Here is a movie that will interest my mathematician friends. I look forward to them watching it and sharing their impressions. ‘Le théorème de Marguerite‘ (2023) is a variation on the classic formula ‘boy meets girl, boy loses girl, boy gets girl back’, with a few changes. First of all, the lead character is a woman, a young and brilliant mathematician who will meet a boy, so it’s more like ‘girl meets boy’. And yes, both the girl and the boy are mathematicians, so ‘a mathematician girl meets a mathematician boy’. Otherwise, the formula applies – in cinema and in mathematics. The film by director Anna Novion is a film about the passion for mathematics. There aren’t many movies that bring math heroes to the screen, but a few of them are memorable. ‘Good Will Hunting’ and ‘A Beautiful Mind’, for example, also offered us heroes whose life and passion are consumed in front of blackboards filled with mathematical equations. ‘Le théorème de Marguerite‘ aims to join this select club.
The heroine of the film is called Marguerite Hoffman. She is a brilliant PhD student at one of the most prestigious colleges in France and mathematics is her whole life. The doctoral thesis supervised by Professor Werner is a demonstration of one of the most famous problems that mathematicians have faced for centuries: the Goldbach conjuncture. (for the curious: ‘Any even number is the sum of two prime numbers’). The proposition was verified by numerical computers until they ran out of power, but it was never proved. On the day of the thesis presentation, however, a catastrophe occurs. Julien, another brilliant young mathematician who had joined Wener’s team a few days before, points out a fatal flaw in the proof. Marguerite has a total mental breakdown and decides to abandon mathematics and the teacher whom she blames for betraying her by associating with the new student. She will try to work as a saleswoman, she will meet Noa, a dancer with whom she shares a rented apartment and who will try to bring her back to life. Marguerite, however, may leave mathematics, but mathematics does not leave her. The talent will help her become a brilliant mahjong player (a complex Chinese game with stones) and her orderly mathematical mind will struggle with feelings for the rival she associates with in solving the impossible problem.
Can love be rationalized? Can human mind function in the absence of feelings? You will receive answers to these questions in the story Anna Novion co-wrote. The main problem with the film is, in my opinion, the fact that these answers are kind of what we expected. Focus is on mathematics and love. Social aspects that might have been interesting – the position of women in academia, the life of the Chinese community in Paris – are touched upon only tangentially. The plot is also quite predictable. A bit more boldness and a story with more surprises wouldn’t hurt. Fortunately, much of these weaker parts are offset by Ella Rumpf‘s formidable acting performance. The actress is no longer very young, she is more than ten years older than the heroine she plays in this film and has a filmography of almost 20 films behind her. And yet, with this role she won the Lumiere award for ‘best female revelation’ and four other awards – completely deserved. Her Marguerite Hoffman is intelligent and vulnerable, passionate to the point of obsession when it comes to the mathematics she has known since childhood and when it comes to the love she discovers late. With any luck for her and us viewers, ‘Le théorème de Marguerite‘ is the first major film of a great actress. Among the other actors in the cast, I cannot skip Jean-Pierre Darroussin in the role of the teacher who guides the heroine’s steps in mathematics even when their paths diverge, alongside the girl’s mother played by Clotilde Courau. Goldbach’s conjuncture is still waiting for its demo, and we, the viewers, are waiting for the future films of director Anna Novion and actress Ella Rumpf.
‘Les fleurs amères‘ (the title in the English distribution is ‘Bitter Flowers‘) is the debut feature film of Belgian director Olivier Meys. It’s also his only film so far, but I sincerely hope there will be more, because Meys demonstrates here both courage in tackling difficult themes, competence in assembling an unusual international team and talent in creating believable characters and situations on screen, which reflect real problems of the world in which we live. The director lived for many years in China and has experience as a documentary filmmaker with films made there during the period of great transformations that this country went through after the year 2000. ‘Les fleurs amères‘ uses this life experience and decants it into a film also located at the intersection of the two cultures (Chinese and Western), with a story in which the often difficult experience of Chinese economic emigrants who came to work illegally in Europe is presented from the opposite point of view to that which European viewers are used to. Avoiding the pitfalls of melodrama and propaganda, Meys brings dramatic and believable characters and events to the screen.
The main heroine of the film, Lina, is an intelligent and hard-working woman, married and the mother of a ten-year-old boy, who decides to go to work for a few years in France as a nanny to get out of the economic impasse of the family, which lives in an area of China where industry has fallen into ruin. Once she arrives in Paris she will discover, as many other economic immigrants did, that the European reality is very different from expectations. In addition, the language and appearance barrier and the illegal status isolate her in the Chinese-speaking community. She finds support only in a group of immigrant women like her, forced to prostitute themselves to survive. Lina, after many tentatives and hesitations, joins them, and manages to recover financially. The price paid by this compromise, however, is huge and endangers not only her social status and her family life when she returns to China, but also her self-respect.
The relationship between the West and China is very complex these days, and ‘Les fleurs amères‘ addresses a facet not explored (as far as I know) in films. We know the theme of immigration, including illegal immigration and its sordid and violent aspects from other films, but most of them are about immigrants from Eastern Europe or Africa. Although Olivier Meys is Belgian, the film is made from the Chinese perspective, addressing aspects related to the complex issues of the huge population migration (part internal, but also external as we can see in the film) that has taken place in China for the last four decades. Meys probably has the freedom to explore aspects and say things that Chinese filmmakers could not express. What impressed me though is the style and atmosphere, which retains the human empathy and solidarity of the characters in many Chinese films. The lead role is played by Xi Qi, a formidable actress, whose emotions transcend the screen and impress with dignity and sensitivity. Wang Xi plays her friend, in whom she finds moral support in the worst moments of trouble. Finally, the trio of strong female characters is completed by the younger Chloe Maayan who plays the role of Lina’s sister-in-law, arrived later in Paris, attracted by the mirage of the heroine’s supposed success. The cinematography belongs to Benoît Dervaux, an experienced Belgian filmmaker, who contributes to the special atmosphere of the film, whose action takes place partly in Paris, partly in China. Even when filming in Paris, the camera seems closed in the social bubble in which the heroine lives, that of the Chinese community in the French capital. We see, sometimes in the background, monuments and landscapes that we know, but it is as if they are seen from the inside through a glass wall. Scenes filmed in China add to the picture of a changing world and capture the moral and social implications of the events that had taken place in France. Both Meys and Dervaux have backgrounds and experience as documentarians, and it shows. The camera is mobile, part of the actors are amateur. Although the characters and the plot are imaginary, ‘Les fleurs amères‘ looks like a docu-drama. A powerful and impressive one.
‘Mon crime‘ is the funniest and most entertaining film I have seen in the first three months of this year. Don’t get me wrong, I’ve already seen some very good films, with deep topics, interesting cinematography and with great acting, but none of them made me laugh so heartily and none of them left me with smile on my face at the end as it happened with this 2023 film by François Ozon. This is one of his more relaxed films for the French director as well. Others tackle more ‘serious’ themes and do not hesitate to engage their viewers in original cinematic experiences. ‘Mon crime‘ is an adaptation of a play written in 1934, the story takes place in 1935 and represents a kind of retro-me-too film, written (also by Ozon) and made in the spirit of French theatrical farces. The cast brings to the screen some fresh figures from among the young generation of French actors alongside stars whose presences make any film an unmissable event. The result is excellent.
Madeleine and Pauline are two young women trying their luck in Paris in 1935. Madeleine is a beautiful and talented actress, Pauline is a novice lawyer, brilliant but without clients. The two girls are on the verge of being evicted from the small and unheated rented apartment because they have not been able to pay their rent for many months. Madeleine shows up for an interview with a theater producer and goes through a me-too trauma, being assaulted and rejecting his advances. Unfortunately for her, an hour later the producer is found dead and Madeleine becomes the prime suspect. And then, the two girls decide to turn bad luck into opportunity by plotting to be involved in a trial that will make them famous. Madeleine confesses to the crime she did not commit and Pauline defends her and gets her acquitted. The luck gained through this ruse is in danger, however, when the real killer appears.
The true assassin is played by Isabelle Huppert in one of her best and funniest roles in this millennium, a role very different from the grim and doom-and-gloom characters she’s taken on serially for quite some time. A formidable comedian is also Fabrice Luchini, another one of my favorite actors, relishing in the role of the investigating judge who manipulates justice to his own whims. Dany Boon, Olivier Broche and André Dussollier also have savory supporting roles. However, the main merits go, of course, to the two young actresses – Nadia Tereszkiewicz and Rebecca Marder – who each of them and especially together radiate talent and beauty. The satire of the misogynistic morals of 1930s France, unfortunately, still rings terribly relevant today. With slight changes, the story in the film could take place in 2024. But we would have lost the period fragrance and the pleasure of recreating a gallant Paris, with morals that are eternal despite toilets and hats that change their shapes and colors. I recommend that you don’t miss ‘Mon crime‘ for a healthy dose of charming entertainment.
I do not regret the decision to spend the time of the six episodes in the company of the Irish mini-series ‘Acceptable Risk‘ (2017) written by Ron Hutchinson and directed by Kenneth Glenaan and hristian Langlois. One of the reasons is that the story takes place in Dublin, a city I love and whose combination of traditional architecture with the futuristic atmosphere facilitated by the Irish high-tech explosion of the last few decades seems to me very suitable as a background for a crime thriller that takes place in the world of big and dangerous business (specifically that of the pharmaceutical industry) with reverberations in politics. My expectations were not disappointed. Without being a masterpiece or excelling in originality or violence, ‘Acceptable Risk‘ has a complex and interesting plot and proposes a gallery of characters (almost all women) that we start to care about as the action progresses.
