Legătură mea personală cu povestea familiei Camondo începe acum câțiva ani. Discutam cu prietena noastră Isabel Berger despre orașul pe care îl consider cel mai frumos din lume – Parisul – și despre o vizită pe care o planificam în lunile următoare. ‘Trebuie să vizitezi neapărat muzeul “Nissim de Camondo” de lângă Parc Monceau’ mi-a spus ea. M-am bucurat să descopăr un nou obiectiv pentru călătoriile mele pariziene și să-l adaug listei de repere culturale din Orașul Luminilor. În vizita următoare am ajuns acolo și șocul emoțional a depășit cu mult bucuria cunoașterii unui nou jalon artistic. Am făcut cunoștință cu o poveste tragică unică, povestea unei familii evreiești care și-a lăsat amprenta în istoria Turciei, Franței și altor țări, și a scris pagini inedite în această epopee care pare fără sfârșit a istoriei evreilor. Tot Isabel mi-a recomandat și cartea despre care scriu acum, o carte care își aproprie cititorii de această poveste fascinantă în așteptarea momentului în care vor ajunge și ei în palatul de la periferia parcului parizian. ‘Le Dernier des Camondos’ este scrisă de scriitorul evreu sefard Pierre Assouline, născut în Maroc în 1953, scriitor specializat în biografiile unor personalități de marcă în istoria artei și culturii franceze sau legate de Franța. Am mai scris și aici despre biografia pe care i-a dedicat-o colectionarului de artă D.-H. Kahnweiler, alte cărți ale sale se ocupă de Georges Simenon, Henri Cartier-Bresson, Gaston Gallimard. Scrie și istorie și ficțiune, și o face cu talent și în mod documentat și inteligent. Ediția pe care am citit-o a apărut în 2015 în colecția ‘folio’ a Editurii Gallimard. Prima ediție a cărții datează din 1997. După câte știu cartea nu a fost încă tradusă în limba română.
Istoria cunoscută a familiei Camondo începe odată cu exilul evreilor din peninsula iberică în urma decretului de expulzare dat la Alhambra în 1492 de regii catolici ai Spaniei odată cu desăvârșirea Reconquistei (eliberarea peninsulei iberice de sub stăpânirea musulmană). Evreii, care trăiau în Spania încă înainte de perioada creștină, erau obligați să se convertească (și să nu practice in secret sau să revină la religia lor sub amenințarea pedepsei cu moartea) ori să ia calea exilului luând cu ei cât puteau căra în spate, dar nu valori, aur sau pietre prețioase. Aproximativ o sută de mii de evrei (cam o treime din numărul total al evreilor din peninsulă) au ales calea exilului stabilindu-se în marea lor majoritate în sudul Europei, nordul Africii și în Imperiul Otoman, care în acea vreme practica o nuanță a Islamului tolerantă față de evrei. Descendenții lor constituie astăzi comunitatea evreilor sefarzi.
sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo
Între aceștia se afla și familia Camondo, a căror descendenti, comercianți și bancheri evrei italieni, se stabiliseră în secolul al 19-lea în Imperiul Otoman. Abraham Salomon Camondo devenise la mijlocul secolului 19 ministru de finanțe și consilier economic al sultanilor care încercau să reformeze din interior sistemul și să facă să supraviețuiască Imperiul Otoman. La moartea sa i s-au acordat funerarii naționale rezervate marilor demnitari, fiind singurul evreu din istoria Imperiului Otoman care s-a bucurat de asemenea onoruri:
‘On peut dire que Constantinople revetit ce jour-la un manteau de deuil. Les cloches de toutes les eglises de la capitale sonnaient le glas funebre. La Bourse, tous les etablissements financiers, tous les magasins de Galata, de Stanboul et des faubourgs de la Corne d’Or, tout ete ferme. Decrire la foule qui suivit le corbillard serait chose impossible. Deux bataillons, un de fantassins, un autre des soldats de la marine, des musiques imperiales, le corp diplomatique et consulaire de Constantinople, tout le personel des etablisements financiers, les deputations de tout le clerge chretien, orthodoxe et catholique, les choeurs des eglises, les eleves des ecoles, la plupart des ministres ottomans, les fonctionaires musulmans de toutes les administrations du gouvernement, toutes les Israelites de la capitale, toute la ville enfin assista a ces funerailles. Depuis l’arrivee des Juifs en Turquie, jamais durant ces six siecles de sejour sur la terre ottomane, jamais pareils honneurs ne furent rendu a un Israelite.’ (pag. 130-131)
La vremea morții sale, însă, Abraham Salomon Camondo nu își mai avea domiciliul principal în Turcia. Cu aproximativ două decenii înainte părăsise împreună cu fiul și nepoții săi imperiul, după ce încercările sale de a reforma evreimea sefardă locală se izbiseră de refuzul rabinilor și al autorităților locale. Putem specula ce s-ar fi întâplat în cadrul iudaismului sefard dacă familia Camondo ar fi reușit să impună viziunea lor a unui iudaism liberal, mai deschis dialogului cu culturile lumii, cam în momentul când același lucru se întâmpla cu mai mult succes în cadrul iudaismului ashkenaz. Nu a fost să fie și familia Camondo a ales Franța lui Napoleon al III-lea ca nouă patrie.
