescut chiar mai repede decât economia mondială – pare să se fi încheiat.
Economiștii și istoricii nu au concluzionat încă ce s-a întâmplat exact. Nu este vorba despre o singură cauză. Începutul a fost cauzat de restricțiile financiare și controalele politice și economice mai stricte, impuse de criza financiară globala începând cu 2008, ceea ce a încetinit fluxul de capital. Cele două mari țări care au beneficiat poate cel mai mult de globalizare, integrându-și economiile în circuitul global, au fost Rusia și China. Pariul pentru „occidentalizarea” Chinei și Rusiei în condițiile pieței libere nu a dat însă rezultate. Modelul care reușise în cazurile Germaniei Federale postbelice, al Japoniei și al Coreei de Sud nu a funcționat la fel în cazul celor doi giganți foști comuniști. Ceva diferit s-a întâmplat în „atelierul lumii” și „țara noilor piețe” – China – și în „țara resurselor ieftine” – Rusia. Este posibil ca cetățenii celor două foste puteri comuniste să-și fi dorit un standard de viață occidental. Cu toate acestea, conducătorii lor nu doreau norme politice, juridice și constituționale occidentale. În loc de democrații, ascensiunile economice au transformat treptat aceste două țări în autocrații clasice, din ce în ce mai periculoase, cu interese, viziuni asupra lumii și dorințe de dominație contrare celor ale lumii democrate. În plus, influența politică, nu în mică măsură înlesnită prin propaganda subtilă folosind același Internet care permite comunicații rapide în toate direcțiile, au dus la ascensiunea curentelor populiste în Europa și Statele Unite. Folosind în mod iscusit nemulțumirile justificate ale unor pături sociale și economice lăsate în urmă de dezvoltarea tehnologică, agitând lozinci naționaliste și izolaționiste, căutând țapi ispășitori în fenomene cum ar fi imigrația economică, partidele populiste au început să agite și globalizarea ca pe una dintre sperietorile de ciori și ținte ale unei propagande ostile. Votul pentru Brexit în Marea Britanie și alegerea lui Donald Trump la Casa Alba în Statele Unite au fost, în parte, rezultatul acestor fenomene. Ascensiunea Chinei ca economia numărul 2 a lumii și ambițiile globale ale acesteia au dus la ridicarea unor bariere vamale și instituirea unor sancțiuni economice reciproce la nivelul celor două supraputeri și al blocurilor aflate sub influența lor directă. A urmat pandemia care a impus noi bariere în circulația mărfurilor și a persoanelor, bariere temporare însă foarte rigide, apoi conflictele din Ucraina și, mai nou, din Gaza, cu impact politic și comercial încă în plină desfășurare. Suficiente motive pentru a fi pesimiști în legătură cu șansele revenirii globalizării la ceea ce a fost cu 15 ani în urmă.
Ce va urma? Opinia mea, urmărind și ceea ce spun sau scriu majoritatea experților, este că nu vom avea de-a face cu dispariția globalizării, ci cu o globalizare care se va manifesta altfel, distribuită și diferită funcție de domeniile industriale și financiare. Globalizarea nu este moartă, dar în mod clar a luat o întorsătură spre fragmentare pe linii geopolitice, care ar putea avea consecințe economice importante pentru toate țările. Economiile de piață emergente, care au beneficiat în multe privințe de pe urma comerțului mondial și a fluxurilor financiare, dar au fost, de asemenea, supuse efectelor globalizării, vor suferi acum efectele negative. Pentru acelea care nu sunt aliniate politic cu economiile avansate, fluxurile comerciale și financiare mai scăzute vor însemna mai puține transferuri de tehnologie și cunoștințe, împiedicându-le calea către dezvoltare. Odată cu retragerea țărilor de la integrarea globală, accesul la piețele de export ar putea deveni, de asemenea, mai restrâns în timp. Acest lucru ar putea conta mai puțin pentru țări precum China, India și Brazilia – care au devenit mai autosuficiente și mai bogate decât multe alte economii de piață emergente –, dar ar putea înăbuși acele țări care sunt mai mici și se află încă în stadii incipiente de dezvoltare economică.