The first of the six series begins with the description of a murder in Montreal. As spectators we see as much as we are allowed, so that the atmosphere of ‘whodunit’ is created from the beginning. The victim is a marketing director of a concern based in Ireland. His wife, Sarah Manning, with whom he had spoken on the phone minutes before the murder, will become the main character of the story. Before long, Sarah will discover that she knows very little about the man she has lived with for many years. Tim Manning had been a CIA agent, and his assignments within the pharmaceutical concern included suspicious and dangerous contacts with politicians and influential people around the planet. Sarah, herself a lawyer and former employee of the firm, will be helped by an honest policewoman who is ready to risk her career to find out the truth, and by her sister, a woman who also hides some secrets in her biography and who entertains a very different lifestyle from the one of the recent widow left with two children to care for In a short time, the three women will realize that between them and the truth are not only the interests of the big pharma company, but also Irish political pressure, FBI and Canadian police investigations, and the activities of the American and German secret services. The story takes place in Dublin, but the implications are international.
The story is well written, the tempo is alert, something interesting and often unexpected is constantly happening. We can criticize the narrative by claiming that the sequence of events seems a little too complicated and that too many of the characters disappear to violent deaths before we have been given enough time to get to know them. This is offset by the excellent characterization of the main characters and the way their relationships unfold and progress with the investigation. Irish actress Elaine Cassidy holds the title role. I was not very excited by her performance, it seemed to me that in some places she was repeating herself and in others she was exaggerating the drama. Angeline Ball, on the other hand, creates the character of an intelligent and empathetic detective, and I would not be sorry at all if she became the heroine of a series that extends over several seasons. I also thought that Lisa Dwyer Hogg was very good, in the role of the sister who will prove to be more than just a member of the family. This triplet of characters confronting the political, police and espionage systems of multiple governments in their quest to learn the truth infuses a strong and authentic feminist message to the action. Danish actor Morten Suurballe plays the interesting role of the head of the pharmaceutical concern. We suspect from the beginning a villain behind his imposing and charismatic figure, and perhaps if the writers had provided more details about his biography and motivations, the story would have been even more complex and interesting. The finale solves the mystery of the crime and somewhat does justice, but some things will have to remain forgotten, and the world looks like it will continue with the same tricks of corruption. ‘Acceptable Risk‘ is one of the good thriller series I’ve seen lately and I recommend it.
Undeva, în cartea ‘Simanei Haverut / Semne de prietenie’, Cleopatra Lorințiu folosește în descrierea unuia dintre artiștii căruia îi dedică un capitol expresia ‘om-orchestră’ pentru a-i descrie talentele artistice, deschiderea culturală și multitudinea disciplinelor în care activează. Cred că aceasta expresie i se potrivește și ei însăși. Cleopatra Lorințiu este poetă, publicistă, realizatoare de filme și de televiziune, autoare de cărți de poezie, eseuri, memorialistică, interviuri și literatură pentru copii și a fost și diplomat cultural. Această ultimă branșă de activitate i-a prilejuit un stagiu de exact patru ani în Israel, ca directoare adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român. Patru ani în care a lăsat o impresie deosebită și a contribuit semnificativ la una dintre perioadele cele mai interesante pentru ICR Tel Aviv, în pofida unor provocări dintre cele cu care s-a confruntat întreaga lume (pandemia și perioadele de izolare și de activități culturale doar on-line) sau dintre acelea specifice acestei tulburătoare și tulburate zone a lumii. A plecat lăsând în urmă nu doar amintiri ci și foarte mulți prieteni. ‘Simanei Haverut / Semne de prietenie’ este a doua carte pe care Cleopatra Lorințiu o publică de la întoarcerea acasă care se concentrează asupra personalităților întâlnite aici, a operelor, activităților și contribuțiilor acestora în literatura și cultura israeliană și română și a legăturilor dintre acestea. O carte despre prieteni. Volumul a apărut în 2023 în colecția Biblioteca ASILR (Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română) și cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României.
Probabil că este cazul să inserez aici și un ‘disclaimer’. Mulți dintre prietenii Cleopatrei Lorințiu despre care autoarea scrie cu atâta dragoste și pricepere sunt și prietenii mei. Pe câțiva alții nu-i cunosc personal, și volumul mi-a prilejuit și două descoperiri.
Interesul Cleopatrei Lorințiu pentru cultura israeliană de expresie sau origine românească datează dinaintea sosirii autoarei la Tel Aviv într-o funcție oficiala.
‘Printr-un început vântos de ianuarie 2015, îmi amintesc eu, înarmată cu o cameră de filmat cam desuetă, am debarcat în clădirea în care funcționa ICR-ul gestionat pe atunci de atât de activa şi inimoasa Andreea Soare. Prilej de-a filma scurte destăinuiri ale autorilor de limbă română din Israel şi-apoi de-a le însăila într-un documentar. Mă fascinaseră întotdeauna acei oameni care aflați departe de România, țineau cu dinții de scrisul în limba română. Ataşamentul meu faţă de cărțile acestor autori nu a încetat nici o clipă, deşi se pare că am avut de plătit în varii forme pentru această solidaritate. Dar propriile destăinuiri legate de acest lucru le voi publica eu cu alt prilej sau cum ar zice povestea, aceasta-i altă gâscă în altă traistă.’ (pag. 24-25)
Pe lângă entuziasmul inițial remarcați și doza de tristețe din finalul paragrafului. În ultimele săptămâni ale mandatului dânsei la Tel Aviv i-am luat un interviu al cărui primă parte a fost publicată de revista de cultură ‘Literatura de Azi’. La câteva dintre întrebări mi-a propus să amânam răspunsul pentru o data ulterioara, după întoarcerea acasă. Cumva, aceasta a doua parte a interviului nu s-a mai întâmplat. Nu am insistat. Poate că răspunsurile vor fi incluse în acea publicare ‘cu alt prilej’ menționată în textul citat.
Fiecăreia dintre personalitățile abordate în carte îi sunt dedicate câteva pagini. Câteva dintre capitole preiau sau dezvoltă articole publicate în reviste culturale internetice sau prefețele unor volume, dar majoritatea dintre ele sunt probabil originale. Materialul este organizat în trei părți. Cea mai consistenta dintre ele este prima parte (‘Cărți. Autori. Amintiri’), care include recenzii ale unor cărți scrise de autori israelieni însoțite de portrete ale autorilor. Este vorba despre cărți de poezie, proză, memorialistică și combinații ale acestora. Perspectiva este a poetei care scrie despre colegii săi în ale poeziei și a cititoarei avizate în alte genuri literare sau în jurnalistică.
‘Nu eu sunt cea care poate califica sau evalua literatura autorilor de limbă română din Israel. Faptul că sunt interesată de aceşti autori e însă o realitate, faptul că doresc să punctez chiar şi prin propriile mele notații reuşitele lor literare vine şi din nevoia stringentă de a afirma că această producție literară contează, este făcută cu pasiune, devotament şi de foarte multe ori, cu talent.’ (pag.31)
Am scris și eu despre cărți ale unor autori israelieni care par că vor să închidă între coperțile aceluiași volum experimente literare, memorialistică, note de călătorie, comentarii culturale. Cleopatra Lorințiu identifică același fenomen și îl descrie în următorii termeni:
‘Cred că aparițiile editoriale ale autorilor care trăiesc în Israel trebuie cumva parcurse într-o cheie diferită. Poate că pentru o carte publicată în România ne-ar fi contrariat juxtapunerea unor texte atât de diferite ca factură: interviu, rememorare, proză scurtă, notație emoțională din pagina de jurnal, critică de specialitate. Trăind într-o lume culturală exprimabilă în limba română oarecum de mici dimensiuni, autorii au nevoie să prezinte cititorilor lor o viziune diversificată, dar şi oarecum clarificatoare a scrisului lor, în ansamblul său. Ceea ce autoarea noastră a decis să facă în aceste vitralii.’ (pag. 59)
Când scrie despre poezie și poeți sau poete se simte o vibrație inevitabilă. Cărțile lui Moshe Itzhaki, Menachem M. Falek și Liviu Pendefunda (poet ieșean, autor al unui volum excepțional de poezie dedicat Ierusalimului) se bucură de recenzii generoase. Personalitatea cea mai impozantă sub semnul acestei muze este însă Maria Găitan Moses, al cărei portret și stil literar sunt trasate folosind o asumare personală:
‘Sinceritatea şi limpezimea destăinuirii unor gânduri şi emoții fac din poeziile alese în această antologie o probă de onestitate poetică şi civică. Iată-mă așa cum sunt, pare a spune poeta Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate, şi aşa am străbătut aproape un secol de istorie, o viață marcată de apartenenţa sufletească la aceste două țări: România şi Israel. În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia. În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc şi azi şi îi sunt recunoscătoare. Le iubesc şi le respect pe amândouă. Nu am aşezat între ghilimele această spunere pentru că de fapt nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versului, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată şi potrivită cu exprimarea în limba ebraică.’ (pag.42)
O relație specială s-a născut din întâlnirea dintre Cleopatra Lorințiu și academicianul Jean Askenazi, căruia îi este dedicat un frumos capitol al cărții, poate cel mai frumos. Expert reputat în domeniul neurologiei, omul de știință Jean Ashkenazi este și un savant umanist, un spirit enciclopedic care navighează între culturi și domenii intelectuale dintre cele mai diverse.