‘C’etait a Paris qu’il fallait etre et nulle part ailleurs. Peut-etre pas tout a fait le centre du monde, mais certainement le centre de leurs monde. Paris etait la nouvelle Jerusalem a l’heure ou le sionisme politique, encore dans les limbes, n’etait meme pas une vue de l’esprit.’ (pag. 114)
sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/
Familia Camondo a repetat în proporții mărite în Franța succesele financiare precedente. Au investit în finanțe și în industria franceză în expansiune, au folosit relațiile lor internaționale și și-au creat relații locale la cele mai înalte nivele ale Imperiului Francez al lui Napoleon al III-lea și apoi ale Republicii, au acumulat o avere colosală și și-au întărit statutul social vânând titluri nobiliare și achizitionând proprietăți în cele mai ‘chic’ cartiere ale Parisului. Între acestea s-a aflat și terenul cu adresa pe strada Monceau. Vecinii lor erau oameni de finanțe, cultură și nobilimea din cele mai elevate eșantioane ale societății franceze, evrei și ne-evrei. Între ei se aflau membrii ramurii franceze a familiei Rothschild, rivalii familiei Camondo în rândurile evreimii de elită, dar și Marcel Proust și chiar și Theodor Herzl, părintele sionismului care a locuit cu chirie pe această stradă în perioada afacerii Dreyfuss.
La sfârșitul secolului 19 familia Camondo părea solid integrată în societatea franceză. Pentru a cimenta această integrare, Moise de Camondo construiește palatul care a devenit în timp muzeul pe care l-am vizitat și eu. În acest palat el adună o colecție unică de artă și mobilier din secolul 18. De ce secolul 18? Pierre Assouline dezbate în detaliu motivațiile acestei preferințe și conclude că aspirația spre nobilime îi duce pe cei din clanul Camondo să revendice legături și un mod de viață ‘autentic francez’ care precede chiar și revoluția și schimbările aduse de aceasta după 1789. Moise de Camondo își concepe palatul ca pe un loc în care secolul 18 este nu numai păstrat și venerat ci și trăit, în care el și famila sa vor trăi între obiectele epocilor trecute, imersați în artă pre-revoluționară. Cu câteva decenii mai târziu clădirea și conținutul ei vor fi donate statului francez pentru a deveni muzeul pe care îl cunoaștem azi, cu condiția ca nicio schimbare esențială să nu fie făcută în conținutul și amplasamentul colecției.
sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo
‘Fin pret, l’hotel Camondo reflete la solitude de son proprietaire. A croire qu’il s’y est refugie. Ni Volpone, ni Shylock, il porte en lui une plaie secrete de toute une autre nature. Ce nostalgique a peur de la marche inexorable de l’Histoire. A sa maniere il refuse le temps. Le monde des Lumieres dans lequel il s’exile est un age d’or mythique. C’est peu a dire qu’il l’idealise. … Depositaire d’un nom, d’une tradition et de quelques valeurs, M. le compte ne sera bientot plus qu’une memoire. Tout va basculer irremediablement.’
Istoria într-adevăr a fost necruțătoare cu Moise Camondo și cu descendenții săi. Întâi a intervenit afacerea Dreyfuss, răzbucnire a antisemitismului, urii și invidiei acumulate vreme de decenii după ce evreii căpătaseră drepturi egale și unii dintre ei reușiseră prea bine în Franța republicană. Primul război mondial revendică din partea familiei jertfa supremă – ofițerul francez de aviație Nissim de Camondo cade pe frontul franco-german. Practic niciun bărbat nu mai continuă numele familiei, vărul lui Moise murind fără a lasă urmași. Celălalt copil al sau, fiica Beatrice, măritată Reinach, este interesată mai mult de cursele de cai. Filmul documentar pe care l-am văzut la muzeu descrie dispariția în 1935 a celui care a fost ‘ultimul Camondo’ și apoi particparea fetei cu soțul și cei doi copii ai săi la activitățile ecvestre ale înaltei societăți franceze. Imagini filmate și fotografii din 1936, 1937, 1938, 1939. Chiar și din 1940 și 1941, ani în care în Franța ocupată, familia lui Beatrice Reinach născută Camondo continuă cu același stil de viață, aparent protejați de avere și de amintirea unui frate căzut în apărarea Franței în primul război mondial. Și apoi 1942. Nici film și nici fotografii. Doar un text. Câteva cuvinte care explică faptul că membrii familiei au fost arestați în 1942, internați în lagărul de tranzit de la Drancy și de acolo deportați la Auschwitz. Nici unul dintre ei nu a supraviețuit. Dinastia Camondo fusese nimicită.
‘Dans la chapelle couronnant le caveau de famille, une plaque fut gravee en memoire des quatres deportes. “Morts pour la France en 1943 et 1944.” Comme Nissim, le grand frere en 1917. Au moins lui le savait-il. Mais avait-on vraiment conscience de mourir pour la France quad on franchissait le seuil d’une chambre a gaz, dans un camp en Pologne, pour avoir commis le seul crime d’etre ne juif?’
Cartea lui Pierre Assouline este splendid scrisă. Am citit-o cu pasiunea și fervoarea cu care am citit cele mai captivante romane de aventuri. Personajele sunt excelent caracterizate, descrierile locurilor precise și plastice, atmosfera epocii în care au trăit ultimii Camondo este redată în detalii, cu farmec și eleganță. Sper că această carte va fi curând tradusă și își va găși locul și în rafturile pasionaților de artă si literatură din România.
Biografia dinastiei Camondo este o formidabilă poveste evreiască, italiană, otomană, franceză. Sfârșitul tragic al familiei este o tragedie franceză.
