‘La sapte ani de la apartia bestsellerului ‘Cruciada copiilor’, noul roman al Florinei Ilis va lua prin surprindere nu doar lumea romanului romanesc contemporan, ci si teoria si istoria literaturii. Aceasta carte monumentala va bulversa in totalitate orizontul de asteptare al cititorului. Romanul ‘Vietile paralele’ debuteaza la 28 iunie 1883 si se incheie la 15 iunie 1889. Doua date inregistrate in memoria colectiva, care consolideaza si, deopotriva, submineaza mitul Poetului national.’
Acest fragment din prezentarea de pe coperta a IV-a a primei editii a romanului ‘Vietile paralele’ al Florinei Ilis, aparut la editura Cartea Romaneasca, 2012, nu poate fi acuzat de exces de modestie. Ceea ce este surprinzator este ca asteptarile create de o astfel de ambitioasa promovare sunt in mare parte indeplinite.
Ce ati zice daca omniprezenta Securitati, politia secreta a regimului comunist (si la randul sau mostenitoarea Sigurantei ‘burghezo-mosieresti’) a carei influenta malefica multi considera ca a existat parca din totdeauna si ca este continuata pana astazi in viata politica si culturala a tarii, s-ar datora printre altele stapanirii unei tehnologii care sa ii permita sa trimita agenti in trecut si in viitor, agenti care supravegheaza marile personalitati ale literaturii romane, care trimit rapoarte operative, care se amesteca in viata publica si privata a acestora? Aceasta este premiza cartii Florinei Ilies, si daca o banuiti de aderare la genul stiintifico-fantastic va pot linisti, caci tehnologia in sine nu este descrisa nicaieri, si nici nu este nevoie. In definitiv obsesia influentelor secrete si oculte, a manipularii si a intruziunii in viata privata exista la romani cam de cand s-a trezit constiinta noastra nationala. Parca in nicio alta parte a Europei si a lumii ‘civilizat-occidentale’ nu au atata trecere teoriile conspiratiei, nimic nu ne mira, si inca o teorie in plus cum este cea inventata de Florina Ilis in romanul sau este acceptabila si acceptata de cititori fara prea multe semne de intrebare.
sursa www.bibliotecaeuropeana.ro
Poetul national este obiectul unei permanente supravegheri, iar cei care il inconjoara, toti fara exceptii sau cu foarte putine exceptii sunt ‘surse’. Agenti secreti sunt trimisi din anii proletcultismului in perioada vietii poetului, implantati in epoca si pusi sa redacteze permanente note informative, prezente in corpul sau ca notite in subsolul paginilor cartii. Cand nu este vorba despre agenti speciali calatori in timp, informatorii sunt cei din jur, personalitatile mai mult sau mai putin cunoscute ale epocii, de la Titus Maiorescu pana la poet insusi care redacteaza note informative despre … noptile de amor cu Veronica. Scopul este punerea in ordine a Dosarului poetului national:
‘Era un dosar al naibii de voluminos, dar in totala neoranduiala. Continea informatii destul de interesante si, in unele locuri, contradictorii. Ba ca vederile Poetului national (ma refer la cele politice, din publicistica) erau democratice (de stanga), ba nationale (de dreapta), incat nimeni nu mai intelegea nimic. In poezie, ba ca era genial si neintrecut, ba ca nu era decit un versificator oarecare, nici perfect, nici capabil sa duca o poezie pana la capat. Ancheta trebuia sa stabileasca adevarul ce si cum si, in functie de asta, poetul sa fie primit sau nu in patrimoniul national. (pag. 181-182)
si mai incolo:
‘Procesul de recuperare si de integrare in patrimoniul cultural a operei lui Eminescu Mihai, de pilda, a scapat de sub controlul ideologic, existand pericolul unei mitizari (fortate si nedorite) a imaginii poetului national. Acest proces de mitizare, daca nu e oprit la timp, poate conduce la formarea unor idei si conceptii gresite despre opera si personalitatea poetului. Comitetul pentru “eternizarea” memoriei lui Eminescu si-a cam depasit atributiile, incurajand un cult exagerat al personalitatii acestuia.’ (pag. 406-407)
Fascinanta este reflectarea stilistica a perspectivelor diferite asupra vietii, bolii si gandurilor poetului, asupra modului in care este perceput de contemporaneitate si in perspectiva istorica. Florina Ilis combina in romanul sau naratiunea aparent subiectiva cu modul de gandire al unui creator implicat in lumea din jur dar si dotat cu o capacitate de analiza si de abstractizare mult peste medie. In paginile cartii regasim metaforele si metricele versurilor eminesciene, nelinistea si cautarea permanenta din manuscrisele poetului combinate cu limba de lemn a propagandei comuniste sau cu limbajul semi-cifrat al notelor informative si rapoartelor de urmarire. Este poate pentru prima data in literatura romana cand limbajul denunturilor turnatorilor securitatii capata un rost si o lucire stilistica.