Nu toți indicatorii sunt negativi. Comerțul mondial a înregistrat în primul an post-pandemie, 2022, cifre record. Căile navale, de exemplu, sunt martore ale unor planuri de extindere fără precedent în ultimele aproape două secole. Porturile americane au atins noi recorduri de trafic de mărfuri. Se vorbește despre lărgirea capacității Canalului Suez (sau se vorbea înainte de criza provocată de războiul din Gaza, dar și aceasta se vă sfârși cândva) și despre rute alternative Canalului Panama. Nivelul acestuia din urmă a scăzut în urma scăderii nivelurilor apelor interne în America Latina, dar aceleași tendințe climatice de încălzire fac posibile pentru prima dată în istoria navigației moderne să se ia în considerare ‘pasajul nordic’ în zona arctică drept o cale maritimă viabilă pentru cea mai mare parte a anului. Tehnologia 5G a devenit o realitate în cea mai mare parte a lumii și barierele în comunicații se află în permanent război cu metodele de a le traversa. Inteligența Artificială (AI) poate compensa o parte dintre decalajele tehnologice și poate lucra tocmai în folosul economiilor mai puțin dezvoltate. Pe termen lung, nici cenzura autoritară și nici propaganda populistă nu au șanse de reușită în fața dorinței oamenilor și a presiunilor economice favorabile schimburilor libere de informații și de idei. Expansiunea economică reală și salturile tehnologice au fost posibile doar în condițiile liberalizării comerțului și a circulației informaționale. Fie că ne aflăm într-o perioadă ciclică, fie că ne pregătim pentru o fază nouă de evoluție, eu cred că globalizarea va reveni. Creșterea comerțului global de bunuri este însoțită de o creștere și mai accentuata a industriei serviciilor. Industrii întregi, cum sunt cea energetica sau cea a vehiculelor electrice, sunt interdependente structural, ele nu pot exista fără circulația mărfurilor și a tehnologiilor. Acesta nu pare a fi ‘sfârșitul globalizării’, ci un alt fel de globalizare. Rămâne ca, în runda următoare, foloasele acesteia să fie exploatate în mod pozitiv și efectele negative să fie mai bine administrate și compensate. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
French literature of the middle and second half of the 19th century offered its readers a treasure trove of mystery and adventure novels with themes inspired by the history of France from the Middle Ages to the period of the French Revolution. A century later, filmmakers took over the baton in the films of the swashbuckler genre, which were often adaptations of those novels. The French and international public, readers and cinema lovers, greatly enjoyed this genre, bought the books and filled the cinema halls. Among the cinematographic successes of the genre was ‘Cartouche’ made in 1962 by Philippe de Broca. 35 years later, in 1997, de Broca returned to this kind of films with ‘Le bossu‘ (the title in the English distribution was ‘On Guard’), a successful film that once again filled the cinema halls and gave the opportunity for film critics to exclaim in unison: ‘The swashbuckler genre is alive!’
The novel that inspired the film was written by Paul Féval and published in serial feuilleton form in 1857. The influence of Alexandre Dumas-father’s novel ‘The Count of Monte Cristo’, published 13 years earlier, is obvious. The plot starts from a tragic love story followed by a belated revenge based on the assumption of a fictitious identity. The story begins in the year 1700, when the knight Lagardère meets the Duke of Nevers and learns from him a formidable and deadly figure of fencing. When the duke is killed by assassins hired by his cousin, the cunning Gonzague, the knight Lagardère is forced to flee with the help of a pair of nomadic theater artists, together with the daughter in diapers that his friend entrusted to him with his last breath. 16 years later, the baby girl has turned into an attractive young woman, with whom the man who played the role of father falls in love. The father-to-lover story wouldn’t really work in a movie script today, but in a 19th-century novel and even a late-20th-century film, it seems there were no problems. The last act of the story takes place in Paris in 1716, between the Royal Court and the Court of Miracles, the neighborhood of poverty and vice known from many other films and novels. Lagardère, disguised as a hunchback, will infiltrate Gonzague’s entourage, avenge Nevers and help his wife and daughter regain their lost social position and fortune.
