Carte: Gunter Grass – Ani de ciine

Posted on February 4, 2015 by admin

Marturisesc ca imi este incomoda relatia cu Gunter Grass. Asemanatoare daca vreti cu relatia cu Germania, cu cultura si cu germanii in general. Pe de-o parte ca cititor nu pot sa nu cad in mrejele scrierii sofisticate, a constructiei minutioase, a referintelor culturale vaste dintr-un spatiu european care ne este comun. Cand il citesc pe Grass in traducere regret ca am abandonat prea devreme lectiile de limba germana si nu-l pot citi in original. Nici pozitiile adoptate de scriitor nu imi sunt straine, ma pot identifica cu o parte dintre ele cum sunt cele legate de dreptatile si nedreptatile sociale, de libertatea de exprimare si de metodele de remediere ale racilelor sociatatii. Pot intelege si aproba privirea critica si mania cu care scriitorul afirmat in anii si deceniile de dupa razboi se raporteaza la trecutul sumbru si contributia dureroasa a Germaniei la suferintele omenirii din prima parte a secolului 20. Nu pot insa uita in niciun moment ca in toti acesti ani in care Grass se prezenta lumii ca obrazul curatit de tare si riduri si drept constiinta reciclata a unei Germanii noi, el ascundea in cotloanele biografiei sale scheletele unei adolescente si prime tinereti petrecute in uniforma neagra si criminala a SS-ului. Nu insasi aderenta influentata si partial scuzabila din cauza atmosferei otravite de minciuni a vremii in care s-a format imi repugna, ci camuflarea si minciuna care pune sub umbra indoielii atitudinile compatriotilor sai trecuti prin procesul de-nazificarii si a celor ce au venit mai tarziu intr-o lume a democratiei si tolerantei care se vrea un model pentru intreaga Europa. Daca pana si Gunter Grass ….

Ca orice carte cu amploare si profunzime, si ‘Ani de ciine’ aparuta la Polirom in 2014 in seria de autor Gunther Grass in traducerea exceptionala si cu note semnate de Mariana Barbulescu este una dintre aceste carti, ea poate fi citita in mai multe nivele si interpretata in straturile sale diferite, pe care le descoperi si redescoperi in permanenta ca cititor la prima lectura si daca revii asupra anumitor pasaje sau a intregii carti. Un briceag aruncat in canalele prin care Vistula se varsa in Marea Baltica in apropierea orasului Danzig (Gdansk) este prezent la inceputul cartii si apoi revine spre sfarsit, marcand simbolic relatia complexa de prietenie-ura dintre cele doua personaje principale. Istoria lor personala se impleteste cu istoria Germaniei pe o perioada de peste patru decenii si personajele insesi se transforma si isi schimba aparent cel putin identitatile. Pentru realistul-fantastic (cu tente macabre) care este Gunther Grass schimbarile de nume sau de fizionomie sunt acceptabile si acceptate, atata timp cat ele camufleaza (in scopul supravieturii) identitatile interioare reale ale personajelor. Eduard Amsel, baietelul gras si alintat care isi ascunde in zadar jumatatea de evreitate devine impresarul Haselhoff (protector al dansatoarei Jenny, ea insasi copil gras devenit balerina si idolul soldatilor germani), apoi Gura-de-Aur profetul renasterii economice a Gemaniei post-belice, un fel de oracol stil Forest Gump pe care vin sa-l consulte toti proprietarii de concerne sau grupuri ziaristice, si in final Brauxel, proprietarul unei mine rentabile dar despre care de mult s-a uitat ce producea. Creativitatea sa se va manifesta diferit in perioade diferite. In copilarie construieste sperietori, isi face din asta chiar un business administrat de prietenul sau Walter Matern. Mai tarziu maestrul impresar va crea decoruri care vor juca un rol determinant in spectacolele dansatoarei Jenny. Apoi apare si se manifesta darul de oracol, pentru ca in final eroul sa devina coordonatorul literar al cartii si un fel de alter-ego al autorului. Mai bine zis jumatate din persoana acestuia cealalta jumatate fiindu-i rezervata prietenului din copilarie Mattern, cel care il protejeaza initial, pentru a se alatura in perioada nazista asupritorilor, mediul german nereusind sa se dezbare de antisemitismul visceral ce pare ca nu poate fi dezradacinat din caracter, de atitudinea de dispret fata de evrei:

‘La doua-trei lovituri, pe langa alte porecle si vorbe de ocara, sa i se zvirle, neintentionat intentionat, cuvintul “Itic!” – aceeasi scena de paruiala se regasea reprodusa intr-o singura sperietoare cu multe brate, in padurea de pe tarm, intre dune, sau chiar pe tarm, linsa de mare.’ (pag. 50)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixixix-gunter-grass/ani-de-ciine-227327.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixixix-gunter-grass/ani-de-ciine-227327.html

 

Cartea este compusa din trei parti, fiecare dintre ele cu o structura narativa si un stil diferit. Prima parte este povestita intr-o suita de ‘flash-back’-uri scrise de personajele principale multe decenii dupa desfasurarea evenimentelor in ‘ture de dimineata’ – ture in mina subterana care va deveni cadru pentru finalul cartii. Spatiul geografic este cel al zonei Danzig si timpul istoric al perioadei dintre cele doua razboaie mondiale in care ‘zona libera’ are o existenta proprie care reflecta in fapt la scara redusa evolutia spre fascism a intregii Germanii, intr-un timp oarecum alterat. Este prezenta aici si perspectiva istorica, istoria reala a Gemaniei impletita cu legendele si miturile care devin componente ale spiritului national si spatiul geografic cu elemente de fantastic gotic – padurea, fluviul, subteranele presarate cu schelete si bantuite de fantome ale orasului. Apar si personajele principale, colorate si deformate, victime ale istoriei si ale trecutului propriu de care incearca zadarnic sa se dezbare. Apar si sperietorile, faptuite de mainile geniale ale lui Eduard, reflexii ale fantasmelor si exorcizare a fricilor sale. Se infiripa prietenia-ura intre evreu si arian. Apare ca personaj episodic si micul tobosar, legatura cu eroul cartii celei mai cunoscute a lui Gunter Grass, prima din trilogia din care face parte ‘Ani de ciine’. Timpul pare o vreme sa aiba legile sale pana cand se varsa inevitabil in oroarea razboiului.

A doua parte a cartii este constituita dintr-un sir de epistole scrise de un personaj secundar al primei parti pe nume Harry Liebenau verisoarei sale Tulla, autoare a unei alte tradari in urma careia pasnicul profesor Brunies, colectionar de minerale rare, va fi deportat si probabil isi sfarseste viata intr-un lagar. In partea a treia a cartii aceste personaje nu vor mai apare sau juca vreun rol, ca atati germani a caror soarta va fi fost curmata de razboi. Istoria este partial repovestita dintr-un alt punct de vedere si continuata cu anii razboiului, cei in care generatia lui Grass se initiaza in viata in atmosfera ororii. Aflam care sunt unele dintre sursele ideologice ale deraierii culturale din lecturile tatalui lui Amsel, a carui carte de capatai ‘Sex si caracter’ a lui Otto Weininger era o exacerbare a virilitatii negand umanitatea evreilor (‘rasa feminina’):

‘Aceasta opera capitala insemnase foarte mult pentru tatal lui. In douasprezece capitole lungi Weininger incerca sa-i refuze femeii existenta sufletului pentru ca apoi, in al treisprezecelea capitol sub titlul “Evreitatea”, sa speculeze, afirmand ca evreii ar fi o rasa feminina, prin urmare lipsita de suflet; abia cind evreul infringe ceea ce este evreiesc putem spera la o mintuire de evreitate. Tatal lui Eddie Amsel subliniase propozitiile memorabile cu un creion rosu si adesea adaugase pe margine “Foarte adevarat!”‘  (pag. 212)

Desigur, in perspectiva istorica si a cartii aceasta abjurare de la evreitate nu ii ajuta cu nimic copilului evreului convertit, al carui destin cade victima tradarii celui mai bun prieten.

Cainele, sau mai bine zis dinastia de caini sub al carui semn se afla intreaga carte, cainii negri care bintuie istoria Germanie, unul dintre ei numit Prinz devenind cainele favorit al lui Hitler sunt prezenti permanent strabatand intreaga carte cu diferitele sale structuri narative.

