Cinematografia are şi ea anotimpurile sale. Există un anotimp al Oscarurilor în timpul căruia sunt proiectate filmele ‘serioase’ şi mai ales cele cu şanse de a place membrilor Academiei care decernează aceste premii pe gustul Hollywood-ului. Există un anotimp al filmelor de Crăciun. Şi există vara: sezonul filmelor de divertisment, multe inspirate de comics-uri, al seriilor nesfârşite cu călătorii şi războaie interstelare, al filmelor pentru adolescenţi de toate vârstele, filme de acţiune şi comedii. Fiind pasionat de cinema, toate aceste anotimpuri îmi sunt dragi, cred că orice gen furnizează motivele sale de plăceri de vizionare, şi singura categorie de filme de care mă feresc sunt filmele proaste. Iată deci câteva dintre filmele pe care le-am văzut în această vară care aparţin genului ştiinţifico-fantastic sau genurilor înrudite. Dacă le-aţi văzut, ne putem confrunta opiniile. Dacă nu le-aţi văzut va invit la vizionare şi la o pungă de popcorn.
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0451279
La inceputul verii am vazut ‘Wonder Woman’. Multe dintre filmele cu super-eroi de astăzi au în realitate un fundal cultural, doar că este un tip diferit de cultură şi ajută, deşi nu este obligatoriu, să o cunoaştem. “Wonder Woman” este un personaj care combină mitologia povestirilor de benzi desenate cu cealaltă mitologie, cea antică grecească, despre care am citit şi despre care am învăţat în şcoală. S-a născut în timpul celui de-al doilea război mondial, într-un moment în care femeile jucau un rol din ce în ce mai mare în sprijinirea efortului de război, în special prin preluarea locurilor de muncă în economie în locul bărbaţilor trimişi în luptă, dar nu pe prima linie a frontului. Personajul prinţesei Diana (da, acesta este chiar numele personajului) simbolizează un puternic mesaj feminist. Autorii scenariului şi regizoarea Patty Jenkins au mutat originea poveştii la sfârşitul primului război mondial, războiul care trebuia să pună capăt tuturor războaielor. Apropo, greu de crezut că aceast regizoare talentată este doar la cel de-al doilea film al său, şi că au trecut 14 ani de la debutul său remarcabil cu ‘Monster’. Autorii au adus prinţesa de pe insula ei ascunsă de lume într-un fel de ceaţă mitologică, în plină încleştare, în încercarea de a pune capăt tuturor războaielor. Ştim cu toţii că încercarea a eşuat. În acest proces, eroina va învaţă câteva lucruri despre oameni şi răul din ei, va evita şi va bloca un întreg arsenal de gloanţe şi bombe şi îi va învinge în lupte pe mulţi dintre cei răi.
Mi-a plăcut “Wonder Woman” din câteva motive. Feminismul mesajului nu este niciodată dogmatic şi aproape întotdeauna impregnat cu o doză de auto-ironie. Gal Gadot care joacă rolul principal poate că nu este o actriţa grozavă, dar se potriveşte foarte bine fizic şi tipologic pentru rol. Filmul este în mare măsură povestea maturizării ei în timp ce învăţată să cunoască omenirea şi să lupte de partea celor buni. O face cu zâmbetul unei adolescente şi figura ei radiază optimismul şi increderea în adevăr care, într-un fel, devin credibile reuşind să anihileze ororile câmpurilor de măcel ale războiului mondial pe care le vedem pe ecran. Accentuând bine pe motivele mitologiei, povestea are destul umor pentru a evita să fie uscată sau patetică şi ne permite să înţelegem că suntem încă în fantezie. Mi-au plăcut, de asemenea, efectele speciale, mai ales în scenele de la început când amazoanele se luptă într-o bătălie inegală cu maşinile de război create de oameni în răstimpul în care ele se pierduseră în istorie. Paleta de culori a imaginii a fost bine adaptată diferitelor faze ale povestirii, deşi ochelarii 3D au făcut-o (din nou) prea întunecată – este ceva care trebuie îmbunătăţit în tehnologie aici. Mi-au plăcut, de asemenea, doi dintre actorii din rolurile secundare – Chris Pine, care a reuşit să fie eroul pozitiv fără a fi prea dulceag (datorită dozei de umor investit în rol) şi mai ales David Thewlis pe care l-am văzut în vara asta şi în serialul ‘Fargo’ şi care devine sub ochii noştri un actor formidabil. Mi-au plăcut mai puţin celelalte personaje, mai ales ‘răii’, care pareau … ei bine … eroi de comics. Finalul a fost puţin dezamăgitor. Arată că unul dintre acele finaluri epice cu super-eroi, dar pregătirea şi construcţia atentă care l-au precedat mă făcuseră să aştept altceva, mai bun. Cu toate acestea, finalul lasă în mod clar calea deschisă pentru continuări şi voi face rezervări atunci când vor fi disponibile biletele la pre-vânzare pentru seriile care vor urma.
