I have already written on numerous occasions that the ‘Exhibition on Screen’ series of art documentaries initiated by Phil Grabsky (who also conceived and produced many of the episodes) is the most important cinematic event dedicated to the visual arts of the last decade, a treasure trove of information and beauty accompanying many of the major exhibitions that took place during this period. ‘Mary Cassatt: Painting the Modern Woman‘ is not directed by Grasby but by director Ali Ray, and unlike most of the other films in the series, it is not linked to a specific exhibition. The film is closer to the structure of a classic biographical documentary, even though some of the invited experts are associated with the National Gallery of Art in Washington, DC and a significant part of the paintings discussed are housed by the same museum. As the title states, however, the film aims to present us with a special vision of the life, work and influence of the artist in her era, linking the biographical and artistic aspects with the social and political involvement of Mary Cassatt. The result is not only a beautiful and interesting film, as we can expect any of the ‘Exhibition on Screen’ films to be, but also a manifesto perspective, suitable for the first week of March.
The film follows the life of Mary Cassatt roughly chronologically – an interesting biography and a quite different one from those of many artists of her generation. She was born in a family of Pittsburgh bankers who encouraged her inclinations, financed her education and made her a life far from material worries. However, having an independent character, she wanted to build a stable artistic career. When her studies in the United States reached the limit to which they could contribute to personal and artistic development, she travelled to Europe, discovering the Paris of the years of the impressionist revolution. She met the important artists who were changing the direction of the visual arts and integrated into their group. She also traveled and lived for short periods in Italy and France, acquiring a life experience and an artistic culture that few of his contemporaries had. She lived in exile in France for more than half her life, but remained deeply connected to the United States, becoming politically involved and significantly contributing to the acquiring of works by European artists – impressionists in particular, but also those who preceded her and those who followed – in North American private collections and in museums. Was the choice of almost exclusively female themes a social constraint or a personal decision? If we are to be guided by the comments in this film, it would rather be about the second option. Not only did Mary Cassatt portray women in private as well as in social settings and public events better than any other artist of her generation, but she was active in the political life advocating for women’s equal rights and in especially the right to vote.
‘Mary Cassatt: Painting the Modern Woman‘ offers just about everything we’ve come to expect from an ‘Exhibition on Screen’ series. The camera takes us on an immersive experience in the galleries that house the artist’s works, and knowledgeable commentators (all women) bring meaningful and interesting information about the works and the artist. Detail shots add value and provide insights that we wouldn’t always discover on our own, even if we were in front of the paintings. The only observation I would make about the way the presentation is organized is that detailing the biographical aspects leaves too little time for deeper analyzes of the technical aspects. I enjoyed the comparative presentations of female portraits alongside those of Mary Cassatt’s contemporaries, but I would have liked to have learned more and seen more of her artistic techniques from the Impressionist period and her work in engravings. Even so, the overall impression is overwhelmingly positive and the feeling as a moviegoer and art lover is that of visiting a beautiful virtual exhibition. A retrospective exhibition will be held at the Philadelphia Museum of Art this year, the first major exhibition of the artist’s work in 25 years. The film ‘Mary Cassatt: Painting the Modern Woman‘ is an excellent introduction and a valuable complementary documentary material.
Astăzi vom discuta despre ‘Anatomia Internetului’. Majoritatea utilizatorilor cunosc Internetul prin intermediul telefoanelor mobile, tabletelor sau ecranelor laptopurilor. Cumva, prin intermediul a două ‘clic’-uri sau al câtorva cuvinte articulate pe tastatură, ne conectăm la o video-conferință cu familia sau prietenii de departe, plătim facturile de lumină, gaze, telefon și, eventual, abonamentul la providerul Internet, creăm albume de fotografii de familie, jucăm jocuri video, ascultăm muzică, vedem filme, citim cărți. Unii dintre noi știm, vag sau ‘în ceață’, că informația despre noi sau cea care ne interesează se află în ceva ce se numește ‘nor’. Chiar dacă presupun, probabil, existența unui suport fizic care stă în spatele acestei minunate conexiuni, foarte puțini dintre utilizatori știu cum arată acesta. Ca să folosim metafora lui Arthur C. Clarke, și această tehnologie este suficient de avansată pentru a putea fi considerată magie. Care sunt secretele magicienilor?
Dacă vorbim despre utilizatori, celor mai mulți dintre aceștia nici nu le pasă cum funcționează Internetul, la fel cum nu le pasă cum funcționează telefonul, televizorul sau motorul automobilului pe care îl conduc. Și foarte bine că așa stau lucrurile. În fapt, cei care au proiectat rețeaua globală chiar asta au visat, și succesul a fost mai rapid și mai complet decât au prevăzut. Secretul este ceea ce se numește modelul straturilor (layers model), care stă la baza oricărui sistem de comunicații și schimb de informații modern. Ideea nu aparține inventatorilor Internetului. Când, pe la începutul anilor ’80, rețeaua informatică militară a proiectului DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency – agenția de cercetare și dezvoltare a Departamentului de Apărare al Statelor Unite, responsabilă de dezvoltarea tehnologiilor emergente pentru utilizare de către armată) a fost desecretizată și introdusă în universități și în circuitul comercial, ea a găsit, în teorie, un concurent formidabil numit OSI – Open Systems Interconnection creat de ISO – International Standards Organization. Problema este că organizațiile de standardizare au reputația justificată de a decide foarte încet și de a prefera perfecționismul tehnic, ingineriei pragmatice. Stiva de protocoale TCP/IP a trecut pe lângă OSI ca iepurele pe lângă broasca țestoasă, cu diferența că nu s-a oprit să doarmă înaintea liniei de sosire, ci a continuat să se dezvolte accelerat. Ceva bun tot a rămas însă de la OSI – modelul de organizare al comunicației în straturi. Este vorba despre un model ierarhic, care permite fiecărui strat să-și dezvolte software-ul independent de ceea ce se petrece în straturile inferioare. Transportul mesajelor în pachete prin intermediul protocolului IP (Internet Protocol) se face pe orice media fizică (cabluri, wi-fi, celular, satelit, etc.). Deasupra stratului IP se află protocoale de transport, cum sunt cele care permit accesul informației la serverele care construiesc ‘norul’ sau sesiunile interactive în timp real pe care le folosim în video-conferințe. Stratul superior al stivei de comunicații este cel al aplicațiilor, care pot lucra peste orice transport sau sesiune de comunicații, făcute și ele transparente de modelul straturilor. Această abstractizare a permis dezvoltarea mult mai rapida de aplicații, fără că inginerii sau alți experți să se preocupe de ceea ce se întâmplă în straturile interioare. Succesul Internetului se datorează acestei viteze și flexibilități în proiectare, adăugată robusteții rețelei Internet. În definitiv, rețeaua DARPA era proiectată să facă față unui atac nuclear. Internetul, din fericire pentru toți, nu s-a confruntat cu un asemenea eveniment, dar a fost destul de robust să reziste unei multitudini de evenimente și atacuri mai puțin nocive, precum și barierelor geopolitice, ridicate de puterile naționale și regionale ale zilei. Practic, de la primul mesaj transmis pe la începutul anilor ’80, Internetul nu a căzut total niciodată.
