Are there dystopias that are at the same time ‘feel good’ films? The couple of screenwriters and directors Kentucker Audley and Albert Birney strive to prove that the answer is ‘yes!’ with ‘Strawberry Mansion‘, their film made in 2021. It is a pessimistic anticipation of a near and predictable future, packaged as a fantasy film, which despite the visibly low budget manages to absorb us into a different world.
1984 is 2035 in ‘Strawberry Mansion‘. The government decided to tax dreams. This requires special technology and officials to implement the legislation. Preble, the main hero of the film, is such a government clark, a tax official. He reads the citizens’ dreams and determines what taxes they have to pay. Preble is sent to audit the home of an eccentric old woman named Bella, who has not declared her dreams in a long time. Awaiting him are thousands of VHS magnetic tapes on which she, using outdated technology, had recorded her dreams. He gets down to business and soon learns that Bella has discovered a secret. Citizens’ taxed dreams are not theirs alone. They are infested with the advertisements that big corporations use to promote their products. The mind control through constant surveillance in Orwell’s novel had been replaced by control through advertising. Bella and her late husband had invented a device, a helmet with colored light bulbs, that protected their dreams. Before long Preble will find himself absorbed in a world where reality, good dreams, nightmares, Bella from 2035 and Bella from her youth, spiders and rat sailors will mix in a colorful and illogical universe, but more important than anything – one free from control.
‘Strawberry Mansion‘ is full of cinematic and literary references, from cinema for kids and surrealist avant-garde films of the first half of the 20th century, through Orwell and American science fiction, to more recent fantasy productions. Everything is done with ‘low-cost’ means that are as explicitly exposed as some of the progressive ideas that the story tries to convey to us. Kentucker Audley also plays the title role, surrounded by a cast where about half the time the actors are masked or disguised. One can criticize the script saying that the story is not very coherent, but are our dreams often coherent? Dreamlike and extreme, rhetorical and imaginative, this film manages to tell a story about the dangers of manipulation and psychological control in the form of a fable that has only the appearance of a children’s film. Viewers may feel good at the end of watching, but those who will think back about the meanings of what they saw will not be able to avoid the warnings. ‘Strawberry Mansion‘ does not avoid clumsiness and naiveties, some intentional, but Kentucker Audley and Albert Birney prove that they are two filmmakers who have something to say and are worth watching, together or separately.
From the original French title of the film ‘La passion de Dodin Bouffant‘ the essential word we must remember is passion. The 2023 film by director Anh Hung Tran (English title is ‘The Taste of Things‘) depicts a love story between a man and a woman in the autumn of life (these very words are used in the film) who work together animated by their shared passion for high class cuisine. In fact, the more correct expression would be ‘create together’, because what they do in the kitchen is art. He is a celebrity chef, she has been his collaborator for 20 years. He conceives the recipes, she executes them by understanding his thoughts and conception. One could not profess without the other. However, the relationship between them is much more than a professional one. Passion manifests itself in many different ways.
It is a period film and the story is quite precisely located in time. We are in France at the end of the 19th century, France where the arts flourish, and culinary art is no exception. The famous chef Dodin Bouffant lives in a castle and prepares exquisite meals for a group of friends who all belong to the wealthy bourgeoisie. Eugénie is his lover and co-worker with whom he works side by side. Without her the dishes he cooks and ultimately his reputation would not be possible, but meals seem to be strictly a man’s business. Eugénie is respected by those around her, but not recognized as an equal by a seat of her own at the same table as the men. Dodin would like to get married, but she is the one who refuses him again and again. To express his feelings, Dodin cooks. He will also cook for Eugénie when she would be sick. Can the most exquisite dishes not only express feelings but also change destinies?
The key question of the film is why does Eugénie refuse Dodin’s marriage proposals? Does she accept her place and consider herself merely the executor of the plans of a genius creator? Has she gotten used in 20 years of collaboration and cohabitation and she doesn’t want to shatter the balance of their relationship? Many of the love stories depict entanglements and power relations between male and female partners (Mars vs. Venus, etc.). In ‘La passion de Dodin Bouffant‘ things are different. Dodin and Eugénie avoid any confrontation, but yet they don’t manage to turn their mutual passion into anything other than splendid dishes. But maybe nothing else is needed. They are artists and biographies of true artists must be subordinate to their art. The acting performances of Juliette Binoche and Benoît Magimel (once partners in life) are masterful, both in the romantic scenes and in the cooking scenes (they had a famous chef as their advisor). I also noticed the emergence of a very young actress named Bonnie Chagneau-Ravoire who plays the role of Pauline, an extremely talented teenager who becomes Dodin’s apprentice. Pauline in the film is extremely talented in the culinary arts, actress Bonnie Chagneau-Ravoire seems to be equally gifted, and I hope her future career lives up to her promise. The scenes that take place in the kitchen are formidable and I am sure that the recipe books of the dishes prepared in the film are already available. ‘La passion de Dodin Bouffant‘ enters directly and very high in the list of best films with and about the art of cooking and the people around. Not just for gourmets!
‘Am avut marele noroc de a fi ambasadorul Statelor Unite în România într-o perioadă care mi-a permis să fiu mai mult decât un martor al istoriei. Pentru un scurt moment, într-o țară îndepărtată, am ajutat la înfăptuirea ei.’ (pag. 447)
Acesta este ultimul paragraf al textului cărții lui Alfred H. Moses, ‘Jurnal de București’ publicată în România în 2019 de Editura ART, în traducerea lui Andrei Dosa, într-o ediție foarte aspectuoasă, cu copertă cartonată și pe hârtie de calitate. Cartea are și două subtitluri: ‘Drumul României de la întuneric la lumină’ și ‘Memoriile unui ambasador american’. Toate acestea rezumă cred foarte bine cele care îl așteaptă pe cititorul care începe lectura cărții: este vorba despre relatările unei personalități care a ocupat o funcție importantă într-o perioadă crucială a istoriei recente a României, care a înțeles momentul istoric și oportunitatea, și care a ales calea de participant activ la evenimente, pe lângă funcțiile de reprezentant al țării sale în capitala României.
Cine este Alfred H. Moses? S-a născut în 1929 la Baltimore, a efectuat serviciul militar în marina americană și a studiat dreptul la Universitatea din Georgetown. Și-a practicat meseria de jurist în cadrul firmei de avocatură Covington & Burling specializată în domeniile litigiilor și arbitrajelor, problemelor corporative și ale valorilor mobiliare. Asociat politic mai degrabă cu Partidul Democrat, a ocupat poziții de consilier în administrația lui Jimmy Carter, pentru a fi numit ambasador de Bill Clinton. Aceasta era prima sa numire în diplomație, dar despre împrejurările recrutării și numirii sale în această funcție veți citi imediat.