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt3450958/
Am fost mai putin entuziasmat de cel mai recent film din seria ‘Planeta maimuţelor’, serie care a generat deja suficiente filme pentru marele ecran şi seriale TV pentru a fi considerat un gen sau cel puţin un sub-gen în sine. În timp ce seria originală aparţinea mai mult spaţiului filmelor post-apocaliptice, primul film putând fi considerat un memorabil cap de serie, remake-ul cel mai recent a început ca un thriller SF. În cel de-al doilea şi acum cel de-al treilea film din serie văd că cele două teme converg, pe măsură ce pe planetă s-au întâmplat destule catastrofe pentru ca omenirea să devină o specie pe cale de dispariţie. De fapt, atât maimuţele cât şi oamenii par a fi în pericol de dispariţie în ultimul film numit “Război pentru planeta maimuţelor”, cele două specii fiind angrenate într-un conflict sângeros care se poate dovedi a fi fatal pentru ambele.
Când a început această nouă serie şi am văzut primul film (cred că l-am ‘ratat’ pe cel de-al doilea), am apreciat performanţa tehnică de a face din fiecare dintre maimuţe un personaj complet şi complex, folosind tehnicile graficii computerizate, dar povestea mi s-a părut a fi subţire şi convenţională. Acest al treilea film din seria actuală are aceleaşi probleme, de fapt chiar mai rău. Efectele vizuale sunt impresionante, dar povestea nu numai că este convenţională, dar şi plină de clişee. Este o poveste post-apocaliptică de genul celor pe care le-am văzut în multe alte filme, cu tonuri religioase şi moraliste, iar faptul că este vorbită 80% din timp de maimuţe nu o face mai consistentă. Unele decizii ale regizorului Matt Reeves mi s-au părut neinspirate. Unele dintre personajele maimuţe vorbesc un limbaj al semnelor, altele o formă primitivă a limbajului ‘inamicului’ (engleză, desigur) după o logică pe care nu am înţeles-o. Armele sunt o combinaţie ciudată de arme moderne, arcul şi săgeţi de pe vremea indienilor americani şi arme de la începutul secolului XX (nu mă întrebaţi de unde). Citate cinematografice din ‘Apocalypse Now’ şi ‘1984’. Femeile maimuţe se disting prin … cercei etc. Mi-e greu să apreciez jocul actoricesc, deoarece a juca rolul unor maimuţe cu ajutorul computerului necesită abilităţi speciale – presupun că este OK, deoarece efectele sunt reuşite, dar nici asta nu este o noutate, iar filmul se bazează prea mult pe acestea. Finalul primului film “Planeta maimuţelor” de acum aproape 50 de ani a fost minunat, poate una dintre cele mai memorabile scene finale din istoria cinematografiei. Ceea ce avem în “Războiul pentru planeta maimuţelor” este atât de departe de acesta. Surpriză finală şi reflecţia semnificativă asupra viitorului omenirii care transforma originalul într-un film grozav au fost înlocuite de o imagistică previzibilă şi convenţională cu pretenţii moraliste şi religioase. Acest lucru spune aproape toate despre eşecul acestui film. Fanii fideli ai seriei (şi eu sunt printre ei) vor viziona acest film. Mulţi vor fi dezamăgiţi, deoarece este un film greoi şi plin de clişee pe care le-am văzut deja de atâtea ori. Buna cinematografie şi efectele speciale sunt şi ele repetitive şi nu pot salva filmul.