‘ … asta era el: un ciine ciobanesc, alungit, negru, cu urechi drepte si coada lunga…fiecare fir de par, drept, lipit de trup, aspru si negru. Negru si puful de dedesupt. Nu era o culoare de lup, inchisa, pe fond cenusiu sau galben. Nicidecum – peste tot, pina la urechile drepte, putin inclinate in fata, pe pieptul adincit cu virtej, de-a lungul coapselor imbracate moderat in blana, parul lui lucea negru, negru-umbrela, negru-popa, negru-vaduva, negru-SS, negru-tabla-scolara, negru-falanga, negru-mierla, negru-Othello, negru-Ruhr, negru-viorea, negru-tomata, negru-lamiie, negru-faina, negru-lapte, negru-zapada.’  (pag. 163)

Imaginatia macabra a scriitorului se dezvaluie in finalul celei a doua parti a cartii in care Prinz cainele dezerteaza din bunkerul lui Hitler declansand operatii militare de cautare din partea resturilor de armata germana ramase inca in viata in lupta finala pentru Berlin. Il vom gasi in partea a treia a cartii alaturi de Walter Matern, insotindu-l in peregrinarile si cruciadele antifasciste ale Germaniei post-belice.

‘A fost odata un ciine.

care a apartinut Fuhrer-ului si cancelarului Reich-ului si era ciinele preferat al acestuia. Intr-o zi ciinele acesta a fugit de la Fuhrer. Oare de ce?’ (pag. 407)

Universul in care au copilarit eroii cartii si generatia scriitorului se prabuseste in ruine:

‘A fost odata un oras

care, pe langa suburbiile Ohra, Schidlitz, Oliva, Emaus, Praust, Sankt Albrecht, Schellmuhl si mahalaua portuara Neufahrwasser, avea un cartier marginas, Langfuhr pe numele lui. Langfuhr era attit de mare si atit de mic, incit tot ce se petrecea sau s-ar putea petrece in lumea asta s-ar fi putut petrece si in Langfuhr.’ (pag. 361-362)

Randurile urmatoare par a-l exprima pe scriitor (greu de citit si de interpretat sinceritatea in lumina a ceea ce stim astazi, la peste 50 de ani de la aparitia cartii):

‘Un tinar de saisprezece ani, ros de indoieli si care se tinea mereu mai departe. Un multe-stiutor care citea la gramada carti de istorie si filosofie si care isi ingrijea parul saten frumos ondulat. Un curios ai carui ochi cenusii, dar nu reci cenusii, oglindeau totul si care gasea ca trupul lui neted, dar nu lipsit de vlaga, era cam firav si poros. Un Harry mereu prudent, care nu credea in Dumnezeu ci in Nimic …’ (pag. 362-363)

 

Si spre final despre intreaga lume a Germaniei in ruina:

‘In urma ramin: munti de oase si gropi comune, fise si dosare, suporturi de drapele, carnete de partid, scrisori de dragoste, case proprii, banci de biserica si piane greu de transportat.

Nu sunt platite: impozite scadente, rate la banci pentru locuinte, restante la chirie, facuri, datorii si vinovatia.

Toti vor sa-si inceapa iarasi viata, economiile, scrisul scrisorilor, pe banci de biserica, in fata pianelor, in dosare si case personale.

Toti vor sa uite muntii de oase, gropile comune, suporturile de steaguri si carnetele de partid, datoriile si vina.’ (pag. 412)

 

sursa https://danassays.wordpress.com/encyclopedia-of-the-essay/grass-gunter/

sursa https://danassays.wordpress.com/encyclopedia-of-the-essay/grass-gunter/

 

Partea a treia a cartii difera complet ca stil – poate si o referinta la schimbarea de limbaj a Germaniei de dupa razboi. Walter Matern devine personajul principal. Il cunoastem din primele doua sectiuni ale cartii ca pe un personaj complex, capabil de mari iubiri dar si de abjecte tradari. Cu cainele Prinz sau poate Pluto (caci numele si l-a schimbat cum si-au schimbat identitatea multi germani deveniti peste noapte democrati din nazisti) insotitor fidel, Matern devine un demascator neinfricat al trecutului nazist si al exponentilor acestuia.  Oglinda sa, in definitiv cealalta jumatate a identitatii germane, evreul convertit Amsel/Haselhoff/Brauxel se va lasa cu greu, treptat si partial doar dezvaluit. Intre timp el contribuie cu fantastico-grotesti capacitati de oraclu economic la miracolul renasterii Germaniei. Trecutul insa bantuie. O inventie, ochelarii minune prin care copiii pot vedea trecutul adevarat al parintilor este tratata ca o adevarata maladie sociala:

‘… ochelarii minune le arata tinerilor purtatori de ochelari trecutul parintilor, in imagini variabile si, de asemenea – destul de des, desi necesitind oarece rabdare -, in succesiune cronologica. Episoade care dintr-un motiv sau altul, au fost trecute sub tacere fata de copii devin papabil de clare. … in cele doua cercuri ale ochelarilor cunoasterii de tata se reiau acte de violenta comise tolerate provocate in urma cu unsprezece doisprezece treisprezece ani: omor adesea insutit. Complicitate la. Fumat de tigari si privit in vreme ce. Ucigasi confirmati decorati aclamati. Motive de omor devin laimotive. Cu niste ucigasi la aceeasi masa, in aceiasi barca, in acelasi pat si club. Toasturi, ordine de actiune. Consemnari in dosare. Suflat pe stampila. Uneori sunt numai semnaturi si cosuri de hirtii.’ (pag. 538)

Germania postbelica nu este insa o societate care sa isi asume in mod sincer responsabilitatea.

‘Comportamentul asta devine din ce in ce mai mult regula principala de viata a tuturor celor implicati: sa uite! Pe batiste, prosoape, fete de perna si captuseli de palarie sint brodate tot felul de cugetari: Orice om trebuie sa poata uita. Uitarea este ceva firesc. Memoria ar trebui sa fie ocupata de amintiri placute si nu de hidosenii chinuitoare. E greu sa-ti amintesti in chip pozitiv. De aceea fiecare trebuie sa aiba ceva in care sa poata crede: de exemplu in Dumnezeu. si, daca nu in El, atunci sa creada in frumusete, in prgres, in bunatatea din om sau in alta idee oarecare. “Noi, aici in Vest, noi credem intotdeauna si cu tarie in libertate”.’ (pag. 542)

Finalul nu dezvolta sau explica pana la capat destinul personajelor. Destinele personale nu au poate prea multa importanta. Dimensiunea mitica a fost inlocuita de pamflet, fantasticul de grotesc. In subteranele minei care nu mai produce de mult minereuri sunt inmagazinate sperietorile. Vor iesi ele candva din nou la suprafata?

Daca pana si Gunter Grass ….

 

 

 

 

 

Posted in books | Tagged , , | Leave a comment

Carte: Petre Pandrea – Brancusi, amicii si inamicii

Posted on January 8, 2015 by admin

‘Brancusi – amicii si inamicii’ (editie ingrijita de Nadia Marcu-Pandrea si prefatata de Stefan Dimitiriu, aparuta in 2010) este prezentata de Editura Vremea ca al treilea volum al monografiei Brancusi a lui Petre Pandrea. Descrierea este destul de inexacta, caci volumul este mai degraba o culegere de texte intre care cel principal ar fi trebuit sa fie intr-adevar ultima parte a monografiei repinse de cenzura in anii 60, dar chiar si acest text impartit in capitole pare neterminat si nefinisat. Restul este compus din note de lectura, articole biografice si polemice, note de calatorie in forme mai mult sau mai putin finite, recuperate cu grija si evlavie de cei care au alcatuit volumul dar atasarea lor capitolelor de monografie produce un ansamblu lipsit de consistenta, plin de repetitii si fara o linie calauzitoare unica asa cum ar avea o monografie terminata. Culegerea este desigur interesanta si in ceea ce-l priveste pe Brancusi si in ceea ce priveste atitudinea lui Pandrea fata de Brancusi si de cei care-l inconjurau pe acesta, dar ea spune in cele din urma mai multe despre autorul cartii decat despre subiectul ei.

 

sursa http://www.edituravremea.ro/brancusi.-amicii-si-inamicii.-sociologia-lui-brancusi

sursa http://www.edituravremea.ro/brancusi.-amicii-si-inamicii.-sociologia-lui-brancusi

 

Ideea calauzitoare a cartii lui Petre Pandrea este cea prin care exegezul, admiratorul si prietenul lui Constantin Brancusi intra in polemica directa cu o parte dintre ‘brancusologii’ din tara si din strainatate in ceea ce priveste formatia culturala de baza, educatia artistica, si incadrarea lui Brancusi in lumea artistica pariziana.

‘In opozitie cu teza ‘Ciobanului din Carpati’ si cu aceea a ‘Sfantului din Montparnasse’, rog sa mi se ingaduie a emite ipoteza si a prezenta portretul lui Brancusi ca pe un ‘Erasmus din Montparnasse’, un umanist polivalent, un intelectual rafinat, un filosof si un moralist, un spirit esopic grefat pe un fond de filosofare stoica rurala a stramosilor sai tarani si mosneni, o aparitie a iluminismului progresist oltean din etapa capitalismului comercial in Romania si a mercantilismului cobilitar craiovean plecat in emigratie.’ (pag. 106)

In mod argumentat si documentat Pandrea respinge atat caracterizarile paternaliste ale unor exegeti occidentali, o parte dintre ei oameni care l-au cunoscut pe Brancusi, care minimizau nu numai persoana artistului ci si cultura din care acesta provenea, ca si simplificarile ideologice si ideologizante ale propagandistilor Romaniei comuniste. Brancusi este incadrat in Europa pentru ca Romania si Oltenia din care vine sunt parti integrale ale Europei.

