The life path and the career of Robert Siodmak has been winding, full of ups and downs, worthy of the script of a biopic waiting to be written and brought to screens sometime in the future. The German director of Jewish origin had to leave Germany when the Nazis came to power and ended up in Paris where with the few films made between 1933 and 1939 he came to be considered a possible rival or perhaps successor to René Clair. Terror followed him and at the outbreak of the Second World War he left for the United States where in 13 years he directed 23 films, becoming one of the specialists of the ‘film noir’ genre – appreciated by critics and film history, but not by the American public of that immediate post-war period, who preferred more optimistic-escapist films. Back in Europe he enjoyed several years of success and recognition and this period includes ‘Nachts wenn der Teufel kam‘ (the English distribution title is ‘The Devil Strikes at Night’) from 1957. He was one of the first filmmakers who took refuge to America during the Nazi period returning to make films in Germany. ‘Nachts wenn der Teufel kam‘ combines elements of American ‘film noir’ (many invented by Siodmak himself) with the tradition of German expressionist serial killer films, but it is above all also a political film, with a critical message about the political class and the police and justice apparatus subordinated to Nazism during the Second World War.
The story takes place in the last summer of the Second World War, the summer of 1944. German cities are already being bombed daily, the front lines are getting closer, the number of fallen soldiers is constantly increasing, but the official propaganda still talks about the final victory. All aspects of civilian life are subject to the directives of the Nazi Party and the terror of the Gestapo, including what remains of the police and judiciary. Captain Axel Kersten returns from the front after being seriously wounded and is assigned to the post of commissioner in the criminal police. When he is entrusted the case of the murder of a woman in Hamburg, he makes the connection with a series of crimes that had been committed in the last decades in different cities of Germany. The arrest and conviction of an innocent man prompts him to act determinedly to find the real killer, but solving the crimes does not sit well with the Nazi authorities. Public disclosure of the truth would harm official propaganda, as the culprit does not belong to those declared by the regime to belong to ‘inferior races’, and the recognition of judicial errors as well as the fact that so many serial murders were committed and remained unpunished during the years of Nazi rule would mean that the regime is not infallible. A strange complicity is born between the criminal and the system that tries to cover him, and those who still believe in justice in an unjust system are in great danger.
I have seen many films set in Germany during the Nazi years, but most of them were not German or were made many decades after the events. ‘Nachts wenn der Teufel kam‘ is different. It is a documentary in its own way, as it was made only 12 years after the fall of the regime, filmed in the same Germany where the story takes place and played by actors who lived through the era. The script is based on a real case made public by a series of articles published a year before. The descriptions of the decadence and corruption of the regime are based on testimonies and direct experiences. A scene such as the party that takes place in the villa of the high Nazi official has a Fellini tinge, but is actually based on historical reality. The action unfolds fluently, the characters are well described and the relationships between them built from few but well placed words. Images of buildings about to collapse, if not already in ruins, evoke the state of Germany in that final year of the war. There is also a love story that provides the necessary sentimental counterpoint. The most impressive of the performers is Mario Adorf, an extremely prolific actor whose career of over 200 films continues to this day. His role is part of the series of serial killer characters that began in German Expressionist films (some silent) and continues through Hannibal Lecter and his successors. ‘Nachts wenn der Teufel kam‘ is not only a film that deserves the label of ‘important’ but also a story on the screen that gives many reasons for satisfaction to the viewers of today.
One of the most famous quotes attributed to Karl Marx (who in turn was commenting on Hegel) is the one that claims that history and its personalities repeat themselves twice: the first time as tragedy, the second time as farce. Marx (Karl) did not live to see the invention of the cinema, but the genre of film comedies – parodies, satires, farces – dealing with the darkest characters and moments of history seems to be one of the exemplifications of this phrase. Cinematic versions in comic registers of tragic periods of the past have not infrequently generated interesting films and more often also controversies. This is also the case with ‘The Death of Stalin‘, the 2017 film by Armando Iannucci, a screenwriter and director who is not afraid to satirically attack taboo subjects or monsters of history. The script is inspired by a French comics book and the production is a collaboration of the Gaumont studios with other European and North American film houses. The result is a film that cannot help but spark discussion, bringing one of the turning points of 20th century history into the debates of the present.
The last evening of Stalin’s life and his agony after the cerebral attack he suffered, alone in his room due to his own order not to be disturbed under the threat of death, are known facts and recounted in numerous documentary and fiction books. Quite a lot is also known about the events that followed, about the internal struggles in the Politburo between Khrushchev and Beria that ended with the latter’s arrest, conviction and execution, and about the de-Stalinization process that would culminate with Khrushchev’s famous speech at the 20th Congress of the CPSU in 1956. The script of ‘The Death of Stalin‘ preserves the essential lines of the conflict, but compresses the entire story into a few days, from the evening fateful to the dictator to the day after the lavish funeral. Released from the permanent terror in which they lived, the characters around Stalin wake up to the new reality sooner or later and begin the struggle for power in parallel with the preparations for the official ceremonies. They are all products of the system of corrupt and violent dictatorship that Stalin had built during the 30 years he was at the helm of the USSR. The psychological profiles, as they appear in the film, are diverse: Beria is a sadistic and cunning psychopath, Khrushchev is an opportunistic arriviste, Malenkov is indecisive and half-senile, Molotov is weak, blackmailed for years by the arrest and deportation of his wife, and Marshal Zhukov with his chest laden with decorations looks like a caricature of militarism. They all fear everyone else, hypocritically embrace each other while planning criminal alliances to eliminate their opponents before those eliminate them, mime democracy while setting the apparatus of repression in motion. Meanwhile, terror, arrests, executions continue outside the Kremlin walls. Until a certain moment, when everything stops. But even this sudden change is unreal, as it is impossible to erase the traumas, the sufferings, the deaths.