The two actors who play the main roles – Daniel Auteuil and Fabrice Luchini are two of the best known French actors and among my favorites. Today they both seem counter-cast for a cape and sword movie, but let’s not forget that almost 30 years have passed since the shooting. Daniel Auteuil manages to be a fairly convincing Lagardère and also fits well into the hunchback disguise that is part of the revenge plot. Fabrice Luchini brings to the screen a completely different,much more theatrical, style supported by his perfect diction, perhaps the best among the French actors today. His take on the greasy Gonzague is original and colorful, ultimately managing to make us hate the character despite our sympathy for the actor. We also find in the cast Philippe Noiret in the almost regal role of Regent Philippe d’Orléans. The reconstruction with authentic sets and costumes of Paris at the beginning of the 18th century, the city that was in fever at the height of the French expansion in North America, is also excellent. The duels, including the famous Nevers figure, are excellently choreographed. I don’t know if the swashbuckler genre is still alive (there haven’t been many films of this genre and level since then), but it was definitely in good shape in 1997.
I miss John le Carré so much. I had gotten used to his novels coming out once every 2 or 3 years and would look forward to the release of the first paperback edition which I could afford to buy as soon as I had the chance. His books took me into the world of espionage, but mostly of the people who had chosen to become spies or for whom life had decided that they should become spies. The spies in his books are people like us, sometimes even with more pangs of conscience and doubts, given their profession and the fact that they were born English. Of course, I also watch the movies inspired by his books. Some managed to bring to the screen in cinematic language the meanderings of the action and the turmoil of the heroes. Others were far from expectations and the quality of emotions in his books. ‘The Tailor of Panama‘ (2001), directed by John Boorman, is probably one of the most faithful screen versions of a novel by John le Carré. One of the main reasons is that the film, released 5 years after the first publication of the novel, enjoyed the direct involvement of le Carré, who appears on the credits as co-writer and executive producer.
The heroes of spy movies and books usually fall between two extremes: the heroes of John le Carré and James Bond. One of the two main heroes in ‘The Tailor of Panama‘ is played by Pierce Brosnan who, when the film was made was the titular service performer in the James Bond series. And yet Andrew Osnard, the MI6 agent played by Brosnan, is very different from Bond. They have in common only the hobby of womanizing. Otherwise, unlike the incorruptible and devoted Bond, Osnard is a corrupt individual who leaves behind scandals and failures. Residence in Panama is for the agent compromised in other parts of the world a kind of disciplinary exile, from which he wants to escape at all costs. The recruitment of Harry Pendel, a tailor who came from London to marry and make men fashion in Panama, fits into this plan of rehabilitation in the spying hierarchy. Pendel has a problematic biography and is not difficult to blackmail and recruit as an informant. Among his clients are politicians and journalists, the president of the republic and former revolutionaries, and his wife works in the offices of the company that manages the Panama Canal, a vital artery of world trade. Pendel seems like the classic type of victim whose life is invaded by the world of espionage, but in this case the victim decides to fight back and take revenge by inventing a parallel reality that invades the world of espionage. Today we would call this ‘fake news’, except that we are a few years before the invention of social networks. ‘Secret information’ reaching MI6 is passed on to American allies and threatens to produce an invasion of the country where the precious strategic objective was located. The theme of the agent who makes up ‘information’ which, processed by espionage services that are all the more incompetent and corrupt the higher up the hierarchy, can produce international political crises was invented by Graham Greene in ‘Our Man in Havana’, a novel published in 1958 and also screened in 1959. Greene and le Carré, both former British secret service agents, knew well the world they described in their novels. In both books, the actions of intelligence-gathering machines destroy human destinies and lives.
The most memorable acting performance in ‘The Tailor of Panama‘ is undoubtedly that of Geoffrey Rush. Harry Pendel enters the game against his will, pressured to deliver and blackmailed into continuing. He realizes too late that this is a deadly game and that the revenge he planned will hit the people closest to him and endanger the family cell he wanted to protect. Like many of John le Carré‘s characters, Harry Pendel’s identity is not the real one, and successive layers of disguises and lies are gradually revealed, until we arrive at a personal truth that is difficult to live with. Along with Rush, we have Pierce Brosnan and Jamie Lee Curtis in the cast, actors who were then at the height of their careers. The entire cast is otherwise excellent – with playwright Harold Pinter in a role with brief but significant appearances and a very young Daniel Radcliffe in the role that precedes his stellar launching as the Harry Potter series lead character. I found the only character more shallowly drawn to be the ex-revolutionary Abraxas, who misses the emotional impact at a key moment, but that’s due to the script rather than to Brendan Gleeson‘s performance. John Boorman – a director whose highly successful films date back to the 60s and 70s – succeeds, I think, with ‘The Tailor of Panama‘ in making one of the best adaptations of a novel by John le Carré.