‘Spiritualitatea romana nu poate fi nici chinoiserie si nici exotism nipon. Prin traditii si forte creatoare, suntem incadrati de milenii in preajma Balcanilor, in Europa centrala si sud-estica.’ (pag. 42)

Respingand teza ‘ciobanului’ ajuns in peregrinare la portile Occidentului, Pandrea il prezinta pe Brancusi ca pe un tanar educat, artist deja format intr-o scoala locala, dar nu lipsita de valoare si rafinament, pornit intr-o calatorie de cunoastere si descoperire spirituala:

‘C. Brancusi a sosit la Paris ca ‘Wandervogel’ (pasare calatoare), intr-o calatorie de studii in muzeele din strainatate, care a durat doi ani alaturi de Petre Neagoe si alti mestesugari tineri plecati pentru perfectionarea mestesugurilor. “Pasarile calatoare” nu sunt turisti mediocri si acefali, vizitatori superficiali, plicitisti si plicticosi. “Pasarile calatoare” de la 1902 – 1904 erau tinerii valorosi, de diferite nationalitati, plecati in grupuri, din sete de cunoastere a lumii si pentru ameliorarea mestesugurilor deja capatate. Fusesera ucenici si calfe, si deveneau mesteri.’ (pag. 53)

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Pandrea

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Pandrea

 

Interesanta si nu lipsita de originalitate este plasarea originilor artei, personalitatii si caracterului lui Brancusi in spatiul de matca al Olteniei. In Petre Pandrea, Oltenia isi gaseste unul dintre cei mai expresivi si mai documentati sustinatori si suporteri ai unicitatii istorice si culturale deseori neglijate si minimizate a acestei provincii in spatiul romanesc.

‘Cei mai buni ostasi, cei mai multi generali, cei mai multi jandarmi, prea multi ministri si o liota de prim-ministri au fost dati de Oltenia … Olteanul Constantin Brancusi s-a autoportretizat si a schitat pe localnicii dornici si ambitiosi, lansand aforismul pedagogic: “Sa creezi ca Dumnezeu, sa comanzi ca un rege si sa muncesti ca un sclav”. Levantinii nu creeaza, ci desfigureaza, nu muncesc ci jefuiesc, si sunt ahtiati dupa tiranie sibarita. Mentalitatea Valahiei Mici se afla, de multe secole in conflict deschis sau larvat cu mentalitatea bizantina a Capitalei Valahiei Mari. Aici sunt radacinile bancurilor despre olteni: invidia si ranchiuna. Oltenii au luat locul evreilor in satira. ‘  (pag. 26)

Unul dintre textele minore face chiar o interesanta paralele intre Oltenia si Irlanda, intre Brancusi si Joyce. Merita citit.

Petre Pandrea intra in polemica directa cu cei care au creat imaginile alternative si deformate ale lui Brancusi, cei pe care fara ezitare ii incadreaza in categoria ‘inamicilor’. In sprijinul opiniilor sale unul dintre argumentele principale este cunoasterea directa a artistului in anii tineretii (lui Pandrea) petrecuti la Paris si prietenia pe care marele sculptor i-a acordat-o.

‘Am descoperit, cu acest prilej, un compatriot fermecator si solidar cu Oltenia lui, desi o parasise de patru decenii si, aproape, nu-i mai stia limba. Am descoperit un ganditor si un intelept. Vazusem multi oameni mari in tara si in strainatate dar, in preajma lui, am simtit aripa geniului falfaind spre suav.’ (pag. 37)

In incercarea sa de a demonta stereotipurile de ‘vagabond’ sau ‘cioban’ aplicate lui Brancusi, Petre Pandrea demonteaza in mod argumentat opiniile si caracterizarile lui Ionel Jianu, eseist si promotor al artei brancusiene considerat pana in ziua de azi unul dintre expertii cei mai reputari in materie. Jean Cassou – poetul, criticul de arta si primul director al Muzeului de Arta Moderna din Paris – este si el contrazis cu argumente si viziunea sa brancusiana aspru criticata pentru simplism si prejudecati culturale. Nu ies bine de sub pana lui Pandrea nici Marcel Mihalovici pe ale carui relatari se bazeaza Jianu in parte din argumentarile sale si nici ‘Peghita’ Guggenheim care este criticata aspru pentru un episod care in perspectiva istorica pare destul de marginal – incercarea de a-si adjudeca la un pret sub valoare (dar ce pret poate fi la valoare?) una dintre versiunile pretioase ale Maiastrei. Ciudata pare inversunarea lui Pandrea fata de Tristan Tzara – este adevarat ca Brancusi nu va fi avut o parere prea buna despre poetul decazut social intr-o anumita perioada, dar asta parca nu justifica repetata minimizare pana la marginea calomniei si a negarii rolului acestuia in geneza dadaismului si a avangardei artistice a secolului 20.

 

sursa http://the189.com/sculpture/constantin-brancusi-artist-and-sculptor/

sursa http://the189.com/sculpture/constantin-brancusi-artist-and-sculptor/

 

Biografia personala a lui Petre Pandrea a fost franta de ascensiunea comunismului, miscare pe care omul de stanga si juristul Pandrea a sustinut-o inca din anii ilegalitatii. Legaturile de familie cu Lucretiu Patrascanu si activitatea de jurist in apararea unora dintre ‘exponentii burgheziei’ (dupa ce ii aparase pe comunisti sub regimurile precedente) l-au costat pe Pandrea ani grei de inchisoare intre 1948 si 1952 si intre 1958 si 1964. Nu este de mirare ca lipsesc din carte referiri la oferta facuta de Brancusi statului roman de a-si lasa atelierul si o parte din lucrari mostenire natiunii, oferta refuzata de autoritatile comuniste ale anilor 50, posibil ca Pandrea nu a stiut despre acest episod, sau nu a dorit sa scrie despre el. Mai surprinzatoare mi s-au parut in perspectiva istorica ramasitele limbajului de lemn si ale ideilor schematic-doctrinare (referirea la ‘primul 1 Mai liber’, apologia biografica a lui Marx care l-ar fi facut sa rada in hohote pe Paul Johnson), mai ales cand acestea vin de la un om care nu numai ca a trecut prin Gulagul romanesc, dar a si avut curajul sa-si astearna pe hartie cele traite acolo.

‘Sunt, in sfarsit, pe povarnisul varstei, spre marele hau. Consemnez in cele ce urmeaza, fragmente de conversatii din oralitatea prestigioasa a lui Brancusi, ca si povesti ale ucenicilor romani ai lui, despre neuitatul maistru, care avea o doctrina morala a stramosilor… La 60 de ani, simti pasii de lup ai mortii care dau tarcoale. Incepe inserarea melancolica inainte de marea noapte.’  (pag. 32-33)

 

Poate ca aceasta carte a lui Petre Pandrea ar trebui citita mai mult in acesta tonalitate de testament memorialistic. Pandrea insusi a avut un destin zbuciumat, si marea lumina a vietii sale a fost intalnirea cu geniul si cu omul Brancusi. Despre el a scris pagini memorabile, i-a gasit asociatii si filiatii unice in Creanga si Joyce, i-a trasat radacinile intr-o Oltenie descrisa ca un spatiu distinct, original si puternic. Pline de miez, respect si nostalgie sunt relatarile despre personalitatile Olteniei cum ar fi Felix Aderca, sau povestirea primei calatorii facute la iesirea din inchisoare in 1964, in cautarea radacinilor lui Brancusi si a propriilor sale radacini. Mai degraba si mai mult decat un volum final al unei monografii a unui mare artist aceasta carte este o incheiere a unei biografii spirituale a autorului cartii insusi.

 

Posted in art, books | Tagged , , , | Leave a comment

viewers brains are still used at 10% capacity … or less (Film: ‘Lucy’ – Luc Besson, Scarlett Johansson, 2014)

Posted on January 4, 2015 by admin

Lucy was supposed to be a film I should highly enjoy. I love not only for the way she looks but also for daring to undertake complex and different roles that put at work her acting talent. Science fiction is one of the genres I like most. I liked everything that  does … actually everything he did until this film. In my opinion ‘Lucy’ is a low for both Scarlett and Luc as well. It’s not terribly bad, as they are too good artists and professionals to fall too low, but it’s highly unsatisfying, well below expectations.

