CHANGE.WORLD: Cum să identificăm falsurile pe Internet?

Posted on June 3, 2024 by admin

În anul 2024, aproape jumătate din populația lumii a fost sau va fi chemată să voteze. Vor avea loc alegeri pe 4 continente, în 64 de țări în care trăiește 49% din populația lumii. Ele vor avea loc pentru funcții la toate nivelele, de la șefiile de state, trecând prin parlamente și până la nivel regional sau local. Vor fi aleși președinți, prim-miniștri, deputați în parlamente, judecători, primari și membri ai consiliilor locale. Alegeri vor avea loc în democrații, în democrații care se declară drept ‘iliberale’ și în democrații doar cu numele. Ceea ce este comun tuturor este faptul că o majoritate a alegătorilor își va baza votul pe informații primite pe Internet. Și, așa cum știm, așa cum am discutat de multe ori în rubrica CHANGE.WORLD, pe Internet circulă multă informație falsă și dezinformație. O parte din aceasta este și va fi generata intenționat, în scopuri de propagandă politică. Veștile bune sunt că falsurile de pe internet pot fi detectate în cea mai mare parte a cazurilor și că identificarea lor nu este foarte complicată, deși cere puțin efort, dar mai ales dorință de a nu ne lăsa păcăliți și influențați. În articolul acesta, voi discuta câteva exemple și voi aduce în discuție și metodele care pot să ajute. Voi aborda și legătura dintre dezinformare și Inteligența Artificială (AI), care îi poate ajuta pe generatorii de falsuri, dar și pe cei care luptă pentru identificarea și neutralizarea acestora.

(sursa imaginii: https://time.com/6550920/world-elections-2024/)

Voi discuta în articol trei exemple bazate pe postări de pe Facebook la care am fost expus în săptămâna care a trecut. Primul dintre ele este o postare pe care au preluat-o și distribuit-o mai departe (au ‘shareuit-o’) mulți dintre prietenii mei de Facebook cu vederi politice conservatoare. Cel puțin zece dintre ei, poate chiar spre 20. Era o știre despre actorul Clint Eastwood, care ar fi decis să returneze cele șase premii Oscar și statuetele aferente, ca protest contra tendințelor ‘woke’ ce domină astăzi la Hollywood. Mie, știrea mi s-a părut prea bună (pentru prietenii conservatori) pentru a fi adevărată și primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la site-ul meu preferat de informații despre filme – Internet Movie Data Base IMDb (https://www.imdb.com/name/nm0000142/), pentru a verifica numărul de premii Oscar pe care le-a primit Eastwood. Ei bine, sunt doar patru. Clint nu ar fi putut deci să returneze șase statuete decât dacă le-ar fi furat de la colegi, or un artist conservator serios nu face așa ceva. Apoi am intrat pe Google, am făcut un ‘search’ cu ‘Clint Eastwood Oscars’ și, după cele câteva site-uri de informații despre filme, am găsit articolul din revista ‘People’ cu titlul ‘Clint Eastwood Has Not Returned His Oscars, Despite Viral Meme’s Claim’. Îl puteți citi la adresa https://people.com/clint-eastwood-has-not-returned-oscars-8649769. Știrea era deci un fals.

Morala:

1. Când un articol vi se pare prea bun pentru a fi adevărat, verificați-l înainte de a-l distribui.

2. Verificați informația factuala care este evidenta de la prima citire sau vedere în mesaj.

3. Faceți un search cu conținutul articolului pentru a verifica dacă nu există informații care sugerează că ar fi vorba despre un fals (hoax).

Toate aceste căutări nu durează mai mult decât 2-3 minute. Dacă totul este în regulă, puteți distribui. Deviza trebuie să fie: ‘Cercetează înainte de a crede!’.

(sursa imaginii: www.bidt.digital/fighting-fake-news-on-social-media-what-can-be-done/)

Al doilea exemplu: Un prieten american a postat o fotografie care însoțește un mesaj pentru pace în Orientul Mijlociu. Este vorba despre o fotografie cu un băiețel arab și o fetiță evreică, îmbrățișați și zâmbitori, fotografiați pe un fundal care ar putea fi cel al deșertului Iudeei. Este însă fotografia autentică? Cum aplicăm cele trei puncte menționate mai sus? Punctul 1 este evident ‘prea bun pentru a fi adevărat’, din perspectiva mea. Pentru punctul 2 este puțin mai complicat. Informația din fotografie este vizuală. Pentru cine cunoaște realitatea israeliană, fizionomiile și stilurile de îmbrăcăminte ale copiilor de aici, senzația de fals este imediată. Izbește și folosirea stereotipurilor. Băiatul poarta un turban/keffieh în stilul plasă de pește și de culori alb-negru, făcut celebru de liderul palestinian Yasser Arafat. Costumul său este total neadecvat climei din Palestina. Fetița este îmbrăcată într-un stil care aparține mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului XXI, din nou complet inadecvat climei, și poartă un medalion uriaș cu Steaua lui David, de dimensiuni pe care le poartă, poate, doar rabinii. Am aplicat și criteriul al 3-lea. Un search grafic cu Google Lens rezultă în imagini circulate pe rețelele sociale și în special pe aplicația cu profiluri profesionale LinkedIn. O fotografie autentică ar trebui să aibă o sursă detectabilă și o menționare de copyright în cazul în care autorul o protejează. Nu am găsit așa ceva. Imaginea pare trucată sau regizată, în cel mai bun caz. Poate chiar creată cu ajutorul unui program dotat cu Inteligență Artificială? Am aplicat aici un al patrulea criteriu. Examinând mai atent fotografia, am avut impresia că detectez efectul unuia dintre ‘bug’-urile curente ale multor aplicații grafice AI: redarea ne-naturală a formei mâinilor și în special a degetelor. Poziția mâinii stângi a fetiței pare imposibilă. Să fie clar – mă identific total cu mesajul pacifist al postării. Cauzele bune însă nu sunt bine servite de informații sau imagini false.