Naratiunea cartii impartita in patru mari sectiuni si 71 de capitole se desfasoara pe trei planuri paralele intre care exista o continua osmoza si comunicare. Primul este cel al evolutiei (pe care ar fi mult prea simplist sa o numim cadere in nebunie) poetului de la data primei sale internari in ospiciu in vara lui 1883, trecand prin perioadele de tratament la Viena, revenirea la Iasi, internarea la Neamt si pana la faza finala bucuresteana, premergatoare mortii poetului in 1889. In paralel este rememorata biografia vietii active a lui Eminescu si mai ales a relatiei sale pasionale si pasionante cu Veronica Micle. Totul este invaluit in actiunea de supravegere permanenta a Securitatii eterne, dar si aceasta are o evolutie, plecand de la un dosar intocmit pe vremea ‘vechiului regim’, trecand prin perioadele stalinismului, dezghetului relativ si pana la reminiscenta national-comunista. In pofida structurii complexe si a numarului mare de pagini cartea se citeste cu interes sustinut, pastrand suficiente surprize si schimbari de perspectiva care intretin permanent interesul lecturii.
Aflam ceva nou despre Eminescu? Poate ca intrebarea ar trebui pusa putin altfel – mai putem afla astazi ceva nou despre poetul ale carui versuri le-am invatat a declama fiecare dintre noi in scolile noastre (desi ele nu erau, functie de epoca istorica in care ne-am format, neaparat, acelesi versuri)? Despre ganditorul, iubitorul, bolnavul, visatorul si vizionarul ale carui cuvinte insotesc viata si simtirea oricarui roman, despre ziaristul si omul de opinie care a fost analizat, idealizat, studiat si denigrat in toate felurile posibile? Nu cred ca Florina Ilis a avut neaparat ambitia sa adauge noi informatii exegezei stiintifice eminesciene. Mai degraba cred ca ea a plecat de la cele scrise de catre si despre poetul nepereche si le-a extrapolat intr-o carte voluminoasa si stufoasa, pasionanta si intriganta, care este numai a ei. Daca Florina Ilis a adaugat ceva nou la cunoasterea noastra despre Eminescu, cred ca esentialul trebuie cautat tocmai in noi, in modul in care romanii ne raportam la Eminescu, il asumam cu pasiunile si cu erorile sale, cu talentul si cu slabiciunile sale omenesti. Sunt multe pagini interesante, pasionante chiar, in carte despre scrierile politice ale lui Eminescu, despre fixatiunile sale xenofobe si antisemite, despre iubirea sa pentru Veronica si modul in care ii raspunde aceasta – dar cartea aceasta cred ca poate fi citita mai ales ca o carte despre societatea romaneasca, despre legendele sale urbane, obsesiile si temerile ei, si despre modul in care stie sa isi iubeasca si sa isi devore proprii idoli.