Și totuși, utilizatorii, și nu numai cititorii curioși ai rubricii CHANGE.WORLD, ar trebui să fie interesați și de ‘țevăria’ care stă în fundația Internetului și asta din mai multe motive. În primul rând, este vorba despre preț, pe care în final, îl plătim noi, cu toții. Toate firmele care furnizează servicii informaționale – comunicații, calcul, înmagazinare de date – trebuie să aibă profit sau, altfel, dispar. Cu toții trăiesc din banii noștri, iar cei care ‘piratează’ de fapt transferă plata altora. În fine, însăși robustețea sistemului în ansamblu depinde de folosirea de trasee redundante, uneori pe medii diferite. Autostrăzile rețelei globale sunt cablurile submarine intercontinentale, al căror număr este estimat la 574 (active și în lucru) cu 1,4 milioane de km de cabluri active. Detaliu interesant – 99% din aceste cabluri sunt proprietate particulară și doar 1% aparțin guvernelor. Proprietarii principali sunt marile companii creatoare de conținut (Microsoft, Google, Meta) și unele mari firme telecom. Când aceste cabluri ajung la țărmuri, transportul este preluat de rețelele naționale și regionale. Infrastructura este și aici aproape exclusiv optică. Cablurile din cupru, care dominau infrastructura cu 2-3 decenii în urmă, pot fi în zilele noastre găsite mai ales pe ‘ultima milă’ (sau ‘prima milă’ cum o numesc unii), adică de la distribuția locală și până în locuințe sau birouri. Și aici însă cablurile optice au pătruns și încet-încet devin dominante. Capacitatea lor pare imensă, dar foamea aplicațiilor vine mâncând, cu aplicațiile financiare folosind criptografia și inteligența artificială devenind rapid consumatori feroce. Noi tehnologii de transmisie a informației în fibre optice vin în ajutor. Una dintre ele este reprezentată de cablurile cu miez gol, cu alte cuvinte înveliș de fibre și un canal gol în mijloc. Motivul este simplu – informația se propaga cu 50% mai repede în aer sau vid decât în sticlă. Din motive de robustețe, magistralele optice sunt dublate de comunicații radio și prin satelit. Spațiul cosmic este noua frontieră a comunicațiilor. Despre asta am discutat în articole precedente și vom mai discuta și în viitor. Toate aceste tehnologii aparțin stratului fizic al modelului de comunicații.
Am văzut cum este transportată informația în nor, să vedem cum este ea înmagazinată. Ceea ce utilizatorii ‘norilor’ știu vag este că păstrarea informației este distribuită. Albumul de poze de familie nu are o singură copie a fiecăreia dintre fotografiile noastre (al meu are peste 40 de mii), ci mai multe (cel puțin trei). Fizic, ele se găsesc în diferite colțuri ale lumii. Motivele sunt robustețea (dacă un server cade, pot fi accesate altele) și viteza de acces (dacă preluăm informația de la un server mai apropiat, ea va ajunge mai repede la noi). Să luăm ca exemplu fotografiile care ilustrează acest articol. Am folosit aplicația ‘Photos’ pentru a le culege din arhive. Aplicația nu știe ce server stochează fotografiile. Modelul straturilor abstractizează accesul. Sofware-ul care permite culegerea și asamblarea imaginilor va adresa un server virtual, iar acolo un alt program de tip RAID (Redundant Array of Independent Disks) va afla informația despre serverul sau serverele unde este păstrată informația despre imaginile din fotografii. Mediile folosite sunt în majoritate magnetice, și aici tehnologia nu a evoluat foarte mult în ultimii 60 de ani. Densitatea datelor a crescut în medie de 34% în fiecare deceniu. Benzile magnetice au însă problemele lor – trebuie păstrate între anumite valori de temperatură și trebuie protejate de perturbații electromagnetice. Apar și aici noi tehnologii. Un mediu promițător este sticla. Un laser rapid și precis gravează puncte mici în mai multe straturi în platouri de sticlă de 75 mm2 și 2 mm grosime, care seamănă cu diapozitivele pe care le cunoaștem. Informațiile sunt stocate în lungime, lățime și adâncime, codificând dimensiunea și orientarea fiecărui punct. Cercetătorii de la Microsoft au folosit această tehnologie pentru a construi prototipul unui nor din sticlă. Au crescut capacitatea, astfel încât fiecare diapozitiv să poată stoca puțin peste 75 de gigaocteți și au folosit învățarea automată (componentă a inteligenței artificiale) pentru a îmbunătăți viteza de citire. Ei susțin că fiecare diapozitiv al lor va funcționa și peste 10 000 de ani. Microsoft a dezvoltat un sistem robotic care poate gestiona mii sau chiar milioane de acest fel de diapozitive. Fermele de date își vor schimba, deci, forma fizică într-un viitor nu prea îndepărtat.