(sursa imaginii: https://www.vincentvangogh.org/sower-at-sunset.jsp)

Fake news este un fenoment etichetat recent, dar propaganda electorală bazată pe informații false este probabil la fel de veche precum democrația. Dezinformarea nici nu este măcar nici apanajul exclusiv al politicii. Calomnia este subiectul uneia dintre cele mai faimoase arii din ‘Bărbierul din Sevilla’ al lui Rossini, unul dintre marile succese ale operei din secolul al XIX-lea, cu un libret bazat pe comedia lui Beaumarchais din secolul al XVIII-lea. Apariția Internetului și răspândirea fără precedent a rețelelor sociale a fost cea care a amplificat și acest fenomen negativ. Amil Khan este un fost jurnalist care acum studiază dezinformarea și care este fondatorul firmei Valent Projects, al cărei motto este ‘Să învingem dezinformarea’, având ca scop descoperirea, monitorizarea și contracararea dezinformării în timp real, folosind Inteligența Artificială. El explica (citat într-un articol din săptămânalul The Economist) faptul că, timp de mulți ani, modul standard de a genera dezinformări era folosirea a sute sau mii de conturi de social media, controlate de un singur software, pentru a difuza același mesaj sau link, crescând popularitatea și accelerând redistribuirea anumitor postări. La scară largă, acest ‘comportament neautentic coordonat’ (Coordinated Inauthentic Behavior – CIB) poate păcăli algoritmii de pe o rețea socială, cum ar fi Facebook sau X, făcându-i să creadă că există un interes sau sprijin pentru un anumit punct de vedere. Algoritmul promovează apoi acele postări către utilizatori reali, care le pot împărtăși în continuare propriilor urmăritori. Începând cu anul 2022, se înregistrează o creștere spectaculoasă a numărului de surse de dezinformare. În doi ani, numărul lor a crescut de la 49 la 802, conform organizației americane NewsGuard, care monitorizează dezinformarea. Unele sunt camuflate în mod subtil în agenții de presă. Un exemplu menționat în articol este DC Weekly, un site de știri aparent american, care însă își are originea în Rusia, și ca filieră, site-uri de știri africane. Acestea au generat – de exemplu – o campanie de ‘fake news’ având-o ca țintă pe Olena Zelenska, soția președintelui Ucrainei. Folosind canale multiple și aparent independente (agenții de știri, rețele sociale, YouTube), autorii atacului au inventat o pretinsă partidă de cumpărături de lux la New York a acesteia. Amil Khan numește conturile și site-urile care plantează poveștile ‘semănători’ (‘seeders’). În loc să folosească sute de conturi false pentru a promova materialele acestor site-uri, distribuția se bazează în schimb pe câteva așa-numite ‘distribuitoare’ (‘spreaders’) – conturi de rețele sociale cu un număr mare de urmăritori. Distribuitoarele își formează de obicei, la început, un număr de urmăritori postând despre sport sau vedete feminine. Apoi, treptat, încep să amestece dezinformarea de la semănători, prin link-uri sau repostând conținutul lor.

(sursa imaginii: https://www.maastrichtuniversity.nl/events/about-fake-news-social-sharing-and-their-blind-spots)

Inteligența artificială îi ajută pe generatorii de dezinformație, dar și pe apărători. Valent Projects este unul dintre ei. Cum să distingi între postările virale autentice și cele create artificial? Identificarea semănătorilor și a distribuitoarelor nu este o sarcină ușoară. Ele propagă o anumită narațiune, dar articolele și postările ‘de însămânțare’, precum și postările de răspândire care le promovează pot folosi cuvinte diferite. Valent încearcă să rezolve această problemă apelând la AI: sistemul său, numit Ariadne, preia dialoguri de pe platformele sociale și caută narațiuni și sentimente comune, pentru a identifica acțiuni neobișnuite și coordonate. Spre deosebire de abordările anterioare bazate pe cuvinte-cheie, cele mai recente modele ne permit identificarea sentimentelor, ceea ce nu era posibil înainte. Exactitatea aprecierilor este estimată la 94%. Nu este o cifră perfectă, dar este una mai bună decât a majorității evaluatorilor umani. DARPA, organizația de cercetare a proiectelor speciale a Ministerului Apărării al Statelor Unite, a finanțat cercetarea în ‘detectarea, atribuirea și caracterizarea de mass-media manipulate și sintetizate’ ca parte a unui program de ‘medicină legală semantică’, pentru a crea un set de instrumente de apărare. În martie, a publicat un depozit open-source cu mai multe dintre proiectele pe care le-a finanțat, cu link-uri către codul sursă ce poate fi descărcat. Scopul său este de a încuraja utilizatorii din universități și pe cei comerciali să combine, să îmbunătățească și, în cele din urmă, să implementeze aceste instrumente, bazate toate pe AI.

(sursa imaginii: https://revealnews.org/podcast/fancy-galleries-fake-art/)

Falsurile nu au întotdeauna ca scop dezinformarea. În fapt, unul dintre domeniile cele mai rentabile este arta. De ce nu ar profita de aceste progrese și falsificatorii de artă, folosind ca unelte avansate programe AI? Deja cu câțiva ani în urmă au făcut senzație falsurile generate prin metode AI ale unor presupuse lucrări ale pictorului american Jean Michel Basquiat. De atunci s-au perfecționat și capacitățile de învățare și interpretare a informației vizuale, și cele de generare a imaginilor asociate aplicațiilor AI. Cel de-al treilea și ultimul exemplu din acest articol aparține domeniului artei. Un (alt) prieten de pe Facebook a postat cu câteva zile în urma o imagine generată de botul său AI, căruia i-a dat ca temă să genereze un tablou bazat pe studierea imaginilor cu lucrări ale lui Salvador Dali. Rezultatul a fost imaginea unei femei într-un peisaj deșertic, în părul căreia deslușim imaginea unei cămile cu tot felul de obiecte și imagistică aparținând spațiului orientalismului. Multe dintre comentarii au caracterizat tabloul din postare drept ‘kitsch’, iar în altele autorii s-au jurat că ar fi detectat imediat că este vorba despre o invenție AI. Eu am fost mai prudent. Am scris că nu sunt nici un mare fan Salvador Dali și nici un expert în autenticitatea operelor de artă. Dacă postarea ar fi susținut că este vorba despre un Dali autentic și inedit descoperit într-un pod, nu sunt sigur că nu m-aș fi lăsat păcălit. Probabil că aș fi fost destul de suspicios pentru a nu prelua și posta imaginea, dar până când testul de autentificare a informației pe rețea nu ar fi indicat clar falsul, nu m-aș fi pronunțat nici contra. Morala, în final, constă în ideea că este bine să lăsăm întotdeauna experții să-și spună părerea și să le luam în considerare opiniile. Lupta dintre adevăr și fals, dintre informare și dezinformare, dintre autenticitate și imitație continuă și se intensifică în epoca AI. Vestea bună este că aplicațiile AI însele ne pot fi aliați.

