‘Aceasta carte n-a fost scrisa pentru romani. A fost scrisa pentru occidentali, care, in general – chiar in sferele cele mai culte -, nu stiu aproape nimic despre trecutul tarii noastre.’ (pag. 7)
Aceasta fraza cu care incepe prefata la cea mai recenta editie (a VIII-a, ilustrata) in limba romana a cartii lui Neagu Djuvara ‘Intre Orient si Occident – Tarile romane la inceputul epocii moderne (1800 – 1848)’ tradusa din franceza de Maria Carpov si aparuta in 2013 la Editura Humanitas este o foarte necesara punere in context. Este si o explicatie despre structura cartii care evita abordarea cronologica si didactica universitara, desi face recurs si transmite o bogatie de informatii – insa aici as dori sa inserez una dintre putinele obiectiuni care mi-au trecut prin gand in timpul lecturii. O cronologie mai detaliata decat cea (si ea partiala) furnizata in anexe ar fi fost extrem de utila. Chiar si unui cititor relativ familiar cu istoria tarilor romanesti ceva mai multe informatii biografice despre succesiunea de domnitori care s-au perindat pe tronurile Valahiei si Moldovei ar fi fost cred utila, si la fel o cronologie a evenimentelor importante din Europa acelor timpuri, sau macar a razboaielor ruso-turcesti a caror actiune s-a desfasurat in mare parte pe teritoriul tarilor romanesti si le-au influentat soarta. Merita cred mentionat de asemenea ca acest volum – dintre cele mai importante din bibliografia de istoric a lui Neagu Djuvara – a fost scris in perioada exilului, si deci se bazeaza pe documente din arhivele si bibliotecile straine – un avantaj si totodata un handicap fata de cercetatorii din Romania acelor vremuri, si (inca) o explicatie a originalitatii si diferentelor de perspective.
Cartea incepe si se incheie cu doua capitole care se aproprie de genul istoriografiei clasice. In primul este descrisa perioada de inceput a domniilor fanariote dupa sfarsitul tragic al incercarilor de desprindere de sub influenta otomana a lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu. In final va fi descrisa perioada de tranzitie care incepe cu un secol mai tarziu, in care este eliminata mai intai influenta fanariota, apar Regulamentele Organice si se formeaza si isi incepe cariera generatia care avea sa conduca revolutia de la 1848 si apoi sa duca la unirea principatelor, crearea statului national si intrarea Romaniei in modernitate. Intre aceste prim si ultime capitole organizarea informatiei este diferita – este descrisa piramida sociala care ii avea in frunte pe Domnitori, urmati de Boieri, Biserica, Oras, Tarani. Un capitol special este dedicat Tiganilor si aceasta decizie mi se pare complet justificata deoarece Romania si alte tari ale Europei i-au separat pe acestia intr-o clasa complet distincta si i-au tinut in robie in conditii economice si sociale diferite (si net dezavantajoase) fata de cele mai sarace paturi ale ‘pamantenilor’.