I confess that I was somewhat anxiously waiting to see Alexander Payne‘s ‘The Holdovers‘ (2023). 5 Oscar nominations should be a guarantee of watching a quality or at least interesting film. On the other hand, my experiences with Payne‘s previous films have been mixed. After having hit gold (in my opinion) with ‘About Schmidt’, none of his other films have been able to convince me: too much melodrama, too obvious attempts to fake dealing with ‘serious’, ‘real life’ themes and to prepare and serve them to the spectators in syrupy sauces. The only film of his after 2002 that really amused me was ‘Downsizing’ which was a failure with the public (both ratings and box office) and critics. Obviously, my tastes and those of many other moviegoers do not coincide when it comes to Payne‘s films. My fears proved to be well founded. I found ‘The Holdovers‘ to be the most overrated film of this cinema season.
The story takes place in a private boarding school, attended by the sons of wealthy parents and financed by those. During the holidays everyone goes home, but there are always a few exceptions: students whose parents are traveling or busy with other issues stay at the boarding school. They are supervised and cared for by a minimal staff – usually a teacher and a cook. In the Christmas season of 1970, the teacher is Mr. Hunham, a grumpy and stern bachelor teacher whose specialty is the history of ancient civilizations, and the cook is Mary, who recently lost her son in the Vietnam War. Shortly after the start of the holidays, the only student left at the boarding school is Angus. His mother had married for the second time and at the last moment had informed him that she was going on a ‘honeymoon’ with her new husband instead of the family vacation that the boy was expecting. The three “holdovers” make up an ad hoc family that, by necessity and not by choice, must spend the holidays together. It is a good opportunity to get to know each other beyond didactic or social barriers, to discover their qualities, weaknesses and secrets, to support each other at this time of the year when no one should be alone.
‘The Holdovers‘ is not a film without qualities. The year 1970 is brought to the screen in an extremely believable manner and with a natural style that made me realize only after a good few minutes that the cars are longer and that no one has used a cell phone. The acting performances are all excellent, even if the Oscar nominations for Paul Giamatti and Da’Vine Joy Randolph seemed a bit over the top. It was the debutant Dominic Sessa‘s performance in the role of the boy that seemed to me the most remarkable due to the naturalness with which he brings to the screen the moral dilemmas and coming to age problems of an intelligent, sensitive young man, but with troubles of adaptation in unfriendly social environments. It is possible that this film will go down in history as the debut of an important actor of cinema for decades to come. On the other hand, David Hemingson‘s screenplay, sorry, is full of banal and predictable kitsch – a strange combination of extremely well-written dialogues and melodramatic solutions to the dilemmas of each individual character. As for 5 Oscar nominations, what can I say? Best Picture nomination when Wim Wenders’ ‘Perfect Days’ is left out? Best Actor for Paul Giamatti while Koji Yakusho isn’t on the list? One thing is certain. The Christmas movie genre is getting richer with another piece that will be heavily scheduled on television during the last ten days of each year for the next few decades.
Ali Abbasi, an Iranian director living in Scandinavia for over a decade chose a famous case that happened in Iran in 2000 and 2001 as an opportunity to make in ‘Holy Spider‘ a film that deals with one of the most painful aspects of life in his country of origin under Islamic rule – the status of women. He couldn’t film there as he wanted, but ‘Holy Spider‘ – spoken entirely in Persian (Farsi) and played by Iranian actors – manages to very authentically reproduce the setting and atmosphere of Iran and depict the acute problems of its society with the realism and critical spirit of a Western political film.
The city where the action takes place is Masshad, the second most populous city in Iran (over three million inhabitants), known as a place of pilgrimage due to the vast Holy Shrine of Imam Reza and other religious and historical sites. A serial killer named Saeed killed 16 prostitutes here, wanting to ‘purify’ the moral atmosphere of the city by eliminating women who propagated decadence. In catching the perpetrator, in the script of the film that Ali Abbasi co-authored, the main contribution is made by a brave woman journalist, Arezoo Rahimi, who came from Tehran. The character is imaginary, but her existence in the film allowed the director to introduce subplots and direct messages related to the position of women in society. The audience knows from the beginning who the perpetrator is, and the story progresses on two parallel planes – on the one hand, the killer’s nocturnal deeds, but also his daily life, apparently normal and normative, if we exclude the fact that he is an ex-soldier, a traumatized survivor of the Iran-Iraq war; on the other hand, the journalist’s investigation that will lead to the discovery of the criminal. However, the story is far from ending when the crimes are solved. Saeed, supported by some of the religious authorities, becomes a kind of folk hero. The fact that his victims are depraved and immoral women absolves him of guilt in the eyes of many of the townspeople. What will justice do? And finally, what power and significance do justice sentences have in such a system?