Notă: Nu am inclus imagini ale celor trei exemple de probabile falsuri descrise în articol. Mărturisesc că am ezitat și am decis să nu o fac. În definitiv, chiar cu eticheta de avertizare atașată, un fals rămâne un fals. Am hotărât să evit să devin un răspânditor de falsuri. Uneori, când sunt dubii, nu sunt dubii.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

the body on the beach (film: Inspecteur Lavardin – Claude Chabrol, 1986)

Posted on June 1, 2024 by admin

With ‘Inspecteur Lavardin‘ (1986), Claude Chabrol followed in the footsteps of the success of the film ‘Cop au vin’ made the year before, bringing back to the center of the story the same character that gives the film its title. The bet was won, as the second film also enjoyed success with the public and is not inferior to the first, except perhaps for the lack of surprise due to the character of the very unconventional police inspector Jean Lavardin. But Chabrol also links this film to the beginnings of his career as a director and screenwriter, recruiting two of the actors who had appeared in his first film, ‘Le beau Serge’ from 1958, and in several of the films that followed. The two are Jean-Claude Brialy and Bernadette Lafont, here in the roles of brother and sister belonging to the provincial bourgeoisie, Chabrol‘s favorite collective character and also the target of his social satires.

When Lavardin arrives in a small oceanside town to investigate a sordid murder (body of a stabbed man discovered completely naked on a beach), he is in for a surprise. The victim’s wife is the woman who had broken his heart twenty years before, leaving him without any explanation. The recent widow could also be a potential suspect, as she was on a second marriage, and her first husband had also mysteriously disappeared, lost at sea together with her brother’s wife. But we already know Lavardin, and we know that such a conflict of personal interests does not stop him either from the investigation or from enjoying the hospitality of his ex-girlfriend and recent widow, who lives in a sumptuous villa with her brother and teenage daughter. Each of the residents of the villa seems to hide a closet full of secrets. Gradually, Lavardin will discover that things were the same with the victim, a famous writer, author of books that preached Catholic morality. He had led a double life and given many of those he met reasons to kill him.

‘Inspecteur Lavardin‘ is a ‘whodunit’. Lavardin even has an assistant he calls Watson who is the local policeman. However, the police plot is unusual because of the main character, but mostly because of the outcome. Jean Poiret reprises his role from the previous film, and Bernadette Lafont remains discreet and mysterious. The most interesting role is played by Jean-Claude Brialy as the widow’s brother. In the role of the teenage daughter appears Hermine Clair, a beautiful and talented actress, who decided not to continue her film career (I don’t know the reasons), this being the only movie in her filmography. However, ‘Inspecteur Lavardin‘ stays in the memory of the viewers, especially through the very special ending. Claude Chabrol is often compared to Hitchcock because of his moral judgments on his characters, which the Anglo-American master also did, but always made them as if in passing and with a smile on his face. Here, however, we are dealing with a very special interpretation of the expression ‘Justice was served’. I wonder what Hitchcock would have said and if he would have dared to include such an outcome in the script of any of his films.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

martyrdom on the stage of the Israeli Opera (opera: Poulenc’s ‘Dialogs of the Carmelites’)

Posted on May 31, 2024 by admin

Spectacol de vineri după-amiază la Opera Israeliană. „Dialogues des Carmélites” al compozitorului francez din secolul al XX-lea Francis Poulenc este o alegere de repertoriu destul de originală și de intrigantă pentru a fi prezentată pe această scenă. Libretul aduce în scenă o versiune fictivă a poveștii martirelor catolice din Compiègne, 16 călugărițe carmelite care au fost executate în 1794, în ultimele zile ale Terorii, pentru că au refuzat să-și abandoneze credința. Personal nu rezonez deloc cu martiriul religios (de orice fel) și am foarte puțină simpatie pentru interpretările revizioniste care domină în ultima vreme relatările istorice despre Revoluția Franceză. Cu toate acestea, mi-a plăcut partitura care încorporează în opera de la mijlocul secolului al XX-lea un amestec subtil de muzică religioasă. Dialogurile din titlu sunt reprezentative și pentru stilul muzical, plin cu recitative cu conținut emoțional profund. Producția este o versiune a spectacolului creat de Oliver Py pentru Théâtre des Champs-Élysées și Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles. Mi-au plăcut decorurile expresive, mi-au plăcut mai puțin costumele, mai ales cele ale personajelor masculine. Asher Fish a dirijat. Evenimentele din ultimii ani fac din participarea cântăreților străini o raritate, ceea ce este o binecuvântare pentru generațiile de talentați cântăreți și mai ales cântărețe de operă israelieni care au acum ocazia să cânte mai mult și foarte bine în cele mai importante roluri. Ionuț Pascu (impresionant ca totdeauna) era excepția, dar bănuiesc că deja el numește Tel Aviv acasă. Shira Patchornik, Anat Czarny și Alla Vasilevitsky au fost toate foarte bune. Intepretarea lui Yael Levita în rolul principal al lui Blanche a fost și ea bună, din păcate aspectul ei fizic nu se potrivește cu rolul (scuze, dar adevărat). Concluzie – sentimente amestecate despre subiect, după-amiază bună de operă, îmi doresc pentru viitor programări mai îndrăzneațe ca aceasta, cu toate riscurile asumate.

surse foto:

– https://www.habama.co.il/Pages/Description.aspx?