 

source www.imdb.com/title/tt2872732/

source www.imdb.com/title/tt2872732/

 

Readers of popular science magazines, or watchers of the similar TV shows should be already familiar with the scientific pretext of the film. The complex and sophisticated computing machine which is our brain is barely used, maybe at 10% of its capacity. If somehow (maybe using a blue powder drug!) the brain efficiency was used at a higher percentage the respective individual would get capabilities that are well beyond average to the point that they may seem superhuman to the other mortals. This is what happens to the hero in ‘Lucy’ but the problem is that the combination of sexy techno-thriller does not work well with the pseudo-science in the film. Talking about the meaning of life and universality of time in-between car chases and the destruction of the French Academy by bullets and mortars is some kind of fun, but not much more.

 

(video source MOVIES Coming Soon)

 

When talking about many other films made in Hollywood I have often complained about their length. It’s seldom today to find a feature film that does not reach 120 minutes of projection, and in many cases American (and not only American) productions exceed the 150 threshold, without any consistent gains in complexity or quality, but adding time resistance to the qualities required from viewers and justifying to some extent the additional ticket prices. ‘Lucy’ is only 85 minutes long credits included and this may be one of the reasons it feels like hurried and superficial, with the main ideas exposed like in a crash sciences lesson and all the characters with the exception of the main hero reduced to uni-dimensional sketches, without any character development. It’s just a pity to see the talent of such fine actors like  or wasted in such a way. The becoming of a genius and superhuman is described in a manner that is neither too original, nor too spectacular, and the smart dialogs between the beauty who became a genius and the scientist whose role seems mostly to be amazed without being able to help are just deprived of any emotion. There is one sentence about losing the capability to feel which if developed could have added a very different dimension to the film, but it was lost in the rush. When time becomes a dimension to be transgressed the journey looks more like an adult version of the ‘Night at the Museum’ which may run in the neighboring cinema hall. And that cinematographic metaphor reminding a famous ceiling painting? is it parody?

‘Lucy’ has many good premises and wastes most of them.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

news scavengers (Film: Nightcrawler – Jake Gyllenhaal, 2014)

Posted on January 3, 2015 by admin

It’s really amazing that ‘Nightcrawler‘ is the first directing achievement of Dan Gilroy – whose record only includes a few scripts (one of the Bourne series movies among them). It’s a real catchy, witty, brutal and realistic story about the thirst for sensations in the news and the monster it creates. It’s also a very well written story (Gilroy authored it as well) with crisp and interesting characters which we keep discovering as long as they are alive on screen. The visuals also have quality – on one hand I have visited Los Angeles recently, so I could not only recognize the places but also feel the atmosphere, on the other hand much of the action happens at night and is news related, so the nervous camera moves with focus on blood and violence makes a lot of sense.

 

source www.imdb.com/title/tt2872718/

source www.imdb.com/title/tt2872718/

 

The main character, Louis Bloom is unemployed. I suspect that the proximity with another more famous character L. Bloom is not coincidental, as like Joyce’s Ulysses he is wondering at nights in a big city, looking however to more earthly matters of life. He is a smart unemployed who spends his time navigating the Internet in search of educational and motivational stuff that can push him out of the current status of small criminal, steeling metals and selling them by the pound. The only problem is that nobody wants to hire him, despite his verbal skills of self-promotion, and the reason is bluntly put to him by a potential employer: ‘I am not hiring thieves’. There is however one industry that does not seem to have such scruples: it’s the crime news industry. Local TV networks are ready to pay good in order to serve their customers (us!) the bloodiest news and the most graphical images at breakfast time. Bloom will soon learn the technicalities of the profession, and find inside himself enough resources not only to survive but also to become successful in it.

 

(video source MOVIECLIPS Trailers)

 

The action takes place in Los Angeles, and we can even see the Hollywood sign at some point, but it’s far from the typical Hollywood production. It actually has more of an indie atmosphere, and reminded me at some moments ‘Drive’ which was released three years ago. Same intensity, same fringe world. The difference is in the approach. There are no good guys in ‘Nightcrawler’, maybe the exception of Lou’s assistant Rick (played by Riz Ahmed) who does not have much chance of survival in the world described by the film. The film takes also a sharp critical stand about the business, work and human (or should I say inhuman?) relation in the corporate world of America. The words we can hear day to day in the corporate environment sound so natural in the mouths of the criminals. Something must be wrong with the words or the way they are used.

On a higher level however the film is not only about the industry and one specific character that makes his way in it. It is also about the audiences who create the demand for sensationalistic news soaked in blood. About us.

Much of the quality of the film relies on ‘s performance as Bloom. Gyllenhaal has in this movie the sparkle, darkness and craziness of the big roles. He may not get the Academy Award this year, but he is getting close to that level. also provides an excellent support as the hungry producer ready to accept almost anything and to bend almost any moral or legal rules in order to rise the rating of her news show.

This was the first movie I have seen in 2015. I can only wish that the year in movies will be as good as this one.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

Carte: Monica Lovinescu – O istorie a literaturii romane pe unde scurte

Posted on December 22, 2014 by admin

Multa vreme i-am cunoscut numai vocea. ‘Multa vreme’ inseamnand de la sfarsitul anilor 60 cand licean fiind am descoperit emisiunile culturale ale Europei Libere si in special ‘Teze si antiteze la Paris’ care mi-au oferit pana la plecarea mea din Romania in 1984 o viziune alternativa a literaturii si culturii romane in care traiam, dar pe care nu o puteam cunoaste si intelege in contextul literaturii universale si a fenomenelor socio-politice din lume fara emisiunile ei si ale colegilor ei. S-au adaugat la acesti ani inca cei cativa ani pana in 1989, pentru ca apoi, la inceputul anilor 90, vocile celor care ne informasera in noaptea comunista sa inceapa sa devina cele ale unor oameni reali, pe care puteam nu numai sa-i auzim dar si sa-i vedem si sa-i citim liber. Fotografia de pe coperta volumului ‘O istorie a literaturii romane pe unde scurte’ aparuta la editura Humanitas in 2014, dateaza din 1955, si cred ca este exact ceea ce pe atunci imi imaginam despre Monica Lovinescu. O femeie frumoasa, tanara (si nu conteaza ca se adaugau anii, caci tineretea spiritului i-a ramas intacta mereu), cu ochi patrunzatori, in mana cu tigara pe care o ghiceam fiind cauza tonalitatii grave care se adauga unei profunzimi deja intrinseci continutului.

Stilul cronicilor, notelor biografice si mini-eseurilor care compun acest volum este influentat direct din emisiunile din care majoritatea au fost transcrise. Inchid ochii si imi imaginez cum Monica Lovinescu declama textele, ii aud intonatiile, ii inteleg accentuarile. De fapt, pentru multe dintre articole nici macar nu este vorba despre imaginatie, le-am auzit si le-am inmagazinat undeva in memorie intre 1968 si 1984, si doar perdeaua de uitare face ca amintirile sa-mi para a fi imaginatie. Recunosc stilul uneori oral si ‘punch-line’-urile finale cu care isi incheia uneori cronicile. Citirea variantei tiparite insa adauga mult si aprecierii scrierii Monicai Lovinescu. Textele ei erau expresive la ascultare, la citire se adauga de multe ori placere potrivirii maiastre a cuvantului:

‘Realismul socialist a pus capat intrebarii chinuitoare, pentru ca, pur si simplu, a pus capat culturii. Cand a venit timpul liberalizarii, nici macar pe ruine nu s-a inceput cladirea, ci pe vid. Intr-unul din acele eforturi spontane cu care literatura si arta romaneasca sunt darnice, cu o precipitare caracteristica, s-a incercat febril aruncarea unui pod peste sfertul de veac pierdut. Si, daca s-ar fi lasat timpul pentru o cladire durabila, cu unelte cinstite si fara ca lucratorii sa fie panditi de fantomele stalinismului ce le distrugeau noaptea toata treaba savarsita in cursul zilei, s-ar fi ajuns – poate – la acel prag de pasire in “universal” unde ne aflam in ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial.” (pag. 32)

sau

‘Acum s-a dus si Victor Eftimiu. Si, cu el, inca un anotimp se pierde 0 iremediabil – printre copacii din Cismigiu. In loc sa-l caut in panegericele oficiale, prefer sa mi-l amintesc asa cum l-am lasat atunci, privind insingurat de sub palaria cu boruri largi spre un Paris ce nu-i mai primea amintirile.” (pag. 254)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/o-istorie-a-literaturii-romane-pe-unde-scurte-220312.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/o-istorie-a-literaturii-romane-pe-unde-scurte-220312.html

 