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2239822/
Una calda, una rece, … si inca una calda. Primele două minute ale lui “Valerian şi oraşul celor o mie de planete” al lui Luc Besson propun una dintre cele mai amuzante introduceri pe care le-am văzut pe marile ecrane în ultimii ani. După următoarele 15 minute, începusem să cred că am luat o decizie greşită de a petrece următoarele două ore pentru a viziona un film dulceag de acţiune inspirat de benzi desenate. Ceea ce a urmat s-a dovedit a fi unul dintre filmele bune de divertisment din acest an, dar care nu va place la toată lumea, pentru care trebuie să fiţi în dispoziţia potrivită pentru a-l viziona şi a va bucură de el. Chiar şi fanii filmelor inspirate de benzi desenate şi fanii seriei comics pot fi împărţiţi în opinii.
Sursa de inspiraţie a lui Luc Besson este seria de benzi desenate “Valerian şi Laureline” scrisă de Pierre Christin şi desenată de Jean-Claude Mezieres (cu diferenţa că eroii desenaţi călătoresc şi în timp, ceea ce nu se întâmplă în film). Cele mai multe dintre filmele pe care Besson le-a scris, regizat şi / sau produs în ultimii treizeci de ani au trei caracteristici principale. Una este atracţia sa pentru eroii adolescenţi (în majoritatea cazurilor femei) – acest lucru este prezent aici, nu numai eroii principali, dar şi mulţi alţii dintre locuitorii lumii create de Besson par să fie trecuţi de puţin timp sau deloc peste vârsta la care poţi cumpăra alcool în mod legal astăzi. Poate ni se sugerează că lumea viitorului va fi găsit elixirul magic al tinereţii? Altă caracteristică este violenţa nerestrictionata pe ecran, din acest punct de vedere suntem trataţi cu o versiune relativ blândă a lui Besson, cu lupte stilizate la nivel de benzi desenate. Ultima este creativitatea vizuală. Din acest punct de vedere, Besson este la maximul formei sale, pare să fi atins cel mai bun moment de până acum în cariera sa. Să comparăm, de exemplu, cu “Războiul pentru Planeta maimuţelor”. Sunt folosite aceleaşi tehnici de creare a personajelor de către actori ‘îmbrăcaţi’ cu efecte computerizate, dar spre deosebire de lumea monocoloră si destul de putin atrăgătoare din filmul lui Matt Reeves, ce explozie de fantezie avem aici, transmiţând ideea unui univers infinit în diversitatea sa, descendent direct din cel din seria “Războiul stelelor” (sau poate aparţinând aceleiaşi lumi a viitorului). Varietatea personajelor şi creaturilor se combină cu arhitectura haotică dar excepţională a Oraşului celor o mie de planete, ale cărui zone şi camere se schimbă la fiecare câteva secunde în noi spaţii cu culori excepţionale şi forme fantastice. Cinematografia, producţia, concepţia artistică sunt fabuloase.
Este povestea copilărească? Poate, dar să nu uităm că avem de-a face cu ecranizarea unei serii de benzi desenate. De fapt, are logică, dar este o logică de benzi desenate, nu o prelegere de filosofie. Nu este nevoie să discutăm în prea multe detalii despre performanţele actoriceşti – tânărul Dane DeHaan (un actor în ascensiune pe care eu l-am ratat până acum) şi Cara Delevingne fac ceea ce trebuie să facă şi arată cum ar trebui să arate. Nu contează prea mult că un actor celebru cum este Clive Owen sau o legendă muzicală precum Herbie Hancock sunt prezenţi în rolurile ‘adulţilor’. În schimb contează că idolul pop Rihanna se alătură echipei şi creează o secvenţă memorabilă de dans, muzică şi transmutaţii interstelare. Şi asta face parte din partea distractivă a acestui film de acţiune de vară, care se petrece într-o versiune frumoasă şi de vis, dar şi plină de pericole a viitorului. Un film pentru tineri de toate vârstele.
source
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1631867
Si acum despre doua filme – tot din categoria ‘filmelor de vară’ lansate acum cativa ani, pe care am ajuns sa le văd doar acum. Mulți fani ai filmului deplâng sau critică alegerile de roluri din ultimii ani ale lui Tom Cruise. Actorul în vârstă de 55 (!) de ani pare că se concentrează pe filme de acțiune, in care raportul dintre lupte, curse la mare viteză și folosirea de armament avansat pe o parte și poveste și dialoguri semnificative pe de altă parte este periculos dezechilibrat în favoarea primelor. Rolul lui în “Edge of Tomorrow” din 2014 se pare că se încadrează în aceeași categorie. Cu toate acestea, filmul regizat de Doug Liman (cunoscut pentru “The Bourne Identity” și “Domnul și doamna Smith”) este cu mult mai mult decât atât. Este de fapt unul dintre cele mai inteligente filme science-fiction din ultimii ani.
Buclele de timp reprezinta una dintre cele mai interesante teme din science fiction și au un număr mare de variații și paradoxuri derivate. Autorii scenariului acestui film au luat ideea și au introdus-o într-un fel de film gen “Războiul lumilor” și, de fapt, cinematografia și chiar fizionomia extratereștilor par destul de asemănătoare cu cea din filmele inspirate de romanul clasic al lui H.G. Wells. Ceea ce este diferit este că superioritatea rasei extraterestre nu se bazează numai pe abilitățile fizice, ci pe capacitatea de a controla și de a reseta timpul. Din fericire, unii oameni vor fi ‘contaminați’ și vor folosi aceasta pentru a lupta împotriva invaziei. Mă voi opri aici pentru a evita să povestesc prea mult, cu promisiunea că există multe surprize și că soluția și sfârșitul combină acțiunea și sci-fi-ul. Tom Cruise face ceea ce face cel mai bine (și îi place) în ultimul deceniu, cu Emily Blunt dandu-i o replică pe măsură. Acțiunea alertă este bine combinată cu scrierea inteligentă într-un film care nu are nevoie de scuze pentru a fi plăcut.
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0458481
Există filme bazate pe romane grafice (cărți de benzi desenate), un gen cinematografic care înflorește, făcând fericite studiourile și fanii de toate vârstele. Și există filmele “Sin City” care sunt romane grafice pe ecrane. “Sin City: A Dame to Kill For”, regizat de Frank Miller (care a creat si cartile care le-au inspirat), iar Robert Rodriguez este doar al doilea in acest gen. Mi-a placut. Voi încerca să explic motivele și diferența.
Primul lucru pe care trebuie să-l observați cu “Sin City 2” din 2014 (ca și în primul, realizat aproape cu un deceniu mai devreme) este că nu se pretinde a fi altceva. Este o poveste de benzi desenate, care este creată direct pentru marile ecrane, mai degrabă decât pentru suportul de hârtie al romanelor grafice. Povestea (există, de fapt, trei fire de poveste aproape independente) este simplă și se bazează mai mult pe acțiune. Nu este de așteptat nici o evoluție psihologică sau personală de la eroii ei, ei sunt de la prima dată când apar pe ecran până în momentul când mor sau la sfârșitul filmului (ceea vine prima) “Bețivul Bun”, “Vampa Periculoasă” , “Senatorul corupt”, “Jucătorul Frumos” etc. Actorii poartă măști (Mickey Rourke) sau sunt propriile lor măști (Jessica Alba, Bruce Willis, Joseph Gordon-Levitt, Josh Brolin, Powers Boothe, Ray Liotta). Majoritatea dintre ei își creează propriile personaje ca eroi de benzi desenate. Singura care deține ceva mister și ascunde – cel puțin pentru un timp – intențiile sale reale este personajul jucat de Eva Green. Toți par să se bucure foarte mult de a fi în film.
Acest concept este susținut de o soluție cinematografică excelentă care plasează actorii in decoruri care par a fi desenate în stil de ‘comics’ și utilizează în cea mai mare parte a timpului doar alb-negru cu rare pete de culoare inserate ca în cărțile de benzi desenate din mijlocul secolului 20. Rezultatul sunt decoruri care par extrase din capodoperele cinematografice ale “filmelor negre” din aceeași perioadă. Executia este perfectă, iar scenele de actiune nu numai ca sustin povestile ci si creeaza momente de delectare estetică si se incadrează perfect in atmosferă. Conceptul și execuția lui “Sin City: A Dame to Kill For” sunt o combinație rară de divertisment bun și cinema elegant.