Este important unde sunt păstrate fizic datele pe Internet? Răspunsul este: depinde. Internetul este o rețea de rețele. Între rețele exista portaluri (Internet Exchanges) prin care multe dintre aceste rețele sunt legate între ele. În interiorul rețelelor, routerele conectează dispozitivele legate la Internet. Acestea se numesc uneori și comutatoare (switches). Diferența intre switch și router este doar implementarea – hardware sau software. Pe măsură ce Internetul a crescut, portalurile și comutatoarele au devenit mai numeroase și mult mai complexe, permițând niveluri de performanță care ar fi fost de neconceput folosind tehnologia veche. Tipic, folosind tehnologiile accesibile astăzi, orice pachet de date ar trebui să traverseze Internetul din orice punct spre orice punct în câteva zeci de milisecunde – în medie, 65 de milisecunde. Asta este suficient pentru majoritatea aplicațiilor comerciale, inclusiv cele mai sensibile în timp real – videoconferințe, streaming de filme, proiectare distribuită interactivă. Realitățile virtuale și augmentate precum cele ale „metaverselor” și vehiculele autonome au nevoie de latențe de mai puțin de 20 de milisecunde. Cu cât mai puțin, cu atât mai bine. Pentru asta trebuie să aducem mai multe dintre capacitățile internetului mai aproape de „marginea” acestuia – adică de utilizatori. Pentru a ajunge la asemenea valori este nevoie de combinația câtorva tehnologii. Tehnologia comutatoarelor însăși poate fi schimbată. Comutatoarele fotonice sunt speranța principală a cercetării, dar există probleme. Aproape toate protocoalele și software-ul de rutare sunt proiectate pentru sisteme electronice. Trecerea la sisteme fotonice ar implica un cost și un efort mare. Sistemele electronice sunt mai tolerante la probleme precum defecțiunile cablurilor, iar recuperarea din avarii este mai simplă. Inteligența artificială poate contribui la detectarea și previziunile erorilor, dar aplicațiile în acest domeniu sunt încă la început. La îmbunătățirea (adică micșorarea) latențelor poate contribui și tehnologia noilor fibre optice pe care am menționat-o deja, dar și algoritmi de rutare adaptați la conținut, care să ajute nu doar transmisiei de pachete, dar și reorganizării stocării informației în așa fel încât accesul utilizatorilor să se petreacă în condiții optime. Cele mai avansate switch-uri din centrele de date au astăzi o capacitate de transfer de 51 de terabiți pe secundă. Aceste comutatoare distribuie din ce în ce mai mult sarcina de mutare a datelor, ajutând Internetul ca întreg să funcționeze mai eficient. Cisco, liderul pieței routerelor, folosește tehnologiile AI pentru a prezice momentele optime ale zilei și rutele pentru mutarea datelor nesensibile la timp, evitând sau minimizând blocajele de trafic care încetinesc rețelele.
Portalurile, routerele, fermele de date și unitățile de procesare ale Internetului sunt mari consumatoare de resurse naturale. Energie electrică, dar nu numai. Apă pentru răcire în sistemele de aer condiționat, de exemplu. În 2022, centrele de date au consumat între 1% și 2% din producția globală de energie. Tendințele sunt de creștere odată cu multiplicarea aplicațiilor cripto și AI. Cu toate acestea, utilizarea energiei electrice de către Internet poate fi considerată eficientă. Potrivit IEA (Agenția Internațională a Energiei), între 2015 și 2022 numărul utilizatorilor de internet a crescut cu 78%, traficul global de internet cu 600% și volumul de lucru din centrele de date cu 340%. Dar energia consumată de acele centre de date a crescut cu doar 20-70%. Cu mândrie pot menționa că este unul dintre domeniile în care am contribuit activ și eu. Cam toate marile companii globale au declarat anul 2030 ca termenul în care să devină neutre din punctul de vedere al poluării cu oxid de carbon. Pentru aceasta, firme precum Google și Microsoft s-au asociat cu lideri sau start-up-uri din domeniul producției energiei nepoluante. Se poate spune că peste straturile de comunicații cunoscute (între 4 și 7 la număr, depinzând de model, dar toate având la bază stratul fizic și la vârf aplicațiile) se adaugă acum stratul energetic.
În fapt, straturile virtuale ale modelelor de comunicație există de mai multă vreme. Au început să fie menționate în glumă și acum au intrat în tratatele academice de comunicații și de economie. Ar fi vorba despre stratul economic: așa cum am văzut, infrastructura costă și schimbările în infrastructură costă uneori și mai mult. Deasupra tuturor există stratul politic. Politica globală influențează întreagă piramidă. Iată două exemple. Topografia cablurilor submarine este cunoscută și tocmai de aceea ea este vulnerabilă. La fel cum traficul naval este astăzi perturbat de războaiele și atacurile teroriste din Orientul Mijlociu, și traficul de date ar putea fi grav afectat de atacuri teroriste sau acte de război care ar distruge infrastructura. Avem, am scris deja, o alternativă în comunicațiile prin sateliți. Aici însă există o altă problemă. Rețeaua Starlink a lui Elon Musk, cu cei 5 288 de sateliți lansați până acum, domină această piață. Amazon a lui Jeff Bezos și proiectul britanic Kulper / OneWeb vin din urmă, dar mai sunt câțiva ani până când ei vor fi competitori serioși. Concentrarea acestei formidabile puteri de comunicare în mâinile și mintea unui singur om este o problemă. Iar sateliții înșiși sunt vulnerabili. Despre războaiele spațiale care se întrevăd la orizontul interplanetar am scris și voi mai scrie. Deocamdată, ceea ce putem spune este că toate straturile, de la politic la fizic, și toți cei care sunt implicați în ele – de la magnații Internetului la scafandrii care instalează și repară cablurile submarine sunt – suntem legați unii de ceilalți.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
2023 has been a good year for films set in 1970. I have no explanation as to why, but it is certain that after ‘The Holdovers’, which is quite well placed in the lists of Academy Awards nominates, now comes ‘Are You There God? It’s Me, Margaret‘ directed by Kelly Fremon Craig, who also signs the big screen adaptation of Judy Blume’s novel, a film that manages to be both enjoyable to watch and interesting. Subject-wise, this coming-of-age comedy about a 6th-grade girl and her classmates, with the inocent intrigues and the disappointments about the world around them that are magnified to the level of disaster at this age, is quite outside my usual area of interest. But there is a much more important secondary theme, and there’s also the honest approach and some outstanding acting performances, and there you go – I finished the viewing almost enthusiastic and surprisingly moved by this film, which far exceeded my expectations.
Margaret is 11 years old and the only daughter of Herb and Barbara. The father is promoted at his job and the family is able to fulfill the dream of many American families in 1970 – to move to a big house in the suburbs. Mom will have to give up her art teacher lessons and become an exemplary mother and housewife, but if she’s unhappy she doesn’t show it. Margaret, on the other hand, who has to leave New York, change schools, break up with friends, is clearly unhappy. Who can she share her feelings with, now that grandma will be away too? With God, with whom she has private dialogues in the evenings. They are more monologues, but it is known that He is very busy and that He will answer when He has time and in His own way. The dialogue with God gets a little more complicated when the girl receives at her new school a work assignment about the study of religions. Herb is Jewish, Barbara is Christian, and discussions of religion are avoided. None of the organized religion offerings around her seems too attractive, and the subject seems taboo in the family. In addition, Margaret and her friends, members of a ‘secret’ club the kind of only 11-year-old girls can start, face the problems of coming of age.