O caracteristica fundamentala care parcurge intreaga activitate si textele critice ale Monicai Lovinescu este asmilarea valorii estetice cu dimensiunea etica. Intr-o istorie a literaturii si culturii romane ingropata in compromisuri, Monica Lovinescu nu numai ca a pledat din spatele microfonului ei de la Paris timp de decenii pentru verticalitate construind o referinta unica a unei istorii deformate de miniciuna si sugrumata de ideologie, dar a si repetat de nenumarate ori o demonstratie cu care poti fi de acord sau nu, dar nu poti sa nu-i admiti logica si consecvanta. ‘Poezia’ (si literatura in general) este ‘nedespartita de om’. Judecatile cele mai aspre le primesc de la ea tocmai acei poeti si scriitori de mare talent, care ar fi putut supravietui dar au ales compromisurile:

‘Si nu se va vorbi niciodata indeajuns de raspunderea unui Tudor Arghezi in marea boala de care trebuie sa ne tamaduim acum. Arghezi a fost intr-adevar poet mare care a necinstit cuvantul in perioada innoptarii oricarei poezii din Romania stalinista. Ceilalti poeti mari au tacut – un Blaga, un Barbu, un Voiculescu. Cei care rimau versuri conforme fusesera odata poeti de mana a doua, a treia, sau invatasera poezie la scolile de creatie. Numai Arghezi a putut sa ne oblige a ne intreba – si nu exista inca raspuns la aceasta cumplita intrebare: poti deci sa fii in acelasi timp mare poet si om de nimic?’ (pag. 306)

O alta caracteristica evidenta la parcurgerea volumului este exceptionalul simt al detectarii talentului si aprecierii valorii. Timp de peste 30 de ani Monica Lovinescu impreuna cu Virgil Ierunca au scris din exil, au avut acces intermitent si la presa si la cartile aparute in Romania care le parveneau de multe ori cu intarziere, si cateodata de loc. Cu toate acestea o gasim pe animatoarea culturala de la Europa Libera permenent conectata la evolutiile fenomenelor artistice care se petrec in tara, atenta la aparitia oricarui nou talent in proza si critica literara (de poezie se ocupa mai mult Ierunca desi a scris si ea despre multi poeti), incurajand talentele dar si curajul celor care in perioadele de intuneric si in cele de liberalizare ridicau glasul in slujba adevarului si valorilor reale si isi puneau condeiele in serviciul acestora. Desigur este ‘o istorie’ si nu ‘Istoria’ dar este o varianta perfect plauzibila a ceea ce s-a intamplat in literatura romana intre 1960 si 2000, cu aprecieri valorice nuantate, echilibrate si bine justificate, cu un permanent sistem de referinta etic si istoric si in plus cu avantajul perspectivei culturale europene si internationale. In viziunea Monicai Lovinescu gasim o varianta a istoriei culturale a Romaniei care nu a uitat fundamentele interbelice in pofida fracturilor istorice, dar o gasim si integrata, comparata si explicata in fenomenul cultural din estul Europei si din lume. Este o sincronicitate si o perspectiva pe care o permitea tocmai pozitia unica (dar nu si privilegiata, desigur nu din punct de vedere personal) in care Monica Lovinescu se gasea in comparatie cu colegii ei de generatie care traiau in Romania.

Gasim in volum si descrieri ale principalelor etape parcurse de literatura si cultura romana in anii acoperiti de carte: dezghetul si recuperarile anilor 60, sperantele sfaristului de deceniu 7, socul Tezelor din Iulie si reactia breslei scriitoricesti, putinele cazuri de dizidenta si timidele exemple de ‘rezistenta prin cultura’ (cred ca Monica Lovinescu nu a apucat acest termen si am senzatia ca l-ar fi dispretuit si criticat), scandalurile protocronismului, plagiatelor si ‘transcedentalilor’, noaptea si frigul cultural (pe langa cel fizic) al anilor 80, speranta momentului 89 si dezamagirile tranzitiei. Se adauga analizei textelor scrise in tara si integrarea operelor create de scriitorii romani in exil, si avem aici o alta dimensiune pe care Monica Lovinescu o adauga istoriei istoriilor noastre literare, caci ea a fost nu numai o experta a exilului romanesc, ci si un spirit integrator, refuzand sa accepte ca frontierele cu sarme ghimpate, zidurile din caramizi groase sau cortinele de fier pot fractura spatiile unei culturi.

 

sursa http://www.lapunkt.ro/2014/06/02/de-ce-o-iubim-pe-monica-lovinescu/

sursa http://www.lapunkt.ro/2014/06/02/de-ce-o-iubim-pe-monica-lovinescu/

 

Cartea este organizata in trei sectiuni. In prima sunt grupate articolele si comentariile care se ocupa de relatia dintre scriitori si ideologie, dintre oamenii de cultura si putere. Sunt trecuti in revista rand pe rand presedintii succesivi ai Uniunii Scriitorilor (incepand cu Beniuc – delatorul lui Blaga) si rolul jucat de organizatia de breasla a scriitorilor in cristalizarea unei atitudini de impotrivire fata de inregimentarea ideologica totala a literaturii (importanta in anii 70, dupa Tezele din iulie). Sunt analizati scriitorii care si-au facut nume in perioada de dezghet relativ de dupa 1964, sunt detectate semnele de trezire dar si compromisurile vizibile chiar si in romanele lui Breban si Ivasiuc. Isi primesc tratamentul asteptat si meritat Paunescu si Vadim. Si din noua apare punerea in context, cea care lipseste unora dintre criticii din tara, confruntati cu intrebarea (paradoxala pentru unii) a lipsei de ecou peste hotare a majoritatii scrierilor apreciate in Romania:

‘… chiar in cartile cele mai “curajoase” publicate in tara, adevarul nu a putut fi enuntat decat la plural. Ca si libertatea. Cateva adevaruri. Cateva libertati. Cititorului revenindu-i sarcina de a citi printre randuri si de a reconstitui ansamblul. Numai ca nici editorul, nici cititorul occidental nu sunt obisnuiti cu o asemenea decodare subversiva. Ajunse pe biroul unui editor francez, cateva dintre romanele considerate cele mai explozive in Romania devin, daca nu de neinteles, cel putin timide, aproape cuminti, in orice caz repetand la modul minor, discret, incifrat ceea ce se stie deja din literaturile rusa, poloneza, maghiara, ceha, slovaca. ” (pag. 175)

A doua parte a cartii este dedicata prozatorilor si poetilor. In cronicile ei scrise si citite la microfonul Europei Libere redescoperim impreuna cu Monica Lovinescu cartile de valoare ale anilor 70 si autorii lor care raman la varf in orice istorie a literaturii – Matei Calinescu, Stefan Banulescu, George Balaita, D.R.Popescu. Sunt analizate pe rand romanele publicate in deceniile 7 si 8 de Marin Preda, inclusiv cu limitarile inerente poate scrierii unui adevarat roman istoric cum se dorea a fi ‘Delirul’, in perioada comunista. ‘Generatia ’80’ se bucura de un stralucit eseu care discuta despre genurile literare (genul scurt dictat de motive economice si transformat in vehicol estetic) si incadrarea in miscarile culturale ale Europei deceniului. Cand barierele cenzurii se prabusesc dupa decembrie 1989 devine dominant genul memorialistic, scriitorii simtind nevoia sa impartaseasca trairile culturale sau nu reprimate in cei 40 de ani de comunism. Sunt scoase din sertar si jurnalele scriitorilor disparuti si ai celor care au supravietuit, dar si manuscrisele literare de sertar. Acestea sunt mai putine decat ne-am asteptat, dar printre ele se afla cel putin o capodopera, pe care Monica Lovinescu stie sa o detecteze imediat – ‘Adio, Europa!’ a lui I.D.Sirbu:

‘Turcirea locului, ca si a titulaturii detinatorilor puterii nu reprezinta nici camuflajul obisnuit din romanele tiparite sub regimul comunist, cand spre a se pomeni de tarele prezente se evada catre alte timpuri sau orizonturi. In ‘Adio, Europa!’ e descris clar si fara aluzii comunismul, chiar daca Moscovei i se mai spune si Inalta Poarta. E, poate, doar un semn al stratificarii de “turciri”, intarind transcrierea balcanica a experimentului. Comunismul, ca demonologie, este inca surprins in esenta lui, fata de care “pasalacurile” noastre anterioare palesc (acum, drept bir se cere firea omului, nu doar bunurile sale).’ (pag. 426)

Ultima parte a cartii grupeaza articolele despre critici si despre eseisti. In categoria criticilor sunt remarcabile portretele lui Vladimir Streinu si Serban Cioculescu pe care Monica Lovinescu ii cunoscuse in persoana si a caror evolutii in tara, conturnate de presiunile istoriei, le urmareste de la distanta fara a putea evita o nota de implicare personala. Surpriza – poate – apare in capitolele dedicate lui Noica, cu a carei relatiei fata de exilul romanesc si a cu carui decizie de a adopta o linie ‘socratica’ dar apolitica in esenta in anii 80, Monica Lovinescu este in explicit dezacord:

‘El platise cu ani de inchisoare riscul de a gandi (fie si apolitic) intr-un astfel de regim – isi spuneau exilatii. Si asta, in ciuda franchetii lui Noica: la prima sa iesire in Occident, isi avertizase cei dintai interlocutori sa-l coboare de pe soclul pe care il inaltasera anii sai de suferinta. Din primele fraze rostite atunci, Noica si-a proclamat despartirea de etic, tot el a pledat neinfruntarea cu puterea instaurata, uneori chiar, repetam, colaborarea cu ea.’ (pag. 509)

Marturisesc ca am citit cartea ei cu pasiune si cu implicare. Am retrait multe dintre evenimentele spatiului cultural si literar in care m-am format si mi-am trait primele tinereti. Am recitit si am redescoperit sub straturile uitarii, prin intermediul cronicilor si articolelor din carte volume care m-au pasionat sau m-au intrigat, juecatile ei in cea mai mare parte a cazurilor le-au confirmat pe ale mele, si au pus multe dintre operele discutate in contexte care imi erau necunoscute pana acum.