Ali Abbasi manages to be authentic not only in recreating the ambience, but also in creating characters who support and interact psychologically believably. The role of the journalist is played by Zar Amir Ebrahimi, an Iranian actress living in France. For this role she received the award for feminine interpretation at Cannes and I think it is a perfectly deserved award for creating this character of a courageous journalist, who constantly risks professionally and physically to find the truth and present it to the public, while at the same time confronting the legal limitations of her status of a woman in the Islamic republic and with the aggressive attitude of some of the men she meets. Saeed’s role is played by Mehdi Bajestani. The character he creates is complex – his deeds are those of a monster, but the faith that guides him is sincere, if obviously misdirected. ‘Holy Spider‘ is a winning combination of true crime, political films, courtroom drama and dramatic social criticism. Creating outside of Iran, Ali Abbasi may say more and differently about the Iranian society of today, but his films resonate and complement those created by other Iranian directors in their country and in exile, bringing to the screens of viewers around the world a complex image, with many shadows but also with a lot of humanity.
Unele dispute din istoria cunoașterii nu se sfârșesc niciodată. De exemplu, cele legate de istoria Universului, a planetei pe care trăim și a speciei umane. Voi descrie în articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD un episod al acestor dispute, care s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea. Voi evoca figura uneia dintre primele femei, om de știință și explorator, care a avut un rol determinant în aceste dispute. După cum vom vedea, ecourile răsună până astăzi și, în fapt, disputa continuă, chiar dacă argumentele sunt altele în vremurile noastre.
Originea și vârsta Universului sunt disputate încă din antichitate. Fiecare religie din vechime și-a construit o teorie sau un sistem de legende care să dea răspuns întrebărilor ‘de unde venim?’, ‘cum a apărut lumea înconjurătoare?’, cu întrebarea corolar ‘care este vârsta Universului?’. Vedele hinduiste, de exemplu, stabileau că Universul ar avea venerabila vârstă de 155,52 de trilioane de ani, civilizația Maya considera că lumea actuala (a patra într-o evoluție ciclică) s-a născut acum vreo 5 000 de ani, în timp ce creștinismul, preluând cosmologia evreiască, îi stabilește vârsta la exact 5 784 de ani. Această din urma atribuire se transformase în dogmă dominantă în Evul Mediu, și continua să inhibe contestările în perioada Inchiziției. Totuși, începând cu secolul al XVII-lea, în mare parte datorita spiritului Renașterii, dar și Reformei care eliberase o parte din creștinismul occidental de supravegherea poliției ideologice de la Vatican, din ce în ce mai mulți savanți stabiliseră că Pământul are mai mult decât 5-6 000 de ani. Studiul naturii din jur i-a pus pe cercetătorii epocii să-și pună întrebări legate de originea formelor de relief și a rocilor care compun uscatul și fundurile de mare. Ipotezele lansate în acea perioadă au fost împărțite, mai în glumă, mai în serios, în două categorii: Neptuniste și Plutoniste, după zeii patroni în mitologia greco-romană ai elementelor determinante în formarea rocilor: mările sau adâncurile Pământului. ‘Faust’ al lui Goethe (care era neptunist) menționează aceasta dispută și cele două categorii.