The approach is honest and fresh. The dialogues are natural and sensitive themes are approached with discretion and good taste, without excesses of modesty. Child or adolescent actors, when they are well chosen, cannot fail to conquer. In this film, not only Abby Ryder Fortson, who plays the lead role, is excellent, but so are all her partners in the roles of friends and colleagues. I was sorry that the role played by Rachel McAdams was not a bit more consistent. The mother, along with her daughter, goes through the same crises at another age – crises due to moving to the suburbs and giving up her profession, but also because of the family conflict that brings back to light the old quarrel with her parents. The actress is excellent, and that’s why I found the writing a bit shallow. Benny Safdie is perfect as the father, and Kathy Bates is pure fun in a role where she seems to be playing Bette Midler playing the Jewish grandmother. I recommend this film that deals with some complicated issues with the right amount of frivolity. Movies about the year 1970 also have the great advantage that the soundtrack consists of the sounds of that wonderful musical period. ‘Are You There God? It’s Me, Margaret‘ is no exception. If all dialogues with God were like Margaret’s, many conflicts could be easily resolved.
‘L’affiche rouge‘ (1976) (the English title is ‘The Red Poster‘) is the first of the films about the Manouchian or the Red Poster case – one of the most dramatic episodes and a rather controversial moment in the history of the French Resistance. It was made a little more than three decades after the Second World War, at a time when many of the survivors of the anti-fascist struggle but also some of the collaborators were still alive, a time when the less idealized historical details of the Resistance and the occupation were just beginning to come to light after decades of silence and secrecy. The director and co-writer of the film is Frank Cassenti, an interesting personality who started as a documentarian and politically engaged director (‘L’affiche rouge‘ being part of this period) to continue and establish himself as a TV movies director, passionate expert in music and author of films about and with music. ‘L’affiche rouge‘ shows courage and inventiveness, in many ways it can be considered as an experimental or avant-garde film, but with a clear political orientation and involvement.
The Manouchian group wrote one of the most spectacular and heroic page in the history of the French Resistance. They are credited with the assassination, on September 28, 1943, of General Julius Ritter, one of those responsible for the mobilization and deportation of slave laborers in Nazi-occupied Europe and with almost thirty other attacks against the objectives of the German occupiers between August and November 1943. They were arrested in circumstances not elucidated to this day, but this film did not refer to this controversial part, which was be covered by other works later. What distinguished the Manouchian group from other Resistance formations was the fact that most of the members of this group of heroes of France were foreigners. Missak Manouchian was an Armenian poet and survivor of the 1915 genocide. Many others in the group were Jews from Eastern Europe. Most of them had met in Spain, during the civil war, where they had fought on the side of the anti-fascist republicans. All were men with one exception – Olga Bancic, a Jewish woman born in Romania. She was the last woman executed by beheading in Europe. During my childhood in communist Romania, Olga Bancic was considered a heroine, streets were named after her and she was also mentioned in school history books. The fact that she was Jewish was omitted. It was precisely this ethnic aspect that was at the core of the way in which the occupiers, but also history, referred to this case. The film describes how the German occupiers used the fighters’ ethnicity to stigmatize them as ‘non-French’, organizing a public trial and preparing propaganda materials, including the (in)famous red poster. After the war, the French were the ones who for a long time minimized the fact that one of the most active and effective networks fighting against the occupiers was made up of foreigners (or ‘metecs’ as the French say). History rehabilitated them, but too late.
Frank Cassenti‘s film is not a docu-drama. The director was more concerned with how the heroes of the Resistance and their actions were viewed and reflected during the time the film was made. 30 years had passed and some of the historical facts were already forgotten. Whether the oblivion was just the effect of time or also the result of overshadowing inconvenient details – is a question that is left to the viewers to answer. The pretext that works well cinematically is the staging in a public space, of a ‘commedia dell’arte’ type show dedicated to the events of the war and their heroes. It is the occasion for some beautiful ‘theatre in film’ scenes. Several of the survivors meet the young actors, from another generation, who try to understand the heroes they will play. The transition from the present to the past is smooth, sometimes in the same scene. The past infiltrates without us feeling it in the present which had begun to forget. A beautiful idea from a filmmaker who had a lot to say. Even if not all the details are chiseled to the end, even if the characters are just snapshots, devoid of depth, ‘Laffiche rouge‘ is an interesting film which transmits a double lesson – about history and about the reflection of history in history.
In less tragic times, the third season of the Israeli series ‘Manayek‘ would have been one of the important topics of the day. Israelis are fond of detective series inspired by the world of the police, and several of the previous detective series, including the first two seasons of this one, have enjoyed great success. In addition, the main plot of ‘Manayek‘ includes an investigation of corruption at the highest levels of Israeli politics, and any Israeli viewer cannot help but make associations with real cases and events, no matter how many disclaimers the filmmakers put at the beginning of each episode . However, the tragic events of October 7 intervened, they also delayed the launch of the season, and when it appeared on the screens, everything seems to have different proportions. I will not write much now, I wrote about the previous seasons in more detail. The investigations continue, the political implications get complicated and they are combined with the conflicts in the world of crime. The revelation of the investigation and prosecution mechanisms and the functioning of the legal and police system are very interesting. We continue to follow some of the main characters we know from the previous seasons: the incorruptible investigator Izzy Bachar (Shalom Assayag), the corrupt police chief Barak Arel (Amos Tamam), the police officer Tal Ben Harush (Liraz Chamami) and the Arab prosecutor Hiba ElNasar (Mouna Hawa). The performances of these actors and of the entire team are excellent. The relationships between their characters are sometimes even more interesting than the police-political plot. This later has a big problem – reality often exceeds the imagination of the creators of television series.