– https://www.haaretz.co.il/gallery/music/classicalmusic/classicalmusic-review/2024-05-29/ty-article/.premium/0000018f-c392-d0b7-abdf-cfb647f10000

Posted in opera | Tagged , , , , , , | Leave a comment

the mean streets of London (film: Legend – Brian Helgeland, 2015)

Posted on May 30, 2024 by admin

Brian Helgeland‘s 2015 film ‘Legend‘ is a biopic of the Kray twin brothers, two gangsters who dominated the London underworld from the late 1950s until 1968 when they were both arrested, tried and sentenced to life in prison for separate murders. The style of the cinematic saga dedicated to crime families immediately brings to mind the films of Coppola and Scorsese dedicated to the world of the American mafia in general and New York one in particular. From a cinematic point of view ‘Legend‘ stands up to the comparison quite well, especially thanks to an extraordinary acting performance in a double role by Tom Hardy, even if it does not manage to reach the level of plot complexity and character richness of the best films Americans of the genre. But perhaps this is also due to the fact that even the phenomenon of organized crime in Britain and London has not reached the proportions of the crime empires overseas.

Reggie and Ron Kray were children of the war, living their childhood in Blitz London in the poorer neighborhoods of the East End of the metropolis. Their true path in life was influenced by their parents – the very ambitious mother and the deserter father who lived as a fugitive for many years after the war – but the screenwriters chose to deal very little with this aspect and almost completely left out their characters. At the beginning of the film we already find the two brothers involved in the world of crime. Ron is a true psychopath, violent and sadistic. His brother Reggie, more cerebral and apparently less inclined to violence, is the brains behind the business, which starts in a pub in East London, with ambitions to expand into the clubbing and casino world of the wealthier West End of the city. The two brothers are surrounded by a gang of henchmen, including accountants and corrupt lawyers, who are their accomplices. In the world of London vice they know and buy or blackmail politicians from both sides of the British political spectrum who support them, promote their businesses and often protect them when they get into conflicts with the police and the law. The appearance of Frances, the beautiful sister of Reggie’s driver, risks changing the balance of relations between the two brothers for a moment. Frances extracts Reggie’s promise that he will abandon the illegal business and transform himself from a gangster to a legitimate businessman, but abandoning the life of crime proves to be impossible for Reggie. The marriage of the two is opposed by Frances’ mother, but also by Ron, who sees in her a rival who can divert his brother from ‘business’. Ron and Reggie’s bond is inevitably headed for tragedy.

The film is based on a biographical book dedicated to the two brothers and accomplices in crime, written and published several years after their fall. The script shifts the focus of the story to the romantic connection between Reggie and Frances, making her the film’s voice-over narrator as well. The two twin brothers are described as very different in personality despite their physical resemblance. Tom Hardy‘s performance is virtuoso, supported by perfect editing. This is the strongest part of the film along with the authenticity of the reconstruction of the landscape of London 60 years ago. The vast majority of the scenes were actually filmed on location, on the streets, in the clubs and pubs where many of the events depicted on the screen took place, or in the interiors of carefully and accurately reconstructed London houses. Emily Browning interprets with sincerity and sensitivity the role of the girl in love who at one point becomes the chance of moral salvation for Reggie, but who in the end cannot escape the fate of becoming his victim. It’s a shame her role wasn’t given more consistency by the writers. This seems to me, by the way, to be the main problem of the film. Focusing on the figures of the two brothers and relying on Hardy’s excellent performance in the dual role, ‘Legend‘ very loosely draws the lines that define the surrounding characters, be it the gangsters who surround the two brothers, members of the Kray family or the policemen who are constantly following them and who will bring them to justice in the end. ‘Legend‘ is more than just a gangster film or yet another violent entertainment. It’s a masterfully rendered cinematic study of two underworld characters, but it misses the opportunity to also be a fresco of the complex underworld of London at the time.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

identity games (film: Hit Man – Richard Linklater, 2023)

Posted on May 29, 2024 by admin

I always look forward to the films of Richard Linklater, whom I consider one of the most interesting American filmmakers. His films manage to bring to the screens novel landscapes of American reality and characters that involve their viewers. His persistence in long-term projects has managed to transform time perspectives that span many years and decades into plots and images. Linklater is constantly looking for new characters to turn into stories on screen and new forms of expression to tell their stories. However, not all of his experiments are successful to my taste. This is also the case with ‘Hit Man‘, an original combination which, however, failed to convince me.

‘Hit Man‘ is inspired by a real-life character named Gary Johnson, who lived in Houston and assisted the local police as an undercover agent, posing as a professional killer to those looking to buy assassination services and gathering evidence (mostly taped recordings of conversations) to arrest and prosecute them for planning murders. The script moves the action to New Orleans and assigns Gary the job of art teacher, showing him giving moral and life lessons to his young students. As long as he builds the character of the teacher who masquerades as different variants of professional killers, adapting his physiognomy and attitude to the ‘clients’, the film is interesting and funny. When the romantic component is added, it becomes less believable, not to mention the moral and legal ambiguities. What doesn’t work? To a large extent, the role and activities of the police assistant hero are based on the first impression, or if you want, on the prejudices through which people judge those around them. The police disguises may fool the buyers of crime services, but the identity game on which the romantic story is based is more difficult to believe. A relationship based on false identities has no chance of standing the test of time. Or maybe the script wants to tell us that true love can overcome even lies about identity? Such a message is too trivial to support the surprises in the second part of the film. Linklater uses tools from the film noir toolkit mixed with romantic comedies and a little eroticism, but the combination just didn’t work for me.