‘Am spus, emoționată, la un moment solemn dedicat aniversării domnului Askenazy că pentru mine el este un savant care îmi aminteşte o stirpe unică: precum Pico della Mirandola sau, mai târziu, uluitorul Matila Ghyka şi al său număr de aur. Căci el are capacitatea de a crea conexiuni grație vastei sale culturi şi a spiritului inventiv. Conexiunile acestea relevă până la urmă idei uneori surprinzătoare, alteori copleșitoare, uneori par atât de evidente (de felul, cum de nu m-am gândit până acum?) sau pur şi simplu te pun pe gânduri, te trimit în bibliotecă, la raftul cu cărți adevărate, cu cărți grele, spre calea de a afla şi înțelege cu sudoarea frunții iară nu luând din internet de-a gata făcute de alții, o cultură la a doua mână.’ (pag.35)
Autoarea observă că multe dintre persoanele și personalitățile întâlnite în Israel au biografii neobișnuite, marcate de povești surprinzătoare. Unul dintre exemplele evocate în carte este cel al Veronicăi Rozenberg, matematiciana din Haifa care și-a dedicat o parte din viață reabilitării figurii tatălui său condamnat pe nedrept într-unul din ultimele mari procese anti-evreiești din Europa de Est și recuperării istorice a adevărului despre procesele economice intentate inculpaților, aproape toți evrei, funcționari în Comerțul Exterior la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60.
‘Iată aşadar cine semnează aceste note de călătorie, amintiri şi reflecții: o matematiciană care a lucrat în IT, şi-a dat un doctorat în economie, vorbeşte perfect româna şi este cetățean israelian. În plus, de o tenacitate care ar îndreptăți-o să predea cursuri motivaționale corporatiştilor de azi. … Asta da poveste! Câteva zeci de ani pe altarul iscodirii trecutului din arhive şi a căutării adevărului care să clarifice disculparea tatălui ei. În „Baltagul” ei personal, Veronica Rozenberg avea să se lupte cu ițele proceselor politice ale epocii, fără să se lase intimidată.’ (pag.46)
Capitolul final al primei părți a cărții este dedicat lui Mihail Sebastian și Teatrului Karov, înființat de Nicu Nitai, care a pus în scenă la Tel Aviv dramaturgia autorului evreu din România. Cele câteva paragrafe despre biografia scriitorului și dramaturgului care a reușit atât de multe în 38 de ani, lăsându-ne să visam la ceea ce ar fi putut realiza într-un rest de viață sunt excepționale. Observația despre cele trei nivele de lectură ale Jurnalului oferă o cheie inedita în citirea acestei cărți unice în literatura și cultura română. Capitolul însă mai are un motiv suplimentar de mare interes. Povestind despre un eveniment dedicat lui Sebastian într-o perioada de încordare, cum sunt atât de multe în Israel, Cleopatra Lorințiu relatează despre o experiență care este din păcate prea familiară israelienilor, dar este complet necunoscută majorității românilor:
‘Sincer, în viața mea nu am fost pusă în situația de a face un discurs fie el şi scurt, sub amenințarea alarmei… Am lucrat în televiziune mai bine de 25 de ani, exista tensiunea directului, posibilitatea spargerii unui reflector, a alunecării decorului, a defectării camerei de luat vederi, a căderii internetului…, în fine, tot felul de „primejdii” ale meseriei. Asta, cu alarma şi rachetele bubuind deasupra capului, distruse de excepționalul sistem antirachetă supranumit „Domul de Fier”, nu o trăisem încă …’ (pag.73)
A doua parte a volumului are frumosul nume ‘Fă rai din ce n-ai!’. Este vorba despre titlul unei expoziții organizate intre mai și octombrie 2023 la Bistrița-Năsăud și la Bacău, cu lucrările uneia dintre artistele israeliene pe care Cleopatra Lorințiu a avut ocazia să o cunoască – Suly Bornstein Wolff. Pe lângă valoarea însăși a actului cultural și semnificația artistică a evenimentului, reținem aici și elementul de continuitate. Întoarsă acasă și eliberată de constrângerile funcțiilor oficiale, ea continuă să păstreze și să dezvolte legăturile cu prietenii din Israel și să contribuie la lărgirea și consolidarea punților dintre cele două culturi.
Partea a treia și ultima a cărții se numește ‘Câteva emoții și semne’ și în ea este reluată seria de relatări și portrete ale unor personalități culturale și artistice israeliene. Dacă în prima parte materialul cultural era compus în principal din cuvinte, rolul cărămizilor de bază ale expresiei artistice este luat acum de forme și culori. Sunt evocați câțiva dintre artiștii și artistele plastice plecați din România, care au avut și au impact în arta plastică israeliană. Dintre cei deja plecați dintre noi sunt evocați Marcel Iancu și Baruch Elron. Dintre artiștii și artistele care sunt activi în prezent sunt dedicate capitole lui Andy Ceaușu, Lianei Saxone Horodi și Bellei Rosenbaum. Portretele sunt, fiecare în parte, elocvente și expresive, iar talentele și contribuțiile artistice sunt descrise exact și empatic. Fiecare dintre acești artiști pleacă de la o formație și o bază emoțională românească pentru a sintetiza și decanta experiența personala în realitatea și pe fundalul artistic al Israelului.
‘Într-o bogată tradiție a scriitorilor de limbă română trăitori în Israel şi buni umorişti, protagonistul nostru se manifestă printr-o explozie de viață, de energie veselă. Mare lucru să poți să faci publicul să râdă, să se destindă şi totodată să îi strecori mesaje… Pentru că Andy Ceauşu este şi un caricaturist de renume, nici nu îmi dau seama cum s-au transferat calitățile de la autor de text la caricaturist… sau invers. În lumea caricaturiştilor, Andy Ceauşu a luat premii peste premii, a făcut turnee, a dat dedicații și a vernisat expoziții. Este aşadar renumit. Omul-Orchestră continuă, persistă, nu se lasă intimidat de dificultatea glisării de la grav la hazos, de la spiritualizat la hohotul de râs al scheciului. Sincer, eu nu îi găsesc nici echivalent, nici asemănare acestui personaj singular care îşi împrăştie talentul în toate direcţiile. Să îndrăznesc o apropiere de un alt om-orchestră român, actor, caricaturist, regizor, scriitor: Horaţiu Mălăele? Poate că da. O dovadă a bogăției uimitoare a spiritului românesc.’ (pag.104)
‘Aceste rânduri nu vor să se substituie unei cronici plastice, nu vor pretinde niciodată că sunt altceva decât ecoul în vorbe al impresiei pe care pictura Lianei Saxone Horodi a avut-o asupra mea. Omul e cu totul deosebit. Originală, cu inimă mare, nu menajează pe nimeni, e o cascadă de energie… Şi când se pune pe pictat… ei bine crează ceva indimenticabil. Pentru mine e cea mai frumoasă ilustrare a filtrului dragului de reperele româneşti şi de reperele Țării Sfinte. Împreună. În fericită alăturare. Ar fi atât de multe de spus despre pictura acestei artiste fără pereche. „Fără pereche” nu e o sintagmă mai colorată. Nu am mai întâlnit un asemenea pictor-personaj şi că să fiu sinceră am colindat multe ateliere şi multe galerii, am avut şi am în continuare prieteni pictori din multe țări.’ (pag.106)
‘Ideea însă, cea a rimei dintre starea de nostalgie de România şi starea de realitate a Israelului, a urmărit-o toată viața. Din Fălticenii cei molcomi ai copilăriei, din dealurile idealizate ale preadolescenței nemţene, Bella Rosenbaum aduce în arta ei deplinătatea stării de contemplare a naturii, a peisajului generos, rotunjimea colinelor, acel clin d’oil aruncat unor căsuţe paşnice cocoțate pe versanți. Din Israel, Bella Rosenbaum ia impetuozitatea mării, incomparabila Mare Nostrum, farmecul vegetației mediteraneene, misterioasele țărmuri cu poveşti de când lumea, foşnetul brizei prin rozmarin, salvii şi acante ori oleandri şi apăsătoarele zile de hamsim,vântul fierbinte și prăfos al zonei, sau silueta ambarcațiunilor legănându-se în rada micilor porturi. Pictura ei are fluență, culoarea curge, ne ademeneşte, ne dăruieşte o stare de spirit. Marchează diferenţa între tern şi vivace, între banal şi scânteietor. Haideți să ne gândim cum ne oboseşte şi plictiseşte un discurs sacadat, poticnit, forțat al cuiva care nu are har, dar vrea să vorbească cu orice preț – şi cum, prin comparație, ne ridică, ne dă aripi un discurs fluent, neforțat, care vine din preaplin sufletesc!’ (pag. 124-125)
Lumea artistică și culturală israeliană are nevoie de astfel de perspective din exterior. Viața emigranților nu este ușoară în niciun loc din lume. Atunci când emigranții sunt artiști, dificultățile se amplifică pe de-o parte din cauza diferențelor de scoli culturale, a barierelor de limbă, a lipsei de relații sociale și a necunoașterii mediilor artistice din noua țară. Pe de altă parte se nasc noi oportunități, căci experiența emigrării și multi-culturalismul sunt ele însăși fermenți și surse de inspirație ale creației. Toate acestea se reflectă în experiențele scriitorilor și artiștilor evrei originari din România care trăiesc în Israel. Unii dintre aceștia sunt integrați foarte bine în cultura și arta israeliană de expresie ebraică, alții au ales sau viața a ales pentru ei să continue să se exprime în limba română, creând aici, în Israel, a treia comunitate vorbitoare și scriitoare de limba română din lume. Numeric și valoric aș îndrăzni să spun. De multe ori apar și conflicte și dezbinări, poate firesc la întâlnirea balcanismului cu levantinismul. Este nevoie, poate, de contribuții ca ale Cleopatrei Lorințiu și a încă câtorva critici literari cititori de literatură israeliană în limba română, pentru a ne reaminti și ceea ce ne unește – israelieni intre ei și în legătură cu cultura romana din care au plecat – și cât de originali și de valoroși sunt mulți dintre noi.
Cleopatrei Lorințiu nu putem decât să-i mulțumim și pentru această carte și pentru continuarea activității sale de prezervare și extindere a contactelor dintre literaturile și culturile din România și Israel. ‘Simanei Haverut’ este o carte cu prieteni și despre prieteni. Pe dânsa o considerăm o prietenă dragă și sperăm ca așa să rămână pentru multă vreme.
‘Mașinăria de minciuni’ de Philip N. Howard, apărută în 2020 și publicată în România în 2023 de Editura Paralela 45 în traducerea lui Claudiu Neacșu este o carte care m-a interesat din primul moment în care am auzit despre ea. Subiectul este relevant și din punctul meu de vedere profesional și al angajării sociale și al înțelegerii lumii în care trăim. Am studiat și eu influența Internetului și a rețelelor de socializare și am scris și eu destul de mult despre acest subiect. Despre cât de actuală și cât de relevantă este cartea ne poate sta mărturie această știre apărută astăzi, 7 martie 2024, data când scriu această recenzie:
‘Întrebaţi în ce măsură consideră că alegerile din 2024 (europarlamentare, locale, parlamentare și prezidenţiale) vor fi afectate de dezinformare şi ştiri false, 34.2% spun că în foarte mare măsură, 37% în mare măsură, 19.4% în mică măsură, iar 7% deloc. 2.3% nu ştiu sau nu răspund.’
Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Sondaj INSCOP: ‘Mai mult de jumătate dintre români votează mereu același partid. Peste 45 la sută cred că alegerile nu sunt corecte.’ – https://ziare.com/alegeri/alegeri-romani-partid-voteaza-sondaj-1856836?
Peste 71% dintre români considera că dezinformarea și știrile false vor influența alegerile din 2024. În cuvintele lui Philip N. Howard este vorba despre ‘mașinăriile de minciuni’.
Cine este Philip N. Howard? Născut la 9 decembrie 1970 la Montreal, este sociolog și cercetător în comunicații, expert în domeniul impactului tehnologiilor informaționale asupra democrației și inegalității sociale. A studiat modul în care noile tehnologii informaționale sunt utilizate atât în angajamentul civic, cât și în controlul social în țări din întreaga lume. Este profesor de Studii Internet la Institutul de Internet și la colegiul Balliol de la Universitatea din Oxford. Din martie 2018 până în martie 2021, deci și în perioada când această carte a fost scrisă și publicată, a fost director al Programului pentru Democrație și Tehnologie de la Institutul de Internet Oxford. În această calitate, Howard a contribuit la peste 130 de rapoarte despre propagandă computațională, comunicare politică, interferență electorală și abuzarea mediilor de socializare de către politicieni și guverne străine. A fost invitat să depună mărturie despre interferențele electorale în fața Parlamentului Regatului Unit, a Comisiei Europene și a Senatului SUA.
Ce sunt ‘mașinăriile de minciuni’ din titlu? Iată o definire oarecum formală:
‘Dacă aş fi constrâns să ofer o definiție formală a maşînăriei de minciuni, aș spune că această carte se referă la mecanismele sociale şi tehnice de punere a unei afirmații neadevărate în slujba ideologiei politice.’ (pag.14)
‘O maşinărie de minciuni încorporează un sistem de oameni şi tehnologii care distribuie mesaje false în slujba unei agende politice. Sistemul implicat poate include mai multe tipuri de organizații, persoane și relații (de la angajați plătiți, la voluntari înscrişi în diferite asociații și până la grupuri de afinitate care produc conținut şi îl distribuie prin intermediul rețelelor de familie şi de prieteni). Persoanele care produc acest conținut au fie un stimulent politic, fie unul financiar pentru a depune un astfel de efort – lucrează pentru partidele politice ori sunt consultanţi politici şi lobbisti ai grupurilor de interese dintr-un domeniu al economiei. Însă cei mai importanți oameni din aceste rețele sunt cetăţenii care fac greşeala de a da mai departe o informație eronată provenită dintr-o sursă de ştiri necorespunzătoare, de la un utilizator fals sau de la un agent politic de faţadă, către nişte rețele mai largi de cetățeni şi alegători reali.’ (pag.39)
Observați că noi, utilizatorii Internetului, suntem direct implicați, suntem într-un fel, voit sau nu, parte din mașinărie. Pentru a preveni situația în care devenim canale de comunicare și de amplificare a dezinformărilor, trebuie să înțelegem cum funcționează acestea. Philip N. Howard le demontează și le expune structura și dedică un capitol amplu fiecăreia dintre cele trei componente principale:
‘Maşinăriile de minciuni au trei componente principale. Și, dacă examinăm piesele şi înțelegem cum funcționează împreună, putem concepe modalități de a le demonta sau chiar de a le împiedica să fie construite. Prima componentă o reprezintă producătorul de minciuni, care serveşte o ideologie sau interesele elitelor politice. Acest producător este adesea un candidat politic, o echipă de campanie, un partid politic sau o agenție a unui guvern autoritar, dar poate fi și un actor politic marginal mânat de intenția de a perturba viața publică. A doua componentă constă în distribuitorul de minciuni: algoritmul pe care firmele de social media îl furnizează pentru răspândirea conținutului. Rețelele sociale precum Facebook, Instagram, Twitter şi WhatsApp – precum şi datele pe care le colectează despre preferințele noastre politice – reprezintă sistemul de distribuție a minciunilor politice. Cea de-a treia componentă-cheie este promotorul de minciuni, de obicei o firmă de consultanță, un lobbist sau un mercenar politic care obține profit din vânzarea, amplificarea şi promovarea dezinformării. Marile maşinării de minciuni au sisteme de producție, distribuţie şi marketing care depăşesc granițele internaționale….’ (pag. 25)
În viziunea lui Howard, mașinăriile de minciuni sunt structuri socio-tehnologice, preluând comandamente sociale sau personale cum sunt dorința de comunicare și asociere, cauze ecologice sau legate de drepturile cetățenești și imperative politice, în special în perioadele electorale, și promovându-le prin intermediul mijloacelor de comunicare, acces la informație și difuzare a mesajelor făcute posibile de revoluția internetica. Ce facem însă atunci când în loc de informație este propagată dezinformația?
‘În concluzie, mecanismul pe care trebuie să-l înțelegem și să-l restructurăm implică atât oamenii, cât şi tehnologia. Unii oameni generează dezinformări politice; platformele de socializare precum Facebook, Instagram şi Twitter le răspândesc. Unii politicieni transmit mesaje negative; Twitter propagă mai departe furia şi indignarea cauzată de respectivele mesaje. Desigur, mulți jurnaliști continuă să facă jurnalism de înaltă calitate, iar numeroși politicieni au idei pozitive şi constructive despre politicile publice. Însă jurnalismul longeviv şi de înaltă calitate, precum și ideile noi și interesante despre politicile publice nu sunt diseminate la fel de mult că ştirile extremiste, conspiraționiste şi senzaționale, deşi lipsite de conținut. Oare, dacă am analiza întregul mecanism, cu părțile sale sociale şi tehnice, l-am putea reproiecta să sprijine normele democratice?’ (pag.50)
Pentru a exemplifica mecanismele componente ale mașinăriilor de minciuni – producția, distribuirea și promovarea dezinformației – autorul imaginează două firme imaginare, una în Polonia, cealaltă în Brazilia, care furnizează servicii de consultanță: Imitacja și Imitação. Este vorba despre nume și companii fictive, dar după modelul lor există zeci sau sute de firme reale în toată lumea. Multe acționează în umbră și cu greu se poate afla ceva despre activitatea lor, altele sunt faimoase și au imagini publice foarte vizibile.
Una dintre componentele care s-au dovedit extrem de puternice în campanii de dezinformare bine organizate sunt boții. Diversitatea și modul lor de acțiune sunt descrise în detalii și sunt în mare parte actuale și astăzi, chiar daca evoluția boților a înregistrat un salt calitativ semnificativ în ultimii ani prin utilizarea Inteligenței Artificiale generative.
‘Un bot sau botnet – termeni care provin de la robot şi network – reprezintă o colecție de programe care fac să comunice între ele mai multe dispozitive, pentru a îndeplini nişte sarcini. Un bot poate lua forma unui utilizator fals, fiindcă înmagazinează o serie de afirmaţii şi răspunsuri prestabilite, pe care le expediază către conturile din rețeaua sa imediată. O colecție de boți, lucrând în mod concertat ca un botnet, expediază cascade masive de conținut către o rețea extinsă de utilizatori umani … Având puterea de a se replica și de a trimite rapid mesaje, boții perturbă în mod eficient o conversație dintr-o rețea de utilizatori sau încetinesc serverele unei platforme şi consumă lățimea de bandă a unui utilizator. O altă problemă, mai periculoasă, este că boții au capacitatea de a trece drept persoane reale, în rețelele noastre sociale. Este deja dificil să-ți protejezi propria identitate online şi s-o verifici pe-a altcuiva, dar boții introduc un nivel suplimentar de incertitudine în ceea ce priveşte interacțiunile pe care le avem în social media.’ (pag. 94-95)
Cartea fiind scrisa și apărută în 2020, cele două cazuri faimoase de utilizare a mașinăriilor de minciuni în scopuri politice și specific electorale menționate aparțin mijlocului deceniului precedent. Este vorba despre referendumul despre Brexit din Marea Britanie și despre alegerile prezidențiale americane din 2016. Sunt expuse mecanismele tehnologice, elementele de inventivitate introduse de aceste campanii cum ar fi microtargetarea, expunerea selectivă și propaganda computațională, dar și cadrul legal și abaterile de la normele electorale care au fost expuse în aceste ocazii. Toți acești factori au contribuit în mod decisiv, în opinia autorului, la rezultatele finale ale proceselor electorale. O consecință și mai gravă, poate, și de termen lung este erodarea încrederii electoratului în legătură cu procesele politice și scăderea influenței, până la dispariție, a mijloacelor de informare profesioniste.
