I have never ridden a motorcycle in my life. I have very little in common and know next to nothing about the bikers gang culture (or counter-culture). That is why I consider that the performance of ‘The Bikeriders‘, produced in 2023 and directed by Jeff Nichols is even more outstanding. The film managed to captivate me, introduced me to a world that was almost completely unknown to me, and has shown me another facet of America in the second half of the 60s and early 70s.
Danny Lyon, whose book is at the source of the screenplay written by Nichols, is known primarily as a photographer. In the 1960s he joined a biker gang in Texas, lived and hit the road with them, and the result was a collection of photographs also published in volume in 1968, with a title similar to that of the film. The end credits are accompanied by photos from that book, and we can immediately recognize the source of inspiration for the cinematography of the film we watched. The script is built as a series of interviews, taken several years apart by the documentary maker, of Kathy, wife of Benny, one of the most active and violent members of the group. Flashbacks triggered by the woman’s accounts trace the history of the group, from the first meeting with the gang members, the beginnings of the association, the transformation of the group from an association that deals with a hobby like any other into a way of life that expresses the desire for freedom, the hardships of adaptation to the social framework imposed by the surrounding world, the growth and gradual transformation of the gang into a violent group that gets closer to the world of crime. We also know other members of the group, first of all Johnny, kind of a responsible adult, the leader and the one who until a certain moment had managed to control his evolution. However, the conflict with the surrounding world was inevitable.
‘The Bikeriders‘ exposes another piece of the puzzle in the portrait of the generation that invented the hippie movement, rock music and the alternative world of drugs, faced the Vietnam War and started the largest youth protest movements in the history of America. The way these young people have chosen to channel their anger and protest can seem directionless and purposeless. It is the result of the social structures in the area of the United States where they lived, the influence of Hollywood (the first model of motorcyclists is a hero from a movie with Marlon Brando) and the fetishization of vehicles, another phenomenon originating in America (but also exported to other countries of the world). The overall portrait seemed truthful and diverse. Jeff Nichols was able to create nuanced portrayals of the three main characters and was aided by three actors whom I found all excellent. Tom Hardy plays Johnny, the leader of the gang, who tries to preserve the original core and purpose and limit an expansion of the phenomenon that he feels will lead to self-destruction. His failure will mean the loss of direction and the evolution towards events that get out of control. Austin Butler is Benny, an impulsive but sensitive young man whose entire life is dedicated to motorcycling, until a violent incident calls his ability to be on the road into question. Jodie Comer stars as Kathy, the woman who supports and saves Benny, and the storyteller who makes the story accessible to viewers. The film’s soundtrack combines original music with well-known themes, developed and reworked in the style of the time, adding to the authenticity of the visual reenactment of the period. I think that we have in ‘The Bikeriders‘ one of the first films that will be talked about during the nominations for the Academy Awards time of the year.
One does not learn the history of Verona from ‘Romeo and Juliet’ – neither from Shakespeare’s play, nor from Zeffirelli’s film, nor from Prokofiev’s ballet. This is what historical treatises are written and read for. Likewise, the story of the Tudor dynasty, the reign of Henry VIII, his relationships with the unhappy wives and their historical impact that gave birth to a major current in Christianity, are not learned either from the movies on the big screens, or from the television series nor from historical novels such as Philippa Gregory’s, which was the basis of the film ‘The Other Boleyn Girl‘ released in 2008 and directed by Justin Chadwick. The film by the British director, who specializes in television productions and is one of his few creations for the big screens, tries to present the story of the thousand days and the years that preceded them from a feminist perspective, emphasizing the relationships in the family Boleyn and bringing sister Mary on the same plane as Anne – the queen who will lose her head. The perspective is interesting, the realization has some problems.
‘The Other Boleyn Girl‘ is one of the cinematic versions of the story that deviates most noticeably from historical truth. Even if we’re not history experts, we’ve seen the events on screen enough times to know that Mary was the older of the two sisters, that the French exile lasted many years and took place during the sisters’ childhood and teenage years, or that a character key to the political intrigue was Cardinal Wolsey, who does not appear in the film at all. Instead, we are exposed in detail to the relationships between the two sisters, mutual loves and betrayals, parallel destinies, one of which would end in tragedy. I have no objection to historical licenses. The problem is that the material we are served instead of a more detailed description of the history of those years is a palace and alcove melodrama that fails to interest or excite. At least that’s how I perceived it.
What do we get when watching this movie? A stellar cast, first of all, with the perfect Scarlett Johansson as Mary and the slightly inappropriate – at times – Natalie Portman in the more difficult and complex role of Anne Boleyn. Mark Rylance and Kristin Scott Thomas, two actors I like a lot, are excellent as the sisters’ parents. Benedict Cumberbatch, then just before the big roles of his career, seems undercast. The most difficult role in Henry VIII movies always seems to me to be the one of Henry VIII. Eric Bana is a good actor, but his performance emphasizes the predator side too much and did not at all reflect the great dilemmas behind his decisions. In addition, the physical appearance is also far from what we know historically. I’m waiting for the movie where Henry VIII looks like in Holbein’s portrait. I found the historical reenactment – sets, costumes – accurate and detailed, British filmmakers are experts at this. ‘The Other Boleyn Girl‘ could and probably aimed to be a film about the fate of women in a man’s world and how the relationships between them can change something in the destinies of individuals and – in this case – of the nation. It only succeeded in being yet another film about the Tudor dynasty and not one of the best.
As I get older, it becomes more and more difficult for me to watch movies starring the great actors who have accompanied my life of a cinephile and who have reached venerable ages. The feelings are mixed. On the one hand, I am glad that great actors like Michael Caine and Glenda Jackson (at her last role on screen) were still with us and that – far from being forgotten – they were cast in meaningful, age-appropriate roles and without unnecessary attempts at artificial rejuvenation in ‘The Great Escaper‘, the 2023 film by director Oliver Parker. On the other hand, many of these roles press too hard on the keys of melodrama and the risk is that instead of seeing the heroes of the film, we see the actors whose images from their youth are impossible to erase from our memories. It takes their immense talent to create the characters and push past biographies and creations into the shadows. The most representative film of this category is ‘Amour’. ‘The Great Escaper‘ does not reach the heights of Michael Haneke’s masterpiece, exposing in too many moments a predictable sentimentality. The main reason for watching remains the presence together on the same screen of the formidable couple of actors. But maybe that’s reason enough.
The script written by William Ivory is based on a true story, which happened in June 2014, when the 70th anniversary of D-Day – the landing of allied troops in Normandy – was celebrated. Bernard Jordan, a nearly 90-year-old British D-Day veteran, was living in a nursing home together with Rene, the woman he met during the war and with whom he has spent a lifetime which does not seem to have been marked by extraordinary events. The old man decided at the last minute to travel alone to France, to revisit the places where he had fought and to pay an old debt to a comrade-in-arms who had fallen on the blood-soaked beaches. His departure, unannounced to those who were taking care of him, created concern and then escalated into a media sensation.
The story has three parallel planes of action. The first takes place in the outside world, where the old veteran’s decision to undertake the journey across the Channel alone is regarded as an extraordinary fact, which inspires respect, but which is also ridiculously exaggerated by the press and television. Bernie becomes an unwilling hero of a day when true heroes are remembered. The second plane is that of the world of the old couple – a parallel world, where every movement and activity takes place at a different pace, where disease and death become companions, where memories continue to fuel the relationship that has overcome wars and time. The third plane is that of the memories and traumas of the war. That glorious day, celebrated 70 years after by presidents and queens, had been a day of horror and terror that had traumatized those who lived through it for the rest of their lives. What about Michael Caine and Glenda Jackson? At the age of their heroes, it is indistinguishable and irrelevant how much of what we see is acting and how much is living their own old age. What matters is that the two create in Bernie and Rene two heroes we care about, with whom we live the story and whom we would like to help like we do for the elders in our own families. I mention two more outstanding supporting roles: that of John Standing who plays another veteran traumatized by what happened in those days of June 1944 and carrying in his soul the guilt of losing his brother, and that of Danielle Vitalis – extremely natural and believable in the role to one of the nurses close to the old couple. The script does not manage to avoid clichés (for example the meeting with the veteran German soldiers) and does not run away from melodrama, on the contrary, it accentuates it. However, everything is balanced enough not to fall into ridicule, and the presence of the two great actors saves and ennobles the film.
The life of writer, screenwriter and director José Giovanni can be good material for the script of a movie waiting to be made in the future. Giovanni was far from a nice guy in his youth, and when he became a successful novelist and filmmaker he even used and boasted about his past experiences as a criminal and a prisoner, but for a long time concealed the fact that his crimes included collaboration with the Nazi occupiers, and that the death penalty (commuted to prison) he had received was for murder, blackmail and torture. Watching his films today confronts the viewer with the dilemma of separating interesting artistic creations from aspects of the life of the artist who made them. Giovanni ‘s past experiences when adapting a ‘serie noire’ novel by John Carrick for the screen provide an interesting perspective on the main character of ‘Le rapace‘ (film released in English markets as ‘Birds of Pray’) – a lone and seemingly unscrupulous hitman embroiled in a political intrigue in a Central American country in the years leading up to World War II.
We never learn the name of the main hero of the film. He is one of those people who are known by profession (mercenary killer) and maybe by a nickname, who have several names and probably only they know the real one. At the beginning of the film we see him disembark in Mexico and travel to one of the Central American countries on the country’s southern border. He is hired to assassinate the president of this country who is going to visit his mistress in a dusty little town. Those paying him are a group of rebels who hope that the assassination will allow them to seize power. Freedom fighters? At least some of them look so, including the young man with whom our hero must carry out the murder and who, if successful, will take the glory of the deed and become a national hero. Accustomed to acting alone, the hitman reluctantly accepts the young man’s company. A tense relationship develops between the two, which only events that take an unexpected turn will transform into something else.
The lone gangster is one of the favorite characters of the ‘noir’ films that were very popular in the creation of directors who started their careers in the New Wave and continued in the commercial cinema of France, from Melville to Giovanni. The origin of the character can be found in the American cinema of the 40s and 50s and the heroes played by Humphrey Bogard and his peers. However, the hero of ‘Le rapace‘ finds himself in a different environment, that of Latin America, and here the influence of Sergio Leone’s films is felt. Even the excellent musical score by François de Roubaix is visibly influenced by what Ennio Morricone had done for Leone. Lino Ventura dominates the film with his formidable acting, but I’m sure he had seen Clint Eastwood in spaghetti westerns. Even if the other actors don’t manage to come close to what Ventura does, the cast – made up mostly of little-known Mexican actors – is interesting. ‘Le rapace‘ is an unexpectedly modern and entertaining film, and we can enjoy watching it, forgetting for 105 minutes the hard-to-digest details of its director’s biography.
O călătorie în Taiwan este o experiență fascinantă. Am vizitat o singură dată insula aflată între Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est, cu ocazia unui congres internațional dedicat Internetului, completându-mi astfel educația despre China și Hong Kong pe care le vizitasem deja cu ocazia unor evenimente similare precedente. Vizitatorii sunt impresionați nu doar de o istorie bogată, dar puțin cunoscută în spațiul european, și de o cultură originală, dar și de combinația dintre tradiție și dezvoltarea economică și industrială spectaculoasă. Deși au urmat traiectorii politice paralele diferite, China continentală și Taiwan au în comun o spectaculoasă dezvoltare tehnologică. Talentul și resursele umane sunt similare, dacă nu aceleași. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este dedicat formidabilelor realizări tehnologice din Taiwan, care au un impact semnificativ asupra economiei și industriilor avansate din întreaga lume, și în vremuri de pace, și în condițiile unui conflict potențial care poate izbucni cândva peste strâmtoarea care desparte Taiwan de Republica Populară Chineză.
(sursa imaginii: https://www.travel.taipei/en)
Taiwan este astăzi liderul de necontestat al pieței semiconductoarelor de mare densitate și performanță (‘cipuri’), care alimentează la rândul lor industrii emergente și în dezvoltare explozivă, cum este Inteligența Artificială (AI). Ramura aceasta industrială generează 13% din produsul intern brut (PIB) și 40% din exporturile țării. Firma dominantă în Taiwan și pe plan internațional se numește TSMC (Taiwan Semiconductor Manufacturing Company). Ea singură generează 8% din PNB. Este a 8-a cea mai valoroasă firmă din lume, dacă luăm în calcul valoarea acțiunilor, cu un capital de 931 de miliarde de dolari americani, foarte aproape de a trece pragul trilionului. TSMC a fost fondată în Taiwan, în 1987, de către inginerul și omul de afaceri american născut în China, Morris Chang, care a condus-o timp de 31 de ani, până în 2018. A fost prima fabrică (foundry – turnătorie) dedicată tehnologiei de bază pentru semiconductori de înaltă performanță din lume, devenind lider mondial și păstrându-și de mulți ani această poziție. Majoritatea acțiunilor firmei se află în portofoliul unor investitori străini, dar și guvernul din Taiwan are o minoritate semnificativă, fiind de fapt cel mai mare investitor în firmă. Conducătorii succesivi ai țării, din ultimele decenii, au susținut și încurajat firma (împreună cu întreaga industrie), și politica aceasta nu se va schimba probabil nici în perioada mandatului lui Lai Ching-te, noul președinte ales pe 13 ianuarie 2024, care în cuvântarea sa inaugurală a descris țara sa ca ‘Insula Siliciului’. Anul trecut, parlamentul taiwanez a aprobat o lege care acorda 25% reduceri de impozite companiilor care proiectează și fabrică cipuri avansate și 5% reduceri suplimentare pentru achiziționarea de aparatură și tehnologii de producție. Intervenția guvernului în stimularea ramurilor economice considerate strategice este încă o trăsătură comună între Taiwan și China continentală.
Dimensiunea pieței de semiconductori la nivel mondial a ajuns în 2024 la aproximativ 588 de miliarde de dolari SUA. Un wafer (‘strat de napolitană’) este unul dintre cele mai comune tipuri de semiconductoare utilizate în circuitele integrate, precum și în cipurile de computer. TSMC și-a creat și și-a menținut poziția pe piață concentrându-și modelul de afaceri exclusiv pe producția de semiconductoare. Industria semiconductoarelor este foarte segmentată. Companiile ‘Fabless’ proiectează cipurile și comercializează produsul final. O altă subramură a industriei testează doar produsul final și organizează procesul de ambalare. În fine, așa-numitele turnătorii produc semiconductoare și cipuri. Fondată în 1987, TSMC a decis să se concentreze exclusiv asupra acestui segment și să nu fabrice niciun produs sub propriul nume, astfel încât compania să nu fie niciodată în concurență directă cu clienții săi. Strategia a reușit și TSMC a devenit cel mai mare producător mondial de semiconductoare și principalul furnizor pentru marile companii de tehnologie. Fiind epicentrul mondial al producției de semiconductoare, turnătoriile din Taiwan reprezintă 67% din piața globală, iar TSMC singură are o cotă de piață de 53%. Între clienții companiei se află multe nume foarte cunoscute, de exemplu Apple, care genera în 2021 aproximativ 26% din veniturile totale. Un alt client de marcă este NVIDIA, firma americană de semiconductoare care produce 88% din cipurile Graphic Processing Unit (GPU) care reprezintă ‘creierele’ Inteligenței Artificiale. TSMC fabrică și ambalează special pentru NVIDIA folosind o tehnologie de cipuri multiple plasate pe aceeași placă ‘wafer’. 90% din serverele care rulează programele AI sunt asamblate în Taiwan.
O mare parte din avansul tehnologic al industriei de semiconductoare din Taiwan în general și TSMC în particular se bazează pe o tehnologie numită ‘3 nanometri’ (3nm). Trebuie spus din capul locului că este vorba mai degrabă despre un ‘buzzword’ comercial decât despre o caracteristică fizică măsurabilă care să diferențieze această tehnologie. Este vorba despre dimensiunile miniaturizării – densitatea de circuite care influențează performanțele, consumul de energie, impactul termic. Un cip folosind tehnologia 3 nm este mai compact, mai rapid și consumă mai putina energie per activitate decât unul care folosește, de exemplu, tehnologia 5 nm. Prima firmă care a anunțat lansarea producției de cipuri în tehnologie 3 nm a fost Samsung din Coreea de Sud în vara lui 2022. TSMC a lansat producția de masă cu câteva luni mai tărziu și și-a depășit imediat concurenții (se află în competiție și Intel). Din datele făcute publice de fabricant, cipurile 3 nm vor reduce consumul de energie cu 25–30% la aceeași viteză, vor ridica viteza cu 10–15% la aceeași cantitate de energie și vor crește densitatea tranzistorilor cu aproximativ 33% în comparație cu cipurile 5 nm. Varianta actuală a tehnologiei se numește N3E, cu varianta N3P urmând să intre în producție de masă în a doua jumătate a anului 2024 și varianta N3X în 2025. În prezent TSMC fabrică 90% din semiconductorii în tehnologie 3 nm de pe piața mondială.
Taiwan nu își poate permite să piardă din avansul tehnologic și din dominația piețelor de semiconductori de mare performanță. Această dominație, care face ca lanțurile de aprovizionare ale unora dintre industriile în plină dezvoltare, cum este AI, să treacă prin Taiwan, este un fel de poliță de asigurare că țara este un element critic al progresului economic și tehnologic global. Chiar și China, care a făcut din reunificarea Taiwanului cu China continentală un scop strategic, este dependentă tehnologic și economic de produsele industriei de pe insulă. Păstrarea poziției de lider este însă obiectul unei concurențe acerbe și al unor provocări care nu sunt legate direct de tehnologie. În primul rând, este vorba despre presiuni pentru diversificarea geografică a producției. Statele Unite, China, Japonia – îngrijorate de concentrarea producției într-un loc care poate deveni teatru de operațiuni de război sau poate fi lovit de catastrofe naturale, precum cutremure sau taifunuri – accelerează și finanțează crearea de fabrici de cipuri în alte părți ale lumii. Legea americană ‘CHIPS Act’, semnată în 2022 de președintele Biden, prevede subsidii pentru capacitățile de producție ale competitorilor Samsung și Intel cu 22 de miliarde de dolari cu scopul de a crea facilități avansate de producție în Statele Unite. TSMC însăși construiește noi centre de producție în Statele Unite și în Japonia, iar concurenții săi taiwanezi UMC și PSMC construiesc unități similare în India și Singapore. China încearcă și ea să accelereze dezvoltarea capacităților de producție, dar se pare că se află cu câțiva ani și cu o generație în urmă. Exporturile de cipuri din Taiwan spre China au scăzut în 2023 cu 18% față de anul precedent, și din cauza barierelor comerciale impuse de Statele Unite aliaților săi. Efectul poate fi însă cu dublu tăiș. Cercetarea și industria chineză au dovedit că pot să recupereze decalaje tehnologice cam în orice domeniu.
Declinul proporției în care Taiwan domină piața de semiconductoare este inevitabil, deși insula va rămâne dominantă pentru cel puțin încă un deceniu. În 2019, în Taiwan erau fabricate peste 90% dintre plăcile în tehnologii sub 10 nm. Procentajul a scăzut la 70% în 2022 și se estimează că va ajunge la 47% în 2032. În acel an, Statele Unite vor fi a doua putere de producție, cu 30% din piață față de zero astăzi. În timpul acesta, TSMC, a cărui producție era concentrată aproape exclusiv în Taiwan (98% în 2016, 81% în 2023) va deschide centre de producție în alte părți ale lumii. „Prioritatea numărul 1, numărul 2 și numărul 3 este Taiwan”, a declarat C.C. Wei, actualul boss al lui TSMC, care i-a succedat la începutul lunii iunie 2024 lui Mark Liu, cel care preluase în 2018 conducerea companiei. Firma investește acum în producția generației următoare, de 2 nm, pe care planifică să o lanseze în producție în a doua jumătate a lui 2025. În comparație cu N3E, TSMC se așteaptă ca viitoarea tehnologie de 2nm, numită pentru moment N2, să crească performanța cu 10% până la 15% la aceeași putere și să reducă consumul de energie cu 25% până la 30% la aceeași frecvență și complexitate. În ceea ce privește densitatea tranzistorilor, firma își propune o creștere a densității cu 15%, ceea ce reprezintă un gradient bun după standardele actuale.
TSMC și celelalte firme ale industriei de semiconductoare din Taiwan trebuie să răspundă și altor provocări. Una dintre ele este consumul de energie. TSMC consumă mai multă energie electrică decât capitala Taipei – 8% din electricitatea produsă pe insulă, care provine încă în proporție de 80% din combustibili fosili. Și totuși, firma a fost prima din Taiwan și printre primele din lume care și-au propus să ajungă la consum energetic zero din surse convenționale în 2050. O altă problemă este lipsa forței de muncă de înaltă calificare. Chiar dacă formalitățile de obținere a unor vize de lucru pentru experți au fost simplificate, puțini dintre ei ajung în Taiwan, și din cauza situației geopolitice, și din cauza salariilor relativ mici față de restul lumii industrializate. Pentru a-și liniști clienții, TSMC a creat și un stoc de rezerve care ar asigura continuitatea livrărilor timp de aproape 3 luni în cazul unei opriri a producției datorate unui conflict militar sau a unei blocade. Cipurile reprezintă pentru Taiwan un ‘scut de siliciu’ (altă metaforă) în cazul unui conflict, dar industria globală, economia, progresul tehnologic și viețile de zi cu zi ale multora dintre locuitorii planetei ar fi serios afectate. Încă un motiv pentru a dori pacea și acționa în această direcție.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Criticul, prozatorul, jurnalistul și profesorul de literatură Bogdan Crețu a scris în lunile de sfârșit ale anului 2021 și a publicat în 2022 una dintre cele mai frumoase și mai intense cărți pe care le-am citit în ultima vreme – ‘Nichita. Poetul ca și soldatul’. În pofida faptului că volumul a apărut în seria de ‘biografii romanțate’ a Editurii Polirom, autorul își previne cititorii într-o scurtă postfață că Nichita din cartea sa este un personaj de ficțiune, iar cartea sa este un roman. Un roman inspirat de viața personală a lui Nichita Stănescu, poetul poate cel mai semnificativ al literaturii române a secolului 20, cel ale cărui poeme citite în adolescență l-au direcționat pe Bogdan Crețu spre literatură. ‘Am devenit critic literar ca să-i pot comenta poezia’, mărturisește el. O monografie amplă încă așteaptă să fie scrisă. Până atunci, autorul a dat în această carte viață personajului Nichita, un om care a trăit, a creat, a iubit și a murit, a cărui viață seamănă grozav cu cea a lui Nichita Stănescu.
Nichita Stănescu mi-a fost și mie contemporan și vecin. O mare parte din cele relatate în carte se petrec în cartierul copilărie și al adolescenței mele, în apartamentul în care poetul și-a trăit ultimii ani de viață, situat într-un bloc din centrul Bucureștilor aflat pe strada care leagă Piața Amzei cu Calea Victoriei, a cărui fațadă privește spre piață, spre Primăria Sectorului 1 și spre Teatrul Ion Creangă. O placă memorială informează trecătorii că aici se află apartamentul în care Nichita a locuit împreună cu femeia care a fost soția sa în ultimii ani ai vieții și ultima sa mare iubire, apartamentul ale cărui uși erau mereu deschise și al cărui prag îl treceau mulțimi de poeți și scriitori tineri, actori, admiratori. Pe pereții apartamentului erau patru portrete ale lui Eminescu, posibil cele patru fotografii autentificate ale imaginii pământești a Luceafărului, a poetului față de care se poziționa și Nichita, precum toți poeții români care îi urmaseră. Apartamentul se transformase într-un fel de obiectiv de pelerinaj, iar poetul devenise idolul care era adulat. Un fel de clasic rebel în viață, însă un om bolnav și ros de viciul băuturii. Cartea are trei secțiuni, prefațate cu motto-uri din versurile lui Nichita. Moartea este aproape. Poetul așteaptă și această experiență, desi știe că nu o va putea descrie în versuri. Își amintește trecutul, sau poate mai degrabă și-l imaginează, căci faptele nu mai sunt clare și trebuie reconstituite și completate din imaginație. Au rămas trăirile, dar mai ales versurile.
Scriitorul este tot timpul lângă eroul sau, dar nu își asumă povestirea, folosind persoana a treia și nu persoana întăi. Narațiunea este despre Nichita și nu a lui Nichita. Metafora poet – soldat domina relatarea. Născut în 1933 la Ploiești, Nichita Stănescu a fost un copil al războiului. A cunoscut teroarea bombardamentelor în zona cea mai intens atacată a României în timpul celui de-al doilea război mondial. Trimis de părinții săi să împartă țigări și cărți soldaților răniți care primeau îngrijiri în spital, cunoaște, la vârstă fragedă, devastarea ființei umane că rezultat al violentei războiului, sângele, moartea. Intensitatea suferinței soldatului mutilat vă fi egalată, mai tărziu și în imaginația sa, de cea a poetului. Ars poetica sa este una a sacrificiului total:
‘Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s-a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glontului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să-i apere pe ceilalţi. Ca să-i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glont. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie.’ (pag.177)
Majoritatea personajelor cărții sunt fie numite direct, fie descrise suficient de transparent pentru ca cei care cunosc istoria culturală a deceniior 6-9 ale secolului trecut să le identifice cu ușurință. Nichita Stanescu a făcut parte din generația lui Nicolae Labiș. Strălucirea meteorica a liderului de generație l-a marcat și i-a influențat nu doar creația ci și viața personală. Nichita avea să devina poetul cel mai important al generației doar după dispariția lui Labiș, și poate că dacă acesta ar fi trăit am fi vorbit astăzi despre o generație cu doi poli de referință. A doua sa soție va fi femeia care a fost iubita lui Labiș. Iată cum este descrisă generația sa:
‘Ce noroc grozav avuseseră! Nu era loc de întors pentru ei și prietenii lor, fiecare purta câte o boala socială cronică, fatală în acea epocă. Nichita era nepotul unui general alb, al cărui nume îl și moştenise, Nikita Vasilievici Cereaciukin, fugit din URSS după începerea Revoluției, întâi la Constanța, apoi la Ploieşti. Tatăl său, Nicolae, prinsese cheag, adunase ceva avere, dar în 1950 fusese expropriat. Deținea atunci un fel de bloc cu patru apartamente, două prăvălii, două proprietăți, plus casa bătrânească a mamei şi încă una de vacanță în Predeal. Nu era puțin. Doi ani fuseseră izgoniți din casă și reveniseră abia în 1952, însă în calitate de chiriaşi. Sora lui fusese la un moment dat exmatriculată din prima clasă de liceu, fiind trecută în producţie şi transferată la seral, pentru că era fiică de „exploatator”. Cum să uiți toate astea? Nici ceilalți prieteni din grup nu erau lipsiți de pietre de moară la dosar. Nicolae fusese şi el exmatriculat din mai multe facultăți, pentru că era fiu de preot greco-catolic şi de „chiabur” (tatăl lui, spirit întreprinzător, ținea o uleiniță de mare succes într-o perioadă de penurie alimentară); Matei provenea dintr-o mică familie de boieri, Cezar era fecior de preot fugit din Basarabia, Grigore era fiu de țărani mai chivernisiți. Și tot aşa. Pentru ei era totul sau nimic: fie reuşeau să devină cei mai buni scriitori, fie ajungeau nişte ratați.’ (pag. 50)
Între Bogdan Crețu și eroul cărții sale există o empatie evidentă, dar aceasta nu conduce la idealizare. Unul dintre aspectele centrale este cel legat de angajarea sau ne-angajarea politică a lui Nichita Stănescu. Poetul lider de generație nu a scris deloc poezie politică și a fost, cel puțin în aparență, departe de acele atitudini pe care le numim astăzi ‘rezistența prin cultură’. A făcut chiar mici gesturi de compromis cu propaganda comunistă, îndemnând de exemplu la un moment dat într-un interviu la televiziune, pe tinerii poeți să meargă în uzine ‘pentru a simți pulsul vieții’ și adoptând superficial (dar nu în poezie!) din vocabularul național-comunismului. Justificarea sa, sau mai bine zis a personajului Nichita din cartea lui Bogdan Crețu, era necesitatea de a-și practica liber vocația și arta, scopul suprem al vieții sale și al vieților altor poeți, în numele căruia ar fi acceptabile compromisurile. Când i se menționează activitățile colaboraționiste ale unui scriitor ca Eugen Barbu, își trimite discipolii să citească acele romane ale prozatorului care reprezintă literatură de excepție. Iar poeții trebuie judecați după operele lor:
‘Poezia nu se poate învăța de la alții. E o meserie monadică. E artă revelată. Poezia e revelație, asta zice. Orice poet bun e un meşteşugar fără cusur. Dar, mai ales, deasupra cântecului unui poet stă un zeu. Nu contează că el e amenințat și silit să cânte la masa te miri cui, asta e sociologie. Se întâmplă şi se uită. Dar cântecul lui e sacru. Numai el poate să dea sens realității. Puterea e neputincioasă pe lângă poezie. Puterea e prezent pur. Poezia este eternitate. Voi ce faceți? Voi vedeți cum poetul îmbrățișează genunchiul celui puternic și-l judecaţi după asta. Dar nu mai observați esențialul: zeul care e deasupra cântecului lui. Zeul! De-asta el poate nemuri prin cuvânt. Un poet trebuie judecat după ce are el mai bun, după cântecul lui sacru, nu după eșecurile lui!’ (pag. 78)
Capitolul central al cărții, cel care descrie iubirile poetului, este cel care mi-a plăcut cel mai mult. Am găsit aici pagini excepționale de literatură de dragoste, cu atât mai emoționante cu cât ele relatează legături între persoane care au trăit în realitate, două dintre ele fiind încă în viață. Iubirea cea mare a vieții lui Nichita pare să fi fost Gabriela Melinescu, poetă remarcabilă ea însăși, partenera de viață și de creație în perioada în care Nichita Stanescu a scris poeziile sale cele mai semnificative. Poemele din ciclul ’11 elegii’ – citim printre rânduri – pot fi considerate ca o creație comună a celor doi amanți, cel puțin dacă acceptăm argumentul că fără prezența și ajutorul Gabrielei, ele nu ar fi apărut niciodată sau, în orice caz, nu ar fi apărut așa cum au apărut. Cu despărțirea dintre Nichita și Gabriela se încheie nu doar un capitol din viețile lor romantice ci și etapa de vârf a vieții și activității literare a lui Nichita. Aici începe declinul, dar poate că acest lucru o salvează pe femeie, căci Nichita nu era capabil să facă fericită o parteneră de viață și nici nu era – cel puțin la acea vârstă – adeptul stabilității în viața de cuplu. În orice caz, poezia era pentru el mai presus de orice, și prețul era plătit nu doar de el ci și de cei și cele din jurul lui:
‘Iar e avea nevoie să fie iubită. Dar ce, Nichita nu o iubea? Ba da, dar o iubea întunecat, pătimaş, egoist. Iubirea lui o devora, o consuma. O distrugea. In scurtă vreme nu ar mai fi rămas nimic din ea. Nici din poezia ei. După ce se despărţiseră, parcă o ura. Parcă-i devenise deodată dușman. Nu numai el, ci și numele lui, prestigiul lui o țineau în continuare prizonieră. Orice ar fi făcut, orice ar fi publicat, rămânea „iubita poetului”. Și încă iubita neoficială. Se săturase să lase mereu de la ea, să consoleze, să mângâie, să încurajeze, să se umilească, să fie docilă; nu i se părea corect față de ea să suporte orice numai pentru că el avea momentele alea când se ridica peste propria natură, când nici nu mai era el, când se transfigura și scria sau îi dicta poeme extraordinare. Şi-a dat seama că nici un scriitor, oricât de mare ar fi, nu poate trăi la nivelul scrisului său. Nini era genial în poezie şi egoist în viață. Fermecător, fascinant, dar de un egoism feroce. Iar când cădea în bețiile lui interminabile, un porc totuși delicat. Își păstra mereu delicatețea de a o feri de mocirla aia. Era un noroc că fusese acolo ani la rând, că-i salvase poemele, dar devenise un capăt de drum viața nu cu el, nici măcar alături de el, ci în aşteptarea lui. Nu avea vocație de Penelopă. Putea mult mai mult decât să țeasă. Și era obligată să o facă. Avea propriul adevăr care se cerea exprimat. Moartea tatălui ei o obliga la asta. A învățat multe de la el, dar nu ăsta era rolul ei în viață. Rolul ei era să devină ea însăşi. Și lângă el nu putea. Amândoi știau că Nichita era o calamitate pentru ea. Și pentru oricine ar fi încercat să se lege de el. Distrugea tot ceea ce iubea.’ (pag. 132-133)
Băutura. Viciul care l-a distrus fizic și drogul care l-a ținut oarecum pe linia de plutire în ultimul său deceniu de viață.
‘La început, nu bea tărie. Nu îi plăcea votca. Își amintea nopțile albe, când stăteau la discuții cu câte o sticlă de vin de Târnave în față. Își citeau unii altora și ce scriau, dar mai ales ce visau să scrie, era perioada în care aveau tot felul de reve- lații, în care dorința de a deveni scriitori era atât de mare, că umbrea totul în jur. Până şi comunismul. Numai iluzia literaturii adevărate și alcoolul reușeau să anuleze frica. Treptat, a pierdut percepția timpului. De fapt, a pierdut percepția oricărui lucru concret. Timp, spațiu… Poezia curgea din el ca dintr-o venă spartă. Nu o putea opri. Carte după carte, era admirat, adulat, intrase în manuale, se simțea un zeu. Și atunci, ca să se asigure că e om, un biet om, a început să bea şi el pătimaş. Tot mai mult. Și mai ales nu se mai mulțumea decât cu tărie. Votcă şi iar votcă. Bea împotriva lui, împotriva părții lui angelice, delicate, efeminate. În numai câțiva ani, cam de când se despărțise de Gabriela,
ajunsese un bețiv notoriu. Atunci a fost muchia. Încă se mai putea ridica, încă se mai putea retrage. Dar nu a făcut-o.’ (pag.165-166)
Ultimul capitol începe cu cinci zile înainte de data când biografiile menționează moartea poetului. Nu este o experiență nouă pentru el. În cel puțin trei împrejurări precedente, descrise în detalii, fusese deja foarte aproape de a muri, ba chiar poate că trecuse pragul pentru a se întoarce pentru o vreme. Poetul nu se teme de moarte. O privește mai degrabă ca pe încă o experiență care trebuie trăita (sau murită?) pentru a fi transformată în poezie. În definitiv, poezia este ceea ce rămâne. Spiritul continuă să trăiască în forma sa de poeme.
‘Sămânța vieții iese pe unde dai afară din tine şi murdăria. Dar mai ales nu pot să arunci în tine bucăți de animale moarte pe acolo – pe unde scoți cuvântul. Care e pur. Singura secretie pură a trupului e cuvântul. Cuvântul nici nu are nevoie de casă. Işi găsește loc oriunde. In creiere, în suflete mai ales. Iese din trup şi se înfige în om. Armă letală. De-asta îşi disprețuise mereu trupul Mai mult îl încurcă decât îl ajută. Se cere îngrijit, hrănit, ocrotit. Dă ordine, miorlăie, se alintă. Nu ştie să sufere de foame sau de frig, deşi o tot făcuse. Caută să-i fie bine, mereu bine. De parcă se poate realiza ceva fiindu-ți bine! E permanent în defensivă, se teme, de parcă ceva îl amenință la tot pasul. Iar el, el a ajuns acum să se teamă de propriul trup. Îl disprețuiește, dar are nevoie de el. Are nevoie de el ca să moară. Pe vremuri îl folosea ca să iubească. Dar şi atunci o făcea cumva cu detașare. Nu a fost niciodată un senzual. Nu a avut încredere în plăcere…
Lucra la propria distrugere, credeau unii. Dar pentru el era o desăvârşire a lucrării. Și-a năruit metodic trupul, ca să lase loc numai și numai poeziei. Nu e nimic de neînțeles: până la urmă, din el vor rămâne cărțile și oasele. Poezia lui va continua să trăiască la suprafață, oasele i se vor îngălbeni sub pământ. Deci el tot aici va rămâne.’ (pag. 94-95)
Cât de mult aflăm despre Nichita Stănescu din această carte? Să nu uităm că am fost preveniți că este vorba despre un personaj de ficțiune, chiar dacă recunoaștem nume sau persoane în spatele unor nume transparente. Aflam însă multe, cred, despre o generație de poeți și scriitori excepțional de dotați, care au avut neșansa să-și desfășoare activitatea în perioada comunistă cu dictatele sale ideologice și cu cenzura sa înăbușitoare. ‘Nichita. Poetul ca și soldatul’ este povestea acestei generații. A unor scriitori și poeți care au trăit, au scris, au iubit. Parafrazându-l pe Marin Sorescu, deoarece poeții acestei generații trebuiau să poarte un nume, ‘Li s-a spus Nichita’.
Harta geopolitică a lumii se află în plină redesenare. Majoritatea politologilor apreciază că ne îndreptăm sau ne aflăm deja – și din nou – într-o lume bipolară, în care se confruntă, la fel ca la mijlocul secolului trecut, două blocuri cu ideologii și interese din ce în ce mai contradictorii, în fruntea cărora se află două supraputeri – Statele Unite și China. Am fost martori, în ultimul deceniu, ai accentuării și adâncirii conflictelor care evoluează de la faza concurenței economice, a războaielor tarifelor vamale și a barierelor și boicoturilor între blocuri spre faze mult mai periculoase, care amintesc perioada Războiului Rece, cu o nouă cursă a înarmărilor și cu conflicte în focare locale și regionale, care riscă să degenereze spre războaie. Este însă lumea spre care ne îndreptăm atât de net delimitată și de bipolară cum prevăd mulți experți? Istoria arată că nici în conflictele precedente frontierele dintre blocuri nu au fost totdeauna clare și că în cadrul blocurilor au existat nuanțe și divergențe interne. În plus, nu este clar dacă, peste un deceniu sau două, numărul supraputerilor economice și politice ale planetei va fi limitat la două. Se vorbește din ce în ce mai mult despre India ca fiind forța care poate pune sub semnul întrebării modelul dualității globale în conflict. Din multe puncte de vedere, India este deja un gigant și evoluția ei este spectaculoasă, deși nu lipsită de factori care o încetinesc sau care o pot distrage. Indiei îi este dedicat articolul rubricii noastre din această săptămână. Mă voi concentra, ca de obicei, asupra acelor aspecte legate de domeniile științei și tehnologiilor avansate, care de altfel joacă un rol central în poziționarea Indiei ca o potențială viitoare supraputere.
În luna aprilie 2023, India a depășit China ca număr de locuitori și a devenit cea mai populată țară din lume. Dacă actuala rată a creșterii populației de 2,3% se menține, în 2050 fiecare al cincilea locuitor al planetei va trăi în India, peste 1,7 miliarde de locuitori. Un alt indice demografic important este cel al ponderii populației active în totalul populației. Acesta se estimează că va atinge un maxim de 69,8% în 2030. India se va afla atunci acolo unde era China din punct de vedere demografic în perioada de maximă expansiune economică. Atunci China creștea economic cu până la 10% pe an, măsurat în Produs Național Brut (PNB). Nu se va întâmpla, probabil, același lucru și în India, din diferite motive legate de structura economiei și distribuirea geografică și între mediile rural și urban a populației, dar totuși ritmul de creștere este suficient de mare pentru o creștere reală estimată între 6% și 7%, consistent cu datele din ultimii ani. Anul fiscal 2023-24 a marcat un record de 7,8%. Guvernul indian prevede un ritm de creștere anual între 7% și 7,5% în 2030, dar aceste estimări sunt considerate optimiste de unii experți. Oricum, acești indicatori vor permite Indiei să depășească Japonia și Germania și să devina a treia putere economică a planetei până la sfârșitul acestui deceniu. Un deceniu mai târziu, dacă tendințele continuă, India ar putea deveni o a treia supra-putere. Într-un deceniu și jumătate însă, se pot întâmpla multe.
Un alt factor care stă la baza avântului economiei indiene este educația. India s-a aflat timp de mai bine de un secol sub influență britanică, și încă de la mijlocul secolului al XIX-lea s-a format o elită compusă din membri ai castelor superioare și din burghezia în ascensiune și expansiune, care a fost educată în limba engleză și ale căror vârfuri și-au trimis odraslele, dar și pe unii dintre studenții merituoși să învețe la cele mai prestigioase universități din Anglia. După cucerirea independenței, sistemul acesta a continuat, doar că o parte dintre studenți au fost trimiși la Moscova, pentru ca începând cu anii ’80 vârfurile intelectualității indiene să se formeze în Statele Unite. O parte dintre ei au rămas să trăiască și să lucreze în Occident, și aproape că nu exista o mare corporație din domeniul tehnologiilor avansate care să nu aibă în conducerea sa experți proveniți din India. Ceea ce este comun pentru majoritatea dintre ei este faptul că dacă nu s-au întors, au rămas în legătură cu India și cu mediul de afaceri de acolo și că folosesc în multe cazuri resurse din subcontinent atunci când vine vorba despre exportul de forță de muncă. În paralel, în ultimele decenii, au avut loc progrese însemnate în extinderea sistemului de învățământ din India, atât din punct de vedere cantitativ (acoperire geografică, structură demografică), cât și calitativ. 96,5% dintre copiii indieni au acces la învățământul gratuit și obligatoriu prin lege. Rata înrolării în universități este de 23,6%. După modelul englez, există în India și un sistem de școli private în care învață aproximativ 10% dintre elevi. Există un decalaj istoric între nivelul educației băieților și al fetelor, dar aceste diferențe s-au redus în ultimele decenii. Cele mai reputate instituții de învățământ superior din India sunt Tata Institute of Fundamental Research (TIFR) din Mumbai (numărul 452 în Clasamentul Global al Universităților), Indian Institute of Science (IISC) din Bangalore (# 551) și Indian Institute of Technology (IIT) din Mumbai (# 583).
Structura economiei indiene este diferită de a Chinei, Vietnamului și a altor țări cu dezvoltare spectaculoasă din Asia. Exporturile sunt dominate nu de producția de bunuri, ci de un sector al tehnologiei informației (IT) productiv, dar sărac în locuri de muncă, și de sectorul serviciilor, iar companiile sale sunt stratificate în câteva corporații mari împreună cu o listă lungă de mici afaceri particulare. Industria IT din India cuprinde servicii de tehnologia informației și externalizarea proceselor de afaceri (outsourcing). Multe firme internaționale din cele mai diverse domenii și-au mutat serviciile tehnice în India în ultimele două decenii. Dacă telefonezi din Europa sau America de Nord asistenței tehnice a unei firme telecom sau serviciilor de șosea ale unei firme de închirieri de mașini (mi s-au întâmplat ambele situații!), sunt șanse bune ca să ți se răspundă de la un centru se servicii (call center) din India. Ponderea sectorului IT în PIB-ul Indiei era de 7,4% în anul fiscal 2022. Veniturile din industriile IT și de externalizare a serviciilor erau estimate la 245 miliarde de dolari în anul fiscal 2023, din care veniturile interne erau estimate la 51 de miliarde de dolari, iar veniturile din export la 194 de miliarde de dolari. Sectorul IT avea însă doar 5,4 milioane de angajați în martie 2023. Pentru a stimula creșterea dorită, viitorul va trebui să arate diferit. În primul rând, este vorba despre o repartizare geografică mai echilibrată a centrelor industriale. Astăzi sudul industrializat susține în mare măsură nordul supra-populat și în care un procentaj semnificativ din populație este formată din musulmani. Va fi nevoie de o creștere a competitivității în sectoare cu forță de muncă intensivă, cum ar fi textilele, și de cultivarea talentelor în sectoarele de înaltă tehnologie, care îmbină serviciile și producția. Acest lucru va necesita o piață unică mai bogată și mai diversă pentru a stimula afacerile interne, mai multă inovație pentru a exporta în economia globală și un sector de stat mai puternic, care să ofere servicii de bază (învățământ, educație, ajutorarea familiilor) pentru a se asigura că tinerele talente din India sunt dezvoltate și păstrate. Inițiativele guvernamentale nu dau însă întotdeauna rezultatele scontate. Un exemplu este inițiativa ‘make in India’, lansată în 2014, care avea ca scop creșterea ponderii industriei productive de la 16,3% până la 25% în 2025. În loc să crească, ponderea acestor ramuri industriale a scăzut cu vreo două procente în ultimul deceniu. Cauzele principale: complexitatea legislativă și a reglementărilor, lipsa de mână de lucru calificată, normele complexe de achiziție de terenuri și de construcție și obstacole legate de logistică și infrastructură. Și totuși, odată cu reorientarea unei părți a producției industriale afară din China, oportunitățile există din nou.
Investițiile sunt semnificative. Se estimează că piața de cercetare și dezvoltare în domeniul ingineriei și dezvoltarea de produse din India va ajunge la 63 de miliarde de dolari până în 2025, de la 31 de miliarde de dolari în 2019. Existau, în decembrie 2023, 30 000 de startup-uri, de la 350 de startup-uri în 2014. Cheltuielile IT în India vor crește cu 10,7% față de anul trecut, pentru a ajunge la 124,6 miliarde de dolari în 2024, conform prognozelor experților firmei Gartner. Bioeconomia Indiei a fost evaluată la 137 de miliarde de dolari în 2022 și își propune să atingă pragul de 300 de miliarde de dolari până în 2030. În anul fiscal 2021, sectorul științei și tehnologiei a devenit cel mai important generator de locuri de muncă din India.
Să nu uitam că India este și o putere nucleară, la fel ca și incomoda ei vecină, Pakistanul. India a început oficial programul său privind energia nucleară prin înființarea, imediat după dobândirea independenței în 1948, a Comisiei pentru Energie Atomică, care mai târziu a fost redenumită Centrul de Cercetare Atomică Bhabha (BARC). Numele provine de la Dr. Homi Bhabha, cel care a formulat programul de energie nucleară în trei etape al Indiei în anii 1950. „Apsara”, primul reactor nuclear de fisiune, a fost inaugurat în 1956. Numele este cel al unor ființe feminine celeste din culturile Hindu și budistă. În prezent, India are 23 de reactoare de fisiune operaționale, însumând o capacitate instalată de 6 780 MWh. India a efectuat o explozie nucleară subterană la Pokhran în 1974, cu numele de cod „Buda cel zâmbitor”. În 1998, cinci dispozitive nucleare (inclusiv bombe termonucleare) au fost detonate cu succes. Sunt de așteptat evoluții semnificative în sectorul energiei nucleare, deoarece India caută să-și extindă capacitatea nucleară.
India are deja câteva realizări semnificative în unele domenii ale cercetării științifice. În biologia celulară, au fost înregistrare progrese importante în domeniul instrumentelor genetice moleculare la Institutul de Cercetare Fundamentală al concernului Tata. Nanotehnologia va transforma industria farmaceutică. India se conturează rapid ca lider în calculul de mare putere (supercomputing), cu ajutorul Misiunii Naționale de Supercomputing (NSM) care folosește inteligența tehnică a universităților de vârf ale țării. În domeniul tehnologiei lanțurilor de blocuri (blockchain), India a inițiat Cadrul Național Blockchain – o infrastructură la nivel național pentru blockchain, care include blockchain-as-a-service, noduri distribuite geografic, și centre de educație și dezvoltare a resurselor umane.
Diamantul de pe coroană este însă, desigur, programul indian de explorare spațială. Aventura spațială a Indiei a început în 1962, odată cu înființarea Comitetului Național Indian pentru Cercetare Spațială (INCOSPAR), redenumit ulterior, în 1969, Organizația Indiană de Cercetare Spațială (ISRO). Primul satelit al Indiei, lansat la 19 aprilie 1975 folosind o racheta sovietica se numea Aryabhata, după numele unui matematician și astronom indian din secolul 5. Începând cu 1980, India a obținut propria sa tehnologie de lansare de rachete în spațiu. Misiunile Chandrayaan de explorare lunară au început în 2008. Chandrayaan-2 a fost, în 2019, prima încercare a Indiei de aselenizare lină. Succesul a venit odată cu Chandrayaan-3, în 2023, India devenind prima țară care a reușit o aselenizare cu succes în apropierea polului sud lunar. După Lună, privirea exploratorilor spațiali indieni s-a îndreptat spre Marte. Prima misiune interplanetară a Indiei a fost lansată în 2013. După Roscosmos, NASA și Agenția Spațială Europeană, ISRO a devenit a patra agenție spațială din lume care a trimis o navă spațială pe orbita lui Marte. Misiunea Gaganyaan este un proiect aflat în desfășurare în India, pentru a trimite un echipaj de trei persoane pe o orbită terestră joasă, la 400 km altitudine. Este prima etapă importantă din programul care are ca scop construirea unei Stații spațiale orbitale indiene, construite de India și operată de ISRO. Se așteaptă ca primul modul să fie lansat în 2028, modulele rămase urmând să fie lansate până în 2035, pe vehicule de lansare din generația următoare. În fine, în 2023, India a devenit a 27-a țară semnatară a acordurilor Artemis, o serie de aranjamente multilaterale între guvernul Statelor Unite și alte guverne, care detaliază normele preconizate a fi respectate în spațiul cosmic. Acordurile sunt legate de programul Artemis, un efort condus de americani de a readuce oamenii pe Lună până în 2026, cu scopul final de a extinde explorarea spațiului spre Marte și mai departe.
O agresivă politică guvernamentală de restructurare economica în curs, investiții particulare considerabile, un program nuclear activ și unul spațial ambițios și susținut – toate semnele indică faptul că India are ambiții mari. Potențialul uman este uriaș. Va reuși India să creeze un al treilea pol global și să dezmintă previziunile unei lumi bipolare? Sau poate va sfârși prin a se alinia cu unul dintre cele două mari blocuri geopolitice ale secolului XXI? Va fi interesant.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Vă plac filmele fraților Coen? Joel Daniel Coen (născut la 29 noiembrie 1954) și Ethan Jesse Coen (născut la 21 septembrie 1957) sunt unul dintre cele câteva cupluri de frați regizori care s-au impus în cinematografia lumii în ultimele decenii. Este foarte greu de pus în rafturi etichetate filmele lor, care combină parodia cu tragedia, umorul cu violența, sentimentalismul și critica socială, cultura și subcultura. Cel mai bine, cred, este să creăm un raft separat pentru ei. Am ales 5 filme care mi-au plăcut foarte mult, am lăsat în afara listei încă multe altele care m-au delectat. Ca întotdeauna, este vorba despre o selecție personală, ordinea nu prea contează și vă invit să comentați și să adaugați filmele fraților Coen care v-au plăcut vouă.
1. No Country for Old Men (2007)
‘No Country for Old Men’ este un thriller combinat cu neo-western, scris, regizat, produs și editat de frații Coen, bazat pe romanul cu același nume al lui Cormac McCarthy din 2005. A câștigat 4 premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film, pentru scenariu și pentru regie. Cele trei personaje principale sunt un veteran din războiul din Vietnam care găsește o sumă mare de bani în deșert, un asasin care este trimis să recupereze banii și un șerif care investighează crima. În rolurile principale apar Tomy Lee Jones, Javier Bardem și Josh Brolin și fiecare dintre creațiile lor sunt considerate printre rolurile lor cele mai bune. Filmul nu are aproape nicio bandă sonoră muzicală și montajul elimină orice violență. Totul pare anti-comercial și diferit de orice western american făcut până atunci, dar tocmai acest minimalism regizoral amplifică impactul.
2. Fargo (1996)
‘Fargo’ a câștigat premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes și le-a adus fraților Coen și primul premiu Oscar (pentru scenariu). Filmul are o atmosferă specială, cu amestecul său distinctiv de peisaje înzăpezite, hiperviolență și politețe din Vestul Mijlociu american. Este o poveste polițistă în care Frances McDormand, în primul ei rol câștigător de Oscar, o interpretează pe ofițera de poliție Marge Gunderson, foarte însărcinată și foarte simpatică, care investighează o triplă omucidere care rezultă dintr-un complot de răpire dezastruos și complicat, în care sunt implicați un vânzător de mașini eșuat (William H. Macy), doi criminali plătiți (Steve Buscemi și Peter Stormare) și soția vânzătorului de mașini. Două decenii mai târziu ‘Fargo’ a fost la originea unui serial de televiziune care și el se numără între cele mai bune realizări ale genului.
3. The Big Lebowski (1998)
Succesul lui ‘The Big Lebowski’ și transformarea eroului principal în erou de ‘film de cult’ i-a surprins pe înșiși frații Coen. Aceștia intenționau să creeze o parodie a genului film noir (titlul este o aluzie la „The Big Sleep” al lui Raymond Chandler), dar replicile spirituale care s-au transformat în citate și meme și pledoaria pentru arta de a lua totul mai ușor l-au ridicat la nivel de clasic cult, dintre acelea imposibil de replicat, care apar doar o dată pe generație. Performanța lui Jeff Bridges în rolul „The Dude” se juxtapune perfect cu fundalul Războiului din Golf, creând un portret emblematic al ultimelor rămășițe ale contraculturii anilor 1960, într-o perioadă în care America intra într-un nou secol. Partitura originală a fost compusă de Carter Burwell, un veteran al tuturor filmelor fraților Coen, incluzând piese de la Bob Dylan la Henry Mancini, de la Mozart la Creedence Clearwater Revival.
4. Miller’s Crossing (1990)
Nu mai sunt sigur, dar cred că ‘Miller’s Crossing’ a fost primul film al fraților Coen pe care l-am văzut și a fost dragoste la prima vizionare. Toamna lui 1990 a fost toamna filmelor despre Mafia („GoodFellas”, „The Godfather Part III”, „State of Grace”, „King of New York”), dar această poveste sumbră (deși nu lipsită de un umor ironic) despre gangsteri mi s-a părut uluitoare din punct de vedere vizual și spectaculos jucată, depasindu-și concurenții. Scenariul, inspirat din romanele lui Dashiell Hammett, rămâne dintre cele mai bune ale fraților Coen, o intrigă de moralitate complicată, stratificată tematic, plină de dialoguri citabile și de personaje pitorești și interesante.
5. Barton Fink (1991)
Iubesc ‘Barton Fink’ din trei motive. Două sunt prezența a doi dintre actorii mei preferați – John Turturro și John Goodman – în roluri dintre cele mai bune ale carierelor lor. Al treilea este critica plină de aciditate și de farmec a industriei filmului de la Hollywood. Acțiunea se petrece în 1941. John Turturro joacă rolul unui tânăr dramaturg din New York care este angajat să scrie scenarii pentru un studio de film de la Hollywood, în timp ce John Goodman este Charlie Meadows, vânzătorul de asigurări care locuiește în hotelul vecin. Pe măsură ce cunoaște lumea studiourilor din noul său oraș, eroul începe să înțeleagă că sub strălucirea aparentă se află un strat gros de murdărie. ‘Barton Fink’ este o experiență în mister și comedie neagră. Frații Coen au scris scenariul în trei săptămâni, atunci când se confruntau cu un blocaj creativ în timpul realizării lui ‘Miller’s Crossing’. Au început filmările la scurt timp după ce ‘Miller’s Crossing’ a fost terminat. ‘Barton Fink’ este influențat de lucrările mai multor regizori care i-au precedat, în special de cele ale lui Hitchcock și Roman Polanski. A avut un succes formidabil la Cannes, frații Coen câștigând atât Palme d’Or cât și premiul pentru regie, iar John Turturro premiul pentru interpretare masculină.
David Leitch has already proven that he knows how to make fast and funny action movies that interest and entertain. He tried to do the same thing with ‘The Fall Guy‘ (2024) which borrows the title and the profession of the main character, but nothing more, from a television series of the 80s. The director also bet on the fact that Hollywood likes to make movies about Hollywood and raised the stakes of the production by adding a plea for the stunt job, with its risks and frustrations, a job threatened by advances in digital cinematography that make it possible to program and execute any action scene on computers, as well as to replace actors by computerized doubles. Even if this combination of entertainment and message does not work perfectly, and despite a running time that seems too long, mainly due to repetitions, ‘The Fall Guy‘ manages to be engaging and funny at times.
Colt Seavers is a stuntman. He loves his job, even if he knows that his face is intentionally hidden for the benefit of famous actors and his name is squeezed among many others towards the end credits of movies. His happiness is amplified by the fact that he can film together with his girlfriend, Jody Moreno, a set director. When he’s at his best, during the shooting of a movie, what appears to be an accident happens, threatening to end his career. He leaves the movie world and Jody. 18 months later he is called to participate in the filming of the huge production of an interplanetary wars saga, which for Jody is the chance to debut as a feature movies director. Arriving at the filming location, Colt learns that Jody knew nothing about the fact that the producer had called him, and his participation as a stuntman in the filming is only one of the reasons, the main one being the search for the lead actor who mysteriously disappeared. We are in the world of special effects and stunts, where no one is what they seem to be and nothing we see on the screen is real. The adventure is just beginning, and the life of the stuntman and the renewed love between the two heroes will be in danger.
The screenwriters and director David Leitch intended to combine the action film with the parody, putting in the center of the story the stuntmen – people with special qualities who do not hesitate to risk their lives to create the illusions on the screen. The parody works up to the point where the lines become too serious. The film is also a little too long, the story is rather routine (within the genre) and predictable, and when the jokes are repeated and the emphatic lines pile up, the effect is diluted. I enjoyed many of the action scenes. ‘The Fall Guy‘ is a film with and about stunts, and the stunts are done in the style of classic action movies, performed by professionals. Ryan Gosling and Emily Blunt are perfect in the lead roles. Their charisma and the chemistry between them drives the film to a great extent. Fans of the two actors will leave, I think, very satisfied from the viewing. The rest of the viewers will have to settle for a little too long two hours and something of action romantic comedy to be consumed with popcorn. The themes of the fate of stuntmen in modern cinema and of the effects that kill emotions remains to be addressed more deeply by other films.
Vara va fi fierbinte. Dacă predicțiile meteorologilor se vor adeveri, vom asista și în această vară la depășirea recordurilor de temperaturi medii și maxime în multe zone ale lumii. Dacă predicțiile politologilor se vor adeveri, câteva dintre conflictele active se vor înteți și câteva dintre conflictele mocnite se aproprie de punctele de explozie. Mulți dintre noi vom încerca să ne liniștim, să ne relaxăm, să ne răcorim măcar pentru câteva zile sau pentru câteva săptămâni. Vin, inevitabil, și vacanțele de vară. Cu ele vin și perioadele în care avem ceva mai mult timp de dedicat lecturilor. Unii vom alege romane polițiste, cărți de aventuri sau povestiri romantice. Pentru cei care doresc să folosească lecturile verii pentru a se instrui în legătură cu ultimele descoperiri științifice sau pentru a-și clarifica noțiunile și viziunile legate de progresele tehnologice cele mai discutate, am ales cinci cărți care cred că sunt interesante, documentate, scrise de personalități care cunosc în profunzime domeniile respective, dar care și pot fi citite pe plajă sau în șezlong la munte. Cărțile acestea, după câte știu, nu au fost încă traduse și publicate în România. Lista aceasta este deci și o recomandare pentru editori. Este vorba, desigur, despre o selecție personală, și cei care doresc să adauge recomandările lor sunt invitați să o facă folosind opțiunile de comentarii.
Mustafa Suleyman este un antreprenor britanic și unul dintre cei mai cunoscuți experți în Inteligență Artificială (AI). Este în prezent CEO la Microsoft AI, după ce a fost co-fondatorul și fostul șef al lui DeepMind, firma AI achiziționată de Google. Născut în 1984, este fiul unui șofer sirian și al unei infirmiere englezoaice, și a copilărit pe Caledonian Road, o stradă din nordul Londrei pe care o cunosc. Cartea sa, ‘The Coming Wave: Technology, Power, and the Twenty-first Century’s Greatest Dilemma’ (‘Valul următor: tehnologie, putere și cea mai mare dilemă a secolului XXI‘), apărută în septembrie 2023 la Editura Crown, reprezintă un avertisment cu privire la riscurile fără precedent pe care Inteligența Artificială și alte tehnologii cu dezvoltare rapidă le prezintă pentru ordinea globală, dar și o evaluare echilibrată a riscurilor și a oportunităților venită din partea unuia dintre pionierii acestei revoluții tehnologice. Suleyman discută felul în care accelerarea tehnologiei de-a lungul istoriei a modelat societatea din jur. Acoperind robotica și modele mari de limbaj (LLM), cartea examinează forțele care alimentează progresul – sprijinul financiar, dar și curiozitatea și ambiția amestecate cu dorința de a îmbunătăți sau schimba lumea. Mustafa Suleyman remarcă unele caracteristici care diferențiază acest val, cum ar fi progresul fulgerător și autonomia potențială. Recunoscând că aceste progrese implică riscuri, el pledează pentru politici de izolare și control ale acestor procese care necesită coordonare globală, definind termenul de „problemă a izolării” – sarcina de a menține controlul asupra tehnologiilor puternice – ca o provocare esențială a epocii noastre.
Cei care sunt interesați de fenomenul drogurilor, istoria și implicațiile sale de-a lungul ultimului secol, vor citi cu interes cartea ‘ Tripping on Utopia: Margaret Mead, the Cold War, and the Troubled Birth of Psychedelic Science’. ‘Tripping’ din titlu poate avea semnificații multiple, dar bănuiesc că aici intenția este legată de ‘excursiile’ halucinante provocate de drogurile psihedelice. Autorul cărții, Benjamin Breen, este profesor de istorie a Europei și a lumii moderne la Universitatea California din Santa Cruz. Cartea sa, apărută în ianuarie 2024 la Editura Grand Central Publishing, este o îndrăzneață și strălucită interpretare revizionistă a istoriei psihedelicelor în secolul XX, ilustrând modul în care o cultură a drogurilor experimentale a modelat Războiul Rece și contribuit la poziționarea zonei Silicon Valley drept centru mondial al revoluțiilor tehnologice din ultima jumătate de secol. Teza centrala a cărții este că nu generația Baby Boomers a inaugurat prima eră a experimentării pe scară largă a drogurilor, ci aceea a părinților lor. Departe de a fi tradiționaliști reprimați, generația care a supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial a demonstrat un simț profund ambițios al experimentării sociale. În anii ’40 și ’50, drogurile transformatoare au intrat rapid în cultura ‘mainstream’, unde nu erau doar legale, ci și sărbătorite în mod deschis. În centrul acestei revoluții s-au aflat pionierii antropologi Margaret Mead și Gregory Bateson. Convinși că lumea se îndreaptă către dezastru, Mead și Bateson și-au propus ca misiune a vieții lor să remodeleze umanitatea printr-o nouă știință a expansiunii conștiinței. În scurtă vreme s-au trezit în dezacord cu organismele guvernamentale care le finanțau cercetările, instituții ale căror intenții erau mai puțin decât pure. Parteneriatul dintre Mead și Bateson deblochează un capitol nescris din istoria secolului XX, care îi aduce împreună pe cercetătorii de droguri cu agenți CIA, sexologi și inginerii revoluției digitale.
La aceeași University of California este afiliat și autorul următoarei cărți asupra căreia vreau să vă atrag atenția – Charan Ranganath. Este profesor de psihologie și neuroștiințe și director al Laboratorului de memorie dinamică de la Universitatea California din Davis. De peste 25 de ani, dr. Ranganath studiază mecanismele din creier care ne permit să ne amintim evenimentele trecute, folosind tehnici de imagistică cerebrală, modelare computațională și studii ale pacienților cu tulburări de memorie. ‘Why We Remember: Unlocking Memory’s Power to Hold on to What Matters’ (‘De ce ne amintim: deblocarea puterii memoriei pentru a păstra ceea ce contează’), apărută la Editura Doubleday în februarie 2024, este o carte despre memorie, care propune însă o viziune deosebită reformulând modul în care abordăm actul cotidian de a ne aminti. Combinând limbajul accesibil cu cercetarea de ultimă oră, el dezvăluie modurile surprinzătoare în care creierul nostru înregistrează trecutul și felul în care folosim aceste informații pentru a înțelege cine suntem în prezent și pentru a ne imagina și planifica viitorul. Charan Ranganath își invită cititorii în diverse laboratoare de memorie, explică propriile cercetări și ale altora și discută viitorul domeniului științei memoriei. Cu note și surse robuste, Ranganath oferă o înțelegere mai profundă a modului în care creierul nostru stochează informațiile și a mecanismelor cu ajutorul cărora putem sau nu putem prelua acele informații. Incluzând studii fascinante și exemple din cultură pop și bazându-se pe experiența de viață a autorului ca om de știință, tată și copil de imigranți, ‘Why We Remember’ este o lectură captivantă care dezvăluie rolul pe care memoria îl joacă în viețile noastre.
Telescopul James Webb a adus în ultimii ani o cantitate imensă de imagini și informații din spațiul extraterestru, lărgind literalmente orizonturile cunoașterii Universului de către omenire. Au început să apară și cărțile care încearcă să prezinte publicului larg stadiul acestor cercetări, să facă ordine și să explice ceea ce înțeleg oamenii de știință din ceea ce au aflat până acum și care sunt direcțiile de investigație în viitor. Una dintre cărțile fascinante apărute în acest domeniu este ‘Alien Earths: The New Science of Planet Hunting în the Cosmos’ (‘Pământuri extraterestre: noua știință a vânătorii de planete în Cosmos’), apărută în aprilie 2024 la Editura St. Martin’s Press. Autoarea ei este astrofiziciana dr. Lisa Kaltenegger, directoarea Institutului Carl Sagan pentru Căutarea Vieții în Cosmos și profesor asociat în Astronomie la Universitatea Cornell. Ea este o pionieră și o expertă în modelarea potențialelor lumi locuibile și a amprentei lor spectrale detectabile. Lisa Kaltenegger a construit o echipă multidisciplinară de oameni de știință într-un proiect care are scopul de a crea un set de instrumente specializat pentru a găsi viață în alte lumi. Ideea principală din ‘Alien Earths’ este că putem folosi planeta noastră ca pe o Piatră Rosetta, analizând creativ istoria Pământului și biosfera sa diversă, pentru a documenta această căutare. Cu un entuziasm molipsitor, ea ne poartă într-o călătorie uimitoare către cele mai neobișnuite exoplanete, cele care ne-au zdruncinat viziunea asupra lumii – planete acoperite de oceane de lavă, bolovani rătăcitori singuratici, pierduți în spațiu și planete cu mai mult de un soare pe cer! Putem astfel compara lumile imaginate de autorii de science-fiction cu informațiile acumulate din explorările științifice. Telescopul spațial James Webb a inaugurat o nouă și incredibilă epocă de explorare. În calitate de ghid turistic inteligent și informat în Univers, dr. Kaltenegger ne arată cum descoperim nu doar noi continente, cum făceau exploratorii din vechime, ci lumi complet noi în alte sisteme stelare și cum am putea descoperi acolo prezența vieții.
Venki Ramakrishnan este profesor și cercetător la Universitatea din Cambridge, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie din 2009 și fost președinte al Societății Regale britanice de științe. Cartea sa ‘Why We Die: The New Science of Aging and the Quest for Immortality’ (‘De ce murim: noua știință a îmbătrânirii și căutarea nemuririi’), apărută în martie 2024 la Editura William Morrow, este o introducere în domeniul științei longevității și a mortalității. Abordând un domeniu nou al biologiei, savantul britanic născut în India explică faptul că suntem martori ai unei revoluții în biologie. Se fac pași uriași în înțelegerea îmbătrânirii și a motivelor care fac ca unele specii să trăiască mai mult decât altele. Putem concepe un viitor în care vom înșela bolile și moartea și în care să trăim o perioadă foarte lungă de timp, posibil de multe ori durata vieții noastre actuale? Care vor fi consecințele – asupra organismului, dar și a societății?
Voi ce mai citiți și ce plănuiți să citiți în această vară?
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