Alfred Moses este evreu practicant, activ în viața religioasă. A servit ca președinte al Comitetului Evreiesc American în perioada 1991-1995, și de fapt această activitate în serviciul comunității evreiești l-a adus pentru prima dată în România, în februarie 1976. Era perioada în care regimul comunist impusese restricții emigrării libere a evreilor (majoritatea celorlalte categorii de cetățeni români nici nu putea visa o asemenea opțiune) și negocia ieșirea lor din țară de la caz la caz, condiționând eliberarea pașapoartelor de relații politice și condiții comerciale favorabile din partea guvernului Statelor Unite și de plăți în devize pentru fiecare emigrant din partea Statului Israel. Descrierea sosirii sale în România pare a fi extrasă dintr-un roman distopic, dar este consistentă cu impresiile multora dintre cetățenii occidentali care au aterizat la București – Otopeni în acei ani:
‘Atmosfera era un amestec de asprime, corupție și melancolie, atât de generalizată, încât o puteai percepe. În aeroport, detectoarele de metal nu funcționau, iar banda transportoare pentru bagaje era stricată. Bagajele noastre au fost aruncate de către angajații iritați, nebărbieriti, îmbrăcați în salopete murdare pe nişte mese din carton presat ponosite. Oriunde am fi privit, corupția era la vedere – înghiontiți de operatorii aeroportului, oficialii vamali căutau produse de contrabandă pe care să le confişte şi apoi să le vândă probabil pe piața neagră.
În afara aeroportului, impresia de dezolare a devenit şi mai profundă, datorită conversațiilor şoptite la colt de stradă, a camerelor de hotel în care fuseseră plantate microfoane, a informatorilor plătiți și a soldaților care umblau de colo colo, fumând țigări şi pretinzând,,atenţii”. Străzile erau prost iluminate pentru a economisi energie, într-o țară aflată la marginea falimentului. Temperatura din camere era teribil de scăzută.‘ (pag. 32)
Delegația americană a fost întâmpinată după regulile protocolului și probabil supravegheată atent în timpul vizitei în România. S-au întâlnit cu oficiali români și cu conducerea Comunității Evreiești care le-a prezentat activitățile lor de menținere a vieții evreiești, ajutorare a celor vârstnici, educare a tineretului. Adevăratul contact cu realitățile a avut loc însă într-o întălnire întâmplătoare pe stradă, când câțiva tineri evrei curajoși i-au contactat pe delegații evrei americani și i-au avertizat să nu se încreadă în ceea ce li se spune, căci realitățile sunt altele. Din acel moment și până la căderea regimului comunist, Moses și-a dedicat o mare parte din timp și resurse activităților pentru înlesnirea emigrării evreilor din Romania – inclusiv presiuni în Congresul American pentru acordarea și reînnoirea anuală a clauzei națiunii celei mai favorizate, care permitea României să se bucure de tarife vamale reduse sau nule la exporturi în schimbul libertății de emigrare.
În anii care au urmat Moses a venit de multe ori în România și a început să cunoască mai bine și viața reală a comunităților evreiești și condițiile economice și sociale din România acelor vremuri. S-a întâlnit de trei ori cu Nicolae Ceaușescu și a participat la organizarea ultimei sale vizite la Casa Albă. A pledat cauza emigrării evreilor din România și a înlesnit în schimb contacte pentru România în lumea afacerilor americană. Din perspectiva mea, care împreună cu familia mea am fost printre cei emigrați din România spre Israel în acea perioadă, m-a interesat în mod special portretul rabinului Moses Rosen, conducătorul comunității evreiești în toată perioada comunismului, cu care Avocatul Alfred Moses, viitorul ambasador, a întreținut relații strânse, care par să fi depășit simplele legături oficiale. Portretul este complex, nuanțat și consistent cu cele pe care le-am cunoscut și eu:
‘Rolul rabinului Rosen în calitate de rabin-şef al României avea puţine asemănări cu cel al unui rabin american, chiar şi cu cel al unuia important. Rosen era evreu ortodox, însă nu şi hasidic. Însă în ciuda unei scăderi constante a numărului evreilor români, până la aproximativ 20.000 în 1976, rabinul Rosen a păstrat semnele distinctive ale unui tradițional rabin hasidic, ținând slujitori ca la o curte regală, inclusiv un şef de protocol, un specialist în relațiile cu guvernul (un intermediar, bănuiesc), o persoană care scria predicile, o alta care pregătea pentru tipar ziarul săptămânal al comunității cu articole semnate în numele rabinului Rosen, plus servitori personali, secretari şi un şofer pentru Mercedesul său negru.
…
Lăsând imperfecțiunile deoparte, rabinul Rosen a fost un conducător fermecător şi plin de energie, care a menținut în viață și a susţinut comunitatea evreiască din România. Lucrurile pe care le-a făcut n-au fost întotdeauna drăguțe sau cuşer, însă era un om curajos şi iscusit. A făcut o înțelegere faustiană cu comuniştii, potrivit căreia aceştia nu aveau să intervină în treburile comunității evreieşti, iar el în schimb avea să aibă grijă ca evreii români să nu le facă probleme celor din guvern.’ (pag.49-50)
Deoarece cartea este scrisă în special pentru publicul cititor american, Alfred Moses a inclus multe capitole de informații legate de istoria mai veche și mai recentă a României, și două hărți foarte folositoare: una cu frontierele actuale suprapuse peste frontierele istorice interbelice ale țării, și una a Bucureștiului cu zona sa centrală care cuprinde principalele clădiri guvernamentale, marile bulevarde, centrul vechi, instituțiile de cultură, sinagogile și ambasada americană – toate menționate într-un moment sau altul al relatărilor sale. Din păcate partea de istorie conține multe inexactități (inclusiv câteva adevărate gafe) și nu pot să nu mă întreb unde au fost editorii români sau cei menționați că ar fi verificat conținutul românesc al informației. Memorialistul are dreptul să greșească, dar editorul cred că în asemenea situații ar fi putut să intervină. Poate că asta se va întâmpla la edițiile următoare. În linii mari însă înțelegerea istoriei României de către Alfred Moses este corectă și se poate observa că pe măsură ce a acumulat informații a început să înțeleagă mai bine și să se implice în destinul țării care i-a devenit din ce în ce mai apropiată:
‘Probabil că nu există nicio țară în Europa care să aibă o istorie mai tristă decât România. Românii au istorisiri lungi şi vorbesc cu pasiune despre relele care s-au abătut asupra țării lor aflate la cheremul altora Statutul de victimă este un element central al identității românești.’ (pag. 82)