Approaching such tragic moments of history in a satirical register cannot but arouse controversy. Nostalgics of the Soviet system and its successors may be outraged. Victims and their descendants may question the approach. Armando Iannucci could not avoid controversies, nor does he seem to have intended to. He mostly kept (to my knowledge) the gist of the events, but changed their timeline to create something close the temporal unity of classical drama. He thickened the characters as or historical farce, but not as for cheap parody. The words spoken by them sometimes resemble absurd theater texts, but many are actually extracted from transcripts of historically attested meetings or scenes. The cast is international, most of the actors are English or American, and they were asked to use their native English accents and not imitate a Russian accent. Steve Buscemi as Khrushchev and Simon Russell Beale as Beria are far from the physiognomy of the historical figures, and no make-up effort was made to change them. Jeffrey Tambor as Makenkov was the only one I found excessively caricatured. I thought the background was very well presented, with some real-life scenes that set the historical farce in the context of the tragedy that the peoples of the Soviet Union were experiencing, in the empire of fear. One of the scenes is downright brilliant. A KGB-style execution is depicted, in which the convicts are gunned down one by one. In the middle of the line comes the order to stop mass executions. Four men among those condemned to death remain standing as the executioners flee. The four will be the first survivors of the terror.
Nu mai este vorba nici despre literatură științifico-fantastică și nici despre previziuni teoretice. Inteligența Artificială (AI) este aici, implementată pe scară largă în domeniile cele mai diferite ale economiei și vieții sociale. În unele cazuri, prezența sistemelor AI este vizibilă, în altele, activitatea se desfășoară în centrele de date și norii internetici fără că noi, consumatorii, să fim conștienți de prezența lor. Progresele tehnologiei au loc într-un ritm greu de urmărit, mai ales că nu toate sunt vizibile și impactul lor nu este ușor de înțeles. Odată cu ele domnește o confuzie creată intenționat sau nu. Sunt etichetate AI aplicații sau mașini care nu au niciuna dintre caracteristicile acestei tehnologii. Abundă scenarii apocaliptice care descriu preluarea controlului vieții umane de către mașini. Domnește îngrijorarea legata de schimbările rapide pe piața forței de muncă, cu milioane de joburi înlocuite de mașini și sisteme AI. Despre acest din urmă aspect vom discuta în articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD. Schimbările sunt aici și sunt reale. Analiza lor rezervă multe surprize.
Tehnologia îi sperie pe cei care nu au cunoștințe minime pentru a o înțelege. Este un fenomen cunoscut istoric, care a generat perioade de conflicte violente cum a fost mișcarea luddită în secolul al XIX-lea. În secolul XX, la începutul anilor ’60, exact atunci când tehnologia informației făcea primii pași, un comitet de oameni de știință și activiști sociali a trimis o scrisoare deschisă președintelui SUA Lyndon B. Johnson, în care scriau că revoluția cibernetică va crea o națiune separată a celor săraci, necalificați, șomeri care nu vor putea să găsească de lucru și să-și permită nevoile vieții. Cu trei decenii mai devreme, în anii ’30, un primar din California îi scria altui președinte american că tehnologia industrială era un „monstru Frankenstein” care amenința să răstoarne producția, „devorându-ne civilizația”. Transformări substanțiale ale structurii forței de muncă au avut loc după introducerea Internetului în anii ’80-’90 ai secolului trecut. Profesii întregi au dispărut sau s-au modificat substanțial – de la cea de postaș la cea de agent de voiaj. Acum 30-40 de ani prognozele erau cel puțin la fel de sumbre ca și unele dintre cele de astăzi. Și totuși, în cei 200 de ani de revoluții industriale și informatice, prognozele sumbre au fost dezmințite una după cealaltă și forța de muncă a crescut permanent. În perioada 1991-2023, deci exact de când a început să se simtă impactul Internetului, numărul global al angajaților în munci productive, inclusiv servicii, a crescut de la 2,3 miliarde la 3,4 miliarde, deci cu aproape 50% sau cu peste 1 miliard de noi locuri de muncă. Să nu cădem însă în greșeala excesului de optimism. Combinația dintre progresele industriilor roboților, ale Internetului Obiectelor și sistemele de Inteligență Artificială este probabil mai radicală ca vector de schimbare decât toate fenomenele similare în istorie. Schimbările în structura forței de muncă vor fi impresionante ca numere și mai ales calitativ.
Să analizăm un exemplu recent. Introducerea automobilelor fără șofer se desfășoară într-un ritm mai lent decât cel pe care-l prevedeau experții cu un deceniu în urmă, cel puțin în Statele Unite. Sistemul de taxiuri robotice introdus experimental la San Francisco a fost suspendat (la fel ca în toată California) în urma unui accident în care a fost rănit un pieton. Firma General Motors care era răspunzătoare de acest program a declarat că va relansa testele la Dallas, Houston și Phoenix, însă cu un supraveghetor în automobil. Tesla și-a amânat lansarea unui produs similar din august în octombrie. Noile modele de robo-taxiuri sunt dotate cu funcționalitate AI. Datele folosite de aceste sisteme în cadrul procesului de auto-învățare sunt colectate de miile de senzori instalați în fiecare automobil, care monitorizează comportamentul componentelor, dar ‘învață’ și străzile și condițiile de circulație ale zonei în care sunt testate. La nivel global însă, atunci când industria americană este precaută, cea chineză încearcă să o depășească. Cel mai popular serviciu de robo-taxiuri din China este Apollo Go, introdus de firma Baidu în 2022, la Wuhan, și extins de atunci în alte zece metropole din China. Vehiculele sunt fabricate de producătorii de automobile Hongqi și Arcfox și nu au supraveghetor în mașină. Există limitări de traseu, taxiurile putând fi chemate pe străzile mari ale orașelor, dar nu în garaje. O cursă costă sub 10 yuan (1,35 dolari), prețul fiind deocamdată subvenționat de Baidu, dar aceste subvenții urmează să fie eliminate odată cu generalizarea serviciului în 2025. Până la sfârșitul anului vor fi în Wuhan o mie de astfel de vehicule. Ce spun însă șoferii de taxi? Sunt îngrijorați și își văd meseria amenințată. În China, numărul lor depășește astăzi 10 milioane. Situația lor nu poate lăsa indiferentă conducerea Partidului Comunist Chinez, care administrează în detaliu economia și multe dintre aspectele vieții sociale. Pe de-o parte, robotica și aplicațiile AI fac parte dintre ramurile tehnologice încurajate de programele președintelui Xi. Pe de alta parte, partidul consideră asigurarea unui loc de muncă potrivit calificării pentru fiecare cetățean ca pe unul dintre principiile de bază ale programelor sale și ale contractului social cu populația Chinei.