Monica Lovinescu nu mai este printre noi de peste un deceniu. Sunt cativa oameni cu care am avut sansa sa fiu contemporan, unii mi-au fost apropiati in viata, pe altii nu i-am cunoscut in persoana, dar am impresia ca persoanele lor, opiniile, judecatile si atitudinile lor ma insotesc permanent. Monica Lovinescu se afla printre ei. Opiniile din pagini spre sfarsitul acestei ‘istorii’ in care se refera la scriitorii sau eseistii ‘tranzitiei’ si isi face cunoscute opiniile despre cartile (pe care a apucat sa le citeasca ale) lui Liiceanu sau Plesu imi confirma ca dialogurile mele imaginare cu Monica Lovinescu au fundament.

 

 

 

 

Posted in books | Tagged , | Leave a comment

Carte: Dan Lungu, Amelia Gheorghita – Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism

Posted on December 16, 2014 by admin

Aparuta in colectia EGOgrafii a editurii Polirom ‘Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism’ este a doua incercare a lui Dan Lungu (prima fusese in colaborare cu Radu Pavel Gheo, aceasta este realizata in colaborare cu Amelia Gheorghita) de a documenta cele cateva decenii pe care Romania le-a trecut prin comunism din puncte de vedere inedite care nu sunt de obicei descrise in manualele de istorie si nici in cartile memorialistice apartinand personalitatilor culturale sau istorice ale epocii. Este vorba despre perspectiva omului de rand, a cetateanului anonim care si-a petrecut copilaria, tineretea, prima parte a maturitatii sub niste vremuri din cele mai ciudate si mai atipice pentru istoria romaneasca. Daca vreti este vorba despre istoria la nivelul microcelulelor familiei, prietenilor si micilor comunitati (scoala, sat, bloc, loc de munca) sau al indivizilor care au fost nevoiti sa supravietuiasca perioadei in care omul era pus de propaganda in centrul societatii, dar in realitate era supus unui program de inginerie sociala si ideologica in care spre sfarsitul perioadei comuniste nu mai credea nimeni. Si totusi oamenii au trait, iubit, citit, ascultat muzica si in aceasta perioada, si aceasta este tema comuna a cartii.

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Culegerea marturiilor despre distractiile perioadei comuniste a inceput de la un anunt postat si propagat pe Facebook. Au raspuns dupa marturia autorilor multi repondenti din toate regiunile tarii, din Capitala si centrele urbane, dar si de la sate, cateva nume cunoscute si multi anonimi, care au avut bunavointa si interesul sa dea curs cererii autorilor. Rezultatul (desigur dupa triere, flitrare, editare) este un volum de vreo 220 de pagini care include peste 30 de astfel de relatari, impartite in capitole care descriu ceea ce este promis in titlu – relatari despre cartile, muzicile, filmele, si celelalte distractii ale perioadei comunismului. Majoritatea apartin anilor 70 si 80, cu cateva exceptii care se refera la deceniile precedente.

Era de asteptat poate, dar nivelul relatarilor este destul de inegal. Cateva dintre contributii sunt povestiri foarte interesante in continut si unele si foarte bine scrise. Cele mai bune dintre ele mi-au amintit si in ton si in abordare colectia de filme de scurt-mediu metraj pe care Cristian Mungiu le-a adunat sub titlul ‘Amintiri din epoca de aur’ (in doua serii). Multe altele sunt destul de banale si de scolaresti, iar cele mai rele par ca doresc sa demonstreze ca autorii nu s-au dezbarat complet nu numai de amintiri ci si de limbajul si stilul compunerilor invatate in epoca ‘democratiei populare’. Personal cred ca nu toate meritau sa vada lumina tiparului, chiar cu riscul de a face si mai subtirel acest volum deja destul de aerisit.

 

sursa facebook.com

sursa facebook.com

 

Sa mentionez totusi cateva dintre contributiile pentru care aceasta carte merita sa fie cautata si citita. Volumul se deschide cu o poveste tragic-comica semnata de Mihaela Biliovschi despre pasiunea pentru carte a unei fete dintr-un sat sarman. O alta autoare sau autor (numele pare a fi un pseudonim) isi aminteste despre fascinatia pe care o produceau cartile de bucate in epoca lipsurilor crunte in aprovizionarea cu alimente:

‘… in mintea noastra se inradacinase convingerea ca retetele din acele cartulii reprezinta pesemne echivalentul SF-ului din literatura, comparat cu romanele despre-oameni-reali-din-lumea-noastra.’ (pag. 31)

Pasiunea pentru carti a epocii prilejuieste cateva dintre reusitele volumului. Relatarea lui Laurian Marian despre librara care se confrunta cu cele 25 de volume masive si scumpe ale istoriei literaturii lui Calinescu si povestea lui Aurelian Stipiuc despre posternarea aproape religioasa a copilului in fata primei reviste ‘Pif’ sosite din Franta au un farmec amar.

Nu mai mica a fost pasiunea romanilor sub comunism pentru filme, dar aici majoritatea relatarilor apartin anilor 80, cand invazia de casete video si proiectii ilegale incepuse sa domine gustul public prevazand intr-un fel ceea ce avea sa se intample in anii imediat de dupa 89, cand nicio cenzura nu a mai stat in calea invaziei de violenta si vulgaritate. Ca amator de film ma asteptam la ceva consistent despre cinematecile anilor 60 si 70, care cel putin in Bucuresti erau focare de lumina in noaptea culturala a vremii.

‘Cum puteam eu sa prevad ca peste ani voi avea video si DVD, televizor HD si LCD, mp3, psp si Nintendo, wii si ebook reader? Si ca toate ma vor plicitisi si le voi lasa sa se umple de praf, intr-un colt al casei.’ (pag. 79)

In general ca bucuresteam am regasit in carte prea putine dintre distractiile noastre din acea vreme, dar poate ca viziunea mea este cea prea capitalo-centrica.

 

sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

 

In capitolul despre ‘muzici’ Sorin Dinco ne poarta in lumea petrecerilor ilegale ale tinerilor dornici sa asculte altfel de muzica decat cea aprobata de foruri si dornici sa se socializeze. Scena in care tinerii cara ‘sculele’ (muzicale) in orasul pustiu mi-a amintit imediat despre un film vazut recent despre Parisul sub ocupatia nazista. Si totusi asa era, greu sau imposibil de explicat tinerilor crescuti in lumea cluburilor si a accesului imediat si necenzurat la orice muzica doresc. Duioasa este relatarea Ancai Goja care recupereaza amintirea bunicilor melomani. In incheierea sectiunii gasim povestea lui Iulian Sirbu inspirata de un spectacol al Cenaclului Flacara la Iasi, si ce a urmat dupa aceea:

‘Spectacolul a durat pana la ora patru dimineata, cand Adrian Paunescu ne-a propus sa plecam intr-un pelerinaj la Teiul lui Eminescu din Copou. S-a format o coloana lunga si am strabatut orasul sub supravegherea atenta a militienilor. Sunt convins ca printre noi erau destui securisti care observau ce se intampla. La Teiul lui Eminescu s-au mai cantat cateva cantece, dupa care spectacolul s-a incheiat. Era aproape sase dimineata si lumea pleca deja la serviciu. Totul durase circa douasprezece ore. Si era poate singurul loc in care aveai iluzia de libertate. Din pacate, doar iluzia …’ (pag. 140)

Gruparea finala, cea a ‘altor distractii’ aduce si povestirea cea mai impresionanta in opinia mea. ‘Groapa de gunoi’ semnata de Calin Ciobotari este o bucatica de proza atat de maiastra incat justifica ea singura intreg volumul – o parabola a vietii inchistate, a tanjelii dupa libertate, a oprimarii si cenusiului care fac din groapa de gunoi a orasului singurul spatiu colorat si autentic.