I confess that after watching Yorgos Lanthimos‘ previous film – ‘The Favourite’ – I was a bit worried. It was a period film and seemed like evidence of an unwanted (by me) cinematic maturity. I loved in that movie attention to detail and character building that was original and well integrated into the historical context. But the bizarre boldness and morbid and disturbing aesthetic of his previous films – ‘Dogtooth’, ‘The Lobster’ and ‘The Killing of a Sacred Deer’ – were completely missing. However, ‘Poor Things‘ dispelled all these fears. The bizarre and unsettling Yorgos Lanthimos is back. And this movie is – in my opinion – the best movie of 2023. In my ideal cinematic world, ‘Poor Things‘ should be Best Movie of the year and Emma Stone Best Actress in a Leading Role. Of course, the Academy Awards aren’t awarded in my ideal world.
Based on Alasdair Gray‘s novel, ‘Poor Things‘ is a Victorian Gothic story in the tradition of mad scientist narratives created by Mary Shelley’s ‘Frankenstein’. But the roles are reversed. It is the scientist and surgeon Godwin Baxter who appears to be carved and cut like Frankenstein. In one of his experiments, he creates a strangely beautiful woman with a childlike mind whom he names Bella. The child with a woman’s body will learn to walk, to talk, to behave, to confront the limits of social conventions. He will discover his body with its pleasures and pains and learn to face good and evil. She calls her creator God but at some point she revolts against the limitations that he imposes on her and decides to go out into the world, together with a man who will at first try to take advantage of her naivety. Later, as Bella grows up and develops her social talents in an original way, the two will become engaged in a game of passion and hatred with destructive potential.
‘Poor Things‘ is a kind of road movie in an imaginary world, starting from England and Europe from the Victorian period. With this film, Yorgos Lanthimos joins those creators who invent a new, cinematic world for their stories and characters, a category that also includes Tim Burton or Wes Anderson. The limits of imagination are pushed even further at Lanthimos, with fantastic animals and hybrid monsters, with nature and urban landscapes seen through the lens of a child’s or teenager’s fairy tale visions. ‘Poor Things‘ was shot almost entirely in the studios, which also gives it a visual aspect reminiscent of the great American classics, but the director also combines various filming techniques, black and white with color, panoramic ‘fisheye’ shooting with the main character in the center. But nothing beats the expressiveness of Emma Stone‘s performance. It is formidable both in the physical evolution of the growing and maturing child in a woman’s body, and in the close-ups that reflect the character’s experiences as she learns to confront the world around her, society, good and especially evil in the people around her. Mark Ruffalo also creates a role of a complex and toxic “bad” guy, which the viewers will remember for a long time. Hard to forget and not only because of the physical deformities is also Willem Dafoe in the role of the scientist Dr. God(win) Baxter. Each of his roles in recent years has been an event. The film features, among many other good actors, two actresses whom I have known and watched with pleasure for many decades – Hanna Schygulla and Kathryn Hunter – in the small but important roles of two women who teach Bella one or two important lessons about life. ‘Poor Things‘ is a strange and shocking fairy tale, a film with a crisp feminist and social message, a journey into a fantastic world. Welcome back, Yorgos Lanthimos!
Jonathan Glazer‘s Holocaust film The Zone of Interest (2023) is one of the most anticipated and talked about films of the season. The film is interesting and this is not a surprise. Glazer is a director and screenwriter who proposes unique personal visions in each of his films. This time the challenge is huge, because the genre of films about the Holocaust is extremely populated and diverse, and the emotion and implications that accompany discussions of the most terrible genocide in history have reverberations in the way books (documentary or fiction), films or other artistic productions related to this theme are valued. As we move away from the events, in the years when the last survivors and the last direct testimonies disappear into history, it is art that takes over part of the support of the memory. Glazer started from Martin Amis‘ penultimate novel, ‘The Zone of Interest’, but kept only the title and general approach from it. Unlike the English novelist, he gave the characters of his film their true identity: Rudolf Höss – the commandant of the Auschwitz camp and the creator of the factory of death – together with his wife Hedwig and their five children. We could say that the film is (also) about the human dimension of these characters, but the problem is that the adjective ‘human’ does not fit well here.
‘The Zone of Interest‘ intents to be an argumentative exemplification of the term ‘banality of evil’ invented by Hanna Arendt in the book written after she had witnessed the trial of Adolf Eichman in Jerusalem. The main characters are one of the epitome of absolute evil. This is not about ordinary Germans who knew more or less, usually choosing how much they wanted to know, about the Holocaust happening right next to them. It is not even about simple executants. Rudolf Höss was one of the active participants in the extermination, a demon who commanded the death squads at Auschwitz and designed part of the extermination machine. Hedwig was also aware of everything that was going on behind the barbed wire fence, and in addition she was a direct profiteer, looting from the confiscated items of the prisoners who arrived at their final station. The two built a kind of apparent garden of heaven in the middle of hell, using the slave labor of the deportees and putting into practice an ideology that created a ‘living space’ for the ‘superior race’ by exploiting and exterminating the Jews and other peoples and categories considered ‘inferior’. It is the details that are the most shocking. Fear in the eyes of the women who serve in the house. The sinister games of Nazi children. The executioner’s obsession with hygiene. Bureaucratic approach and engineering planning of criminal activities. The Hösses and those around them never ask themselves any ethical questions. In fact, they do not seem to see the slave deportees as human beings. By this they take themselves out of humanity.
In times like ours, where Holocaust denial persists, such films are necessary. By removing one layer of fiction and choosing to restore the characters to their real identity, using or reconstructing archival documents about Auschwitz and its executioners, Jonathan Glazer chose not to make a film version of Martin Amis‘ book but the docudrama that could be the basis of the book. The main idea of the novel is repeated and elaborated, but after the first ten minutes we learn nothing new. The discourse about the banality of evil is dangerously close to trivialization. Christian Friedel and Sandra Hüller interpret their roles with glacial cynicism. This is where I lacked nuancing. Although they are present on screen most of the time, we do not learn anything about the roots of the absolute evil that the two characters symbolize. A single allusion is made at one point to the wife’s modest social origins, in the discussion with her mother – the only character who seems to dissociate herself from what is happening around her. How did these ordinary Germans become faithful executors of criminal plans? National-Socialism did not emerge from the void. Jonathan Glazer tries to introduce special cinematic elements, but not all of them work. Dark screens for many tens of seconds are useless. The dream sequences and the one with the piano song were not clear to me when watching, the viewer needs to read about the documentation of the film to understand and place them where they need to be. The soundtrack, on the other hand, is terrific. I haven’t heard such a film in a long time and the expression ‘to hear the film’ is the correct one. The haunting music is written by Mica Levi. There are many original elements, more or less successful, and not all of them connect. The essence is missing.