‘Numeroși factori au dus la răspândirea extrem de rapidă a ştirilor false, cu efecte diverse în diferite țări. Jurnalismul, în special presa scrisă, s-a transformat radical, de la apariția presei online și a unor platforme precum Google şi Facebook. Cel mai profesioniste agenții de ştiri din fiecare țară trebuie acum să concureze cu producătorii de conținut – naționali şi internaționali – care produc ştiri neserioase, respectiv comentarii generatoare de senzațional, conspiraționiste, extremiste și incendiare, ambalate sub formă de ştire.’ (pag. 198)
‘Referitor la profesionalism, aceste canale de difuzare a informației ignoră cele mai bune practici, precum şi standardele jurnalismului adevărat. Ele nu furnizează informații clare despre autorii, editorii, reporterii şi beneficiarii reali ai ştirilor. Omit chiar şi informațiile elementare privind transparența, evitând responsabilitatea vizavi de finanțarea activității lor, și nici nu publică vreodată dezmințiri. Din punct de vedere stilistic, folosesc un limbaj bazat pe emoții, cu expresii menite să incite la revoltă, hiperbole, atacuri la persoană, titluri înşelătoare, majuscule excesiv folosite, generalizări şi erori dăunătoare, imagini neclare, grafică provocatoare şi meme mobilizatoare. Toate sunt lipsite de credibilitate, bazându-se pe minciuni şi teorii ale conspirației, folosite strategic. Astfel de organizații pun în circulație o poveste fără a consulta în prealabil mai multe surse şi, evident, nu verifică faptele. Sursele însele sunt rareori echilibrate sau demne de încredere. Subiectivitatea acestor instituții variază de la texte cu o uşoară tentă ideologică până la relatări exagerat de partizane. În mod frecvent, sunt prezentate drept ştiri nişte articole de opinie, eseuri sau comentarii pe marginea unor subiecte arzătoare. În fine, aceste organizații creează deseori site-uri întregi de știri contrafăcute, imitând culorile şi modalitățile de promovare folosite de mass-media profesionistă. Asta implică imitarea imaginii (fonturi, mărci, stil literar etc.). Comentariile sunt deghizate în ştiri, făcând trimitere la diferite agenții de presă și surse credibile, iar titlurile au un ton jurnalistic, articolele conținând data calendaristică, ora difuzării şi locația.’ (pag. 148-149)
În lumea în care rolul editorului ca dispecer controlor de calitate al informației a dispărut și orice dispozitiv conectat la Internet (cu operator uman sau automat) poate genera conținut sau ceva ce seamănă a conținut, concurența este extrem de dificilă și zgomotul informațional derutează utilizatorii.
‘Absența editorilor umani din fluxurile noastre de ştiri facilitează, de asemenea, manipularea rețelelor sociale de către actorii politici. Am constatat că liderii politici din multe democrații tinere folosesc în mod activ automatizarea, pentru a răspândi dezinformări şi ştiri false. Se pare că rețelele de socializare au trecut de la statutul de infrastructură firească pentru împărtăşirea nemulțumirilor colective și coordonarea angajamentului civic la cel de tehnică de calcul pentru controlul social exercitat de consultanți politici abili şi dictatori lipsiți de scrupule.’ (pag.205)
Se poate observa o orientare destul de clară a criticilor din carte spre politicienii și instituțiile care aparțin populismului de dreapta. Fenomenul însă are o distribuire destul de echilibrată pe eșichierele politice globale și de el beneficiază și guverne autoritare cu orientare de stânga (China, Venezuela) precum și state care aparțin spațiului dictatorial islamic (Iran, mai recent și Turcia). Posibil ca într-o ediție revizuită în 2023 imaginea prezentată să fi fost ceva mai nuanțată. Dar chiar și în 2020, Philip N. Howard scrie:
‘Rusia şi China sunt, cu siguranță, superputeri atunci când vine vorba despre lansarea unor campanii de dezinformare. Însă ne putem aştepta ca și alte regimuri să-şi dezvolte capacitatea de a influența opinia publică la nivel global. Turcia, Iranul şi Venezuela îşi utilizează deja maşinăriile de minciuni în probleme-cheie privind drepturile omului şi afacerile internaționale. Guvernele autoritare tind să învețe unele de la altele, iar noi am văzut tot mai multe astfel de regimuri aplicând aceste tehnici. În 2017, existau 28 de țări având organisme formale – agenții guvernamentale secrete, grupuri de lobby, partide politice sau staffuri de campanie – capabile să folosească algoritmii din social media pentru a distribui informații false. Doar un an mai târziu, atunci când a fost făcut acelaşi inventar, numărul acestor țări crescuse la 48. Apoi, în 2019, am găsit 70 de astfel de state. Având în vedere că tot mai mulți actori politici îşi dau seama că pot fi ținta altora, numărul guvernelor străine și al politicienilor care pompează resurse pentru a produce maşinării de minciuni nu va face decât să crească.’ (pag. 200)
Rusia lui Putin este și în acest context un caz special. Howard identifică unele dintre primele ‘premiere tehnologice’ în domeniul boților în activitățile organizate sau sponsorizate de neo-naționalismul și imperialismul rus, încă dinainte de 2010. Influențarea campaniei electorale prezidențiale americane în 2016 este atribuită în mare măsură tot Rusiei. Rusia nu este lider tehnologic în multe domenii în zilele noastre, dar iată unul în care poate revendica cu succes pionieratul.
O problema a cărții, și în fapt a majorității cărților despre tehnologiile avansate în contextul evenimentelor curente, este faptul că descrie o realitate foarte dinamică, una caracterizată de schimbări rapide. Chiar și exemplele politice din carte par a aparține unui trecut mai îndepărtat decât numărul de ani scurși. În 2024 avem de-a face cu o nouă campanie prezidențială americană, și lumea a trecut prin încă una în 2020. În Brazilia s-a schimbat de două ori în mod radical regimul politic și chiar și în Polonia a avut loc o schimbare completă de direcție. Și mai vizibile sunt însă progresele tehnologice. Philip N. Howard a sesizat bine impactul posibil al Inteligenței Artificiale și îi dedică un număr de paragrafe corecte, însă depășite de evenimente. Saltul calitativ în AI care a avut loc în ultimii doi ani are perspective amețitoare pentru perfecționarea mașinăriilor de minciuni. Nu doar că boții devin din ce în ce mai experți în a simula comportamentul, vorbirea și modul de a gândi al oamenilor, dar și fabricarea de ‘documente’ care să sprijine sau chiar să reprezinte miezul știrilor false constituie un salt calitativ îngrijorător în epoca Inteligenței Artificiale generative.
Ultimul capitol al cărții m-a dezamăgit puțin. În el, Philip N. Howard încearcă să propună niste soluții de viitor, și pregătește un fel de climax, promițând să dezvăluie aici ‘cum salvăm democrația’. Mi-a plăcut că a început prin a sugera că viitorul nu ar trebui să restrângă comunicațiile (deci nu introducerea unor filtre cenzoriale sau sugrumarea surselor ar fi soluția) ci să le extindă. Ceea ce propune în continuare este un grup de cinci măsuri care ar avea ca scop să scoată informația de sub presupusul control al marilor firme IT și transferarea acestora în biblioteci publice transparente, accesibile tuturor. Ar transforma asta mașinăriile de minciuni în mașinării ale adevărului și transparenței? Întrebarea este cum ar putea avea loc o asemenea tranziție de la situația reală și complexă în care ne aflăm astăzi. Alegătorii sunt cei pe care îi vedem în rezultatele alegerilor și utilizatorii Internetului sunt cei pe care-i citim în postări. Textul capitolului este plin de exprimări ca ‘ar trebui’, ‘sunt necesare’, ‘avem nevoie de …’,etc. Am impresia însă că ceea ce propune Philip N. Howard în acest capitol ne bagă într-o situație de gen ‘Catch 22’. Presupunând că suntem de acord cu acest plan, în cine să avem încredere pentru a legifera și executa un asemenea proces de tranziție? În aceleași parlamente și aceiași politicieni aleși în funcții executive cu ajutorul mașinăriilor de minciuni? Ce interes ar avea aceștia să distrugă sau să schimbe radical sistemul care a pus puterea în mâinile lor? Nu am alte propuneri de soluții minune pentru viitor, dar aș începe de la reducerea, dacă nu încetarea, demonizării ‘marilor firme IT’ care sunt astăzi posesoarele uriașelor baze de date despre utilizatorii aplicațiilor de medii de socializare și ai altor aplicații. Acestea au făcut fără îndoială greșeli și au folosit și folosesc în mod nu foarte transparent datele despre utilizatori și algoritmii de prelucrare ale acestora. Scopul lor însă a fost intotdeuna clar și declarat – profitul. Acesta este capitalismul, fără profit o afacere nu se poate menține și dezvolta. De 20 de ani și mai bine, ca utilizatori, nu plătim nimic pentru Facebook sau Google. Personal am mai multă încredere în motivațiile liderilor marilor companii IT (cu o excepție) decât în cele al politicienilor.
Câteva cuvinte despre această ediție a cărții. Traducerea lui Claudiu Neacșu mi s-a părut foarte bună, cu o singura observație: m-a deranjat folosirea repetata a expresiei ‘social media’. Mie nu-mi sună deloc românește. Eu prefer să folosesc ‘medii de socializare’ – echivalent românesc corect și nu cu mult mai lung. Cele 240 de pagini de text sunt însoțite de un aparat critic de încă 38 de pagini incluzând un Glosar, note și bibliografie. Formația științifică a autorului este evidentă și rigoarea este la locul ei, mai ales că argumentațiile sunt susținute în multe locuri de date statistice ale căror sursa și moment în timp sunt importante, tocmai într-o discuție despre adevărul informării pe Internet.