(sursa imaginii – colecția autorului)
Neptunismul a fost inventat în Germania de geologul Abraham Gottlob Werner (1749 – 1817), care a examinat rocile din mine. Potrivit lui Werner, globul terestru fusese făcut inițial din apă; în timp, particulele în suspensie s-au unit în roci solide, formând continentele și așezându-se în straturi încorporate cu fosile. Conform teoriei lui Werner, fundul oceanului a fost o suprafață inițial neuniformă pe care au precipitat cele mai vechi roci în perioada primitivă, caracterizată de condiții de apă foarte adâncă și calmă. Werner a atribuit acestor condiții formarea rocilor cristaline, precum granitul. Straturile succesive au fost create prin depuneri și sedimentări. Această teorie a fost contestată de James Hutton (1726 – 1797), un agricultor și geolog scoțian, care a insistat asupra importanței primordiale a vulcanilor și a cutremurelor pentru formarea rocilor. Extinzând vârsta Pământului cu mult înapoi în timp, el a schițat o explicație plutonistă care evidenția marile fenomene tectonice din adâncul pământului, care duc la ridicarea lanțurilor muntoase. Pentru adepții acestui model, rocile vulcanice erau uzate de eroziune și intemperii, depunând resturi pe fundul mării, care au fost treptat ridicate și modelate în noi configurații, prin căldură și presiune. Plutoniștii au recunoscut rolul apei în depunerea rocilor sedimentare precum calcarul, dar și-au confirmat definitiv cazul vulcanic analizând bazaltul. Oricât de minuțios au analizat neptuniștii diferite mostre, nu au putut găsi fosile prinse în acest material dur, cristalin, care era insolubil în apă. Consolidând și mai mult poziția plutonistă, Hutton a descris stâncile din Edinburgh, unde trăia, străbătute de benzi de bazalt care păreau să fi fost împinse în sus ca lava topită de sub suprafața pământului. Oricine vizitează orașul scoțian poate vedea aceste formațiuni în structura dealului pe care este construit Castelul și a colinelor și prăpastiilor din jurul său.
Disputele dintre cele două școli de geologi (numite și ‘Controversa granitului’) au continuat în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea atât în saloanele Societății Geologice și în revistele acesteia, cât și în jurnalele de călătorie scrise de exploratorii plecați în călătorii pe mările lumii în perioada de rapidă expansiune a Imperiului Britanic. La aceste dezbateri au participat neptuniștii Wernerieni (alt scoțian – mineralogistul Robert Jameson și discipolii săi) și plutoniștii Huttonieni (matematicianul și pastorul John Playfair, navigatorul Basil Hall și însuși Charles Darwin). Cele mai importante expediții au fost cele din 1776 și 1778 din zona Capului Bunei Speranțe, unde a fost descoperită o zona granitică pătrunsă în gresie și ardezie, primele exemple de granițe intruzive din afara Scoției. Nimeni nu fusese martor însă până atunci la un eveniment geologic care să confirme teza plutoniană. Aici apare în scenă Maria Graham (1785 – 1842), prima femeie care a intervenit cu argumente și dovezi convingătoare în aceasta dispută ‘bărbătească’.
Maria se născuse lângă Cockermouth, în Cumberland, sub numele de Maria Dundas, și nu-și văzuse prea mult tatăl în anii copilăriei și adolescenței, deoarece acesta era unul dintre mulții ofițeri de marină pe care clanul scoțian Dundas i-a dat lumii de-a lungul anilor. Fac aici o paranteză observând proporția considerabilă de scoțieni și contribuția lor în această dispută, dar și în general în dezvoltarea științei și tehnologiei britanice din acea perioadă. Călătoare fără liniște și autoare prolifică, Graham s-a căsătorit prima dată, soțul ei fiind și el ofițer de marină, în India, după care a început curând o carieră de scriitoare de cărți de călătorii, prin publicarea a două volume despre această țară. În calitate de soție a unui ofițer de marină a petrecut perioade lungi singură, dar, în mod neobișnuit pentru acea epocă, a refuzat să se limiteze la o viață de casnică. A lucrat ca editoare și traducătoare și și-a cultivat pasiunea pentru artă, trăind în Italia și scriind despre Nicolas Poussin. În 1821, Mary Graham a traversat oceanul Atlantic pe o navă comandată de soțul ei, dar acesta a murit de febră în timpul călătoriei. Ajunsă singură în Chile, a fost martoră a evenimentului care avea să-i schimbe cursul vieții, dar și să marcheze o pagină semnificativă în istoria științei. Este vorba despre cutremurul din 19 noiembrie 1822, pe care l-a trăit la Valparaiso. Martoră oculară, Mary Graham a descris modul în care o porțiune de coastă de 100 de mile a fost ridicată la câțiva metri deasupra nivelului său anterior, astfel încât ‘fundul mării a rămas expus, gol și uscat, cu paturi de stridii, mușchi și alte scoici lipite de stâncile pe care creșteau’. Exact ceea ce descriseseră teoretic plutonienii, doar că totul se întâmplase în realitate, în decurs de cinci minute, sub ochii exploratoarei.