Glen Powell is a good actor, but what he does in this movie constantly reminded me of Ryan Gosling and in cases like this I prefer the original. His romantic partner is played by Adria Arjona, who looks fantastic but whom I need to see in other roles to convince myself of her acting qualities. ‘Hit Man‘ is a movie that many will like, OK as entertainment, but I found it to be one of Richard Linklater‘s weaker movies. In my opinion, this is one of the highly overrated movies of this season.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

young and angry in the city (film: Les cousins – Claude Chabrol, 1959)

Posted on May 28, 2024 by admin

After ‘Le beau Serge’, that I had watched a few days ago, I now saw ‘Les cousins‘ (1959), the other film in the diptych that launched Claude Chabrol‘s career and was one of the first successes of the French New Wave . The two films have many elements in common. Both were produced, directed and written (‘Les cousins’ in collaboration) by Chabrol exemplifying and reinforcing the concept of auteur film. The same two actors appear in the main roles – Gérard Blain and Jean-Claude Brialy. Cinematography belongs in both to Henri Decaë. The two films express the same feelings of rebellion of the generation of young people of the late 1950s, a generation whose childhood had been marked by the war and the years of restrictions that followed. Filmmakers who wanted to make films differently chose as their heroes angry young people who wanted to live differently.

Watched together, as I did this week, the two films inevitably invite comparison. It was only a coincidence of lack of funds to film in Paris that led to ‘Le beau Serge’, set in Chabrol‘s childhood village, to be filmed and released before ‘Les cousins‘ . In the filmography of the French director, however, this order is better. Even if Chabrol would shoot again later in the countryside, “Les cousins” takes place in the apartments and on the streets of Paris, where many of the plots of many other New Wave films take place. We encounter for the first time in this film the sarcastic vision of the more or less intellectual French bourgeoisie that will eventually become the collective favorite character of his films and the target of the merciless satires they contain. The world of students is also presented, another social category that will play an important role not only on the screens but also in the political life of France in the decade that would follow. In both films one of the heroes is the outsider, the one who tries to enter (or re-enter) the society of the place without adopting its rules, but also without having the power to change them. In this case young Charles comes to Paris to live with his cousin Paul. Both are Law students, but their lifestyles are as different as can be. The cynical Paul explores not only the volatility of love relationships but also the power control in relations of the extremes. The naive and provincial Charles promotes his innocence and makes the mistake of sharing his feelings when he falls in love with the beautiful Florence. Paul tries by all means to corrupt him, including stealing his girlfriend and manipulating their feelings. The game becomes dangerous, especially when several firearms hang on the walls of the luxurious Parisian apartment.

Gérard Blain and Jean-Claude Brialy are formidable, as they were in ‘Le beau Serge’, although here the roles are completely different. The romantic triangle is completed by Juliette Mayniel, a beautiful and talented actress with a magnetism that propelled her among the stars of the New Wave, but whose career faded after the Wave passed. Stéphane Audran also appears for here for the first time in a film by Chabrol. She who would become his wife a year later and would be his partner and muse for the next two decades. From many points of view ‘Les cousins‘ seems a more complete and mature film than ‘Le beau Serge’. I couldn’t help but wonder what the two films would have looked like if they were made in reverse order, as originally intended. But perhaps even in film history chance sometimes plays a winning card.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

life and death of a choreographer (film: All That Jazz – Bob Fosse, 1979)

Posted on May 27, 2024 by admin

It takes a lot of courage and immense self-centeredness to write and direct a film about your own death. This is exactly what the director and choreographer Bob Fosse did in 1979, the creator of some of the great successes on Broadway between the ’50s and ’70s of the last century and of several memorable films among which this one – ‘All That Jazz‘ – was declared by Stanley Kubrick as ‘the best film I’ve ever seen’. Creating the character he named Joe Gideon in the film, Fosse transformed his own life and a possible path to death into an exuberant musical spectacle as only he knew how to imagine and create in images, sets, music and dance. Bob Fosse would die 8 years later in the arms of his ex-wife, as if wanting to prove that sometimes not only life imitates the film, but that death can also imitate the film.

I think the best way a viewer can enjoy watching a movie like ‘All That Jazz’ is to approach it like a Broadway musical. To sit comfortably in the armchair, to listen to the music, to enjoy the ballet numbers, to appreciate the performances of those on the screen especially by their vocal qualities and physical presence. The difference is in the case of this film that the subject matters too. The stressful life of the actors and producers of such shows is not for the first time the subject of self-exposure (see ‘The Producers’ or even ‘Chicago’), but here the personal element is added. Bob Fosse brought his own life and even some of its protagonists to the screen. The raw honesty of the revelation cannot fail to impress.

To a large extent the success and quality of the film is also due to the impressive acting performance of Roy Scheider. It was probably the best role of his career and the one that earned him an Academy Award nomination for Best Actor in a Leading Role (Dustin Hoffmann won that year for ‘Kramer vs. Kramer’, the other nominees being Al Pacino, Jack Lemon and Peter Sellers). Scheider acts, dances, sings, lives and dies, but most of all he breaks down the character in all its details and presents it to the audience like on a dissecting table. The intense and ruthless, competitive and creative world of Broadway is presented under the harsh light of the strongest spotlights. The cast around is formidable, but the main goal is to put the character at the center of the universe in this film. The notion of ‘the movie of his life’ has never been better exemplified than in ‘All That Jazz‘.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Inteligența Artificială – Creatori și Avocați

Posted on May 27, 2024 by admin

Nu toate programele de software aparțin Inteligenței Artificiale (AI). Nici toate sistemele digitalizate. Cititorii rubricii CHANGE.WORLD știu deja acest lucru din articole precedente. Entitățile internetice, roboții sau programele care sunt utilizate în viața economică, aplicațiile medicale sau aparatura casnică pot fi considerate aplicații AI doar dacă sunt prezente cel puțin una dintre funcțiile specifice care emulează inteligența umană – capacitatea de auto-învățare sau de predicție a fenomenelor din domeniile în care acționează. Câteodată ni se pare că suntem invadați și copleșiți de AI. În realitate suntem invadați de multă reclamă (etichetele ‘AI’ vând bine), dar și de propagandă și de teorii conspirative. Ca în orice domeniu, pentru a distinge între informație și dezinformație este necesar puțin studiu.