‘Mașinăria de minciuni’ este o carte pasionantă despre un subiect fierbinte. Chiar dacă este ușor depășită ca evenimente și tehnologie în unele detalii, structura este clară și demonstrația cât se poate de elocventă. Situația complicata a lumii în care trăim se datorează în considerabilă măsură folosirii greșite sau cu rea intenție a progreselor uluitoare în ceea ce privește accesul și viteza de transmitere a informației din ultimele decenii. Mai este posibil să frânăm procesul de degradare a informării și a dezbaterii publice și să transformăm mașinăriile de minciuni în mașinării de adevăr și transparență? Răspunsul nu este clar, dar trebuie să încercam. La fel ca și în alte domenii critice ale lumii contemporane – înarmarea nucleara, echilibrul climatic și ecologic – pericolele sunt imediate, reale și imposibil de ignorat.
Știți deja că sunt un pasionat al literaturii și al filmelor științifico-fantastice și un admirator declarat al ciclului ‘Dune’, creat de Frank Herbert. Am scris despre cărți și despre autorul lor în noiembrie 2021, după ce vizionasem prima serie din noua saga cinematografică regizată de canadianul Denis Villeneuve. Acum am văzut ‘Dune: Part Two’ în avanpremieră, în prima săptămână a lansării mondiale. Spectatorul de film și pasionatul de science-fiction în general și de ‘Dune’ în special din mine am ieșit fericiți de la vizionare.
Denis Villeneuve s-a născut pe 3 octombrie 1967 într-un sat din Quebec, Canada. Formația sa de bază este științifică, urmată de studii de cinematografie la Montreal. Printre cineaștii pe care îi admiră și pe care îi consideră surse de inspirație se află Alfred Hitchcock, Stanley Kubrick, frații Coen și Steven Spielberg. Întâmplător sau nu, ei se regăsesc și printre regizorii mei cei mai îndrăgiți. Cariera sa, începută în anii ’90, a inclus câteva filme interesante, două dintre ele nominalizate pentru a reprezenta Canada la Oscar, și câteva prezente în concurs la Cannes. Faima internațională și succesul spectaculos de casă a venit în 2015, odată cu ‘Sicario’, thriller de acțiune american, cu Emily Blunt, Benicio del Toro și Josh Brolin, care relatează povestea unei agente speciale FBI, înrolata de guvernul american pentru a-l neutraliza pe liderul puternic și brutal al unui cartel mexican al drogurilor. Acest succes i-a permis lui Villeneuve să se orienteze spre genul de filme pe care visa să le facă din copilărie – science-fiction. ‘Arrival’ (2016) are un scenariu scris de scenaristul și producătorul Eric Heisserer, bazat pe nuvela din 1998 „Story of Your Life” de Ted Chiang. Filmul o are în rolul principal pe Amy Adams în rolul lui Louise Banks, o lingvistă angajată de armata Statelor Unite pentru a descoperi cum să comunice cu extratereștrii care au sosit pe Pământ, înainte ca tensiunile să escaladeze spre un război inter-planetar. „Blade Runner 2049” (2017) a fost un sequel – o continuare foarte așteptată a filmului „Blade Runner” (1982), al lui Ridley Scott. Scott a servit ca producător executiv al filmului în numele studiourilor Warner Bros. Filmul îi are în distribuție pe Ryan Gosling și Harrison Ford. Ford își reia, după 35 de ani, rolul din filmul original, în timp ce Gosling îl interpretează pe K, un „blade runner” – vânător de recompense din viitor, specializat în dezafectarea violentă a „replicanților”, androizi care s-au eliberat de sub controlul stăpânilor lor umani – care descoperă un secret care amenință să destabilizeze societatea și cursul civilizației.
Temele alese în cele două mari producții de science-fiction sunt într-un fel garanții ale succesului comercial, dar și o dovadă a preocupării lui Villeneuve pentru câteva dintre marile teme ale literaturii și cinematografiei de science-fiction: contactul dintre civilizații; recurența războaielor în istorie și încercările, de prea multe ori nereușite, de a le preveni; raportul dintre rațional și mistic, dintre știință și credință; dragostea și felul în care aceasta supraviețuiește și se transformă în viitorul omenirii. Toate acestea și multe altele în plus le regăsim în ‘Dune’. Am scris deja – consider că ‘Dune’ este nu doar una dintre operele cele mai semnificative ale literaturii științifico-fantastice. Este mai mult, este una dintre dintre operele literare majore în orice gen. Este o sinteză a științei, istoriei, mitologiei, ecologiei. Este o meditație filozofică profundă și un avertisment răsunător privitor la viitorul omenirii.
Prima serie se încheiase cu distrugerea Casei Atreides și preluarea controlului planetei Arrakis de către dușmanii acestora, Casa Harkonen. Planeta acoperită de nisipuri ascunde în adâncurile sale materia primă pentru prețiosul ‘condiment’, un drog care prelungește viața și îmbunătățește capacitățile mentale. ‘Condimentul’ este, de asemenea, necesar pentru navigația spațială, care necesită un fel de conștientizare și previziune multidimensionale, pe care doar drogul le oferă. Ultimul descendent al dinastiei Atreides, Paul, și mama sa Jessica sunt salvați de tribul Fremen (‘oamenii liberi’), locuitorii originari ai planetei, singurii care posedă știința de a supraviețui în condițiile aride de pe Arrakis și cei care reușesc să folosească forțele uriașilor ‘viermi’, creaturi uriașe ale deșerturilor, ale căror larve produc ‘condimentul’. Paul și Jessica vor reuși să câștige încrederea ‘oamenilor liberi’. Jessica va deveni un fel de mare preoteasă a tribului, în timp ce Paul se îndreaptă spre un destin totodată glorios, dar și periculos pentru el și pentru toți cei din jurul sau. Apariția sa corespunde semnelor vechilor legende de pe Arrakis despre un Mesia care va uni toate forțele, se va lupta și îi va învinge pe dușmani, și va reda planetei apa – mările și ploile propice vieții. Paul știe însă că prețul previziunii este cumplit. Un Mesia nu este niciodată un om fericit. Personal, va trebui să renunțe la iubirea pentru frumoasa luptătoare Chani și să se căsătorească cu fata împăratului galaxiei, pentru a continua linia dinastica. Dar și pentru planetă consecințele pot fi distrugătoare. Prețul redobândirii echilibrului ecologic va fi – prevede, deocamdată în vis, Paul – nesfârșite războaie interplanetare. Precum în tragediile antice, de destin nu poate scapă nimeni – nici zeii, nici oamenii dotați cu puteri excepționale. Paul își va asuma destinul. Continuarea, sper, în seriile următoare.
Ca mulți dintre marii creatori de filme, Denis Villeneuve creează în ‘Dune’ un univers vizual unic și fascinant. Nu lipsesc din el scenele de acțiune cu mii de figuranți, multiplicați prin intermediul graficii computerizate, sau spectaculoasele rodeo cu uriașii viermi ai desertului. Și din punct de vedere tehnic ‘Dune: Part Two’ este o realizare excepțională și dacă va atrage cât mai mulți de amatori de filme de acțiune, cu atât mai bine. Eu am apreciat în special claritatea expunerii epice, care face ca mitologia destul de complicată a cărții să poată fi înțeleasă la nivele multiple. Desigur, cei care au cunoștințe despre legendele Greciei Antice, despre mesianismul din iudaism, creștinism și Islam, despre ecologie sau despre Cabala, vor extrage sensuri noi și vor putea urmări extinderi metaforice ale unor domenii familiare. Pasionații poveștilor despre călătorii inter-planetare și Războaie Spațiale primesc încă o nouă piesă de colecție și admirație și pot compara ‘Dune’ cu alte cicluri cinematografice asemănătoare. Personal, ca pasionat de cinema, am admirat felul în care sunt reliefate trăsăturile umane ale eroilor principali, fără a le lăsa să fie acoperite sau copleșite de efectele speciale. În rolul lui Paul apare actorul Timothée Chalamet, născut în Manhattan, dintr-o mamă de origine evreiască rusă și evreiască austriacă și un tată francez din Nîmes, de ascendență franceză și engleză. La 28 de ani, Chamelet este considerat unul dintre liderii generației sale de actori, cam cum era Leonardo DiCaprio acum 30 de ani, iar rolul din acest film îi va amplifica, în opinia mea, faima. Îi dă replica, în rolul lui Chani, cântăreața și actrița Zendaya. Villeneuve este specialist în a crea roluri feminine puternice. Apar pe afiș încă numeroși actori cunoscuți, bucuroși să fie participanți la această aventură artistica: Javier Bardem, Rebecca Fergusson, Stellan Skarsgård, Charlotte Rampling, Christopher Walken.
Pentru mine, vizionarea lui ‘Dune: Part Two’ a fost o mare plăcere. Formidabila serie de romane a lui Frank Herbert și-a găsit, cred eu, echivalentul cinematografic pe măsură.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I had two very good reasons to definitely want to see ‘La Chimera‘ (2023). The first – this is the first feature film of the Italian director Alice Rohrwacher after the unusual and superb ‘Lazzaro felice’ (2018). The second – we have the opportunity to see Isabella Rossellini again in a fairly consistent role, an actress whom I love enormously and whom we have the opportunity to see far too rarely in recent years. Two promises, therefore, that raised the risk that expectations would be too high relative to the viewing experience. Fortunately, that was not the case. Even if it doesn’t reach the magic of the director’s previous film, ‘La Chimera‘ is an interesting movie and one far from stereotypes, which transports us in its world and which accompanies us long after the viewing is over. Isabella Rossellini creates the role of an old lady with the professionalism and nobility that characterizes her, but also with the shadow of mystery that fascinated me in films like ‘Blue Velvet’. I was not disappointed.