Înțelegând semnificația evenimentului la care fusese martoră, Mary Graham a decis să rămână în Chile câțiva ani, pentru a scrie o carte care includea o versiune completă a raportului ei despre cutremurul de la Valparaiso. Pe drumul de întoarcere spre Anglia, ea s-a oprit mai întâi în Brazilia, unde s-a împrietenit cu împărăteasa Maria Leopoldina de Austria și a predat lecții particulare prințesei Maria da Gloria, tânăra fiică a împăratului. Câțiva ani mai târziu, s-a căsătorit cu un alt bărbat căruia îi plăcea să exploreze. Deși călătoriile lor au fost reduse după ce a suferit o ruptură vasculară, a continuat să cerceteze și să scrie – printre altele, o istorie a Spaniei, o carte despre Giotto și cărți pentru copii.
Raportul lui Mary Graham despre cutremurul din Chile a ajuns la Societatea Geologică din Londra, dar a fost luat în seamă doar un deceniu mai târziu, când controversa a escaladat la nivel de dueluri în saloanele academice, dar nu a fost departe de a se ajunge la dueluri cu pistoale. Fondatorul Societății, George Bellas Greenough, și-a folosit poziția prezidențială pentru a denunța cu argumente misogine credibilitatea lui Mary Graham și a nega validitatea observațiilor ei. Dar nu ea era ținta lui principală: furia lui fusese provocată de succesul public al unui alt geolog, rivalul său Charles Lyell, care tocmai publicase cel de-al treilea și ultimul volum din ‘Principles of Geology’. Această carte, considerată până astăzi fundamentală, a extins dramatic vârsta estimată a Pământului și l-a încurajat pe Charles Darwin să-și dezvolte teoria evoluției prin procesele de lungă durată ale selecției naturale. Chiar mai radical decât Hutton, Lyell a fost un plutonist convins, care a abandonat conceptul biblic al unei singure creații pentru a introduce un model ciclic. Lyell susținea că trăim într-un univers care se schimbă încet, într-un ritm constant. În modele repetitive, lanțurile muntoase de astăzi pot deveni treptat fundurile oceanelor de mâine, înainte de a se ridica din nou pentru a domina peisajul. Darwin a fost atât de convins de validitatea acestei teorii încât atunci când ‘Beagle’ a ajuns în Chile, a făcut o expediție specială pentru a vedea cu ochii săi ‘marile paturi de scoici’ ridicate deasupra nivelului oceanului, descrise de Mary Graham. În 1835, tocmai când ‘Beagle’ era ancorat în fata coastelor chiliene, un alt cutremur a lovit zona și a ridicat și mai mult pământul. De data aceasta, erau prezenți observatori bărbați, inclusiv Darwin. Mary Graham fusese total confirmată și reabilitată.
Putem accepta ca pe un fapt istoric că relatările unei cercetătoare și exploratoare au fost puse sub semnul întrebării la începutul secolului al XIX-lea din cauza faptului că observatoarea era o femeie. Mai greu de înțeles și de acceptat este persistența teoriilor creaționiste în secolul XXI și mai ales prezența lor în programe școlare ca o alternativă a evoluționismului. În fapt, nu există o singura teorie creaționistă, ci mai multe. Singurul lucru asupra căruia creaționiștii sunt de acord este că nu le place evoluția. Chiar și Geneza oferă două relatări contradictorii despre creație. Printre creaționiști, există o gamă extraordinară de credințe despre cum a apărut viața. Câțiva creaționiști acceptă că evoluția a produs marea diversitate a vieții pe Pământ – în afară de oameni. Alții cred că toată viața a evoluat, dar că procesul a fost ghidat de o ființă supranaturală. Alți creaționiști acceptă că evoluția poate duce la schimbări minore (microevoluție), dar neagă faptul că multe mici schimbări pot avea că rezultat noi specii sau chiar noi grupuri de organisme (macroevoluție). Alții, în fine, cred că o zeitate a creat prima viață, dar apoi a lăsat-o să evolueze singură. Dar vârsta Universului? Aceasta este estimată astăzi de oamenii de știință la 13,7 miliarde de ani, în timp ce vârsta planetei noastre este de 4,54 miliarde de ani. Și aici mai există încă multe controverse și teorii noi, dar cel puțin este vorba despre controverse științifice. Dezbaterile, deci, continuă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