Am văzut că profesiunea de șofer de taxi și de șofer în general este amenințată. Să mai analizam câteva ramuri economice și impactul introducerii sistemelor robotice cu sau fără AI. Joburile din industria alimentară par și ele foarte vulnerabile. Boții care întorc burgeri și împachetează sandviciurile pot înlocui mâinile umane în bucătăriile fast-food. Bucătarii care folosesc Inteligența Artificială pot căuta și selecta rețete, pot măsura ingredientele și pot monitoriza echipamentele de gătit. Chioșcurile cu autoservire permit deja clienților să plaseze comenzi fără casierie. Chiar în acest an, lanțul de fast-food american Wendy’s a anunțat un parteneriat cu Google, pentru a crea un chatbot AI care poate prelua comenzi verbale la restaurantele drive-thru din SUA. Chatboții AI și asistenții vocali devin, în general, din ce în ce mai buni în gestionarea întrebărilor și a sarcinilor de bază ale serviciilor de asistare a clienților. Ele perfecționează și înlocuiesc sistemele telefonice interactive (Interactive Voice Response – IVR) introduse deja de câteva decenii. Meniurile automate ale telefonului și chatboții pot răspunde la întrebările frecvente, pot gestiona căutările de cont și pot procesa solicitări simple. Deși AI nu-i poate înlocui complet pe reprezentanții serviciului pentru clienți, multe companii folosesc deja sisteme AI pentru a extinde performanțele personalului uman și a reduce costurile. Chiar și o parte dintre joburile inginerilor software sunt în pericol. Programele precum ChatGPT pot scrie cod fluent, corect din punct de vedere sintactic, mai repede decât majoritatea oamenilor, astfel încât programatorii care sunt apreciați în primul rând pentru producerea rapidă a unor volume mari de cod de calitate scăzută ar putea fi îngrijorați. Totuși, programatorii care produc cod inventiv și de calitate nu ar trebui să aibă de ce să se teamă. Ei pot, în schimb, să folosească AI pentru a-și îmbunătăți fluxul de lucru.
Domeniul aplicațiilor medicale este cel în care introducerea sistemelor robotice și dotate cu capabilități AI a fost accelerată de pandemie. Au fost introduse și testate cu această ocazie sisteme de diagnostic de la distanță sau în condiții de izolare, distribuire robotizată de medicamente, asistență personalizată a pacienților. Multe dintre aceste aparate și aplicații, după ce au trecut focul pandemiei, au continuat să fie utilizate. Teoretic, influența lor poate fi doar pozitivă și pentru personalul medical, și pentru pacienți. Dacă sistemele AI și roboții preiau sarcinile de rutină, atunci poate fi dedicat mai mult timp pacienților. Probabilități scăzute de a greși înseamnă calitate superioară a diagnosticelor și a tratamentelor. Realitatea este puțin diferită. Farmaciștii care prescriu medicamentele au raportat un grad de satisfacție ridicat, dar asistenții lor își văd joburile amenințate. Medicii care analizează informația se bucură de avantajele unei imagistici perfecționate sau de corelarea informațiilor de laborator cu baza de date internetică a cazuisticii. Pacienții apreciază timpul economisit prin folosirea întâlnirilor medicale la distanță, dar mulți dintre ei preferă totuși contactul uman cu medicii și cu asistenții medicali. Aceleași reacții au fost înregistrate și în spitalele care în condiții de izolare au impus distribuirea robotică a medicamentelor. Studiile indică rezultate similare și în alte industrii. În industria alimentară, nici măcar bucătarii celebri nu lasă cu ușurință muncile cele mai de bază pe seama roboților din bucătarii. Există o identificare a profesiilor cu unelte fundamentale pe care profesioniștii nu le abandonează cu ușurință: stetoscopul medicilor, cuțitul bucătarilor. Consumatorii nu acceptă cu ușurință interfețele artificiale. Poate că acest lucru se va schimba pe măsură ce tehnologiile se vor perfecționa și diferențele vor deveni greu de detectat, dar în cazul penei globale care a lovit sistemele bazate pe produsele lui Microsoft, pe 19 iulie, probleme generate de o actualizare a software-ului firmei de ciber-securitate CrowdStrike, problema numărul 1 reclamată de utilizatori nu a fost timpul pierdut prin inactivitate, ci faptul că solicitările de asistență tehnică a clienților au fost întâmpinate în cele mai multe dintre cazuri de sisteme IVR sau de chat-boți, și nu de asistenți umani.