The story in ‘La chimera‘ can be resumed like an action movie with tomb raiders. Arthur, the main hero, is an English archaeologist who travels to Italy to explore Etruscan tombs. The young man has a special talent for detecting where to dig to reveal treasures buried for millennia. Arthur carries in his soul the pain of the death of his lover, the daughter of a music teacher who lives in a ruined palace, assisted by a woman named Italia, to whom she gives singing lessons as payment. Demoralized and fresh out of prison, Arthur associates with a group of vagabonds who discover and illegally open and rob Etruscan tombs in order sell the finds to an antiquities dealer who then resells them for fabulous sums to the world’s rich. The police are constantly on their trail, without excess of zeal or efficiency.
If we refer to the tomb raiders action movies genre, ‘La Chimera‘ is an anti-Indiana Jones movie. What could be the story of an action movie mixed with a little melodrama and a little comedy is actually something else entirely. Not because the story doesn’t matter, but because the way it is told and the characters that populate it are much more interesting. The film is imbued with the melancholy of the main character, played by the British actor Josh O’Connor (a discovery for me), who sees the world as a dream in which the woman he loved is always nearby, but he cannot ever reach her. The meeting with Italia (played by the excellent Carol Duarte – another discovery), a single mother who works to raise two children, represents a hope for recovery – both emotional and maybe moral, but according to her criteria. Trying to make him forget his lost love and turn him away from the path of crime has little chance of success. Viewing Isabella Rossellini is always a delight for me, and so it was here. Alice Rohrwacher is one of the most talented and daring directors of a generation (I should say ‘one of the many generations’) of exceptional Italian film directors. She knows how to take a story that could be told in many other ways and turn it into a film that bears her personal stamp, combining the traditions of neo-realism with Fellini’s passion for popular culture and adding a dose of the fantastic brand Rohrwacher. When shooting decaying palaces, the streets or the popular dancing balls, the director seems to feel most in her element. She tells the story and plays with her tools, changes camera types and screen formats, and she does all these with an ease that constantly serves the narrative, so that at no point do we feel the cinematography is contrived or pretentious. Even if ‘La chimera‘ stops a little lower than the formidable ‘Lazzaro felice’, it is a very good film that reinforces my belief that Italian cinema is in one of its glorious periods.
I have already written on numerous occasions that the ‘Exhibition on Screen’ series of art documentaries initiated by Phil Grabsky (who also conceived and produced many of the episodes) is the most important cinematic event dedicated to the visual arts of the last decade, a treasure trove of information and beauty accompanying many of the major exhibitions that took place during this period. ‘Mary Cassatt: Painting the Modern Woman‘ is not directed by Grasby but by director Ali Ray, and unlike most of the other films in the series, it is not linked to a specific exhibition. The film is closer to the structure of a classic biographical documentary, even though some of the invited experts are associated with the National Gallery of Art in Washington, DC and a significant part of the paintings discussed are housed by the same museum. As the title states, however, the film aims to present us with a special vision of the life, work and influence of the artist in her era, linking the biographical and artistic aspects with the social and political involvement of Mary Cassatt. The result is not only a beautiful and interesting film, as we can expect any of the ‘Exhibition on Screen’ films to be, but also a manifesto perspective, suitable for the first week of March.
The film follows the life of Mary Cassatt roughly chronologically – an interesting biography and a quite different one from those of many artists of her generation. She was born in a family of Pittsburgh bankers who encouraged her inclinations, financed her education and made her a life far from material worries. However, having an independent character, she wanted to build a stable artistic career. When her studies in the United States reached the limit to which they could contribute to personal and artistic development, she travelled to Europe, discovering the Paris of the years of the impressionist revolution. She met the important artists who were changing the direction of the visual arts and integrated into their group. She also traveled and lived for short periods in Italy and France, acquiring a life experience and an artistic culture that few of his contemporaries had. She lived in exile in France for more than half her life, but remained deeply connected to the United States, becoming politically involved and significantly contributing to the acquiring of works by European artists – impressionists in particular, but also those who preceded her and those who followed – in North American private collections and in museums. Was the choice of almost exclusively female themes a social constraint or a personal decision? If we are to be guided by the comments in this film, it would rather be about the second option. Not only did Mary Cassatt portray women in private as well as in social settings and public events better than any other artist of her generation, but she was active in the political life advocating for women’s equal rights and in especially the right to vote.
‘Mary Cassatt: Painting the Modern Woman‘ offers just about everything we’ve come to expect from an ‘Exhibition on Screen’ series. The camera takes us on an immersive experience in the galleries that house the artist’s works, and knowledgeable commentators (all women) bring meaningful and interesting information about the works and the artist. Detail shots add value and provide insights that we wouldn’t always discover on our own, even if we were in front of the paintings. The only observation I would make about the way the presentation is organized is that detailing the biographical aspects leaves too little time for deeper analyzes of the technical aspects. I enjoyed the comparative presentations of female portraits alongside those of Mary Cassatt’s contemporaries, but I would have liked to have learned more and seen more of her artistic techniques from the Impressionist period and her work in engravings. Even so, the overall impression is overwhelmingly positive and the feeling as a moviegoer and art lover is that of visiting a beautiful virtual exhibition. A retrospective exhibition will be held at the Philadelphia Museum of Art this year, the first major exhibition of the artist’s work in 25 years. The film ‘Mary Cassatt: Painting the Modern Woman‘ is an excellent introduction and a valuable complementary documentary material.
Astăzi vom discuta despre ‘Anatomia Internetului’. Majoritatea utilizatorilor cunosc Internetul prin intermediul telefoanelor mobile, tabletelor sau ecranelor laptopurilor. Cumva, prin intermediul a două ‘clic’-uri sau al câtorva cuvinte articulate pe tastatură, ne conectăm la o video-conferință cu familia sau prietenii de departe, plătim facturile de lumină, gaze, telefon și, eventual, abonamentul la providerul Internet, creăm albume de fotografii de familie, jucăm jocuri video, ascultăm muzică, vedem filme, citim cărți. Unii dintre noi știm, vag sau ‘în ceață’, că informația despre noi sau cea care ne interesează se află în ceva ce se numește ‘nor’. Chiar dacă presupun, probabil, existența unui suport fizic care stă în spatele acestei minunate conexiuni, foarte puțini dintre utilizatori știu cum arată acesta. Ca să folosim metafora lui Arthur C. Clarke, și această tehnologie este suficient de avansată pentru a putea fi considerată magie. Care sunt secretele magicienilor?
Dacă vorbim despre utilizatori, celor mai mulți dintre aceștia nici nu le pasă cum funcționează Internetul, la fel cum nu le pasă cum funcționează telefonul, televizorul sau motorul automobilului pe care îl conduc. Și foarte bine că așa stau lucrurile. În fapt, cei care au proiectat rețeaua globală chiar asta au visat, și succesul a fost mai rapid și mai complet decât au prevăzut. Secretul este ceea ce se numește modelul straturilor (layers model), care stă la baza oricărui sistem de comunicații și schimb de informații modern. Ideea nu aparține inventatorilor Internetului. Când, pe la începutul anilor ’80, rețeaua informatică militară a proiectului DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency – agenția de cercetare și dezvoltare a Departamentului de Apărare al Statelor Unite, responsabilă de dezvoltarea tehnologiilor emergente pentru utilizare de către armată) a fost desecretizată și introdusă în universități și în circuitul comercial, ea a găsit, în teorie, un concurent formidabil numit OSI – Open Systems Interconnection creat de ISO – International Standards Organization. Problema este că organizațiile de standardizare au reputația justificată de a decide foarte încet și de a prefera perfecționismul tehnic, ingineriei pragmatice. Stiva de protocoale TCP/IP a trecut pe lângă OSI ca iepurele pe lângă broasca țestoasă, cu diferența că nu s-a oprit să doarmă înaintea liniei de sosire, ci a continuat să se dezvolte accelerat. Ceva bun tot a rămas însă de la OSI – modelul de organizare al comunicației în straturi. Este vorba despre un model ierarhic, care permite fiecărui strat să-și dezvolte software-ul independent de ceea ce se petrece în straturile inferioare. Transportul mesajelor în pachete prin intermediul protocolului IP (Internet Protocol) se face pe orice media fizică (cabluri, wi-fi, celular, satelit, etc.). Deasupra stratului IP se află protocoale de transport, cum sunt cele care permit accesul informației la serverele care construiesc ‘norul’ sau sesiunile interactive în timp real pe care le folosim în video-conferințe. Stratul superior al stivei de comunicații este cel al aplicațiilor, care pot lucra peste orice transport sau sesiune de comunicații, făcute și ele transparente de modelul straturilor. Această abstractizare a permis dezvoltarea mult mai rapida de aplicații, fără că inginerii sau alți experți să se preocupe de ceea ce se întâmplă în straturile interioare. Succesul Internetului se datorează acestei viteze și flexibilități în proiectare, adăugată robusteții rețelei Internet. În definitiv, rețeaua DARPA era proiectată să facă față unui atac nuclear. Internetul, din fericire pentru toți, nu s-a confruntat cu un asemenea eveniment, dar a fost destul de robust să reziste unei multitudini de evenimente și atacuri mai puțin nocive, precum și barierelor geopolitice, ridicate de puterile naționale și regionale ale zilei. Practic, de la primul mesaj transmis pe la începutul anilor ’80, Internetul nu a căzut total niciodată.