Martin Amis died on the day of the film’s world premiere, which took place at the Cannes Film Festival. I would have really liked to know his opinion about the movie.
Aniversarea vârstei de 20 de ani este de obicei ocazia unui chef pe cinste. Cu atât mai mult cu cât sărbătoritul este (putred de) bogat și are un viitor plin de promisiuni înaintea sa. Și totuși, în acest caz, el a decis să nu sărbătorească în stil mare, cum au făcut-o unii dintre rivalii sai. Dacă o fi fost vreo petrecere, ea a avut loc în mod discret, la el acasă. Sărbătoritul se numește Facebook și ziua sa de naștere a fost marcată pe 4 februarie. Dacă nu a fost petrecere, în schimb au fost destule articole în ziare și reviste (inclusiv ‘The Economist’ – săptămânalul meu preferat), precum și discuții pe Internet care au trecut în revistă trecutul, au evaluat rolul rețelelor sociale în prezentul nostru agitat și au încercat să prezică viitorul lui Facebook și al competitorilor. Să o facem și noi cu această ocazie.
TheFacebook.com a fost lansat la 4 februarie 2004 de un student (care nu avea să-și termine studiile) de la Universitatea Harvard din Cambridge-ul american, în fapt un cartier al Bostonului. Un an mai târziu, articolul hotărât avea să fie eliminat din nume. Nu era prima aplicație care se definea ca o ‘rețea socială’. O precedaseră MySpace (specializată în muzică), Friendster, Hi5 și chiar și LinkedIn, care rămâne până astăzi un competitor al lui Facebook în nișa rețelelor sociale profesionale. Toate au înscris ca an de naștere 2003. Studentul al cărui nume era Mark Zuckerberg încercase și el în 2003 să înceapă la universitate un web site care se numea Facemash. Era mai mult un fel de glumă studențească: site-ul afișa perechi alese aleatoriu de fotografii ale studenților, culese de pe intranetul universității și permitea utilizatorilor să voteze cine era mai interesant. A făcut furori și… a fost oprit imediat. Mark a fost chemat să dea socoteală pentru… încălcarea sferei private a colegilor din universitate. A rescris complet codul și a lansat ceea ce deja arăta ca o aplicație serioasă de rețea socială. Principalul avantaj: securitatea utilizatorilor și faptul că aceștia își puteau defini individual dreptul de acces al altora la informațiile personale. Puteau fi membri la început doar studenții de la Harvard, dar aplicația a fost extinsă la alte colegii din zona Boston, Ivy League și, treptat, la majoritatea universităților din Statele Unite și Canada, apoi la corporații și, până în septembrie 2006, la toți cei cu o adresă de e-mail validă, în vârstă de 13 ani sau mai mult. Facebook avea atunci 9 milioane de utilizatori. Astăzi, numărul utilizatorilor înregistrați este de peste 3 miliarde, aproximativ 60% din numărul utilizatorilor Internetului. Dintre aceștia 1,8 miliarde sunt utilizatori activi, care accesează, citesc, postează, apasă butoanele ‘like’ sau preiau și transmit informații pe Facebook cel puțin odată pe lună. Unele dintre problemele cu care se confruntă Mark Zuckerberg au rămas aceleași. În săptămâna aniversară, miercuri 31 ianuarie 2024, el s-a aflat din nou în fața Senatului american răspunzând unor întrebări dificile legate de probleme de securitate ale utilizatorilor și expunerea acestora la trafic informațional nociv. Unii dintre senatori i-au spus că „are mâinile pătate de sânge” și l-au obligat să se întoarcă și să se adreseze cu scuze rudelor tinerilor ale căror tragice morți, după cum cred acele rude, au fost rezultatul utilizării produselor companiei sale. O zi mai târziu, în schimb, joi 1 februarie, Meta, firma care încorporează Facebook, a anunțat câștiguri corporative uriașe și acțiunile sale au crescut în ziua următoare, adăugând 197 de miliarde de dolari la evaluarea sa globală – o creștere de valoare într-o zi mai mare decât a avut vreodată vreo companie în istoria burselor.
Facebook înseamnă însă mult mai mult decât un gigant al erei internetice și o afacere care este de 15 ani încoace dintre cele mai profitabile din istorie. Facebook și celelalte rețele sociale au devenit principala modalitate prin care oamenii accesează cu Internetul și, extrapolând puțin, o parte semnificativă a modului în care-și trăiesc viața. Anul trecut, mai mult de un sfert din orele de veghe au fost petrecute pe telefoane și aproape jumătate din timpul petrecut pe ecranele mobile din întreaga lume a fost petrecut pe aplicații sociale (cifre furnizate de Data.ai, o companie care măsoară, prelucrează și publică statistici legate de lumea digitală). Rețelele au devenit ceea ce Zuckerberg și alții numesc o „piață publică” digitală, în care sunt dezbătute problemele zilei și unde se formează opinia publică. Rețelele sociale au stimulat mișcări sociale și politice, de la #MeToo și #BlackLivesMatter până la primăvara arabă și revolta de la Capitoliu, și au influențat toate campaniile politice importante din ultimul deceniu. Oferind publicitate direcționată, Facebook a devenit o platformă majoră pentru campaniile electorale din întreaga lume. Cu 2,11 miliarde de utilizatori accesând aplicația în fiecare zi, Facebook este încă cea mai influentă rețea socială, deși nu mai este (și nu a fost niciodată) singura. Facebook a dovedit că colectarea de aprecieri (‘like’) și antipatii (‘dislike’) este extrem de profitabilă. În zilele noastre, compania-mamă a lui Facebook, Meta, este un gigant de publicitate care, alături de Google, ia partea leului din banii publicitari la nivel mondial. Dar Facebook a arătat și ce se poate întâmpla atunci când colectarea datelor poate merge prost și chiar genera catastrofe, fiind amendată de mai multe ori pentru manipularea greșită a datelor cu caracter personal. Cel mai mediatizat caz a fost scandalul Cambridge Analytica din 2014, care a obligat Facebook să plătească 725 de milioane de dolari pentru a soluționa acțiunile legale din cauza unei încălcări semnificative a securității datelor. În 2022, Facebook a plătit și o amendă UE de 265 de milioane de euro pentru că a permis extragerea datelor cu caracter personal de pe site, iar anul trecut, compania a primit o amendă record de 1,2 miliarde de euro de la Comisia irlandeză pentru protecția datelor, pentru transferul datele utilizatorilor europeni în afara jurisdicției. În prezent, Facebook face apel împotriva acestei ultime amenzi.