‘Cineva, naiba mai stie cine, insa probabil hatru si subversiv din fire, numise locul acela spre care duceau toate drumurile noastre “Epoca de Aur”. Nu intelegeam atunci ironia si nici nu aveam nevoie sa intelegem ceva, dar ne placuse atat de mult asocierea aceasta incat, din momentul in care am aflat-o, batuta in cuie a ramas. Cu atat mai mult cu cat se zvonea ca cine rascolea atent, rabdator, prin gunoaie, avea sansa sa descopere si aur. Iata de ce una dintre expeditiile noastre obisnuite era in Epoca de Aur, din care reveneam in oras duhnind ingrozitor si murdari din cap pana in picioare. “Focarul de infectii” ne pria, ne facea sa traim la alte cote, ne furniza adrenalina subtila pe care nu ne-o furnizau stupidele excursii la Fabrica de sticla sau la Combinatul de prelucrat neant si plictiseala.’ (pag. 155)

Pe Calin Ciobotari il astept intre scriitorii romani de succes. Iar volumul acesta, in pofida inegalitatilor sale in recomand ca un fel de cura anti-nostalgica.

 

 

 

 

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment

Carte: Catalin Mihuleac – America de peste pogrom

Posted on December 9, 2014 by admin

In ceea ce banuiesc ca este o pseudo-prefata a cartii lui Catalin Mihuleac ‘America de peste pogrom’ aparuta la editura Cartea Romaneasca in 2014, eroina si presupusa comanditara a scrierii pe nume Suzy Berstein scrie:

‘Nu stiu nici in ce masura romanul meu este unul catchy.’ (pag. 7)

O pot asigura pe doamna Suzy (fosta Sanziana de la Iasi) ca romanul este cat se poate de ‘catchy’. Se poate citi intr-o noapte, se poate citi intr-un zbor de avion, se poate citi intr-o rasuflare si fara a-l lasa din mana. Meritul desigur este al scriitorului (tot iesean) Catalin Mihuleac, reporter, dramaturrg, povestitor in gama satirica, gama care nu lipseste nici in aceasta carte, populata de personaje care nu par sa ambitioneze prea tare in a depasi limitele stereotipului: romanca ajunsa la o varsta putin prea coapta, in care mariajul dar si parasirea Romaniei in vesnica tranzitie au devenit scopuri demne de aproape orice mijloace, americanii joviali dar superficiali si afoni cultural, evreii a caror inteligenta naturala si inventivitate par canalizate intr-o singura directie si anume sporirea conturilor in banca. Nu lipseste nici sexul din scrierea lui Mihuleac (si atentie – am scris ‘sex’ si nu ‘erotica’), si nici tonurile acute de telenovela. Deci o carte bine scrisa, usor de citit, presarata de umor, sex, si cu culori vii de telenovela. Da, ‘America de peste pogrom’ este toate acestea si este in acelasi timp si prima si cea mai cutremuratoare carte din literatura romana care abordeaza fara nicio eschivare ziua poate cea mai rusinoasa din istoria nationala – pogromul de la Iasi din 29 iunie 1941.

 

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/america-de-peste-pogrom-226773.html

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/america-de-peste-pogrom-226773.html

 

‘Pogrom, la Iasi? Am facut, la scoala si in facultate, istorie de m-a durut capul. Dar nici un profesor nu a pomenit un singur cuvant despre.’  (pag. 70)

Trebuie sa intercalez aici o nota personala. Ca evreu nascut in Romania am cunoscut din relatarile parintilor si ale bunicilor, supravietuitori ai Holocaustului, totul despre acea perioada si ceva in plus. Am studiat insa din aceleasi manuale scolare ca si toti colegii mei evrei si ne-evrei, manuale in care se vorbea despre ‘crimele ocupantilor nazisti’ dar nu se pomenea faptul ca victimele fusesera in mare majoritate evrei. Am citit si cartile mai ‘serioase’ de istorie sau articolele comemorative din presa (chiar si cea a comunitatii evreiesti) perioadei comuniste in care pogromul era mentionat, dar pus pe seama germanilor. Asa incat nu ma mira ignoranta unora dintre romani care pana la publicarea raportului Comisiei Wiesel aveau motive reale de a-si ignora trecutul, in timp ce altii aveau motive la fel de reale de a-l ingropa sau face uitat. Nu ma mira nici ca eroina cartii trebuie sa calatoreasca in America, sa se marite si sa devina americana (si evreica!) pentru a afla adevarul despre unul dinre episoadele cele mai intunecate ale istoriei Romaniei. Un adevar dureros si rusinos, dar care nu poate fi depasit decat daca este cunoscut si asumat. Astazi, in 2014, mai ales dupa publicarea raportului Comisiei Wiesel, a atator studii de istorie, si poate si a acestei carti, nimeni nu mai are in Romania scuza ignorantei.

’29 iunie 1941. O zi fara niciun fel de scuza. Macar de n-ar fi calda si insorita. Macar de n-ar fi sarbatoarea crestina a Sfintilor Petru si Pavel. Macar.’ (pag. 182)

 

sursa http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Naratiunea din ‘America de peste pogrom’ se desfasoara pe doua planuri alternate. Intr-unul din ele povestitoarea este Sanziana devenita Suzy, ‘salvata’ din Romania post-decembrista de un job intr-o afacere de vanzari de haine de mana a doua (insa la proportii globale) si de maritisul in familia de evrei care conduc afacerea. Umorul sarcastic este tonul principal in care sunt descrise confruntarile lui Suzy cu mentalitatile americane si cu familia de evrei care o primeste cu o superficiala dragoste, cu exceptia poate a soacrei Dora, personaj inchis si antipatic, ce mai, soacra!

‘Aurul e la mine acum. Eu fac regula, in “Bernstein Vintage Ltd”. Regulat, dau cate o fuga in Europa. Cu, dar mai ales fara Ben. Sa caut marfa, oficial. Sa bat muzeele, neoficial. Sunt tot mai evreica. Si tot mai romanca. Ghiciti ce iese din combinatia asta.’ (pag. 135)

Planul paralel incepe cronologic cu trei sferturi de secol in urma, in Iasii perioadei interbelice. Naratiunea este aici la persoana a treia, si abia spre sfarsitul cartii vom afla pe ce se bazeaza si care este sursa. In Iasii anilor 20 si 30 ai secolului trecut jumatate din populatie era evreiasca. Evrei bogati si evrei saraci, evrei cu studii si fara, unii dintre ei razbatand in atmosfera de antisemitism care infesta Universitatea (unde perora ca profesor celebrul A.C.Cuza, creatorul ‘antisemitsmului stiintific’) pentru a deveni profesionisti de marca si succes, cum este medicul ginecolog Jacques Oxenberg devenit medicul expert in domeniu si prestatorul de operatii cezariene pentru doamnele din populatia bogata si sotiile notabilitatilor orasului. Cunoastem familia – sotia Roza cea frumoasa si cultivata, soacra profesoara de pian, copiii Lev si Golda, fetita sensibila care scrie poezii despre ratuste galbene. Ii cunoastem si pe servitoarea Tincuta si ibovnicul Ilie, care in subsolul casei se angajeaza in partide sexuale, discuta cu invidie despre luxul si averea ‘jidanilor’ si clocesc planuri de razbunare.

 

sursa http://melanialeinfellner.wordpress.com/2014/02/12/progromul-de-la-iasi/attachment/1/

sursa http://melanialeinfellner.wordpress.com/2014/02/12/progromul-de-la-iasi/attachment/1/

 

Jacques Oxemberg este tipul evreului din clasele suspuse care minimalizeaza pericolul nationalismului si antisemitismului, si se bazeaza pe relatiile sale cu inalta societate romaneasca a orasului. Greseala fatala, caci in ziua infamiei Iasul romanesc se razbuna crunt pe evreii sai. Mihuleac, fara a abandona complet in aceste episoade registrul comic si isi asuma rolul reporterului in ale istoriei:

‘Nu mai e loc de mila. Mainile prizonierilor, obligate sa stea ridicate, cersesc atentia unei divinitati care nu sta prea bine nici cu vazul, nici cu auzul. E in zadar. Acolo, sus, toata atentia este indreptata spre sarbatoritii crestini Petru si Pavel, care sufla voiniceste in lumanarile din tortul de ziua lor. Baionetele soldatilor imprima directia si ritmul de mers, batele civililor anuleaza de pe trotuar tentativele de-a iesi din formatie, certificand ca oina cu capete evreiesti ramane sportul national romanesc.

…

Din zece in zece metri, cate un trosnet de vresc osos tine veselia crestina de pe margine treaza; la fiecare jumatate de minut, un trident format dintr-o barba si doi perciuni e smuls in urale sau aprins cu chibritul. Gloantele gonite dau sarbatorii branciuri noi, ca la un concurs hipic. Merita sa te uiti; spectacolul e mult mai ochios ca jocul de artificii de ziua Majestatii Sale Regele.