Aici începe partea care mie mi s-a părut cea mai pasionantă. Dacă primele capitole ale cărții le-am citit din perspectiva tânărului din România care eram în perioada anilor 70-80, capitolele dedicate anilor ’90 îmi completează și mie multe informații la care nu am avut acces și evenimente de care am fost departe în perioada în care deja nu mai trăiam în România. Este pasionant pentru că nu numai că ne vedem reflectați în această carte așa cum ne văd observatori străini ci și deoarece punctul de vedere este cel al unei personalități care s-a aflat în centrul evenimentelor într-o perioadă critică. Interesant este și felul în care avocatul implicat în cauza drepturilor de emigrare liberă în anii 70-80 (problemă practic soluționată după 1989) a devenit diplomat și ambasador al Statelor Unite în România în anii 90. Procesul de numire pe care îl descrie în detaliu Alfred Moses este destul de bizantin, bazat pe relații personale, pe recomandări din partea prietenilor și ale unor cercuri de interese, cu voturi de confirmare în Congres. Diplomații de carieră par a avea o concurență serioasă din partea protejaților politici care primesc aceste posturi ca recompense pentru susținerea campaniilor de alegeri prezidențiale. Se întâmplă deci la casele cele mai mari. În fapt, Moses nu aparținea niciuneia dintre aceste două categorii, numirea sa ca ambasador datorându-se poate mai mult unui complex favorabil de împrejurări și familiarității cu o țară pe care începuse să o cunoască și de care devenea din ce în ce mai interesat și mai atașat. Pregătirea pentru diplomații neprofesioniști consista dintr-un curs de doua săptămâni la o ‘școală de ambasadori’ a Departamentului de Stat:
‘Când mi-am preluat sarcinile de ambasador, eram doar vag constient de evenimentele oficiale care se petreceau în România sau de ceea ce aştepta de la mine Guvernul nostru să realizez. În afară de întâlnirea de la micul dejun cu Dick Holbrooke – care a constat în mare dintr-un salut și o bătaie pe umăr -, nimeni nu m-a înştiinţat în legătură cu mersul lucrurilor din România şi nici n-am discutat despre politicile şi obiectivele noastre. Diplomații de carieră ai SUA au un mare avantaj, căci cunosc toate dedesubturile şi sunt conectați la sistemul Departamentului de Stat. Cursul meu de două săptămâni la,,şcoala de ambasadori” s-a concentrat asupra procedurii, nu a substanței. Nu s-a rostit nici măca o vorbă despre România. John Davis, predecesorul meu în funcția de ambasador, se întorsese în Statele Unite de un an şi, cu toate că era extrem de prietenos şi de încurajator, avea o fire laconică și nu mi-a spus ce se întâmplă în România sau ce politică ar trebui să adoptăm din punctul lui de vedere.’ (pag. 98)
A fost poate vorba și despre o șansă. Din cele relatate de Moses, România nici nu era prea cunoscută și nici nu se bucura de foarte mult interes în cercurile guvernamentale americane la începuturile anilor ’90. Ajuns în România la sfârșitul anului 1994, noul ambasador întocmește un program cu principiile generale care aveau să-l ghideze în anii activității sale aici. Nu cunoștea încă multe dintre realitățile de după 1989 și nici pe mulți dintre cei ajunși la conducerea României în acele vremuri. De exemplu, mărturisește cu sinceritate că nu auzise de Ion Iliescu până în decembrie 1989. Avea să-l întâlnească de multe ori, să colaboreze cu el, să-i capete încrederea și să-i devina un fel de confident. Nu este clatr cât de multe a știut Alfred Moses la preluarea funcției despre cele ce se petrecuseră în România în anii precedenți, despre mineriade, despre administrarea economiei și bâjbâielile legate de căile de urmat spre reforme și spre integrare în Europa, NATO și lumea liberă. Colaborând cu guvernele sub președinția lui Iliescu și apoi a lui Emil Constantinescu, ambasadorul american a reprezentat interesele țării sale. Meritul său a fost că a făcut din democratizarea vieții politice, liberalizarea economică și alinierea României la alianțele occidentale nu doar scopuri ale politicii românești ci și ale politicii americane.
Alfred Moses a fost ambasador timp de mai puțin trei ani, dar aceștia au fost anii decisivi pentru orientarea României spre Vest. Problemele principale ale acestei perioade în politica externă românească au fost aderarea la NATO și încheierea tratatelor cu Ungaria și Ucraina, care au consolidat frontierele naționale și au declarat închise orice conflicte legate de revendicări teritoriale, iar în politica internă privatizarea economiei și restructurarea acesteia evitând consecințe economice și conflicte sociale majore ca rezultat al vânzării sau închiderii întreprinderilor de stat moștenite de la economia socialistă planificată. Perspectiva diplomatului străin este deosebit de interesanta, incluzând portretele unora dintre personalitățile politice și persoanele cu influență în viața socială și economică a vremii. Îi vedem din punctul de vedere al lui Moses pe Petre Roman, Teodor Meleșcanu, Mugur Isărescu, Virgil Măgureanu, Victor Ciorbea, Viorel Hrebenciuc. Unii cititori vor fi probabil intrigați de faptul că ambasadorul american nu s-a arătat entuziasmat de Cornel Coposu (pe care l-a cunoscut doar în ultimul an al vieții sale) și că în general nu a apreciat prea pozitiv activitatea opoziției democratice la guvernarea lui Iliescu. Atunci însă când s-a întâmplat tranziția și schimbarea de direcție care a urmat alegerilor prezidențiale din 1996, ambasadorul și Statele Unite au susținut noua administrație de la București și au participat la stabilirea direcțiilor și formarea cadrelor noii guvernări.
‘Dacă voiam să fiu mai mult decât un ambasador-marionetă care-şi efectuează obișnuitele vizite, trebuia să folosesc uriașa influență și prestigiul Statelor Unite pentru a ajuta România să traseze drumul spre construirea unor instituții democratice şi spre reformele economice, acestea fiind nişte condiții prealabile pentru aderarea la NATO şi UE.’
Cât de mare a fost influența americană în acea perioadă? Foarte mare, dacă este să acceptăm punctul de vedere prezentat în aceste memorii de ambasadorul american. Trebuie observat că Statele Unite (în parte și datorită lui) au fost puterea care a sprijinit intrarea României în NATO, iar atunci când aceasta s-a dovedit a nu fi posibilă în primul val de aderare au încheiat cu România o alianță de partenerat strategic. Moses a înțeles că orientarea pro-americană a politicienilor români reflectă o tendință populară existentă încă de la mijlocul secolului 20 și perpetuată în pofida dezamăgirii generațiilor care au sperat că ‘vin americanii’ pentru a-i salva de comunism și de imperialismul rus. La mijlocul anilor ’90 Franța, dezamăgită probabil și de erorile guvernelor iliesciene, nu susținea România în integrarea sa europeana și în NATO, iar Germania era uneori de-a dreptul ostilă. Statele Unite au ocupat un vid politic produs de dezinteresul și dezamăgirile europenilor din cauza mineriadelor. Alfred Moses a inaugurat în perioada în care a fost ambasador o linie politică comună româno-americană care continua până astăzi.