Odată cu succesul uriaș al lui Facebook, Mark Zuckerberg a construit o rețea socială și un imperiu tehnologic care rămâne fără precedent în ceea ce privește utilizatorii și influența. Companii emergente, cum ar fi WhatsApp, Instagram și Oculus, au fost toate achiziționate, reprofilate și energizate sub compania-umbrelă Facebook, care și-a schimbat numele în Meta în 2021. Facebook / Meta au un palmares mai reușit decât mulți dintre competitori în achiziții reușite, integrarea și dezvoltarea firmelor cumpărate. Urmărind anunțurile companiei și declarațiile publice ale lui Mark Zuckerberg, din ultimii ani, nu cred că greșesc afirmând că atenția sa se îndreaptă spre dezvoltarea lui Meta și mai puțin a lui Facebook. Menținerea titlului de cea mai populară rețea socială va fi o provocare monumentală în următorii 20 de ani. Asta nu se datorează faptului că industria, ca întotdeauna, se schimbă cu o viteză vertiginoasă, ci și pentru că Meta însăși face acum eforturi puternice pentru a-și construi afacerea în jurul ideii de Metaverse. Termenul a fost preluat de Meta din lumea jocurilor video, a realității virtuale și a avatarurilor. Este o concepție care, dezvoltată în viziunea lui Zuckerberg, ar putea deveni modul principal de interacțiune al utilizatorilor cu lumea, prin intermediul Internetului. Inteligența artificială este, de asemenea, o prioritate pentru Meta.
Încotro evoluează utilizatorii? Rețelele de socializare sunt mai populare ca niciodată. Utilizatorul mediu de Internet a petrecut aproape două ore și jumătate pe zi pe platformele sociale anul trecut (date furnizate de GWI, o altă companie care oferă statistici despre publicul consumator de informații). Utilizarea a crescut în timpul pandemiei și nu a scăzut înapoi la nivelurile pre-covid. Dar stilul de interacțiune pe rețea socială promovat la începuturi de Facebook dispare. Cea mai evidentă schimbare este tranziția spre video pe rețelele de astăzi. Introducerea tehnologiilor 5G are o contribuție esențială la acest fenomen. Succesul exploziv al lui TikTok, o aplicație pentru videoclipuri scurte, proprietate chineză, lansată în 2017, care i-a atras rapid pe tineri, a stârnit un val de imitatori. Meta a adăugat o funcție video numită Reels pe Facebook și Instagram. Produse similare au fost adăugate pe Pinterest (Watch), Snapchat (Spotlight) și YouTube (Short). Elon Musk, care a cumpărat Twitter în 2022 și l-a rebotezat X, susține acum că X este o platformă „în primul rând video”. Se schimbă și algoritmii care ordonează informația pe ecrane. La început, Facebook oferea informațiile în ordine cronologică. Pe măsură ce creștea traficul, algoritmii s-au perfecționat și principalul criteriu a devenit interesul manifestat de ‘prietenii’ Facebook și de membrii declarați ai familiei pentru anumite postări sau subiecte. Astăzi, algoritmul s-a perfecționat adăugând criterii legate de timpul petrecut în urmărirea anumitor subiecte. Și desigur, depinde și unde sunt puse ‘like’-urile. Toată această informație este prelucrată doar la nivelul utilizatorului individual, ne asigură FB. Se întâmplă însă alte fenomene, nu toate intenționate sau prevăzute de cei care au proiectat aplicațiile. Extremele atrag și, din acest motiv, postările sau afirmațiile extremiste (politic, cultural, etc.) devin cele mai populare. Utilizatorii au din ce în ce mai mult tendința să devină consumatori, și nu generatori de informație. A genera conținut video este mai dificil decât a scrie o postare sau decât a arunca un comentariu de câteva cuvinte. În Marea Britanie, 68% dintre adulți sunt consumatori pasivi și doar unul din zece postează ceva în decursul unei săptămâni. Cei care sunt activi sunt în majoritate bărbați, și o treime dintre ei se declară la extreme (de stânga sau de dreapta) ale spectrului politic. Dintre consumatorii activi declarați, doar 22% se definesc la centru.
În același timp, în piața publică a orașului, lumea se ocupă mai mult de divertisment și mai puțin de politică. Deși (și poate tocmai pentru că) rețelele de socializare sunt acuzate că duc la polarizare politică, ele par din ce în ce mai dornice să îndepărteze utilizatorii de știri. Poate și pentru că Meta a clasificat anul trecut mai multe postări ca provenind din surse nedemne de încredere: cu 69% mai multe pe Facebook și cu 22% mai multe pe Instagram. Pe măsură ce văd mai puține știri în feed-ul lor, oamenii sunt din ce în ce mai puțin dispuși să le distribuie sau să comenteze știrile în public. Trebuie ținut cont și de fenomenul de diversificare, deși acesta este mai puțin pronunțat decât mă așteptam. Tinerii sunt pe Snapchat. Jurnaliștii se agață de X (în timp ce-l critică și pretind că îl urăsc). LinkedIn este cel mai bun loc pentru a ajunge la profesioniștii din diferite domenii. Politicienii trebuie să fie, deci, peste tot. Este interesant de comparat strategiile celor doi candidați favoriți la președinția Statelor Unite. Joe Biden s-a alăturat chiar și la Truth Social, rețeaua de socializare deținută de rivalul său republican, Donald Trump. Mai mult, campania de realegere a lui Biden a folosit finala de fotbal american, Super Bowl, pentru a lansa noul său cont TikTok, într-un efort de a ajunge la tinerii alegători înaintea alegerilor prezidențiale din noiembrie. Reamintesc că aplicația este deținută de compania chineză de tehnologie ByteDance și este anchetată în SUA din cauza potențialelor preocupări de securitate națională. Unii parlamentari americani au cerut interzicerea aplicației din cauza temerilor că guvernul chinez ar putea accesa datele utilizatorilor sau ar putea influența ceea ce văd oamenii în aplicație. Anul trecut, administrația Biden a ordonat agențiilor guvernamentale să elimine TikTok de pe telefoanele și dispozitivele aflate în proprietatea guvernului federal. Firma a răspuns că nu va împărtăși datele utilizatorilor din SUA cu guvernul chinez și a luat măsuri substanțiale pentru a proteja confidențialitatea utilizatorilor săi. Donald Trump, în schimb, și-a redus investițiile în rețelele sociale. De exemplu, în prima parte a campaniei, el va plăti doar 400 de mii de dolari pentru anunțuri pe Facebook. Au sesizat Trump și consilierii săi scăderea interesului utilizatorilor pentru dezbaterile politice publice? O parte dintre aceste dezbateri se mută pe liste sau aplicații închise sau pe grupurile private (cu acces restrâns) de pe Facebook. Fragmentarea a ajuns și aici. Folosind metafora deja cunoscută, s-ar putea ca utilizatorii să prefere ca, în loc să asculte discursurile politicienilor din piața publică, să dezbată politică sau orice altceva în cafenelele din piață.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The year 1959 in which Gilles Grangier‘s ‘125 rue Montmartre‘ was made was not an ordinary year in the history of French cinema. It was the year of the release of films like ‘Les quatre cent coups’ and ‘Hiroshima mon amour’, the first of a few consecutive years in which world cinema would be changed by a group of young directors and film theorists, followers of the concept of auteur cinema. Gilles Grangier was also in a period of maximum productivity. He had made the year before ‘Le désordre et la nuit’ and that year ‘Archimède, le clochard’, both with Jean Gabin in the leading roles. In ‘125 rue Montmartre‘ he casts Lino Ventura in the lead role. It is a thriller drama with a ‘film noir’ tone but also a moralizing story with dialogues written by Michel Audiard, adapting a novel by André Gillois. Grangier proves in this film that he masters and adopts many of the Nouvelle Vague techniques, but his directorial conception is completely opposite. He seems to be telling his young peers that movies are about and for viewers and are entertainment to take spectators out of the everyday, and not about the filmmakers or vehicles for engaging spectators with social or political messages.