Cateva cuvinte despre stil. In multe momente – si sper ca aceasta comparatie imi va fi luata in sens pozitiv – cartea lui Neagu Djuvara mi-a amintit de ‘Princepele’ lui Eugen Barbu. Isi mai aminteste cineva despre scandalul monstru starnit in lumea literara romaneasca a anilor 70 de publicarea romanului – care apoi avea sa fie deconspirat de Fanus Neagu si de altii ca fiind in mare parte un maret colaj de texte istorice foarte putin prelucrate? Nu stiu cati din cei care isi amintesc au si citit cartea, eu am citit-o si pot depune marturie ca a fost o lectura plina de farmec, caci Eugen Barbu era si un stilist de calitate si stapanea si arta colajului literar. Pacatul lui (in acest caz) a fost ca nu a dezvaluit tehnica. Ei bine – si cartea lui Djuvara citeaza copios dar o face desigur cu rigoarea si integritatea istoricului de profesie, si anexa de NOTE merita sa fie citita in sine pentru bogatia de informatii suplimentare pe care le aduce. Cand adauga comentarii ale sale Djuvara o face cu iscusinta si uneori cu pasiune, si cateva din fragmentele din carte par a fi in continuarea directa a scriselor marilor nostri cronicari:
‘Cu umilinta si patima, cu pensula lui neindemanatica, pe scandura sau pe tencuiala proaspata de pe peretii afumati ai bisericilor, pictorul de icoane povestea, dupa canoane, istoria sfanta. Bucuria lumina rareori chipul sfintilor, caci viata este suferinta. Imaginea nu se dorea frumoasa: nu voia sa fie decat invatatura pioasa, rugaciune muta, marturie limpede a Adevarului. Dar, cateodata, din mila Cerului, icoana era daruita, pe deasupra, si cu frumusete.’ (pag. 181)
sursa www.elefant.ro
Djuvara foloseste cu iscusinta dar si cu masura talentul de povestitor si anectodica atunci cand considera ca acestea isi au locul firesc in a explica si a da culoare relatarii istorice. Capitolul despre ‘Tigani’ de exemplu cuprinde cateva asemenea povestiri – sa le zicem romantic-orientaliste – care isi gasesc loc firesc in logica scrierii.
Desi scrie despre o perioada care se intinde in cea mai mare parte a secolului 18 si prima jumatate a secolului 19, Neagu Djuvara vorbeste mult despre contemporaneitate, fara a o face mai niciodata in mod explicit. Intre Orient si Occident se afla nu numai principatele romane care isi pierdusera in secolul al 18-lea dreptul de a alege domni pamanteni, ci si Romania din totdeauna si o buna parte din Europa. Frontiera intre imperiile de rasarit – cel turcesc si cel tarist – si Europa regilor catolici si a Reformei este vazuta de istoric ca o prima Cortina de Fier si una dintre sursele diferentelor in organizare politica, economie, cultura si mentalitate care dainuie pana astazi. Metehnele politice si de comportament ale Romaniei de astazi isi au originea in mare parte in regimul corupt si aviditatea claselor de sus (straine si autohtone) din perioada fanariota.
‘Din doi in doi ani, cel mult la trei ani, Poarta ii da un nou domnitor; acesta, secatuit de cheltuielile facute ca sa-si tina rangul si de pretul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decat platindu-l, vine in aceasta provincie nu doar ca sa domneasca, sa-si plateasca datoriile si sa adune alta avere, ci si ca sa-si imbogateasca neamurile, prietenii si pe toti cei ce-l slujesc.
Asadar, din trei in trei ani, o noua legiune de astfel de vampiri ajunge in Moldova, saraci cu totii, amariti, si din trei in trei ani, pleaca de aici incarcati de aur si de bunuri, lasand dupa ei doar amintirea necazurilor si gustul pentru o nepotolita lacomie pe care vrednicii lor urmasi o vor arata negresit. ‘ (pag. 39)
Desi din context judecata paturii fanariotilor este aspra, Djuvara da cuvantul si unor opinii alternative. Dependenta fata Inalta Poarta era un fapt inca inainte de curmarea domniilor principilor pamanteni. Unii dintre fanarioti au adus cu ei o cultura rafinata care imbina orientalismul cu traditia greceasca si cu legaturi pana la sincronicitate cu gandirea occidentala a vremurilor. Cativa dintre ei au introdus reforme care au imbunatatit (local, temporar, limitat) starea claselor de jos. In ansamblu insa fanariotismul a fost o frana in evolutia istorica si un moment de ruptura si izolare fata de pregatirea ideologica si izbucnirea pe strazi a revolutiei burgheze de la sfarsitul secolului 18.Rezultatul este un moment de abis in nivelul de trai al majoritatii populatiei din clasele putin privilegiate, o intarziere care avea sa se perpetueze pana in a doua jumatate a secolului 19 in crearea unor clase autohtone de meseriasi si a unei burghezii industriale si financiare stabile, precum si depopularea tarilor romanesti (aspect care mie imi era necunoscut) in pofida unui influx permanent de exilati dintre romanii de dincolo de munti si dupa caderea rasaritului Moldovei sub stapanire rusa si de dincolo de Prut.