Și totuși, utilizatorii, și nu numai cititorii curioși ai rubricii CHANGE.WORLD, ar trebui să fie interesați și de ‘țevăria’ care stă în fundația Internetului și asta din mai multe motive. În primul rând, este vorba despre preț, pe care în final, îl plătim noi, cu toții. Toate firmele care furnizează servicii informaționale – comunicații, calcul, înmagazinare de date – trebuie să aibă profit sau, altfel, dispar. Cu toții trăiesc din banii noștri, iar cei care ‘piratează’ de fapt transferă plata altora. În fine, însăși robustețea sistemului în ansamblu depinde de folosirea de trasee redundante, uneori pe medii diferite. Autostrăzile rețelei globale sunt cablurile submarine intercontinentale, al căror număr este estimat la 574 (active și în lucru) cu 1,4 milioane de km de cabluri active. Detaliu interesant – 99% din aceste cabluri sunt proprietate particulară și doar 1% aparțin guvernelor. Proprietarii principali sunt marile companii creatoare de conținut (Microsoft, Google, Meta) și unele mari firme telecom. Când aceste cabluri ajung la țărmuri, transportul este preluat de rețelele naționale și regionale. Infrastructura este și aici aproape exclusiv optică. Cablurile din cupru, care dominau infrastructura cu 2-3 decenii în urmă, pot fi în zilele noastre găsite mai ales pe ‘ultima milă’ (sau ‘prima milă’ cum o numesc unii), adică de la distribuția locală și până în locuințe sau birouri. Și aici însă cablurile optice au pătruns și încet-încet devin dominante. Capacitatea lor pare imensă, dar foamea aplicațiilor vine mâncând, cu aplicațiile financiare folosind criptografia și inteligența artificială devenind rapid consumatori feroce. Noi tehnologii de transmisie a informației în fibre optice vin în ajutor. Una dintre ele este reprezentată de cablurile cu miez gol, cu alte cuvinte înveliș de fibre și un canal gol în mijloc. Motivul este simplu – informația se propaga cu 50% mai repede în aer sau vid decât în sticlă. Din motive de robustețe, magistralele optice sunt dublate de comunicații radio și prin satelit. Spațiul cosmic este noua frontieră a comunicațiilor. Despre asta am discutat în articole precedente și vom mai discuta și în viitor. Toate aceste tehnologii aparțin stratului fizic al modelului de comunicații.
Am văzut cum este transportată informația în nor, să vedem cum este ea înmagazinată. Ceea ce utilizatorii ‘norilor’ știu vag este că păstrarea informației este distribuită. Albumul de poze de familie nu are o singură copie a fiecăreia dintre fotografiile noastre (al meu are peste 40 de mii), ci mai multe (cel puțin trei). Fizic, ele se găsesc în diferite colțuri ale lumii. Motivele sunt robustețea (dacă un server cade, pot fi accesate altele) și viteza de acces (dacă preluăm informația de la un server mai apropiat, ea va ajunge mai repede la noi). Să luăm ca exemplu fotografiile care ilustrează acest articol. Am folosit aplicația ‘Photos’ pentru a le culege din arhive. Aplicația nu știe ce server stochează fotografiile. Modelul straturilor abstractizează accesul. Sofware-ul care permite culegerea și asamblarea imaginilor va adresa un server virtual, iar acolo un alt program de tip RAID (Redundant Array of Independent Disks) va afla informația despre serverul sau serverele unde este păstrată informația despre imaginile din fotografii. Mediile folosite sunt în majoritate magnetice, și aici tehnologia nu a evoluat foarte mult în ultimii 60 de ani. Densitatea datelor a crescut în medie de 34% în fiecare deceniu. Benzile magnetice au însă problemele lor – trebuie păstrate între anumite valori de temperatură și trebuie protejate de perturbații electromagnetice. Apar și aici noi tehnologii. Un mediu promițător este sticla. Un laser rapid și precis gravează puncte mici în mai multe straturi în platouri de sticlă de 75 mm2 și 2 mm grosime, care seamănă cu diapozitivele pe care le cunoaștem. Informațiile sunt stocate în lungime, lățime și adâncime, codificând dimensiunea și orientarea fiecărui punct. Cercetătorii de la Microsoft au folosit această tehnologie pentru a construi prototipul unui nor din sticlă. Au crescut capacitatea, astfel încât fiecare diapozitiv să poată stoca puțin peste 75 de gigaocteți și au folosit învățarea automată (componentă a inteligenței artificiale) pentru a îmbunătăți viteza de citire. Ei susțin că fiecare diapozitiv al lor va funcționa și peste 10 000 de ani. Microsoft a dezvoltat un sistem robotic care poate gestiona mii sau chiar milioane de acest fel de diapozitive. Fermele de date își vor schimba, deci, forma fizică într-un viitor nu prea îndepărtat.
Este important unde sunt păstrate fizic datele pe Internet? Răspunsul este: depinde. Internetul este o rețea de rețele. Între rețele exista portaluri (Internet Exchanges) prin care multe dintre aceste rețele sunt legate între ele. În interiorul rețelelor, routerele conectează dispozitivele legate la Internet. Acestea se numesc uneori și comutatoare (switches). Diferența intre switch și router este doar implementarea – hardware sau software. Pe măsură ce Internetul a crescut, portalurile și comutatoarele au devenit mai numeroase și mult mai complexe, permițând niveluri de performanță care ar fi fost de neconceput folosind tehnologia veche. Tipic, folosind tehnologiile accesibile astăzi, orice pachet de date ar trebui să traverseze Internetul din orice punct spre orice punct în câteva zeci de milisecunde – în medie, 65 de milisecunde. Asta este suficient pentru majoritatea aplicațiilor comerciale, inclusiv cele mai sensibile în timp real – videoconferințe, streaming de filme, proiectare distribuită interactivă. Realitățile virtuale și augmentate precum cele ale „metaverselor” și vehiculele autonome au nevoie de latențe de mai puțin de 20 de milisecunde. Cu cât mai puțin, cu atât mai bine. Pentru asta trebuie să aducem mai multe dintre capacitățile internetului mai aproape de „marginea” acestuia – adică de utilizatori. Pentru a ajunge la asemenea valori este nevoie de combinația câtorva tehnologii. Tehnologia comutatoarelor însăși poate fi schimbată. Comutatoarele fotonice sunt speranța principală a cercetării, dar există probleme. Aproape toate protocoalele și software-ul de rutare sunt proiectate pentru sisteme electronice. Trecerea la sisteme fotonice ar implica un cost și un efort mare. Sistemele electronice sunt mai tolerante la probleme precum defecțiunile cablurilor, iar recuperarea din avarii este mai simplă. Inteligența artificială poate contribui la detectarea și previziunile erorilor, dar aplicațiile în acest domeniu sunt încă la început. La îmbunătățirea (adică micșorarea) latențelor poate contribui și tehnologia noilor fibre optice pe care am menționat-o deja, dar și algoritmi de rutare adaptați la conținut, care să ajute nu doar transmisiei de pachete, dar și reorganizării stocării informației în așa fel încât accesul utilizatorilor să se petreacă în condiții optime. Cele mai avansate switch-uri din centrele de date au astăzi o capacitate de transfer de 51 de terabiți pe secundă. Aceste comutatoare distribuie din ce în ce mai mult sarcina de mutare a datelor, ajutând Internetul ca întreg să funcționeze mai eficient. Cisco, liderul pieței routerelor, folosește tehnologiile AI pentru a prezice momentele optime ale zilei și rutele pentru mutarea datelor nesensibile la timp, evitând sau minimizând blocajele de trafic care încetinesc rețelele.
Portalurile, routerele, fermele de date și unitățile de procesare ale Internetului sunt mari consumatoare de resurse naturale. Energie electrică, dar nu numai. Apă pentru răcire în sistemele de aer condiționat, de exemplu. În 2022, centrele de date au consumat între 1% și 2% din producția globală de energie. Tendințele sunt de creștere odată cu multiplicarea aplicațiilor cripto și AI. Cu toate acestea, utilizarea energiei electrice de către Internet poate fi considerată eficientă. Potrivit IEA (Agenția Internațională a Energiei), între 2015 și 2022 numărul utilizatorilor de internet a crescut cu 78%, traficul global de internet cu 600% și volumul de lucru din centrele de date cu 340%. Dar energia consumată de acele centre de date a crescut cu doar 20-70%. Cu mândrie pot menționa că este unul dintre domeniile în care am contribuit activ și eu. Cam toate marile companii globale au declarat anul 2030 ca termenul în care să devină neutre din punctul de vedere al poluării cu oxid de carbon. Pentru aceasta, firme precum Google și Microsoft s-au asociat cu lideri sau start-up-uri din domeniul producției energiei nepoluante. Se poate spune că peste straturile de comunicații cunoscute (între 4 și 7 la număr, depinzând de model, dar toate având la bază stratul fizic și la vârf aplicațiile) se adaugă acum stratul energetic.
În fapt, straturile virtuale ale modelelor de comunicație există de mai multă vreme. Au început să fie menționate în glumă și acum au intrat în tratatele academice de comunicații și de economie. Ar fi vorba despre stratul economic: așa cum am văzut, infrastructura costă și schimbările în infrastructură costă uneori și mai mult. Deasupra tuturor există stratul politic. Politica globală influențează întreagă piramidă. Iată două exemple. Topografia cablurilor submarine este cunoscută și tocmai de aceea ea este vulnerabilă. La fel cum traficul naval este astăzi perturbat de războaiele și atacurile teroriste din Orientul Mijlociu, și traficul de date ar putea fi grav afectat de atacuri teroriste sau acte de război care ar distruge infrastructura. Avem, am scris deja, o alternativă în comunicațiile prin sateliți. Aici însă există o altă problemă. Rețeaua Starlink a lui Elon Musk, cu cei 5 288 de sateliți lansați până acum, domină această piață. Amazon a lui Jeff Bezos și proiectul britanic Kulper / OneWeb vin din urmă, dar mai sunt câțiva ani până când ei vor fi competitori serioși. Concentrarea acestei formidabile puteri de comunicare în mâinile și mintea unui singur om este o problemă. Iar sateliții înșiși sunt vulnerabili. Despre războaiele spațiale care se întrevăd la orizontul interplanetar am scris și voi mai scrie. Deocamdată, ceea ce putem spune este că toate straturile, de la politic la fizic, și toți cei care sunt implicați în ele – de la magnații Internetului la scafandrii care instalează și repară cablurile submarine sunt – suntem legați unii de ceilalți.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