The story takes place in 1959, in an era when printed newspapers were still the main means of information and the job of selling newspapers made it possible to earn a modest but decent living. Pascal is one such newspaper seller, every day he takes a stack of a hundred newspapers, rides his bicycle and sells them on the streets of Paris. After work, he smokes a cigarette on the banks of the Seine. On such a day he witnesses the suicide attempt of a man named Didier. He rescues him and takes him to his home. The man tells him about his wife trying to commit him to a mental asylum to get her hands on his fortune. Good soul, Pascal offers to help him, but this decision gets him into big trouble. The good deed will be punished with involvement in a burglary and being accused of a crime he did not commit.
Lino Ventura plays a role in this film that is a bit different from the kind of gangster or tough cop roles that audiences are used to in most of his other films. Pascal is a simple and gullible man who reacts violently when bad things happen to him, but who wouldn’t react violently in his situation? The charm of this film also resides in the unexpectedly smooth melting of Pascal / Ventura in the surrounding human landscape, but also in the description of the human mosaic and life on the streets, in popular restaurants or at the distribution of newspapers, of a Paris of modest and working people. The contrast with the bourgeois house where dark intrigues and murders take place also has a social undertone, but this is implied and not emphasized. The Paris street and nocturnal scenes are no less interesting than those of the Nouvelle Vague contemporaries, and the sincerity of Ventura’s performance is also fresh and natural. Even if Gilles Grangier belongs to a different directorial school, ‘125 rue Montmartre‘ is not that far from the revolutionary cinematographic works of 1959.
The French series “HPI – Haut Potentiel Intellectuel” (“High Intellectual Potential“) debuted in 2021 – the year that most of us spent at home with very limited entertainment opportunities. This was actually a chance for shows and series of television and streaming companies, and I think that this series also benefited from this conjuncture. “HPI” is a French detective series, but not a classic one, with as its main character an investigator like we have never seen before. The combination of the detective riddles and character and situational comedy works very well, especially when some romance is added. “HPI” is now in its fourth season in France, I have seen and am writing these reviews after watching the first three seasons. The producers have succeeded to keep the acting team intact – as the five police officers and six family members of the main heroine and this contributes to the popularity of the series. The cases plots are quite interesting, the characters become familiar and we follow their romantic adventures in addition to the detective ones. The leading idea is funny and outrageous enough to create escapist interest in these uncertain times.
Each episode features an investigation by the Lille criminal police team, composed of a sympathetic and competent female boss, a skilled but dry-witted investigator (Inspector Adam Karadec), a younger policeman and a policewoman learning the secrets of the trade. They are joined, by a comical coincidence described in the pilot episode, by Morgane Alvaro, an extraordinarily intelligent and extraordinarily flamboyant girl. Morgane has a fabulous IQ of 160, well above the limit that describes a person with High Intellectual Potential, that is, possessing a much higher cognitive intelligence than people in their age group. But she also has a difficult personality, doesn’t accept authority, dresses like a punkist and behaves worse. She is divorced, actually after a second marriage, the first husband having disappeared under unexplained circumstances. She is raising three children and is forced to do all kinds of menial jobs. In the first episode we find her working as a cleaning woman in the police HQ, but by the end of the episode she is already employed as a counselor. The formidable memory, the encyclopedic knowledge, the ability to make unexpected connections between the details of the investigation and the world of science make Morgane a decisive factor in solving the most complicated cases. The problem is that her reasoning intelligence is accompanied by social immaturity and a total lack of respect for social conventions. For this reason, she is considered a ‘difficult character’ and will have to constantly face problems both at her new job and in her personal life.
Almost every episode in the three seasons I’ve watched so far begins with a body being discovered, usually in the wee hours of the morning. It’s the case that Inspector Karadec and Morgane will solve by the end of the episode’s hour. In parallel, we follow the complications of Morgane and her family’s life, including the mystery of her first husband’s disappearance, and we witness the rapprochement between Karadec and Morgane that has the chance to turn into an unlikely love story. It all takes place in and around the northern French city of Lille, which eventually becomes a familiar setting. Throughout the three seasons, the police intrigues – without disappearing – decrease in interest and more attention is paid to the romantic and comedic side and the family problems of Morgane, which from a moment on become part of the cases. Those who will watch the series will find it difficult not to fall in love with the detective who is too intelligent for the world around her. Actress Audrey Fleurot is sparkling and captivating as Morgane, while Mehdi Nebbou gives an excellent emotional and professional counterpoint as Inspector Karadec. The fourth season of “HPI” has started airing in France, I haven’t seen any episodes of it yet, but I’m looking forward to them. A recommended series, just right for those looking for a little escapism in dark times.