O relatare anecdotică, dar semnificativă, este cea legată de numirea lui Mircea Geoana în postul de ambasador al României în Statele Unite, numire care a lansat cariera diplomatică și politică a tânărului politician. După relatarea din carte, acest episod s-a petrecut în timpul unui zbor în care Alfred Moses îl însoțea pe Ion Iliescu în drum spre Washington:
‘În acea după-amiază, imediat ce am urcat la bordul avionului spre Houston, Meleşcanu, care stătea lângă mine, m-a întrebat cine credeam că ar trebui să fie următorul ambasador al României la Washington. Ridicând privirea, l-am văzut pe Mircea Geoană trecând pe coridor. Eram impresionat de cum observasem că se descurcă în funcția lui de purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Engleza lui era perfectă. Făcuse cursuri postuniversitare în cadrul unei universități franceze, era tânăr şi avea un aspect tineresc. Pe scurt, personifica ,,noua Românie”. Am ridicat privirea, am arătat către Geoană și i-am spus lui Meleşcanu: ,,Tipul ăsta ar trebui să fie următorul vostru ambasador.” Surprins, Meleşcanu s-a întors spre mine şi a spus: ,,De ce Mircea Geoană?” Eu i-am răspuns :,,Mai aveți pe altcineva?” La care Meleşcanu a zis: ,,Nu, pe nimeni.” Asta a fost tot. Meleşcanu s-a dus în partea din față a avionului, iar eu l-am urmat, s-a aşezat lângă preşedintele Iliescu şi a spus:,,Ambasadorul Moses e de părere că Mircea Geoană ar trebui să fie următorul nostru ambasador în Statele Unite.” Fără să ridice privirea, Iliescu a spus: ,,Indiferent pe cine ar vrea ambasadorul Moses în funcție, mie îmi convine. El este ambasadorul nostru la Washington” – o stridentă declarație falsă! Mircea a ajuns să servească timp de cinci ani la Washington, cu mare succes.’(pag. 247)
Anii petrecuți în funcția de ambasador au avut ca borne de reper vizitele făcute în 1995 de Ion Iliescu în Statele Unite și vizita din primăvara anului 1997 a lui Bill Clinton la București. Alfred Moses a avut o participare activă în inițierea, organizarea și desfășurarea acestor vizite, care au contribuit în mare măsură la consolidarea și oficializarea la cel mai înalt nivel a direcțiilor de politică externă ale României și de colaborare româno-americană.
Ediția românească a memoriilor ambasadorului este însoțită de un grupaj de fotografii care nu sunt însă ordonate cronologic, de un glosar de nume și locuri și de un indice alfabetic, toate foarte utile. Traducerea are mici probleme, însă acestea sunt destul de rare. Bogăția de informații oferite în cele peste 400 de pagini constituie un material documentar consistent pentru istoricii care vor veni și vor studia evoluția politicii românești în anii tranziției, relațiile româno-americane cu componentele lor în diferite domenii – politic, economic, militar. Capitolul care încheie cartea oferă câteva concluzii din perspectiva memorialistului:
‘Soarta României ar fi putut fi diferită. După căderea lui Ceauşescu, viitorul României a atârnat în balanță. Au existat persoane în interiorul şi în afara României care ar fi putut duce țara într-o direcție diferită, uitând de democrație și întorcând România înspre sine, îndepărtând-o de Vest. Ca să-l parafrazez pe Tweedledee, ,,Ceea ce ar fi fost posibil să se întâmple, s-ar fi putut întâmpla, dar aşa cum a fost, nu s-a întâmplat.” De ce? Meritele cele mai mari le au foştii președinți Ion Iliescu, Emil Constantinescu și poporul român. Iliescu și Constantinescu erau foarte diferiți ca formare, credințe politice și chiar şi temperament; cu toate acestea, ei împărtăşeau o viziune comună privind viitorul României. Amândoi erau cu totul devotați ideii ca România să fie liberă, independentă și în strânsă alianţă cu Occidentul. Fiecare dintre ei a progresat de la un trecut marcat ideologic spre recunoaşterea legitimității ideilor aflate în competiție. Pentru Iliescu, acest lucru a însemnat să lase comunismul în urmă. Pentru Constantinescu, a însemnat să treacă dincolo de o ideologie creștin-democrată, înțepenită în cea mai mare parte în trecut.’(pag. 442-443)
Concluziile noastre pot fi diferite, sau dacă sunt apropiate poate că am alege alte cuvinte pentru a le exprima. Punctul de vedere al ambasadorului american este însă oricum relevant și demn de luat în considerare. ‘Jurnal de București’ este o carte pe care am citit-o cu mare interes, și pentru viziunea generală și pentru bogăția de detalii istorice și de portrete pe care le oferă, toate legate de o perioadă pe care am trăit-o. Alfred H. Moses a ales să nu fie doar martor ci și participant la această istorie în mișcare. A cunoscut România și i-a devenit prieten, un prieten implicat.
By the time Bill Wyler adapted it in 1961, Lillian Hellman‘s play ‘The Children’s Hour‘ and its big screen adaptations already had a history of nearly three decades. The play itself was the first major hit on Broadway and the first major scandal of Lillian Hellman‘s career as a playwright. The reason was that the story about the libel that destroys the lives of two women and the fiance of one of them had a lesbian undertone, which was still taboo on most American scenes. So taboo in fact that, in order to make the first film adaptation of the play in 1936, Bill Wyler and the producers at the Goldwyn studios changed the title and removed all references to homosexuality, complying with the code of decency and morality on the screens of Hollywood. The 1961 film is more faithful to the text of Hellman’s play, reverts to the original credits and title, and recruits three of the top stars of the day to produce. 63 years later ‘The Children’s Hour‘ is a good opportunity to find out again how much some conceptions have evolved and the reflection on screens of some formerly taboo subjects, but also how current others have remained. In many ways, including cinematic ones, ‘The Children’s Hour‘ is a film that has not aged very well. And yet, some other taboos were broken by this production and several scenes in the film surprise and make watching or re-watching the film not at all unnecessary or unpleasant.
The story takes place in a small American town not precisely defined as a geographical place. Karen and Martha, friends since college, own a boarding school with about 20 girls in their early teens as pupils. They work hard together with a more aged music teacher who is also a singer in musicals. One of the girls is called Mary and she is an undisciplined schemer who, when punished, invents a story based on the amplification and twisting of banal gestures about an alleged ‘unnatural’ connection between the two teacher friends. Mary’s grandmother, who is also a wealthy patron of the school and the aunt of Karen’s fiance, withdraws the little girl from school and spreads the rumor that the naughty child made up. Karen and Martha wake up in one day with the school empty of children, their life business destroyed, their personal lives influenced by the moral judgments of those around them. Furthermore, even if the story is made up, the feelings of one of the two women are still beyond mere friendship.
Love triangles in which one of the relationships is between lovers of the same gender were scandalous in the 1930s, hardly accepted in the 1960s, and are part of the norm these days. The subject of slander, which today we call ‘fake news’, is as actual as possible, and so is that of moral judgments that can destroy lives or careers and that today dominate not only many communities in cities like the one in the film, but also many other very diverse environments, from universities to corporations, that censor their language or morals according to criteria of extreme political correctness. Bill Wyler‘s 1961 film introduces yet another innovative plot element – a pre-teen girl who is the source of everything bad that happens in the film. It still took courage at the time to detach a child character from an idyllic vision. Unfortunately, the execution of ‘The Children’sHour‘ is largely tributary to a cinematic style that belongs more to the 40s than the 60s. The background music with sweet violins is downright annoying, and the static interior scenes are a constant reminder that we are watching the screening of a theatrical drama. Audrey Hepburn, Shirley MacLaine and James Garner act in a style that can be used as an example of the term ‘overacting’. We have to wait for the final scenes to see emotions that seems genuine to justify the intense acting of the two actresses. Even Wyler eventually breaks free and shoots a terrific final scene, finally out in the open, with the moving camera following Audrey Hepburn in close-up. A single final scene, however good as it may be, cannot save an entire film.
‘Hang ‘Em High‘, made in 1968 and directed by Ted Post, marks the return of Clint Eastwood to the United States after becoming an international star in the series of three famous spaghetti westerns made by Sergio Leone. Most film historians today consider Leone to have saved the genre, or, if not saved it, at least revolutionized it, adding realism and color, alternating slow cinematic exposition with bursts of lightning-quick action, creating memorable lead and supporting characters and soundtracks that entered in every film score charts of all time. American critics and viewers of the time were not convinced and considered European Westerns to be violent vulgarizations, detached from the historical background that represents one of the fundamental myths of American nation building. The screenplay of ‘Hang ‘Em High‘ tries to use Eastwood‘s success but compensate for the lack of authenticity of films made overseas. I think it succeeds quite well in this regard, setting the story in a historical moment known to Americans and raising some moral and legal issues worthy of being addressed on screen. Eastwood‘s character is basically a continuation of the one in Leone’s films. Eastwood really wanted and recommended the Italian director for this film, but he was already busy with the casting of ‘Once Upon the Time in the West’ and would not make a film in America until 16 years later. Ted Post was eventually chosen to direct the film. The result is not without qualities but leaves the impression that it could have been a great film under the guidance of another director.
‘Hang ‘Em High‘ is a revenge movie. The story takes place in Oklahoma, which was one of the last US states to join the Union, in 1907. During the long transition period that preceded this act, the power of the judges was extremely high and they were assisted by armed federal officers called ‘marshals’. The frail institutions of the law could not cope in a huge territory, and often the population did its own justice. Or injustice. One such incident triggers the story in the film, when ex-cop Jed Cooper is wrongly accused of stealing a herd of cows and murdering their owners. He is condemned on the spot and hanged in the middle of the prairie by a group of men who were on his trail. They don’t do their job well and Jed is rescued by a lawman and brought before Judge Fenton, who understands the situation and releases him, proposing that he become a ‘marshal’ under his comand. Jed accepts, with the goal of using his newfound powers as a lawman to catch and punish those who had wrongfully convicted and nearly killed him. The balance between justice and revenge, between the need for order and the avoidance of unjust punishment, will be tested several times in the events that follow.
The script has a fairly solid historical basis and raises interesting issues related to the power of justice, crowd psychology, and the irreversibility of the death penalty. Eastwood brings back to the American historical background the character created for him by Sergio Leone. As a vengeful gunslinger he is flawless. The problem is that the group of ‘bad guys’ he faces is kind of undifferentiated, none of these characters give us, viewers, time and enough reason to hate him. There is also a romantic sub-conflict, a rather thin one, the only point of interest here being the presence of Inger Stevens, a beautiful actress of Swedish origin, with a tragic destiny (she would die two years later). A very interesting character could also have been that of the all-powerful Judge Fenton, but unfortunately Pat Hingle plays him rather without nuances and the expositions of his motivations are too rhetorical. I found the public execution scene exceptional. Dominic Frontiere‘s music tries to emulate Ennio Morricone’s, but it’s far from adapting to the story as it happened in the European films. To create good film music, it’s not just the sound that matters, but also the sync with what we see on the screen. ‘Hang ‘Em High‘ seems to have aspired to match Sergio Leone’s westerns and be as captivating as them, but Sergio Leone is missing.
I very seldom have the opportunity to watch films from the Republic of Moldova, and that’s why I was happy that ‘Carbon‘, released in 2022, directed by Ion Bors based on a script written by Mariana Starciuc, was included in the program of the Romanian film festival that is taking place these weeks in Israel. The film is a co-production of studios from Spain, Romania and the Republic of Moldova, but the subject, cast and most of the technical team are from Moldova. Going back three decades, to the beginnings of the Republic of Moldova, ‘Carbon‘ presents, in the form of farce mixed with thriller, not only an episode from the birth of one of the youngest European states, but also draws with the tools of satire a picture of the main lines of one those unresolved conflicts that smolder on the periphery of Europe and of the former Soviet empire.
The story takes place in 1992, in a Moldovan village on the right bank of the Dniester. The Republic of Moldova is preparing to celebrate one year since its independence, but changes are happening slowly. Plates with the names of stores or even those of state institutions, are written some in Latin characters, others in Cyrillic. The tricolor flags are still uncertain about the choice of colors. The mayor and the militia man also seem to be descendants of previous periods, while agricultural work is still done in the kolkhoz. Only the priest has gained more influence, but he doesn’t quite know what to do with it. A few kilometers away, an armed conflict is taking place between the new Moldova and the pro-Russian separatists on the other side of the Dniester. It seems more like a conflict between gangs of mercenaries, ex-soldiers returned from Afghanistan, and anyway, the fate of the confrontation is being negotiated thousands of kilometers away, in Moscow. The main heroes of the film belong to different generations. Vasea is a veteran of the wars of the former Soviet Union. Dima is a young man who sees no way out of his hopeless village life except by enlisting in the army in order to receive the benefits promised to war heroes. Vasea will lead Dima to the front, but on their way, on the side of the road, they find a charred corpse. The dead deserves a proper burial. If it is the body of a Moldovan soldier, even a hero’s funeral. But what if it’s the dead body of an enemy soldier? Or maybe even of an important personality, because next to it is the burnt carcass of what used to be a luxury car. The complications are just beginning for the two, but also for the mayor, militiaman, priest, head of the collective farm and for the entire village.
The story in the film is a combination of history with absurdity, thriller with dark humor. The characters are genuine and human, and viewers will quickly fall under their spell and accept them with their pains and weaknesses. Where does this humor come from, humor without which the heroes could not survive and films like this would turn into dark dramas or horror stories? “Carbon” is inspired by Caragiale’s social and political satire but also by the adventures of Ilf and Petrov’s heroes, who acidly described the phenomena of another revolutionary transition, the one from the beginning of the Soviet system. But there is another influence here, and it is that of the movies of filmmakers such as Emir Kusturica, films that describe the breakup of the former Yugoslavia and the violent ethnic conflicts that arose almost overnight between those who until yesterday had been neighbors and coexisted more or less peacefully. I thought the acting was excellent. I will mention the names of Dumitru Roman (Dima) and Ion Vantu (Vasea), but the whole team is playing very well. My last reference about a director from Moldova is related to the films of Emil Loteanu, made 50 years ago. Ion Bors (for whom ‘Carbon‘ is the debut feature film) and his generation colleagues seem determined to write a new page in a cinematography that defines its artistic identity, along with everything that happens around.
Eroina articolului de astăzi din rubrica CHANGE.WORLD este o astronomă și astrofiziciană care a dat răspuns uneia dintre întrebările care au preocupat omenirea încă din zorii istoriei. Din ce sunt făcute stelele? Numele ei este Cecilia Payne-Gaposchkin, iar studiile și descoperirile ei au zdruncinat din temelii concepții înrădăcinate de secole în lumea științei, dar și în teologie. La fel ca în cazul altor femei cu realizări remarcabile în știință sau în alte domenii, contribuțiile ei au fost umbrite și asumate de ‘colegii’ bărbați, iar recunoașterea a venit târziu sau se află încă în desfășurare. Să aducem și noi contribuția noastră, cunoscând-o.
(sursa imaginii: By Smithsonian Institution/Science Service, restored by Adam Cuerden – Air and Space Museum online gallery, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=140704011)
Cecilia Helena Payne s-a născut odată cu secolul XX, în 1900, la Buckinghamshire, în Anglia, fiind unul dintre cei trei copii ai Emmei Leonora Helena (născută Pertz) și a lui Edward John Payne, avocat, istoric și muzician din Londra, care își făcuse studiile la Oxford. Tatăl său a murit când ea avea patru ani, lăsând-o pe mamă să crească singură familia. La 12 ani, după ce văzuse un meteorit străbătând cerul nopții, Cecilia a declarat că va deveni astronomă. A urma studii de știință, ca să nu mai vorbim despre o carieră științifică, era încă o excepție pentru o fată tânără în Anglia acelei perioade. Abia în 1919, după ce a câștigat o bursă care să-i acopere cheltuielile pentru studii, Cecilia a ajuns la Colegiul Newnham de la Cambridge. A urmat aici studiile complete, ba chiar a și devenit responsabilă de micul observator astronomic al colegiului, dar nu a primit diplomă. La Cambridge, femeile nu au primit diplome până în anul 1948. Interesul ei pentru astronomie s-a accentuat după ce a participat la o prelegere susținută de astronomul englez Sir Arthur Eddington despre expediția sa din 1919 în largul coastei de vest a Africii, pentru a observa și fotografia stelele în timpul unei eclipse de soare, cu scopul de a testa justețea teoriei relativității generalizate a lui Albert Einstein. Mai târziu va spune despre acesta conferință: „Rezultatul ei a fost o transformare completă a imaginii mele despre lume.” Cecilia Payne și-a dat seama că singura ei opțiune de carieră în Marea Britanie ar fi fost să devină profesoară, așa că a căutat ocazii care să-i permită să se mute în Statele Unite. După ce i-a fost prezentată lui Harlow Shapley, directorul Observatorului Colegiului Harvard, care tocmai pusese bazele unui program de studii în astronomie, ea a părăsit Anglia în 1923. Acest lucru a fost posibil printr-o bursă concepută pentru a încuraja femeile să studieze la observator. Colega ei de generație, americana Adelaide Ames, devenise prima studentă cu o asemenea bursă, în 1922. Avea să fie cea mai bună prietenă a Ceciliei până la moartea sa timpurie într-un accident pe mare în 1932.
Compoziția stelelor fusese până atunci cercetată, discutată și descrisă în nenumărate cărți de astronomie și fizică. Subiectul avea profunde implicații religioase, căci bolta cerească era considerată, în majoritatea religiilor, o casă a zeilor sau un posibil loc de odihnă sau damnație eternă al sufletelor. Cele mai vechi cataloage de stele cunoscute fuseseră întocmite de vechii astronomi babilonieni din Mesopotamia, la sfârșitul mileniului II î.Hr., în timpul perioadei Kassite (c. 1531 î.Hr. – c. 1155 î.Hr.). Primul catalog de stele din astronomia greacă a fost creat de Aristil în jurul anului 300 î.Hr., cu ajutorul lui Timocharis. Astronomii islamici ai Evului Mediu au dat multor stele nume arabe care sunt încă folosite astăzi și au inventat numeroase instrumente astronomice pentru calculul pozițiile stelelor. Știința spectroscopiei stelare a fost inventată în secolul al XIX-lea de germanul Joseph von Fraunhofer și italianul Angelo Secchi. Comparând spectrele stelelor, precum Sirius cu Soarele, ei au găsit diferențe în grosimea și numărul liniilor lor de absorbție – liniile întunecate din spectrele stelare cauzate de absorbția de către atmosferă a unor frecvențe specifice. Era pusă sub semnul întrebării o concepție îmbrățișată și de oamenii de știință, și de Biserică. Universul nu este omogen. Stelele diferă și ele în compoziție, și aceasta evoluează în timp după vârstele astrelor. Ceea ce în religie, filosofie și știință era numită ‘teoria uniformității Universului’ părea să nu se verifice când venea vorba despre compoziția stelelor. Oamenii și tot ceea ce ne înconjoară – animale, plante, planeta noastră – sunt alcătuiți din același ‘praf de stele’, dar acesta este răspândit în mod diferit și neuniform în Univers. Surprizele însă abia începeau.
Când Cecilia Payne a ajuns la Harvard, în 1923, a găsit acolo o formidabilă bază de date neprelucrate, inclusiv mii de fotografii și măsurători spectrometrice, informații acumulate în peste 40 de ani de observații ale boltei cerești. Avea să descopere repede că recrutarea sa ca femeie cercetătoare (ca și a prietenei ei, Adelaide Aymes) de către Harlow Shapley, directorul Observatorului, avea ca scop utilizarea tinerelor femei drept ‘calculatoare’ – pe baza unei concepții (sau prejudecați?) conform căreia femeile cu pregătire științifică și talente în matematică ar fi mai dotate în prelucrarea meticuloasă a unor cantități mari de date. Întâmplător sau nu, pentru poziții asemănătoare aveau să fie recrutate cu patru decenii mai târziu femeile din echipele de ‘calculatoare’ care au adus o contribuție remarcabilă în programul de explorare spațială Apollo. Am scris despre povestea lor într-un articol din anii trecuți al acestei rubrici, ele fiind și eroinele filmului artistic ‘Hidden Figures’. Cele două ‘gemene celeste’, cum erau numite Cecilia și Adelaide la Harvard, aveau să preia cercetările lui Shapley și să le îndrepte într-o direcție complet nouă. Miile de imagini generate de spectrometre transformau compoziția chimică a stelelor în culori diferite, codificând astfel materialele din care erau formate astrele. Culoarea identifică substanța, intensitatea ei, ponderea în compoziția chimică, precum și poziția, temperatura fiecărui element. Payne a reușit cu precizie să găsească relația dintre compoziția spectrală a stelelor și temperaturile lor reale, aplicând teoria ionizării a fizicianului indian Meghnad Saha. Ea a arătat că marea variație a liniilor de absorbție stelare se datora cantităților diferite de ionizare la diferite temperaturi, nu cantităților diferite de elemente. De asemenea, a descoperit că siliciul, carbonul și alte elemente comune văzute în spectrul Soarelui erau prezente în aproximativ aceleași cantități relative ca și pe Pământ, ceea ce confirma teoria care susținea că stelele aveau aproximativ aceeași compoziție elementară ca și planetele lor. Diferența esențială descoperită de ea era că heliul și în special hidrogenul erau mult mai abundente (pentru hidrogen, cu un factor de aproximativ un milion). Teza ei de doctorat, publicată în 1925, concluziona că hidrogenul este componenta dominantă a stelelor, făcându-l cel mai abundent element din Univers.
Rezultatele obținute de Cecilia Paynes, publicate de aceasta într-o carte cu titlul ‘Stellar Atmospheres’, par astăzi foarte firești, ele încadrându-se în teoriile acceptate (în evoluție însă și ele) despre originea și expansiunea Universului. Hidrogenul și Heliul sunt cele mai simple elemente. Toate celelalte elemente chimice își au originea în reacțiile atomice complexe care au loc în procesele de naștere și de evoluție ale stelelor. Și totuși, la publicarea tezei de doctorat și a cărții, acestea au fost imediat contestate cam de întreaga comunitate științifică. I s-a cerut să repete calculele. O concentrație de un milion de ori mai mare de hidrogen în Soare decât cea estimată până atunci? Trebuie să fie undeva o greșeală! Desigur, nu era nicio eroare. Când disertația lui Payne a fost verificată în procesul de ‘peer review’, de astronomul Henry Norris Russell, acesta a descurajat-o să concluzioneze că Soarele este compus predominant din hidrogen, deoarece ar fi contrazis consensul științific al vremii conform căruia compoziția Soarelui și a Pământului erau similare. Cu mare regret, tânăra cercetătoare a declarat că rezultatele sunt ‘ciudate’. O fi spus și ceva în stilul lui Galileo Galilei ‘eppur și muove’? Nu vom ști niciodată. S-a întâmplat însă în anii următori ceva mult mai grav. Russell a continuat cercetările proprii care foloseau o altă metodologie și patru ani mai târziu a publicat o carte proprie, în care anunța cu surle și trâmbițe că Soarele este compus în proporție de 98% din hidrogen și heliu. Exact ceea ce susținuse Cecilia Paynes, a cărei contribuție era menționată într-o notă spre sfârșitul cărții lui Russell. Savantul faimos, bărbat pe deasupra, prelua meritele unei descoperiri făcute și publicate cu ani în urmă de tânăra cercetătoare venită din Anglia, pe care o și criticase public în referatul sau științific.
După doctorat, Payne a studiat stelele cu luminozitate ridicată pentru a înțelege structura Căii Lactee. Mai târziu, ea a cercetat toate stelele mai strălucitoare decât magnitudinea a zecea pe scara care determină intensitatea luminoasa a stelelor. Apoi a studiat stelele variabile, făcând peste 1 250 000 de observații împreună cu asistenții ei. Această lucrare a fost extinsă ulterior la Norii Magellanici, adăugând alte 2 000 000 de observații ale stelelor variabile. Aceste date au fost folosite pentru a determina căile evoluției și ciclurilor de viață stelare. Concluziile au fost publicate în a doua sa carte, ‘The Stars of High Luminosity’ (1930). În 1931, Payne a devenit cetățeană americană. Într-o călătorie în Europa, în 1933, l-a întâlnit în Germania pe astrofizicianul de origine rusă Serghei Gaposchkin. L-a ajutat să obțină o viză pentru Statele Unite și s-au căsătorit în martie 1934, stabilindu-se la Lexington, în statul Massachusetts, la distanța unei scurte navete de Universitatea și Observatorul Harvard. Aici avea să devina în 1956 prima femeie profesor la Facultatea de Științe și Arte.
Cecilia Payne-Gaposchkin a devenit agnostică în cursul vieții sale. În autobiografia ei, ea relata că, atunci când era în școală, a făcut un experiment privind eficacitatea rugăciunilor, împărțindu-și examenele în două grupuri, rugându-se pentru succes doar pentru cele dintr-un grup, celălalt fiind un grup de control. A obținut notele mai mari în ultimul grup. Regretul ei cel mai mare a fost cel de a fi cedat autorității forurilor științifice și a-și fi exprimat public dubii față de rezultatele propriilor cercetări, deși toate informațiile și raționamentele științifice indicau că avea dreptate. Când preda, fuma țigară de la țigară și ochii îi erau mai tot timpul îndreptați în sus, de parcă ar fi căutat stelele. Mesajul ei pentru studenți era: ‘Dacă sunteți siguri de fapte, apărați-vă până la capăt pozițiile!’