(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt11858890/mediaviewer/rm3918420993/)

Voi începe însă prin a aduce în discuție un film pe care l-am văzut într-un avion, pe drumul de întoarcere peste Oceanul Atlantic, căruia i-am supraviețuit în călătoria mea recentă. Este un film de anticipație din 2023, regizat de englezul Gareth Edwards (născut în 1975), cel care a regizat, printre altele, și o versiune a legendei lui Godzila dar și thrillerul cibernetic ‘Rogue One’ despre care am scris și aici cu câțiva ani în urmă. Titlul filmului este ‘The Creator’ și conceptul AI ocupă un loc important. Acțiunea se petrece în anul 2065. Lumea este segmentată în două blocuri geopolitice, așa cum chiar s-ar putea să se întâmple la acea dată. În blocul – să-i zicem – ‘occidental’, Inteligența Artificială a fost abandonată, ba chiar interzisă, după ce orașul Los Angeles fusese distrus într-un accident atomic de care sunt considerate răspunzătoare sistemele AI. În schimb, în Noua Asie (un imperiu care face aluzie la ceea ce ar putea deveni China în viitoarea jumătate de secol) roboții dotați cu inteligență artificială s-au dezvoltat în paralel și s-au integrat în societate, preluând și executând majoritatea activităților productive, dar și creative, ale oamenilor. Inclusiv lupta împotriva sistemelor militare ‘occidentale’ care au ca scop distrugerea tuturor formelor AI.

(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt11858890/mediaviewer/rm2781304065/)

Perspectiva oferită de scenariști este diferită de cea din majoritatea filmelor genului (cum ar fi seria ‘Terminator’). Roboții dotați cu inteligență artificială sunt atât de perfecționați, încât au dobândit calități creative și emoționale care le depășesc pe cele ale majorității oamenilor. Sistemul social uman dotat cu o forță militară distructivă copleșitoare se confruntă cu rezistența locală întărita de alianța cu roboții AI. În context american este vorba, desigur, și de un fel de metaforă a războaielor succesive în care au fost implicate Statele Unite de la războiul din Vietnam încoace. Pe mine m-a interesat însă în special aspectul AI. Omenirea ‘rea’ în luptă cu Inteligența Artificială ‘buna’? Este exact contrariul teoriilor conspirative care ne copleșesc în ultima vreme. Pot fi considerați roboții din film într-adevăr ca fiind entități AI, după definițiile pe care le folosim în mod curent? Răspunsul este pozitiv. În ‘The Creator’ viitorul omenirii aliate cu sistemele AI depinde de un copil în care a fost programat nucleul cunoașterii. Este o formulă nu foarte originală din punct de vedere cinematografic, pe care am întâlnit-o în câteva alte filme post-apocaliptice, dar ceea ce este diferit aici este că acest copil este în fapt… un robot, pe care capacitatea de auto-învățare îl va propulsa în viitor în rolul de lider al lumii sale. Nu voi insista cu critica de film. Vă recomand să vedeți ‘The Creator’ și pentru partea de acțiune de anticipație și pentru calitățile sale vizuale, directorul de imagine fiind Greig Frazer, cel care este răspunzător și pentru felul (impresionant) în care arată filmele din noua serie ‘Dune’ regizată de Denis Villeneuve.

(sursa imaginii: https://vibhuti.biz/the-future-of-artificial-intelligence-exploring-advancements-and-ethical-considerations/)

În lumea reală, progresele cercetării și proiectării sistemelor AI sunt impresionante. Fascinația pentru AI a fost declanșată cu doar 18 luni în urmă, odată cu lansarea ‘chatbot’-ului ChatGPT al firmei OpenAI. De atunci, am fost martorii lansării unei versiuni majore, ChatGPT-4, a acestei aplicații, precum și a apariției pe piață a unor sisteme similare: Gemini al lui Google, Llama al lui Meta și Claude al firmei start-up Anthropic. Fiecare dintre acestea a lansat sau are în plan lansarea în lunile următoare a unor noi versiuni, care perfecționează modelele mari de limbaj (large language model – LLM) care constituie infrastructura acestora, cu capabilități extinse de prelucrare a informațiilor de imagine sau a posibilităților de analiză și predicție. Toate aceste sisteme vor trebui însă să treacă printr-o perioadă de intensă acumulare de informație și de auto-învățare. Costurile acestei faze se măsoară în bani (miliarde de dolari fiecare), în consum de energie și în capacitate de calcul. OpenAI, de exemplu, are ca partener în acest domeniu pe Microsoft, care construiește în acest scop un centru de date cu o investiție de 100 de miliarde de dolari. Resursa cea mai prețioasă în acest proces este însă informația. O resursă care în ultima vreme, în urma apetitului nemărginit al acestor sisteme pentru date, apare din ce în ce mai prețioasă, mai limitată decât părea inițial, și nu lipsită de probleme de tot felul, inclusiv legale. O parte dintre dolarii alocați pentru această etapă de creație a viitoarelor generații de aplicații AI vor ajunge în conturile de bancă ale juriștilor.