Există meserii care sunt la adăpost de amenințările progreselor roboticii și ale Inteligenței Artificiale? Răspunsurile trebuie date cu precauție, căci avem de-a face cu domenii care progresează rapid și cu sisteme care și-au dovedit capacitatea de a se îmbunătăți, de a învăța, de a intra în noi domenii de activitate. La fel ca și inteligenta umana, am putea spune. Și totuși… Primul este cel al creativității artistice. Am discutat subiectul pe larg în câteva articole precedente ale rubricii. Artiștii deja folosesc pe scară largă tehnici bazate pe AI pentru a-și lărgi paletele de expresie și a-și extinde posibilitățile de a-și exprima emoțiile și ideile. Geniul creativ este însă ceva ce nu este astăzi la îndemâna sistemelor AI. Automatizarea ajută, dar nu-l poate înlocui. Toate profesiile care implică interfață cu alți oameni, cu necesitățile, aspirațiile, dorința de cunoaștere, durerile lor vor continua să fie practicate mai bine de oameni. Includ aici medicina, consilierea psihologică, educația. Ceea ce este adevărat la nivel personal este și mai adevărat la nivel de categorii sociale și de comunități, deci meseriile legate de asistența socială vor continua să fie preferate de profesioniști umani. Consilierea financiară și asistența legală beneficiază deja din plin de capacitățile uriașe ale AI în căutarea de surse și filtrarea cantității uriașe de informație accesibile pe Internet, dar deciziile legate atât de interpretările legislației, cât și deciziile personalizate legate de nevoile individuale ale clienților vor rămâne apanajul experților umani. În toate aceste cazuri va fi necesar ca experții din meseriile respective să cunoască, să înțeleagă și să folosească sistemele AI, să vadă în ele nu concurenți și amenințări, ci unelte care îi pot face pe ei profesioniști mai eficienți. Pentru a diminua riscurile, domeniul AI trebuie privit că o oportunitate, nu ca o amenințare. El trebuie predat și învățat, căci cunoașterea alungă frica. Acțiunile legislative ar trebui să se ocupe nu doar de limitarea pericolelor, ci și de educația și redirecționarea celor care sunt afectați de ritmul accelerat de schimbare. Oamenii sunt fericiți nu doar pentru că pot practica profesii care le permit să susțină nivelul lor de trai personal și al familiilor lor, dar și sau mai ales când fac o muncă semnificativă, care folosește celor din jur și câștigă aprecierea acestora. Cine au fost cei mai solicitați și mai importanți oameni pe 19 iulie? Cei care au reușit să readucă sistemele în stare de funcționare, tehnicienii anonimi din centrele de asistență tehnică. Mai nimeni nu le cunoaște numele și ei nu vor fi nicicând vedetele zilei. Dar ei se știu acolo unde sunt și sunt fericiți.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Movies with people at advanced ages as characters are all the rage. At the rate they are being produced and released, the Academy may soon create a new category of Academy Awards – for Best Actor/Actress over 85. If such a thing were to happen next year, then one of the nominations (at least) would belong to June Squibb, who at 93 plays a woman who is exactly her age, in the sparkling and tender comedy ‘Thelma‘ (2024) written and directed by Josh Margolin. June Squibb is a phenomenon. She has about a hundred films and TV series in her filmography, but she was over 60 years old when she debuted on the big screens. But once started, she didn’t stop. She featured in ‘About Schmidt’ (she’s the wife who dies in the opening scene) and received an Oscar nomination for a supporting role in 2013. She’s been on screen in several movies or TV shows every year for the past decade. For writer-director Josh Margolin, this is his feature film debut, but, to use a cliché, I’ll mention that it doesn’t show. With the role of Thelma, June Squibb comes close the awards zone, even if the Academy does not establish that new and imaginary category.
Widowed for two years, Thelma is 93 years old, still strong and lucid enough to live alone. At least she thinks so. She is helped by her grandson, the adorable Daniel, who at 24 has not found his way in life, but is kind enough to visit often his grandmother and to introduce her to the secrets of computers and the Internet. When the somewhat naive old woman falls victim to an Internet fraud sending ten thousand dollars to the address of some crooks for a supposed bail for Daniel, neither the family nor the police can do much to help her get her money back. Then Thelma decides to act alone. Not that she critically needs the money, but a matter of principles. Her only help – reluctant too – comes Ben, an old friend from the same generation, who has chosen to become a resident in a nursing home and is very happy with life there. Will the two aged persons, using an electric scooter in the urban jungle of the Los Angeles area, manage to find the criminals, recover the losses and do justice? What is certain is that their disappearance puts the family, nursing home staff and the police on alert. Everyone is looking for the two, who are looking for the crooks.
Getting older is not a very nice thing. Physical and mental limitations appear, the world around is changing in terms of technology and mentalities, and not necessarily for the better, loved ones and friends have disappeared, or if they still exist, they are also suffering from the ravages of old age. Josh Margolin‘s script is sometimes naive and simplistic, in the style of television sitcom series, but it has the great quality of getting it right in what concerns the old age, dealing with it with understanding and empathy. I also have in care a soon-to-be 96-year-old mother, and I can testify that I recognized many experiences and situations in what I saw in ‘Thelma‘. June Squibb does not act, she rather lives her age on the screen, and therefore her role is truthful and also loaded with humor. Richard Roundtree, her partner in the film plays the role of Ben, who would be the same age as Thelma, but in reality he was 13 years younger. He died in October 2023 and this was his last feature film. Malcolm McDowell is probably the best-known actor in the cast, and he’s 14 years younger than June Squibb. Her Thelma dominates the film, not only because of the character but also because of the quality of her performance. The narration is cursive – even if the events on the screen do not quite fit into the calculation of the hours of a day – and the humor is natural and constantly present. ‘Thelma‘ is good summer entertainment that proves that even the experiences of older ages can be made into funny, sensitive and good taste comedies.
‘Teströl és lélékröl‘ (‘On Body and Soul‘ in the English distribution), the film that won the Golden Bear at the Berlin Film Festival in 2017 and was nominated for Best Foreign Language Film at the Academy Awards, is one of the successful films of Hungarian cinema from the last decades. Ildikó Enyedi, the film director and the author of the script, directed for Hungarian television the local version of psychologists series ‘In Treatment’, the format created by the Israeli Hagai Levi and exported in numerous adaptations on almost all continents. A psychologist also plays an important role in ‘Teströl és lélékröl‘, as she triggers a plot in which dreams, an unusual love story and a social parable are combined. Cinema from Central and Eastern Europe does not hesitate to blur the classical delimitations between cinematic genres and add different perspectives – the proof is this film that draws its viewers into its world and haunts them long after the viewing is over.
Endre is the general manager of a cattle slaughterhouse, a fairly modern establishment with industrial processes and production lines that only make the killing of animals harder for the sensitive to watch. This is just the unsettling background for the small human dramas we watch on screen. Endre is about 50 years old, his left hand is paralyzed, he is shy and lonely. Equally lonely is Mária, a new employee in charge of quality control. She is about 30 years old, extremely meticulous, a beautiful woman, but who has an obvious problem in communicating with those around her. A bizarre incident (the theft of an aphrodisiac substance for cattle, used for ‘insemination’) brings the police and a psychologist woman to the factory to clarify the case. She asks employees to tell their dreams. This is when we, the viewers, understand that the images of snowy forests that appear from time to time in the film are actually the dreams of the heroes. Endre and Mária dream exactly the same dreams: a deer and a doe meet in a forest. He is the deer, she is the fawn. The psychologist is convinced that the two want to play a prank on her. The man and the woman try to understand what is happening. Their lonelinesses approach, then they touch. Can the dream become a reality?