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
What genre of movie are we watching? This is one of the questions that the viewers of the film ‘Oameni de treabă‘ (the title in the English distribution is ‘Men of Deeds‘), made in 2022 by the director Paul Negoescu, which I saw during the Romanian Film Festival in Israel, initially scheduled for October 2023, are asked to answer. At some moments we have the feeling that we are watching a comedy, then a thriller, later a a drama of personal failure and permanently a political satire of the eternal Romanian unreality. It’s yet another demonstration of how relative the divisions in cinematic categories and genres are. A good movie is a good movie. The shelf on which film critics or historians place it is less important.
The story takes place in one of the most beautiful areas of Romania, in Bucovina, in a village at the border of Europe. ‘Oameni de treabă‘ has two main characters: a rooster who escapes to an uncertain freedom from a truck transporting poultry and a policeman named Ilie, a man in his 40s who has not really succeeded in life and who lives alone, dreaming of buying land for an orchard and remarrying, after his first marriage ended in divorce. He is the village policeman and the trusted man of the mayor Constantin, kind of as ‘godfather’ (as in the mafia), who controls almost everything that happens in the village, legal or especially illegal. A young police officer is assigned as his subordinate just when a crime happens in the village. The curiosity and probity of the young man, who begins to investigate the crime, risks disturbing the order that had kept the village relatively prosperous (compared to other surrounding villages) due to the fact that things were going ‘as always’. When the violence escalates, Ilie will be faced with the dilemma of continuing to accept submission and collaboration with the corrupt environment. But what is the limit of accepting compromises?
Iulian Postelnicu achieves an exceptional acting creation in ‘Oameni de treabă‘. Policeman Ilie belongs to that category of heroes that we don’t know exactly how to categorize – positive or negative? He is a kind of modern Pristanda, the policeman devoted to the mayor, obediently carrying out his orders, convinced to a point that this is the way things were always and will be forever. Always astounded by what happens to him, he tries to overcome the impasse in which his life was and knows that he can only do it by accepting compromises and deluding himself that everything is for the good and the tranquility of the community. And yet, when the injustices around him exceed the limit of violence, when people he knows and who depend on him and his position as a lawman are hurt, something happens. But the price of rebellion is huge, even for a man of the system. Another formidable performance is that of Vasile Muraru as the corrupt mayor, who reminded me of the late Ernest Maftei in several memorable roles. The combination of drama and comedy, thriller and satire works quite well, but what stays in the memory, and thanks to the actor for this, are the long close-ups of the hero’s moments of solitude and balance. Romanian viewers will recognize themes already covered by the Romanian films, related to the endemic corruption and the disintegration of rural society, but for me the personal dramas are the ones that impressed me the most. The ending is memorable and changes a lot in the perspective of what happened up until that point. I would have cut it a minute earlier. It would have been brilliant. (‘Let’s go fishing somewhere else.’)
‘Mademoiselle Chambon‘ is the first film from Stéphane Brizé‘s filmography that I have the opportunity to watch. It was made in 2009 and the script, on which Brizé is co-author, is an adaptation of a novel by Eric Holder. It’s a low-key and unlikely love story between a man and a woman who have little in common, who meet by chance and discover each other’s loneliness and vulnerability. Love stories have no boundaries or rules, they say. Is it so?
The heroes of ‘Mademoiselle Chambon‘ are in mid-life. Jean is a bricklayer and a handyman, he does house renovations and is married to Anne-Marie in what seems to be a perfectly normal marriage and, if not happy, at least free of any grievances and problems apart from perhaps those of their ten-year-old son’s school grammar lessons. Véronique Chambon is a substitute teacher. For reasons never revealed, she teaches almost every year in a different place in France replacing the permanent teachers who are on medical or maternity leave. Her only passion is the violin, but she hasn’t played it in a long time, especially in public. When Anne-Marie is forced to stay at home for medical reasons, Jean takes her place in dealing with their son’s school and meets mademoiselle Chambon. An initially discreet and unacknowledged bond grows between the two. Jean is attracted by the woman’s vulnerable loneliness but also by the half-opening of a door to other horizons – the music she practices as a hobby, the different places she had known. Véronique discovers the man who represents perhaps what she lacked in life – stability and a support during the long periods of loneliness. The relationship evolves and reaches the point where a decision would trip the balance and change the directions of the destinies of the two heroes, but also of Jean’s family. What will be the decision? Does this relationship have any chance?
‘Mademoiselle Chambon‘ is a special film also because Stéphane Brizé chose to cast in the lead roles Vincent Lindon and Sandrine Kiberlain who, in addition to being two wonderful actors, had also been a couple and then husband and wife for a decade before the shooting of the film. Their relationship had ended, but they remained on good terms and agreed to play together. It would not be their last collaboration on the screen. Their presence, the way they interact, the discretion with which they develop their characters and the way they build the connection between them on screen is formidable. However, a warning is also in order here. ‘Mademoiselle Chambon‘ is about psychological depth and subtlety and not about an externalization of feelings as we are used to in many other films with romantic stories. Impatient viewers might be lost in a few scenes where the stares, the silences, the half-open doors, the windows that offer a limited perspective of the outside world, the music played with internalized passion by Sandrine Kiberlain (who honed her violinist skills for this film) play the main role. There are long scenes, some static, that demand to be watched carefully. I was one of the patient ones and I think I had a lot to earn.
‘The Pink Panther Strikes Again‘ (1976) is the fifth film in the original series of films directed and written (most of them) by Blake Edwards and starring Peter Sellers as Inspector Jacques Clouseau. I can forgive the Edwards-Sellers couple anything, as they authored the brilliant movie ‘The Party’ (1968), one of the best comedies ever made. Among the series that belong to the cops comedy genre, this is one of the most successful, and this film is considered one of the best in the series. The ultimate criterion for judging a comedy is the quantity and quality of laughter it generates. From this point of view, ‘The Pink Panther Strikes Again‘ was and remains a successful film almost 50 years after its release.
Inspector Clouseau, a walking disaster whose combination of innocence and incompetence solves any case and defeats any enemy, investigates the escape of Dreyfus, his former boss, from the mental asylum where he had been imprisoned. He kidnaps a scientist competent enough to create a weapon that destroys the United Nations building in seconds, and with which he can threaten to further destroy entire nations. The goal? Blackmailing world governments to hand over or kill Clouseau. He is on his trail, but on his trail are the paid assassins of every secret service in the world, all ready to kill Clouseau to save the planet.
The pseudo-detective story intents to be (also) a parody of James Bond movies. The best comedy scenes in this series of Clouseau’s adventures might well belong to the period of silent film comedies. ‘The Pink Panther Strikes Again‘ contains several such scenes that would find a good place in the comedy anthologies of the 1920s. It’s what merely remains of this movie. Peter Sellers and Herbert Lom are excellent, and we also have the pleasure of seeing Omar Sharif in an uncredited role for a few minutes. Behind the mask of the character, Peter Sellers seems genuinely unhappy. But this is already the subject of another film.