(sursa informatiei: https://ocula.com/art-galleries/pace-gallery/artworks/adrian-ghenie/the-spanish-room/)

Ce se întâmplă atunci când un produs AI creează ceva, acel ceva putând fi un răspuns la o întrebare pusă de noi unui chatbot ca ChatGPT, un eseu pe care un elev l-a solicitat ca răspuns pentru o temă de casă, o lucrare grafică, un poem sau o piesă muzicală create pe teme date la cererea utilizatorilor? Sau chiar un nou program software! Entitatea AI generează cu o rapiditate care depășește cu mult orice capacitate umană un răspuns, care se bazează pe informațiile acumulate în cursul procesului de auto-învățare și bazate pe algoritmii de predicție creați de inginerii software. Sistemele AI combină ca într-un joc de puzzle infinit tot ceea ce au învățat și folosesc drept cărămizi de bază ale răspunsurilor lor cuvinte, culori, forme, imagini, sunete, melodii, secvențe de cod digital. Cui aparțin însă acestea? Nu cumva avem de-a face cu o formă sofisticată de furt intelectual? Să zicem că am cerut aplicației AI să genereze o imagine a casei în care locuim ‘pictată’ în stilul lui Adrian Ghenie. Pictura are mare succes, devine ‘virală’ și poate chiar se vinde. Cui îi aparțin drepturile de autor și eventualele venituri generate? Nouă, celor care am formulat întrebarea? Inginerilor de software care au produs aplicația AI? Lui Adrian Ghenie? Poate și arhitectului care a creat clădirea? Aceste întrebări au început să fie puse în realitate și avocații s-au pus pe treabă. ‘The New York Times’, cel mai mare ziar din lume după numărul de abonați, a dat în judecată OpenAI și Microsoft pentru încălcarea drepturilor de autor a trei milioane dintre articolele sale. Universal Music Group, cea mai mare companie de discuri muzicale, dă în judecată firma Anthropic pentru că i-a folosit versurile cântecelor fără permisiune. Getty, una dintre cele mai mari biblioteci de imagini, dă în judecată firma Stability AI pentru copierea imaginilor sale (precum și pentru utilizarea greșită a mărcii sale comerciale). Toate firmele de tehnologie neagă acuzațiile.

Un moment, însă! Este diferit ceea ce se întâmplă aici de ceea ce creatorii de conținut (poeți și scriitori, pictori, compozitori sau ingineri de software) au făcut dintotdeauna? Nu au absorbit ei din copilărie produsele generațiilor precedente? Nu au urmat cu toții programe (unii individuale, alții în cadrul sistemelor academice) în care au asimilat valorile intelectuale create de generațiile precedente? De ce ar fi procesele de învățare ale mașinilor și de generare a noi produse bazate pe cele învățate judecate după criterii diferite în cazul mașinilor? Răspunsul acuzatorilor este că tocmai caracterul de reproducere combinativă al mașinilor face ca în cazul lor criteriile să fie diferite decât cele folosite în cazul creației umane. Precedentele juridice sunt însă mai degrabă de partea apărării. Jurisdicția actuală se bazează pe precedente din primele decenii ale erei digitale. În Statele Unite, producătorii de modele se bazează pe conceptul legal de utilizare echitabilă (fair use), care oferă excepții ample de la legile de drepturi de autor, altfel foarte stricte. Un precedent încurajator provine dintr-o decizie legată de Google Books din 2015. Sindicatul autorilor (Authors Guild) a dat atunci în judecată gigantul căutării internetice pentru că a scanat fără permisiune cărți protejate prin drepturi de autor. Instanța a constatat că utilizarea de către Google a materialului – făcând cărțile „căutabile”, dar afișând doar fragmente mici – a fost suficient de „transformatoare” pentru a fi considerată o utilizare echitabilă. Firmele de AI generativ susțin că utilizarea pe care o dau materialelor protejate prin drepturi de autor este la fel de transformatoare. Deținătorii de drepturi, între timp, își pun speranțele într-o hotărâre a Curții Supreme de anul trecut, potrivit căreia o serie de lucrări de artă de Andy Warhol, care modificase o fotografie protejată prin drepturi de autor a vedetei pop Prince, nu au fost suficient de transformatoare pentru a constitui o utilizare echitabilă.

(sursa imaginii: https://www.information-age.com/what-generative-ai-means-for-copyright-123504627/)

Nu toate tipurile de media se bucură de protecție egală. Legea drepturilor de autor acoperă exprimarea creativă, nu ideile sau informațiile. Codul calculatoarelor, de exemplu, este slab protejat, deoarece este mai degrabă funcțional decât expresiv. Un grup de programatori în domeniul public își propune să testeze acest lucru în instanță, susținând că GitHub Copilot de la Microsoft și CodexComputer de la OpenAI le-au încălcat drepturile de autor prin instruirea aplicațiilor cu produsele muncii lor. Știrile pot fi, de asemenea, dificil de protejat: informațiile de la sursă nu pot fi ele însele protejate prin drepturi de autor. Întreaga presă americană era, de fapt, deschisă copierii înainte de 1909. Mai bine protejați sunt creatorii de imagini sau cei de lucrări muzicale. Aceștia din urmă au fost de altfel cei mai dur loviți în generația precedentă de aplicații digitale. Întreaga industrie de discuri a fost aproape complet distrusă de folosirea aplicațiilor de tip Napster, și chiar dacă și acestea au dispărut la rândul lor, transformarea a fost radicală. Din ce în ce mai mulți creatori de conținut – imagini, sunete, text – își protejează site-urile contra programelor (boților) de tip „crawlers” sau „spiders”. Un „web crawler”, uneori numit „spider” sau „spiderbot”, este un bot de internet care navighează sistematic pe World Wide Web și este de obicei operat de motoarele de căutare în scopul indexării articolelor de informație. Aproape jumătate din site-urile de știri cele mai populare blochează boții lui OpenAI.