I really liked the story and the approach, until close to the end. We don’t learn anything about Endre and Mária’s past, about the traumas that made them the way they are physically (Endre) or behavior-wise (Mária about whom we only know has undergone some psychiatric treatments since childhood). Their approaching is timid and gradual, their meeting occurring first in a dream, then as an exploration of a possible friendship, and then the budding of a relationship. Both avoid physical contact for a long time. As in many fantasy stories, when the resolution belongs to the plane of reality, there is a risk of being disappointed. The two actors who play the main roles are superb. Alexandra Borbély is beautiful, strange and vulnerable as Mária. Géza Morcsányi, who plays Endre, is not a professional actor, and the choice is excellent, as he gives naturalness and sincerity to the role of the single man, who gets a chance at love late in life, and is afraid to commit himself in order not to hurt his partner The ending, like I said, let me down a bit, but I can’t imagine a better one. A strange and delicate film that I do recommend.
‘Potiche‘, François Ozon‘s 2010 film brings together Catherine Deneuve, Fabrice Luchini and Gérard Depardieu, which is reason enough to want to see it without delay. The film brings to the screen a plot inspired by a play that was successfully performed in the Parisian theaters of the time. The feeling I had while watching it was exactly this – I was lucky to enter a theater where a light comedy – like many of the comedies staged in Paris – was being played, with an exceptional cast. Even if the respective roles are not career peaks for the great actors on the stage, you can’t leave the theater unsatisfied.
The story takes happens in 1977. Suzanne Pujol is the heiress of an umbrella factory that is run with a capitalist iron hand by her husband, Robert. The beautiful grandmother is reduced to the role of ‘trophy wife’ (‘potiche’ in French), jogging, gardening and taking care of the household (with the help of the maid). When a labor dispute breaks out at the factory and Robert is sequestered and then suffers a heart attack, Suzanne assumes the role of an active participant in running the business, a role her husband had denied her for many years. Together with her daughter and son, Suzanne manages not only to resolve the conflicts, but also to make the business prosper, waking-up her long-suppressed talents. Robert, however, recovers from his illness and returns, not being too happy with Suzanne’s role or her ideas. In addition, there is a sentimental complication related to the relations between Suzanne and Maurice Babin, a communist politician with whom the woman had an affair long ago and who now plays an important role in local politics.
This whole story sounds like a political farce played out on a stage, and so it is. François Ozon decided that if it’s theater, theater be, and he didn’t avoid the theatrical lines in the script. In addition, he shot many scenes as if the actors were looking towards the fourth wall, that of the audience in front of the stage. If we understand and accept the conception, the result is not bad. We are dealing with a script that sounds like a play, a sparkling but a little too predictable comedy, with three great actors who are happy to act together. Catherine Deneuve seems to have found the recipe for slowing down time, Gérard Depardieu has put on a lot of pounds but this sin we can forgive him, and Fabrice Luchini is more diabolical than ever. Watching or re-watching ‘Potiche‘ can cause no regrets.
In 2000, Claude Chabrol, having turned 70 years old, was entering his last decade of life and cinematic career. ‘Merci pour le chocolat‘ (distributed in the English-language market under the rather funny title ‘Nightcap‘) was the sixth film in which he cast Isabelle Huppert, one of his favorite actresses. It would be the penultimate. Chabrol was and continues to be regarded as a disciple and follower of Alfred Hitchcock. In his films, the main heroines are women with icy allure who hide hot passions, and who better than Isabelle Huppert could play such roles? The film has many of the characteristics Chabrol is known for. It is a not-so-veiled critique of the morals of the bourgeoisie – the Swiss one in this case, the action taking place in and around Lausanne. It is a psychological thriller where the suspense is not created by the question ‘who committed the crime?’ but rather ‘Was there a crime?’ and ‘if yes, why was it committed?’. Finally, he abounds in reverence to his masters – Fritz Lang and Hitchcock. It’s one of those Chabrol films (about half of his filmography) where I get the impression that the French director wanted to continue the filmography of the British master in the French-speaking world.
The film begins with a civil marriage ceremony, with few participants, but all handpicked from the wealthy class living on the shores of Lake Léman. It is actually a re-marriage. Mika Muller, the heiress and CEO of a prosperous chocolate factory, and the famous pianist André Polonski are getting married again after being separated for 18 years. During this time, he had experienced another marriage from which Guillaume had been born, a boy out of adolescence who does not quite know what to do with his life. André’s second wife had died in a car accident, after an evening all spent with together with Mika. The three live in a villa on a mountain coast which resembles the motel in ‘Psycho’, especially since Chabrol films it in such a way that he makes sure that spectators don’t miss the hint. Their peaceful life, sweetened by the cups of hot chocolate prepared by Mika, is disturbed by the appearance of Jeanne, a young girl born on the same night and in the same maternity as Guillaume, who had just discovered a strange story: at birth there had been the suspicion that the two babies were were exchanged between them. Does she want to infiltrate André’s life? Or maybe she just wants to benefit from his music lessons, as she is also a very talented pianist? Maybe the fact that the girl is so gifted musically is not a coincidence either.