Pentru a nu deranja deplasarea constanta a iudelor vii, iudele moarte sunt impinse in laturi si abandonate la mal, ca niste epave incarcate cu prada. Acolo le asteapta roiuri de termite orasanesti; in doar cateva clipe, hainele si imbracamintea dispar rontaite de foamea de innoire. Cadavrele sunt dezbracate cu maini dibace, raman goale si neajutorate, asteptandu-si cu resemnare casarea, de parca ar fi manechine vechi si uzate din magazinele de moda de pe Strada Lapusneanu.’ (pag, 203)

 

sursa http://curierul-iasi.ro/ample-manifestari-comemorative-dedicate-pogromului-de-la-iasi-3846

sursa http://curierul-iasi.ro/ample-manifestari-comemorative-dedicate-pogromului-de-la-iasi-3846

 

De aici cosmarul devine doar si mai ingrozitor. S-a scris foarte putin despre ce s-a intamplat in ‘trenurile mortii’, chiar si supravietuitorilor le-a fost greu sa relateze ceea ce s-a intamplat acolo (una dintre exceptiile notabile a fost regizorul Andrei Calarasu plecat cu cateva luni in urma din aceasta lume). Catalin Mihuleac nu ezita sa scrie pagini memorabile, si nici sa abordeze o alta tema, un alt fel de crima despre care se vorbeste si mai putin – violurile.

‘Despre femeile violate, istoria tace. Autocenzura o impiedica sa acorde importanta acestor fiinte insemnate pe vecie, in urma celui mai vechi asalt militar, in care soldati, subofiteri si ofiteri lupta la piele cu muieretul dusman. Lupta racnind crancen, lupta culminand victorios, folosindu-si fara sfiala armamentul intim.’ (pag. 257)

Capitolele finale ale cartii aduc impreuna cele doua fire narative, intr-un mod nu complet neasteptat, dar care are totusi o adaugire finala, care chiar daca pare putin ‘hollywoodica’ si nu neaparat necesara pentru mesajul general al cartii, este totusi in logica unuia dintre putinele personaje pozitive ale cartii – rabinul iesean care o salveaza pe fetita care va fi singura supravietuioare a familiei. Este descifrat in final si personajul soacrei Dora, si atitudinile evreilor americani apar deodata sub o lumina complet diferita.

Iasiul este fundal si scena in permanenta, prezent si amintire pentru personajele cartii. Este o carte scrisa de un iesean despre istoria orasului sau, despre trecutul care nu poate si nu trebuie sa fie uitat.  Radu Paraschivescu a afirmat ca ‘America de peste pogrom’ s-ar putea sa fie cea mai buna carte a anului 2014. Cred ca este foarte posibil sa aiba dreptate.

 

 

 

 

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

the quiet exterminator (Film: The Equalizer – Denzel Washington, 2014)

Posted on November 23, 2014 by admin

Robert McCall (Denzel Washington) should be a super-hero. After all only a super-hero can destroy in 28 seconds the US East Coast  command center of the Russian mafia (actually exceeding by 9 seconds his plans), can survive an army of armed and dangerous enemies in a Home Depot, even saving the lives of all his good friends, and then take a flight to Russia to destroy the whole organization’s brains in the viper’s nest.

 

source www.imdb.com/title/tt0455944/

source www.imdb.com/title/tt0455944/

 

It is actually the anti-hero vision of the character that gives this story a high dose of credibility. Yes, I am incredulous of having said it 🙂 Denzel’s character building is so rigorous, so precise, so human that he not only builds himself as the positive character we as viewers can sympathize with, but also lightens the whole story, which otherwise would be a brutal encounter between yet another retired agent and the world which would not let him enjoy his quiet reading and lattes at night hours, a world full of violence, of human traffic, of ladies in distress silently shouting for help with nobody to hear but Hollywood super-heroes.

 

(video source MOVIECLIPS Trailers)

 

Director Antoine Fuqua seems to make amends to me for Olympus Has Fallen which I liked much less for various reasons. I would have liked Chloe Grace Moretz to be more on screen, but her absence for much of the screen time after having been the trigger of the story has logic. The Equalizer is based on a TV series from the 80s which I did not see or maybe I forgot, but there is enough good material in this film – including mystery hints about Robert McCall’s past including a tragically lost love – to make me hope that this is another start of a series, on big screen this time.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

vampire games (Film: Dark Shadows – Tim Burton, Johnny Depp, 2012)

Posted on October 21, 2014 by admin

When Tim Burton and Johnny Depp come together one already knows what to expect. Dark Shadows is the 8th film directed by Burton with Depp in the cast, the first one being Edward Scissorhands from 1990, maybe the most famous of all. We already know that a fantastic and strange world of weird beauty and ugliness will be created on screen. We know that it will be scary but that we need not take it more serious than necessary because we are now adults and fairy tales do not scare us any longer (do they?). We also know that Depp will again be hard to recognize, but will be himself as well, another entry in a series of fantastic characters that we – who love the actor – wish will last for as long as possible.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1077368/

source http://www.imdb.com/title/tt1077368/

 

‘Dark Shadows’ is inspired by a TV show which gained cult status in the late 60s and early 70s which I have never seen or heard about before. It starts as a Gothic witches and vampires story in the 18th century to continue as a back-from-grave witches and vampire comical action in the contemporaneity of the TV show. Tim Burton and his script writers chose the path of creating from the perspective of 2012 a retro-actual comedy combined with situation gags about the culture, revolts and music of the 70s including a cameo appearance of Alice Cooper. These are actually some of the funniest moments in the film, as the rest of the story is pretty conventional and does not exceed the level of a mediocre comics-inspired intrigue.

 

https://www.youtube.com/watch?v=wpWvkFlyl4M

(video source Fresh Movie Trailers)

 

Acting-wise we have of course Depp, as pale and as weird as ever. Besides Depp the film is blessed with exquisite cast including Michelle Pfeiffer which unfortunately seems lately to fade away from important roles, Eva Green which has a love scene like you never saw on screens before with Depp, and Helena Bonham Carter which I wish had spent more time on screen. And yet, despite moments of fun and splendid visuals that only the imagination of Burton can create, something is missing in the script. I did not see the TV show, and yet I had a very strong feeling of deja vu which could not be completely balanced by acting and spectacular visuals. A movie relying only or mostly on visual effects, as perfect as they may be, risks to feel like unfinished.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

a cinematograhic exercise with no substance (Film: Când se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism – Corneliu Porumboiu, 2013)

Posted on October 20, 2014 by admin

I am following quite closely the development of the Romanian cinema, and Corneliu Porumboiu is one of the directors whose previous work I enjoyed a lot, especially ’12:08 East of Bucharest’ which was a story about the 1989 events of the fall of the Communism in a small town of Romania, placed under doubt both from a political as well as personal memory perspective. I confess however that I was deeply disappointed by this 2013 film which seems to me to be a dry and didactic exercise in method taken to the extreme where all substance and action become largely irrelevant. The result is simply boring, and the reaction of the audience at the Haifa Festival was a mix of incredulity, sarcasm and revolt with the daring one leaving the screening hall before the end and getting back good minutes of their lives.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3102906/

source http://www.imdb.com/title/tt3102906/

 

 ‘When Evening Falls on Bucharest’ tries to tell the story of a delayed day in the making of a film that does not tell anything important. The director (Bogdan Dumitrache) endlessly rehearses a nude screen with the lead actress (Diana Avramut) who ‘happens’ to be his lover. The scene is meaningless, but the director tries to get some sense of it. Almost the same as the envelope of this film which contains meaningless dialogs about the beauty and ugliness of the human body, the cinema of Michelangelo Antonioni or Chinese food. The lives of the characters are empty, their actions are incomprehensible (why does the director go through the pain of simulating an endoscopy in order to postpone a filming day? we never know), and the result is boring.

 

(video source Independenta Film)

 

I know where this is coming from. Much of the success of Romanian cinema in the last decade was due to using a minimalist approach in describing the day-to-day lives of people during the Communist rule, or the transition period that followed. The method fit well the stories, because it is good to speak on low tone about situations that otherwise would generate revolt in the hearts of the viewers. The human dimensions of the characters of those films are much emphasized by the method.  In ‘When Evening Falls on Buchares’ acting is very much according to the method, but the characters are empty, there is no human dimension to emphasize. There is only one good idea in the whole script, one scene in which the scene in the film is mirrored in reality, with the roles of the man and woman switched over. Reality is more efficient than the best directing. The rest is flat. If the director meant to say something smart about the relationship between director and actor, or pass some social message about the emptiness of life in today’s Romania, it all got buried in the huge boredom that this film creates which to some viewers may cause even anger. Talking about Antonioni is even less than an Antonioni quote. The characters of Antiononi exercised existential spleen because they first of all existed. Porumboiu’s characters in this film do not even exist.

 

 

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment