‘Cronicile genocidului’ este prima carte a lui Radu Aldulescu pe care o citesc, si din relatarile prietenilor si cele citite pe Internet se pare ca nu este alegerea optima. Dupa mai multe romane care s-au ocupat de ultimele decenii ale perioadei comuniste Radu Aldulescu a trecut cu aceasta carte la perioada post-decembrista, cu tarele si sechelele sale. Rezultatul este, dupa recenzii pe care le-am citit, sub nivelul cartilor sale precedente. Cred totusi ca am un avantaj relativ fata de mai bunii cunoscatori ai literaturii lui Aldulescu, caci am putut sa ma bucur de descoperirea inca unui scriitor roman contemporan de incontestabil talent, iar cartile urmatoare (si precedente cronologic) pe care le voi citi imi vor prilejui si o crestere calitativa a lecturii (daca cele scrise de altii sunt corecte).
De la inceput este evident ca viziunea lui Aldulescu din ‘Cronicile genocidului’ asupra lumii romanesti a anilor 2000 numai optimista nu este. ‘oriunde dadeai sa te duci si sa te intorci oamenii isi bateau joc de viata lor in fel si chip: atmosfera surasaturata de plins, esecuri, lumea invirtosindu-se in balele diavolului.’ (pag. 11) ‘Vremurile s-au rasucit, s-au dat peste cap si-au dat la iveala un rai si un iad al betivilor, pe linga raiurile si iadurile viciosilor, obsedatilor si pacatosilor de toata mina.’ (pag. 22). Eroul principal al cartii este un barbat in jurul a 60 de ani, pe nume Robert, zis Diavolul, un fel de suma a esecurilor personale si sociale ale vremurilor – ducand o existenta precara, prestand meserii marginale, dar exercitand o fascinatie asupra femeilor (sau cel putin a unui gen de femei) mai tinere, greu de explicat chiar si dupa ce aflam intr-un tarziu ca exceptionalele sale performante sexuale se datoresc unui priapism. Nereusind sa faca fata costului traiului in Capitala, Robert si sotia sa neoficiala Andreea cu copilul lor se stabilesc intr-un oras de provincie pe nume Frasineni, una dintre acele localitati rurale transformate in orase de ceausism, crescut in jurul unui Combinat al unei industrii neclare, si transformat pana la nerecunoastere pentru Robert, cel reintors in zona dupa trei decenii de peregrinari ratate.
sursa ce-am-mai-citit.blogspot.com
‘Pe soseaua bulevard central si pe strazile care dadeau in ea treceau jeep-uri ca niste tancuri de lux si limuzine scumpe de toate neamurile, iar pe dealuri aparusera cateva vile cu fatade zugravite-n culori ca niste tipete, cu terase vaste, geamuri imense, fumurii, de termopan, curti pavate cu dale de gresie si marmura, garduri si porti din fier forjat cu camere de supraveghere pe ele, imitind domenii din filme cu clanuri mafiote si magnati miliardari – un alt soi de vis de aur, la care n-au visat la o adica neam de neamul lor de activisti si secretari de partid judeteni, primari de comune si orasele de provincie, directori si sefi de sectie din combinate, deveniti peste noapte patroni, oameni de afaceri prosperi, consilieri locali, sefi de filiale de partid, parlamentari, multimilionari in dolari si euro emanind o pricopseala ce pare sa-si traaga vlaga dintr-o plamada duhnitoare, invirtosata, de chin, saracie lucie si potop de nenorociri de toata mina, precum accidente de circulatie cu tot mai multi morti si raniti pe sosele tot mai aglomerate, boli mortale indesindu-se si diversificindu-se aidoma unor pedepse nemaiprididind sa faca fata pacatelor tot mai multe si mai grele, morti subite sau agonizante provocate de droguri, alcool si alte soiuri de vicii, crime ivite din certuri la betie, tilharii, rafuieli, razbunari, suiciduri, matriciduri, fratriciduri, cataclisme naturale tot mai dese si cu tot mai multe victime, conflicte armate si atacuri teroriste.’ (pag. 39)
Radu Aldulescu foloseste procedeul amestecului intre intamplarile prin care trec personajele sale de la periferia societatii cu comentariul politic de actualitate atribuit altuia dintre personaje, ziaristul Laurian Susanu, care in ziarul de provincie al Frasinenilor scrie ‘Cronicile genocidului’ – articolele care dau titlul cartii. Locul personajului in intriga cartii pune sub semnul intrebarii identificare totala a ziaristului cu autorul, dar ideologia generala a cartii nu lasa indoiala in legatura cu faptul ca opiniile si analizele autorului nu pot fi prea indepartate de cele redate in carte:
‘Multe evenimente postdecembriste, precum cele din martie 1990 de la Tirgu Mures sau mineriadele s-au autoproclamat din capul locului si sint catalogate si azi de cei interesati in acest sens, drept actiuni ale societatii civile dornice de libertate si democratie, fara niciun amestec din partea Securitatii sereiste, care la vremea respectiva, mai mult decit acum, cind deja s-a infipt in pozitia prosperitatii capitaliste, inca trudea din rasputeri pentru inventarea unor noi obiecte ale muncii: partidele istorice nascute pentru a periclita democratia originala iliesciana, prin vinzarea tarii strainatatii sau aducerea inapoi a mosierilor si patronilor care au impilat taranimea si clasa muncitoare, pina la venirea comunistilor salvatori; regele care a plecat din tara cu un vagon de lingouri de aur si vrea sa se intoarca pentru a mai suge din bogatiile tarii; ungurii care tinjesc dupa Ardeal; golanii, drogatii si vindutii din Piata Universitatii care atenteaza la unitatea statului de drept si a democratiei originale, etc. (pag. 127)
‘In epoca actuala miza este enorma si stind la baza unor averi la care n-ar fi visat neam de neamul lor primarii comunisti si prim-secretarii de judet. Vilele, domeniile private din tinuturi de vis, din paradisurile fiscale de la capatul lumii, conturile din strainatate de zeci si sute de milioane de euro ale politicienilor, baronilor locali, oamenilor de afaceri care dupa ce si-au dat din plin obolul tatalui lor, diavolul, au vrut sa se puna bine si cu Dumnezeu, inchinindu-se concomitent ambilor tati, din banii pentru ridicat biserici si proiectind catedrale faraonice ale neamului, asa incit toate aceste lucruri si fapte vin in sprijinul afirmatiei de bun simt ca miliardarii nostri sint mai frumosi, mai destepti si mai puternici decit ai lor, ai Occidentului.’ (pag. 140-141)
sursa www.zf.ro
Pe acest fundal clar se agita un careu de personaje – Robert Diavolul, Andreea, Laurian si sotia sa Brindusa – scufundati in marasm material (primii doi) si mai ales moral (cu totii). Versul eminescian ‘copil sarac al plebei proletare’ revine de cateva ori in caracterizarea eroului principal, dar este vorba despre un proletariat neproductiv intr-o economie care si-a pierdut puterea de a crea ceva folositor si o societate care si-a pierdut busola. Daca textele lui Laurian aduc aminte in unele momente de ‘Racnetul Carpatilor’ textura din care sunt plamadite personajele este cea din ‘D’ale Carnavalului’ doar ca drama concureaza in intensitate cu farsa. Violenta de limbaj risca in orice moment sa rupa echilibrul si sa se transforme in violenta in actiuni, sinuciderile cateodata esueaza si cateodata reusesc, sperantei nu i se acorda vreo sansa. Precum societatea insasi asa cum este descrisa in carte descinde direct si este o consecinta a esecului proiectului de inginerie sociala ceausist, si eroii par a mosteni pacate ale parintilor, parinti care i-au abandonat timpuriu, si inevitabil, isi vor parasi si ei copiii perpetuand un lant al esecurilor si dezastrelor la scara mai mare sau mai mica.
Apar in aceasta carte cateva dintre temele care revin si in carti similare ale autor autori contemporani pe care i-am citit in ultima vreme (Magda Petreu, Florin Irimia) care au drept cadru tot Romania deceniilor de dupa 1989 – soarta cainilor maidanezi vazuta ca un fel de metafora de rea-prevestire a sortii oamenilor, depopularea numerica dar mai ales sufleteasca a satelor. In compozitie cartea foloseste naratiunea temporala, alternand punctele de vedere ale personajelor principale, cu elemente de roman urban, picaresc, si chiar si de ‘suspens’ in partea sa finala.
Talentul romancierului in a construi actiunea si evolutia personajelor este evident, la fel si in manuirea limbajului, sau mai bine zis a combinatiilor de limbaj. Am fost usor decumpanit de aparenta incoerenta a relatarilor din primele zeci de pagini pana cand m-am dumirit ca Radu Aldulescu povesteste la persoana a treia, dar isi adapteaza stilul naratiunii fluxului de idei al personajului aflat in centrul capitolului sau pasajului. De aici trecerea aproape fluenta de la naratiunea confuz apocaliptica a lui Robert presarata cu strofe de manele la primitivismul sentimentelor Andreei alimentate de telenovelele pe care le urmareste in prostratie, de la retorica politica amestecata cu cariesrism si cinism al lui Laurian la senzualitatea fortata incercand sa compenseze frustrarea a Brindusei. Dialogul telefonic intre Laurian si Andreea este o perla de pseudo-comunicare intre doua personaje lipsite de scrupule dar si disperate de propriile limitari, intr-o limba care acum cincizeci de ani ar fi putut figura pe scenele teatrelor absurdului, dar care astazi este perfect verosimila.
Daca este ceva care lipseste cu desavarsire eroilor si viziunii autorului in ‘Cronicile genocidului’ aceasta este speranta. Scrisa cu o mana sigura, cartea lui Aldulescu prezinta o Romanie cu oameni in permanenta zbatere pentru supravietuire, dar fara teluri, ca sa nu mai vorbim despre valori. Daca exista vreo salvare pentru eroii acestei carti, indicii nu am gasit in paginile ei.
in an illuminated German manuscript about 1400 – 1410.