In life and in movies, family relationships (‘blood links’ as they say) are in most cases an axis of stability. Not in ‘Merci pour le chocolat‘. Paternity relationships are uncertain and DNA testing has not yet entered the arsenal of forensic experts and movie writers. Jeanne may be André’s daughter, but then Guillaume is not his son. Even though Jeanne is the daughter of the mother who raised her, she will find out that her father is not the one she adored (and who had also died) but an unknown donor. Even Mika, the rich heiress of the chocolate empire is an adopted daughter. To what extent does heredity determine the talents, destinies and behavior of each of the heroes? In one way or another, each of the film’s characters is in an identity crisis or is involved in the crises of the others. The screenplay adapts an American novel written by Charlotte Armstrong and published around the middle of the 20th century. The artist André Polonski is a pianist in the film and not a painter, as in the novel. This change introduced by the screenwriters allows the director to create a soundtrack based largely on the piano music performed by the heroes. Franz Liszt’s ‘Marche funebre’ in several different interpretations has an important role. Jacques Dutronc amazes me in almost every film I see him in with his acting talent, and I don’t know whether or not to regret that he didn’t act in more films, because that would have meant less composing and performing, or I also like him a lot as well as a musician. Anna Mouglalis is excellent in the role of Jeanne. She is a beautiful and talented actress. Why didn’t she become one of the screen stars in France? Finally, what can be said about Isabelle Huppert, except that she is fantastic as almost always and that the role suits her perfectly? As in many of Chabrol‘s films, the suspect and mysterious woman is a master of drugs and poisons. In this case everything is mixed in chocolate, with milk, of course. Yes – milk that reminds us of ‘Suspicion’ or ‘Spellbound’. However, Hitchcock is not the only master who is quoted. In which other film does the female suspect present one of the potential victims with a DVD of a Fritz Lang film as a present?
Jocurile Olimpice la Paris sunt ca în nicio altă parte a lumii. Afirmația este valabilă pentru ediția actuală, dar și pentru edițiile precedente, căci 2024 este a treia ediție a Jocurilor care se desfășoară în capitala Franței. Au trecut 100 de ani de la precedenta, cea din 1924. Acolo, cu exact 100 de ani în urmă, România câștiga prima sa medalie olimpică – bronzul cu echipa de rugbi (este adevărat, erau doar… trei echipe participante). Dar despre prima ediție a Jocurilor care a avut loc la Paris, în 1900, se știe mult mai puțin. Am cercetat puțin subiectul și am aflat că și aceea a fost o ediție foarte specială și foarte diferită de cea care a precedat-o și de cele care au urmat.
Prima ediție a Jocurilor Olimpice din era modernă, cea din 1896, avusese loc, firesc, în Grecia. Alegerea Parisului ca gazdă a ediției a doua nu a fost deloc controversată. În definitiv, aici, la Paris, în clădirea Sorbonei, avusese loc în 1894 adunarea Congresului Olimpic care a decis renașterea Olimpiadelor. Atunci au fost atribuite rolurile de gazde pentru primele două ediții. Parisul era în acei ani una dintre metropolele efervescente ale lumii, locul în care aveau loc revoluții culturale și artistice dintre cele mai semnificative, un centru industrial, economic și politic de prim rang. Era însă și un oraș al contrastelor și al conflictelor. Pentru majoritatea francezilor și a parizienilor, amintirea înfrângerii Franței în războiul franco-prusac și a asediului și ocupării Parisului de trupe străine în 1870-1871 era încă vie. Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea fusese un deceniu de instabilitate politică, presărat cu atacuri teroriste anarhiste, iar afacerea Dreyfuss, care polarizase societatea și lumea intelectualilor din Franța, nu se terminase încă. Și totuși, sau poate tocmai de aceea, Republica Franceză dorea să se afirme ca o supraputere la scară europeană și mondială. Deja Parisul câștigase dreptul de a găzdui în acel an Expoziția Universală, un eveniment internațional menit să celebreze realizările secolului al XIX-lea și să le prezică și să le accelereze pe cele ale secolului XX. Expoziția, desfășurată între 14 aprilie și 12 noiembrie 1900 a avut loc pe esplanada din Les Invalides, pe Champ de Mars, în Piața Trocadéro și pe malurile Senei, cu o secțiune suplimentară în Bois de Vincennes, și a fost vizitată de peste cincizeci de milioane de oameni. În cadrul expoziției au avut loc multe congrese internaționale și alte evenimente. Jocurile Olimpice de vară din 1900 au făcut parte dint aceste evenimente integrate în Expoziția Universală.
Nu au existat festivități de deschidere și de închidere a Jocurilor. Competițiile au avut loc în decursul a peste cinci luni, între mijlocul lui mai și sfârșitul lui octombrie, unele fiind catalogate atunci doar ca evenimente ale Expoziției Universale, așa încât unii competitori, și chiar și învingători, nu au știut că participă la Jocurile Olimpice. Un exemplu celebru este Margaret Abbott, care, aflându-se la Paris, s-a înscris la turneul de golf împreună cu mama ei și a câștigat aurul. Din păcate, organizarea slabă a făcut că Abbott să nu știe niciodată că prin victoria ei devenise prima femeie medaliată cu aur olimpic din Statele Unite. Fiul ei a fost informat despre această realizare abia după 1980, la aproape trei decenii după moartea campioanei, în 1955.
Există două documente principale de referință despre eveniment: unul este raportul de 795 de pagini al Ministerului Comerțului, Industriei, Poștei și Telegrafului din Franța, întocmit la câteva luni după Jocuri, celălalt este website-ul Comitetului Olimpic Internațional (IOC), care este actualizat din timp în timp. Din prima sursă putem afla că peste 59 de mii de participanți și-au adus contribuția la buna desfășurare a Jocurilor, între care peste șapte mii de pompieri și trei mii de sanitari. Comitetul Olimpic menționează participarea a 1 226 de sportivi, în 19 discipline. Sunt incluse aici numai ramurile considerate ca ‘oficiale’, dar competiții au avut loc în mai multe discipline. În fapt, până în 1921, IOC nu a întocmit o listă oficială stabilă a disciplinelor olimpice. De exemplu, din programul primei ediții a Jocurilor, cea de la Atena, au fost scoase ridicarea greutăților (haltere) și luptele, care aveau să revină în edițiile următoare și să devină sporturi oficiale permanente. Lista celor 19 discipline de la Paris include: înot, polo pe apă, tir cu arcul, atletism, pelotă bască, crichet, crochet, ciclism, echitație, scrimă, fotbal, golf, gimnastică, polo, canotaj, rugbi, iahting, tir, tenis, trasul cu frânghia. Au mai avut loc și alte evenimente, care astăzi nu sunt considerate ca făcând parte din programul oficial, în discipline cum sunt pescuitul cu undița, zborul cu baloane cu hidrogen, baseball, prim-ajutor, curse de automobile și de motociclete, trasul cu tunul, curse de porumbei. Majoritatea participanților (720 în competițiile oficiale) au fost francezi. Nu exista încă noțiunea de echipe naționale. Concurenții reprezentau comitetele olimpice, și în unele discipline de echipă sportivii proveneau din țări diferite. În total au participat la Olimpiada din 1900 sportivi din 26 de țări. Pentru prima dată a participat și un olimpic român, un trăgător la proba de talere pe nume Gheorghe Plagino, care la competiția desfășurată între 15 și 17 iulie 1900 a obținut locul 13 din 31 de sportivi. Aveau să mai treacă 24 de ani până la următoarea participare românească la Jocurile Olimpice, din nou la Paris.
Cine au fost eroii sportivi ai acelei ediții? Trebuie menționat că majoritatea câștigătorilor din 1900 nu au primit medalii, ci cupe sau trofee. Concursul de scrimă a fost profesionist, iar Albert Robert Ayat (Franța), care a câștigat proba de spadă, a primit un premiu de 3 000 Franci (echivalentul a peste 15 000 de euro astăzi). Alvin Kraenzlein (Statele Unite) a câștigat proba de sprint de 60 de metri, fiind una din cele două persoane care a câștigat vreodată cursa pe această distanță la Jocurile Olimpice, deoarece proba a fost retrasă din competiția olimpică după Jocurile Olimpice din 1904. Tot el a învins în probele de 110 metri garduri, 200 de metri garduri și săritura în lungime. Este singurul atlet până în ziua de azi care a câștigat patru medalii de aur la probe atletice individuale. Jesse Owens a câștigat și el patru titluri în 1936, dar unul dintre ele a fost la ștafetă 4 x 100m. La Paris, femeile au participat pentru prima dată la Jocurile Olimpice, dar nu neapărat în probe separate, unele discipline acceptând echipe mixte. Prima campioană olimpică din istorie a fost Hélène de Pourtalès, sportivă născută în America, care a făcut parte din echipa mixtă a Elveției, câștigătoare în proba de navigație cu ambarcațiuni de 1-2 tone. Două luni mai târziu, Charlotte Cooper (Marea Britanie) a devenit prima femeie care a câștigat un eveniment olimpic individual, după ce a câștigat competiția de tenis de simplu feminin. Mai târziu, ea a câștigat și turneul de dublu mixt. O competiție controversată a fost cea de maraton, trei alergători din Statele Unite contestând rezultatul și susținând că alergătorii francezi care au obținut locurile unu și doi au luat-o pe o scurtătură. Ei au adus ca dovadă faptul că erau singurii concurenți care nu erau împroșcați cu noroi. Au trecut 12 ani până când contestațiile au fost judecate, respinse definitiv și titlul a fost atribuit campionului francez. Probele de atletism au fost dominate de sportivi americani, ei câștigând toate titlurile în afară de maraton și aruncarea discului, în care învingător a fost ungurul Rudolf Bauer. Au mai existat și alte controverse, unele de natură religioasă. Decizia de a organiza competiții și duminicile a atras proteste din partea multor sportivi americani, care au călătorit în calitate de reprezentanți ai colegiilor lor și cărora li s-a cerut să se retragă decât să concureze în ziua lor religioasă de odihnă.
Destule alte ciudățenii au rămas în istoria acestei ediții. Multe probe au avut un caracter militar, inclusiv tir cu tunul, o presimțire a conflagrațiilor secolului care începea. Au fost singurele Jocuri Olimpice care au folosit animale vii (porumbei) ca ținte în timpul probelor de tir. Sprinterul australian Stan Rowley a devenit singura persoană care a câștigat medalii pentru două țări diferite, la aceleași Jocuri Olimpice. A câștigat medalii la atletism pentru Australia și apoi ca parte a echipei britanice de cros.
Startul în proba de zbor cu balonul a fost dat într-o noapte cu lună plină, pe 9 octombrie 1900, din zona pariziană. Pentru stabilirea câștigătorilor au fost luate în considerare distanța parcursă și durata zborului, dar au fost acordate premii și pentru altitudine și distanța de zbor neîntrerupt. Au fost bătute recordurile mondiale și pentru distanța parcursă și pentru durata zborului. Concurenții plasați pe primele locuri au ajuns până pe teritoriul Rusiei de atunci. Unul dintre ei a fost arestat, deoarece nu completase cerere de pașaport. Câștigătorul, contele Henry de la Vaulx (Franța), a trebuit să se întoarcă pe cont propriu din zona Kievului, unde ajunsese cu balonul sau câștigător la 1 900 km de Paris în linie dreaptă.
Ediția 1900 a Jocurilor Olimpice a fost marcată de uriașe probleme de organizare. Era evident că Jocurile moderne se aflau încă în faza copilăriei, cel puțin din punctul de vedere al regulamentelor și al organizării. Unii istorici ai sportului se referă la ediția 1900 ca la ‘o farsă’ și chiar au dezbătut dacă ar trebui să fie considerată o Olimpiadă. Fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, Pierre de Coubertin, a comentat mai târziu că a fost un miracol că mișcarea olimpică a supraviețuit. Experiența acumulată în 1900 și 1904 l-au determinat să centralizeze structura instituțională a IOC și să atribuie o responsabilitate crescută Comitetului în organizarea Jocurilor. S-a ajuns la asumarea de către Comitetul Olimpic Internațional a organizării Jocurilor Olimpice de la Paris din 1924 – ultima Olimpiadă a lui de Coubertin în calitate de președinte al IOC. Succesul jocurilor din 1924 este adesea considerat a fi salvat mișcarea olimpică. Jocurile de acum un secol au fost considerate ca un succes spectaculos, care a anunțat transformarea Jocurilor Olimpice într-un eveniment internațional major. Numărul de țări și sportivi care au participat a crescut semnificativ față de jocurile anterioare, la fel ca și numărul de spectatori. Participarea mai multor sportivi din clasele sociale inferioare a stimulat, de asemenea, interesul publicului. În acel an, la Chamonix, a avut loc și prima Olimpiadă de iarnă. Mișcarea olimpică a devenit un fenomen de masă și unul global. Controversele nu au lipsit nici atunci, ele au însoțit istoria Jocurilor și nu lipsesc nici astăzi. Regimuri dictatoriale au încercat să folosească organizarea Olimpiadelor pentru scopuri propagandistice. Terorismul a lovit Jocurile în 1972 și 1996 și reprezintă un pericol permanent. Disputele politice și boicoturile au însoțit edițiile din ultimele decenii. Și totuși, ideea olimpică a supraviețuit. De fiecare dată când Parisul și-a asumat organizarea, Jocurile Olimpice au fost un eveniment deosebit. Istoria continuă să fie scrisă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Historical movies are getting old too. ‘La reine Margot‘, the adaptation of Alexandre Dumas’ novel produced by Claude Berri and written (in collaboration) and directed by Patrice Chéreau was made in 1994. I am passionate about history (including historical books and films), I am quite knowledgeable in the history of France, I read Dumas’s novels (albeit half a century ago or even more) and I also did some reading in preparation for watching this movie. And yet, with all that and all the cast and some remarkable cinematic moments, I was left quite disappointed. ‘La reine Margot‘ is a difficult film to watch, which fails to tell the historical drama. Its qualities have nothing to do with the novels of Alexandre Dumas and little to do with Queen Margot herself.
I think that those who have not read Dumas’ novel last week or who are not experts in the history of France in the second half of the 16th century will find it quite difficult to make sense of the first 20-30 minutes of the film. The opening scenes depict the 1572 wedding of Henri de Navarre with Marguerite, sister of King Charles IX of France, a marriage of convenience intended to ease the conflict between Catholics and Protestants that had torn France apart in recent decades. It would be a good opportunity to get to know the characters of the historical drama that unfolds, but the solution chosen by the director is not the most suitable. On the one hand we are dealing with a dynamic, diverse and interesting cinematic portrait of the era. On the other hand, dozens of characters that appear on the screen and viewers have too little time to get to know them and understand their relationships. The event that follows does not need much explanation, however. This is the massacre triggered on the night of Saint Bartholomew in which thousands of people, mostly Protestants, lost their lives. It is one of the most successful parts of the film, and the dramatic filming style brings to the viewers’ minds events from recent European history (the Holocaust) and even contemporary to the years when ‘La reine Margot‘ was filmed (the Balkan wars). The continuation of the plot quite faithfully follows the story in Dumas’ novel – with the love story between the young queen and one of the Protestant soldiers in the service of the king of Navarre, with the religious wars and court intrigues sprinkled with betrayals and assassinations.
Seen 30 years after it was made, Patrice Chéreau‘s film version failed to captivate me. Isabelle Adjani was stunningly beautiful, but neither her relationship with La Môle nor her maturation within the political intrigues of the court seem convincing. Daniel Auteuil seemed to me at first a strange casting for the role of Henri de Navarre, but his personality manages to impose itself and offer a dramatic version of the historical character. I found Jean-Hugues Anglade in the role of the hypochondriac and corrupt King Charles, whose human dimensions are revealed only in the last hours of his life, to be a remarkable creation. Finally, among the memorable roles, I cannot fail to mention that of Virna Lisi who plays Catherine of Medici, in the evil vision conceived by Alexandre Dumas. The acting, dramatic cinematography and Goran Bregovic‘s music only partially compensate for the confusing narrative. A few of the film’s memorable sequences rise above the whole.
Yorgos Lanthimos invites us into his world with the triptych ‘Kinds of Kindness‘ (2024). The format of the short-medium format film collection is not entirely new. Of course, we know him from the small screens with illustrious precedents such as ‘Alfred Hitchcock Presents’ or ‘Tales from the Crypt’, but also from the creations for the big screens by directors from Jim Jarmusch to Cristian Mungiu. The world of Yorgos Lanthimos is that of parables loaded with symbols, of absurdity combined with the horror genre, of extreme experiences anchored in a confusingly familiar immediate reality. The three films that make up ‘Kinds of Kindness‘ are linked by several common thematic elements (individual will in contrast to social control, the relativity of the independence of individual actions, the presence of death as an element of reality rather than a metaphysical threat. The stronger ones belong to the style and the cinematography: the same group of actors, characters with similar names or initials, a continuous soundtrack that combines the sometimes inharmonious piano with church hymns, alluding to another, holier, Trinity. As in the case of the brothers Coen, Lanthimos‘ (and co-screenwriter Efthimis Filippou‘s) characters are bizarre and rarely invite sympathy.
All three stories take place in immediate American reality, although any localization is carefully avoided. In the first episode, Robert, an employee of a corporation based in a metropolis, is under the total control of his boss, Raymond. He dictates his daily schedule, what to wear, what to eat and drink, when to have or not have relations with his wife. On the day Raymond asks him to commit a murder, Robert hesitates and tries to refuse. Can a bird that has lived a long time in a cage return to free life? In the second story, the policeman Daniel mourns the disappearance at sea of Liz, an oceanographer. After a while, she returns after being found on a remote island. But is she the real Liz? Some details do not match. Maybe they are changes due to the trauma the woman went through. Daniel becomes more and more convinced that she is a hoax. Those around him consider him paranoid. Maybe they are right. Events evolve into madness. The third story has as the main heroine, Emily, a woman who left her family to join a bizarre cult dominated by the all-powerful Omi. The task received from them is to search for a woman who has supernatural powers, including healing any wound or disease and even raising the dead. But she too falls victim to the brutality of the world she is trying to leave and is cast out by the cult. But what if he finds the healer? Will she save herself and rehabilitate herself in the eyes of the community that had rejected her?
Quotations and symbols abound in the three stories, from Cinderella to the films of Stanley Kubrick. Lanthimos constantly attacks the taboos without destroying them. Cruel parody is ultimately a form of admiration. Willem Dafoe and Emma Stone were with the director in his previous film, ‘Poor Things’. It will be interesting to see if these collaborations continue and where they will evolve. They are joined in this film by Jesse Plemons, Margaret Qualley and a few more actors with roles in each of the three films. The atmosphere in ‘Kinds of Kindness‘ is that of a theater performance by a troupe playing with the same actors, in the same evening, three different plays in one act. Black and macabre theater, farces and tragic comedies about the cruelty of life and dancing with death. A show signed by Yorgos Lanthimos.