sursa www.badpolitics.ro
Nu neaparat structura sociala si de proprietate este pusa pe banca acuzarii ci mai degraba moravurile aduse de fanarioti si preluate si de boierimea locala:
‘Se vede deci foarte limpede din toate aceste exemple, ca nenorocirea taranului roman nu se trage numai de la un regim funciar nedrept – dimpotriva, acest regim era, de foarte departe, cel mai liberal din toata Europa Centrala si de Rasarit -, ci de la cererile nesabuite ale fiscului, de la rechizitionarile necontenite si arbitrare ale puterii si de la metodele inumane de strangere a darilor …’ (pag. 304)
Neagu Djuvara semnaleaza insa si o trasatura de caracter eminamente pozitiva atribuita romanilor din toate clasele si aceasta este desigur si ea in parte o conditionare a istoriei, dar una care explica multe – refuzul de a colabora cu puterea straina (in acest caz turceasca):
‘Putem spune in jargonul nostru contemporan, ca, vreme de patru secole de stapanire otomana, romanul a indurat multe dar n-a “colaborat”. Este o trasatura de caracter la care se cuvine sa meditam.’ (pag. 178)
In alte cuvinte (si se va intampla asta si in perioade si imprejurari de dupa timpurile acoperita de carte) – romanii au acceptat cand nu au avut incotro vasalitate ideologica si uneori aliante militare care s-au dovedit a fi nefaste, ba chiar si numirea de conducatori impusi, dar nu prezenta ocupantilor, si nici nu au existat practic ‘colaborationisti’ co-optati in conducerea imperiilor.
Evreilor nu le este dedicat un capitol separat, dar sunt incluse cateva pagini ci informatii consistente in capitolul despre Orase. La fel si armenilor a caror prezenta activa in economia si viata sociala a principatelor incepe tot in aceasta perioada. Datele statistice despre numarul si indeletnicirile evreilor din Muntenia si Moldova dau o imagine a preocuparilor si ocupatiilor diverse ca si a rolului jucat de ei in economie in conditiile deja explicate ale intarzierii dezvoltarii unor paturi autohtone de burghezie industriala sau comerciala. Un aspect anecdotic care imi era necunoscut era cel legat de originea in parte evreiasca a lui Vasile Alecsandri, un fel de confirmare ca evreii convertiti sau descendentii acestora furnizeaza uneori o plamada excelenta pentru antisemitism.
Recomand lectura acestei carti pasionatilor de istorie in primul rand, care vor gasi in ea o multitudine de informatii care sa le satisfaca interesul si o viziune originala, clara si echilibrata in cea mai mare parte a cazurilor fara insa a fugi sau ingropa controversele. Este si o carte frumos scrisa si editata, plansele de ilustratii adaugate dupa cate inteleg in ultimele editii nu sunt legate direct, dar la fel ca si anexele ofera o completare utila textului din centrul cartii. Orice iubitor de cultura romaneasca cred ca va gasi multe motive de interes in acest volum, care se incheie intr-o nota apreciativa fata de generatia care a condus Romania spre unire si independenta, si a intors din nou fata tarii spre Europa:
‘Asa s-a intamplat la noi cu barbatii nascuti, sa spunem, intre 1800 si 1830, si pe care-i putem numi “generatia de la 1848”. Erau doar o mana de oameni, insa luptau manati de o credinta netarmurita in destinele tarii lor. Au lepadat, ca pe niste vechituri, obiceiurile, institutiile, pana si vocabularul impuse de o putere straina. Au sorbit cu nesat din izvoarele culturii apusene; au adoptat institutii noi, au innoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatura de valoare universala, au inceput, in liniste, un proces democratic, intr-un ritm nemaicunoscut de vreo alta tara din Europa; au fixat, pentru generatii, cu indrazneala si realism, marile obiective politice ale neamului si au determinat Europa sa tina seama de ele. Ei au facut toate acestea. Au facut chiar mai mult: au faurit Romania.’ (pag. 392)