Resursele de informații ale Internetului riscă să devină din ce în ce mai scumpe dacă vor fi plătite drepturi de autor posesorilor de surse primare de informație. Ele sunt însă și finite. Are loc în prezent un proces de ‘minare’ a datelor pe Internet sub formele lor textuale, video sau în alte formate. Noile generații de boți AI ‘minează’ în ritm mai rapid decât cel în care este creată informație nouă, și estimările arată că prin 2026 resursele de informație textuală pe Internet vor fi epuizate. Informațiile de imagine (statice sau video) vor urma câțiva ani mai târziu. Una dintre soluțiile propuse este folosirea de programe AI care să genereze informații pentru învățarea viitoarelor generații de boți. Unii experți consideră că acest mod de ‘învățare în buclă’, în care și informația digerată în procesul de auto-învățare este artificială, este inferioară calitativ și potențial periculoasă, putând duce la tare similare acelora genetice ale reproducției în cadrul aceleiași specii. Acest domeniu este încă în plină dezvoltare și explorare. Orizonturile par largi, promisiunile imense. Drumul însă nu va fi ușor și nu este lipsit de pericole. Nu vom ajunge, poate, la conflicte armate inter-civilizații, precum în filmul ‘The Creator’, dar trebuie să fim foarte atenți cu monstrul care pe care îl creștem alături de noi.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

rotten cops satire (film: Les ripoux – Claude Zidi, 1984)

Posted on May 25, 2024 by admin

Not all successes of yesteryear stand the test of time. ‘Les Ripoux‘ (‘My New Partner‘ in English distribution) is one of the successful films of Claude Zidi, a director who was very popular in the 70s and 80s, especially with his comedies. The film received three César awards, was a considerable domestic success and was the head of a series of three films with the same main heroes. I didn’t see the film when it was released, but I had high hopes for solid entertainment thanks to the cast and its belonging to the genre of French crime comedies that often gave me healthy laughs. I confess that I was partially disappointed. ‘Les Ripoux‘ has not aged very well, many of the gags and effects have completely or partially faded out, and the schematism of the formula is too obvious, despite the nostalgia. There remains, of course, the pleasure of viewing two great actors together, but that is not enough.

The main hero in ‘Les Ripoux‘ is a corrupt policeman from a Parisian arrondissement. He takes bribes here and there, from shop owners and organizers of clandestine gambling, eats for free in restaurants and – without shame and without paying – grabs pork legs from the butcher in the market. He squanders his money on horse races and gifts for bosses. Everyone seems happy, especially since he doesn’t make many arrests either, as the police station had received a warning note about making too many arrests because the jails are overcrowded. His life gets a little complicated when a young inspector from the province lands as his partner, inexperienced but enthusiastic and apparently incorruptible. How will the two get along and which one of them will lead the other on the path he sees as the good one?

Philippe Noiret was already an established, popular and award-winning actor, loved by the public and appreciated by critics. Thierry Lhermitte, although much younger, had also recorded some successes in theater and film and was at that time on the rise. The two work very well together and make up one of the first partner cop couples in a series that has become something of a sub-genre of cop comedies in general. Their acting peering is the strong point of the film along with Francis Lai‘s music. The premises of a good cops comedy exist. The comic effect and success with the audience was, I think, mainly due to the sharp and unmitigated satire of corruption – personal and systemic – in the police. None of the characters, from the ordinary inspectors to the minister of the interior, seems to be safe from moral contamination. Perhaps the film’s lack of impact today and the feeling of ‘déjà vu’ is also due to the fact that we, the viewers, have become somewhat accustomed to encountering and tolerating these misdeeds in everyday life?

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

passions at all ages (film: Hemda – Shemi Zarhin, 2024)

Posted on May 24, 2024 by admin

Israeli early viewing: ‘Hemda’ – written and directed by Shemi Zahrin. The film will be released in the commercial network of cinemas in Israel, starting on June 6.

‘Hemda’ is only the 8th feature film made in almost 30 years of career by director and screenwriter Shemi Zarhin. Almost all of his films depict complex relationships and unconventional families, where generations clash and ally in surprising ways. The worlds of his films are those of everyday Israeli reality, with people working hard and struggling with life’s problems, seeking but seldom finding peace or fulfillment. The casts of his films bring together some of Israel’s most talented and popular actors and give them the opportunity for consistent roles with deep dilemmas and emotions. This is also the case in ‘Hemda’, which I had the opportunity to see at a preview, two weeks before the official release of the film.

Right from the scene that opens the film we learn the ages of the principal characters that make up the couple that is at the center of the story. Sassi is 73 years old, Efi is 50 years old. For him their relartionship is the second marriage, he has children and grandchildren. The two live in the Israeli countryside and work from dawn to sunset, in at least two places each, and in addition, at night, in a kitchen of theirs making pastries that they deliver to different places the next day. I will not reveal the reasons for this intense pace of life because the script is built in such a way that family and character relationships are revealed gradually and only towards the end we get the full picture. I will avoid spoilers, respecting the secrets of the screenwriters and will only say that the bet of this narrative structure in which the relationships and the past of the heroes are revealed gradually, like in a puzzle, is risky. As a viewer, I had the feeling for a large part of the film that the heroes live intensely without a clear motivation and willingly enter into artificial crises. By the time the (logical) explanations came, it was already a bit late, and sequences that could have aroused emotion had passed. Returning to the story in the film: the lives of the heroes are disturbed by the appearance of Sassi’s nephew, his son’s son who lives in Belgium. Another generation, another style, other emotions under the same roof. For her part, Efi is dealing with a mistake from her past and the reappearance of a much younger man with whom she had a relationship. Will the relationship between the two last?

The answer is yes, and the secret lies in the notion of ‘hemda’ that appears in the film’s title. I am very curious if upon release the producers will provide a different title for the English version and what it will be. The word comes from the Hebrew of the Bible. The approximate translation would be ‘passion’ with a merely positive connotation and can be applied to the love between a man and a woman, but also to human relationships in general, to the attraction to beauty or even to patriotic feelings. Sassi, Efi and other characters in the film live and share this feeling. The couple of well-known and beloved actors Sasson Gabay and Assi Levy never disappoints. The entire cast is exceptional, and writer-director Shemi Zarhin is generous with the actors, giving them roles with complex emotions, intense dialogues, and close-ups where emotions cannot be faked. I also appreciated the honest and discreet approach to the problem of relationships at older ages, a subject too rarely addressed in films outside of the comic register. For Israeli viewers, ‘Hemda’ offers the opportunity of a return to everyday life beyond the acute crises of recent reality, and for foreign viewers a look at life in authentic Israel, at times when it is not forced to be in a state of war.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment