In 2000, Claude Chabrol, having turned 70 years old, was entering his last decade of life and cinematic career. ‘Merci pour le chocolat‘ (distributed in the English-language market under the rather funny title ‘Nightcap‘) was the sixth film in which he cast Isabelle Huppert, one of his favorite actresses. It would be the penultimate. Chabrol was and continues to be regarded as a disciple and follower of Alfred Hitchcock. In his films, the main heroines are women with icy allure who hide hot passions, and who better than Isabelle Huppert could play such roles? The film has many of the characteristics Chabrol is known for. It is a not-so-veiled critique of the morals of the bourgeoisie – the Swiss one in this case, the action taking place in and around Lausanne. It is a psychological thriller where the suspense is not created by the question ‘who committed the crime?’ but rather ‘Was there a crime?’ and ‘if yes, why was it committed?’. Finally, he abounds in reverence to his masters – Fritz Lang and Hitchcock. It’s one of those Chabrol films (about half of his filmography) where I get the impression that the French director wanted to continue the filmography of the British master in the French-speaking world.
The film begins with a civil marriage ceremony, with few participants, but all handpicked from the wealthy class living on the shores of Lake Léman. It is actually a re-marriage. Mika Muller, the heiress and CEO of a prosperous chocolate factory, and the famous pianist André Polonski are getting married again after being separated for 18 years. During this time, he had experienced another marriage from which Guillaume had been born, a boy out of adolescence who does not quite know what to do with his life. André’s second wife had died in a car accident, after an evening all spent with together with Mika. The three live in a villa on a mountain coast which resembles the motel in ‘Psycho’, especially since Chabrol films it in such a way that he makes sure that spectators don’t miss the hint. Their peaceful life, sweetened by the cups of hot chocolate prepared by Mika, is disturbed by the appearance of Jeanne, a young girl born on the same night and in the same maternity as Guillaume, who had just discovered a strange story: at birth there had been the suspicion that the two babies were were exchanged between them. Does she want to infiltrate André’s life? Or maybe she just wants to benefit from his music lessons, as she is also a very talented pianist? Maybe the fact that the girl is so gifted musically is not a coincidence either.
In life and in movies, family relationships (‘blood links’ as they say) are in most cases an axis of stability. Not in ‘Merci pour le chocolat‘. Paternity relationships are uncertain and DNA testing has not yet entered the arsenal of forensic experts and movie writers. Jeanne may be André’s daughter, but then Guillaume is not his son. Even though Jeanne is the daughter of the mother who raised her, she will find out that her father is not the one she adored (and who had also died) but an unknown donor. Even Mika, the rich heiress of the chocolate empire is an adopted daughter. To what extent does heredity determine the talents, destinies and behavior of each of the heroes? In one way or another, each of the film’s characters is in an identity crisis or is involved in the crises of the others. The screenplay adapts an American novel written by Charlotte Armstrong and published around the middle of the 20th century. The artist André Polonski is a pianist in the film and not a painter, as in the novel. This change introduced by the screenwriters allows the director to create a soundtrack based largely on the piano music performed by the heroes. Franz Liszt’s ‘Marche funebre’ in several different interpretations has an important role. Jacques Dutronc amazes me in almost every film I see him in with his acting talent, and I don’t know whether or not to regret that he didn’t act in more films, because that would have meant less composing and performing, or I also like him a lot as well as a musician. Anna Mouglalis is excellent in the role of Jeanne. She is a beautiful and talented actress. Why didn’t she become one of the screen stars in France? Finally, what can be said about Isabelle Huppert, except that she is fantastic as almost always and that the role suits her perfectly? As in many of Chabrol‘s films, the suspect and mysterious woman is a master of drugs and poisons. In this case everything is mixed in chocolate, with milk, of course. Yes – milk that reminds us of ‘Suspicion’ or ‘Spellbound’. However, Hitchcock is not the only master who is quoted. In which other film does the female suspect present one of the potential victims with a DVD of a Fritz Lang film as a present?
Jocurile Olimpice la Paris sunt ca în nicio altă parte a lumii. Afirmația este valabilă pentru ediția actuală, dar și pentru edițiile precedente, căci 2024 este a treia ediție a Jocurilor care se desfășoară în capitala Franței. Au trecut 100 de ani de la precedenta, cea din 1924. Acolo, cu exact 100 de ani în urmă, România câștiga prima sa medalie olimpică – bronzul cu echipa de rugbi (este adevărat, erau doar… trei echipe participante). Dar despre prima ediție a Jocurilor care a avut loc la Paris, în 1900, se știe mult mai puțin. Am cercetat puțin subiectul și am aflat că și aceea a fost o ediție foarte specială și foarte diferită de cea care a precedat-o și de cele care au urmat.
Prima ediție a Jocurilor Olimpice din era modernă, cea din 1896, avusese loc, firesc, în Grecia. Alegerea Parisului ca gazdă a ediției a doua nu a fost deloc controversată. În definitiv, aici, la Paris, în clădirea Sorbonei, avusese loc în 1894 adunarea Congresului Olimpic care a decis renașterea Olimpiadelor. Atunci au fost atribuite rolurile de gazde pentru primele două ediții. Parisul era în acei ani una dintre metropolele efervescente ale lumii, locul în care aveau loc revoluții culturale și artistice dintre cele mai semnificative, un centru industrial, economic și politic de prim rang. Era însă și un oraș al contrastelor și al conflictelor. Pentru majoritatea francezilor și a parizienilor, amintirea înfrângerii Franței în războiul franco-prusac și a asediului și ocupării Parisului de trupe străine în 1870-1871 era încă vie. Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea fusese un deceniu de instabilitate politică, presărat cu atacuri teroriste anarhiste, iar afacerea Dreyfuss, care polarizase societatea și lumea intelectualilor din Franța, nu se terminase încă. Și totuși, sau poate tocmai de aceea, Republica Franceză dorea să se afirme ca o supraputere la scară europeană și mondială. Deja Parisul câștigase dreptul de a găzdui în acel an Expoziția Universală, un eveniment internațional menit să celebreze realizările secolului al XIX-lea și să le prezică și să le accelereze pe cele ale secolului XX. Expoziția, desfășurată între 14 aprilie și 12 noiembrie 1900 a avut loc pe esplanada din Les Invalides, pe Champ de Mars, în Piața Trocadéro și pe malurile Senei, cu o secțiune suplimentară în Bois de Vincennes, și a fost vizitată de peste cincizeci de milioane de oameni. În cadrul expoziției au avut loc multe congrese internaționale și alte evenimente. Jocurile Olimpice de vară din 1900 au făcut parte dint aceste evenimente integrate în Expoziția Universală.
Nu au existat festivități de deschidere și de închidere a Jocurilor. Competițiile au avut loc în decursul a peste cinci luni, între mijlocul lui mai și sfârșitul lui octombrie, unele fiind catalogate atunci doar ca evenimente ale Expoziției Universale, așa încât unii competitori, și chiar și învingători, nu au știut că participă la Jocurile Olimpice. Un exemplu celebru este Margaret Abbott, care, aflându-se la Paris, s-a înscris la turneul de golf împreună cu mama ei și a câștigat aurul. Din păcate, organizarea slabă a făcut că Abbott să nu știe niciodată că prin victoria ei devenise prima femeie medaliată cu aur olimpic din Statele Unite. Fiul ei a fost informat despre această realizare abia după 1980, la aproape trei decenii după moartea campioanei, în 1955.
Există două documente principale de referință despre eveniment: unul este raportul de 795 de pagini al Ministerului Comerțului, Industriei, Poștei și Telegrafului din Franța, întocmit la câteva luni după Jocuri, celălalt este website-ul Comitetului Olimpic Internațional (IOC), care este actualizat din timp în timp. Din prima sursă putem afla că peste 59 de mii de participanți și-au adus contribuția la buna desfășurare a Jocurilor, între care peste șapte mii de pompieri și trei mii de sanitari. Comitetul Olimpic menționează participarea a 1 226 de sportivi, în 19 discipline. Sunt incluse aici numai ramurile considerate ca ‘oficiale’, dar competiții au avut loc în mai multe discipline. În fapt, până în 1921, IOC nu a întocmit o listă oficială stabilă a disciplinelor olimpice. De exemplu, din programul primei ediții a Jocurilor, cea de la Atena, au fost scoase ridicarea greutăților (haltere) și luptele, care aveau să revină în edițiile următoare și să devină sporturi oficiale permanente. Lista celor 19 discipline de la Paris include: înot, polo pe apă, tir cu arcul, atletism, pelotă bască, crichet, crochet, ciclism, echitație, scrimă, fotbal, golf, gimnastică, polo, canotaj, rugbi, iahting, tir, tenis, trasul cu frânghia. Au mai avut loc și alte evenimente, care astăzi nu sunt considerate ca făcând parte din programul oficial, în discipline cum sunt pescuitul cu undița, zborul cu baloane cu hidrogen, baseball, prim-ajutor, curse de automobile și de motociclete, trasul cu tunul, curse de porumbei. Majoritatea participanților (720 în competițiile oficiale) au fost francezi. Nu exista încă noțiunea de echipe naționale. Concurenții reprezentau comitetele olimpice, și în unele discipline de echipă sportivii proveneau din țări diferite. În total au participat la Olimpiada din 1900 sportivi din 26 de țări. Pentru prima dată a participat și un olimpic român, un trăgător la proba de talere pe nume Gheorghe Plagino, care la competiția desfășurată între 15 și 17 iulie 1900 a obținut locul 13 din 31 de sportivi. Aveau să mai treacă 24 de ani până la următoarea participare românească la Jocurile Olimpice, din nou la Paris.
Cine au fost eroii sportivi ai acelei ediții? Trebuie menționat că majoritatea câștigătorilor din 1900 nu au primit medalii, ci cupe sau trofee. Concursul de scrimă a fost profesionist, iar Albert Robert Ayat (Franța), care a câștigat proba de spadă, a primit un premiu de 3 000 Franci (echivalentul a peste 15 000 de euro astăzi). Alvin Kraenzlein (Statele Unite) a câștigat proba de sprint de 60 de metri, fiind una din cele două persoane care a câștigat vreodată cursa pe această distanță la Jocurile Olimpice, deoarece proba a fost retrasă din competiția olimpică după Jocurile Olimpice din 1904. Tot el a învins în probele de 110 metri garduri, 200 de metri garduri și săritura în lungime. Este singurul atlet până în ziua de azi care a câștigat patru medalii de aur la probe atletice individuale. Jesse Owens a câștigat și el patru titluri în 1936, dar unul dintre ele a fost la ștafetă 4 x 100m. La Paris, femeile au participat pentru prima dată la Jocurile Olimpice, dar nu neapărat în probe separate, unele discipline acceptând echipe mixte. Prima campioană olimpică din istorie a fost Hélène de Pourtalès, sportivă născută în America, care a făcut parte din echipa mixtă a Elveției, câștigătoare în proba de navigație cu ambarcațiuni de 1-2 tone. Două luni mai târziu, Charlotte Cooper (Marea Britanie) a devenit prima femeie care a câștigat un eveniment olimpic individual, după ce a câștigat competiția de tenis de simplu feminin. Mai târziu, ea a câștigat și turneul de dublu mixt. O competiție controversată a fost cea de maraton, trei alergători din Statele Unite contestând rezultatul și susținând că alergătorii francezi care au obținut locurile unu și doi au luat-o pe o scurtătură. Ei au adus ca dovadă faptul că erau singurii concurenți care nu erau împroșcați cu noroi. Au trecut 12 ani până când contestațiile au fost judecate, respinse definitiv și titlul a fost atribuit campionului francez. Probele de atletism au fost dominate de sportivi americani, ei câștigând toate titlurile în afară de maraton și aruncarea discului, în care învingător a fost ungurul Rudolf Bauer. Au mai existat și alte controverse, unele de natură religioasă. Decizia de a organiza competiții și duminicile a atras proteste din partea multor sportivi americani, care au călătorit în calitate de reprezentanți ai colegiilor lor și cărora li s-a cerut să se retragă decât să concureze în ziua lor religioasă de odihnă.
Destule alte ciudățenii au rămas în istoria acestei ediții. Multe probe au avut un caracter militar, inclusiv tir cu tunul, o presimțire a conflagrațiilor secolului care începea. Au fost singurele Jocuri Olimpice care au folosit animale vii (porumbei) ca ținte în timpul probelor de tir. Sprinterul australian Stan Rowley a devenit singura persoană care a câștigat medalii pentru două țări diferite, la aceleași Jocuri Olimpice. A câștigat medalii la atletism pentru Australia și apoi ca parte a echipei britanice de cros.
Startul în proba de zbor cu balonul a fost dat într-o noapte cu lună plină, pe 9 octombrie 1900, din zona pariziană. Pentru stabilirea câștigătorilor au fost luate în considerare distanța parcursă și durata zborului, dar au fost acordate premii și pentru altitudine și distanța de zbor neîntrerupt. Au fost bătute recordurile mondiale și pentru distanța parcursă și pentru durata zborului. Concurenții plasați pe primele locuri au ajuns până pe teritoriul Rusiei de atunci. Unul dintre ei a fost arestat, deoarece nu completase cerere de pașaport. Câștigătorul, contele Henry de la Vaulx (Franța), a trebuit să se întoarcă pe cont propriu din zona Kievului, unde ajunsese cu balonul sau câștigător la 1 900 km de Paris în linie dreaptă.
Ediția 1900 a Jocurilor Olimpice a fost marcată de uriașe probleme de organizare. Era evident că Jocurile moderne se aflau încă în faza copilăriei, cel puțin din punctul de vedere al regulamentelor și al organizării. Unii istorici ai sportului se referă la ediția 1900 ca la ‘o farsă’ și chiar au dezbătut dacă ar trebui să fie considerată o Olimpiadă. Fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, Pierre de Coubertin, a comentat mai târziu că a fost un miracol că mișcarea olimpică a supraviețuit. Experiența acumulată în 1900 și 1904 l-au determinat să centralizeze structura instituțională a IOC și să atribuie o responsabilitate crescută Comitetului în organizarea Jocurilor. S-a ajuns la asumarea de către Comitetul Olimpic Internațional a organizării Jocurilor Olimpice de la Paris din 1924 – ultima Olimpiadă a lui de Coubertin în calitate de președinte al IOC. Succesul jocurilor din 1924 este adesea considerat a fi salvat mișcarea olimpică. Jocurile de acum un secol au fost considerate ca un succes spectaculos, care a anunțat transformarea Jocurilor Olimpice într-un eveniment internațional major. Numărul de țări și sportivi care au participat a crescut semnificativ față de jocurile anterioare, la fel ca și numărul de spectatori. Participarea mai multor sportivi din clasele sociale inferioare a stimulat, de asemenea, interesul publicului. În acel an, la Chamonix, a avut loc și prima Olimpiadă de iarnă. Mișcarea olimpică a devenit un fenomen de masă și unul global. Controversele nu au lipsit nici atunci, ele au însoțit istoria Jocurilor și nu lipsesc nici astăzi. Regimuri dictatoriale au încercat să folosească organizarea Olimpiadelor pentru scopuri propagandistice. Terorismul a lovit Jocurile în 1972 și 1996 și reprezintă un pericol permanent. Disputele politice și boicoturile au însoțit edițiile din ultimele decenii. Și totuși, ideea olimpică a supraviețuit. De fiecare dată când Parisul și-a asumat organizarea, Jocurile Olimpice au fost un eveniment deosebit. Istoria continuă să fie scrisă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Historical movies are getting old too. ‘La reine Margot‘, the adaptation of Alexandre Dumas’ novel produced by Claude Berri and written (in collaboration) and directed by Patrice Chéreau was made in 1994. I am passionate about history (including historical books and films), I am quite knowledgeable in the history of France, I read Dumas’s novels (albeit half a century ago or even more) and I also did some reading in preparation for watching this movie. And yet, with all that and all the cast and some remarkable cinematic moments, I was left quite disappointed. ‘La reine Margot‘ is a difficult film to watch, which fails to tell the historical drama. Its qualities have nothing to do with the novels of Alexandre Dumas and little to do with Queen Margot herself.
I think that those who have not read Dumas’ novel last week or who are not experts in the history of France in the second half of the 16th century will find it quite difficult to make sense of the first 20-30 minutes of the film. The opening scenes depict the 1572 wedding of Henri de Navarre with Marguerite, sister of King Charles IX of France, a marriage of convenience intended to ease the conflict between Catholics and Protestants that had torn France apart in recent decades. It would be a good opportunity to get to know the characters of the historical drama that unfolds, but the solution chosen by the director is not the most suitable. On the one hand we are dealing with a dynamic, diverse and interesting cinematic portrait of the era. On the other hand, dozens of characters that appear on the screen and viewers have too little time to get to know them and understand their relationships. The event that follows does not need much explanation, however. This is the massacre triggered on the night of Saint Bartholomew in which thousands of people, mostly Protestants, lost their lives. It is one of the most successful parts of the film, and the dramatic filming style brings to the viewers’ minds events from recent European history (the Holocaust) and even contemporary to the years when ‘La reine Margot‘ was filmed (the Balkan wars). The continuation of the plot quite faithfully follows the story in Dumas’ novel – with the love story between the young queen and one of the Protestant soldiers in the service of the king of Navarre, with the religious wars and court intrigues sprinkled with betrayals and assassinations.
Seen 30 years after it was made, Patrice Chéreau‘s film version failed to captivate me. Isabelle Adjani was stunningly beautiful, but neither her relationship with La Môle nor her maturation within the political intrigues of the court seem convincing. Daniel Auteuil seemed to me at first a strange casting for the role of Henri de Navarre, but his personality manages to impose itself and offer a dramatic version of the historical character. I found Jean-Hugues Anglade in the role of the hypochondriac and corrupt King Charles, whose human dimensions are revealed only in the last hours of his life, to be a remarkable creation. Finally, among the memorable roles, I cannot fail to mention that of Virna Lisi who plays Catherine of Medici, in the evil vision conceived by Alexandre Dumas. The acting, dramatic cinematography and Goran Bregovic‘s music only partially compensate for the confusing narrative. A few of the film’s memorable sequences rise above the whole.
Yorgos Lanthimos invites us into his world with the triptych ‘Kinds of Kindness‘ (2024). The format of the short-medium format film collection is not entirely new. Of course, we know him from the small screens with illustrious precedents such as ‘Alfred Hitchcock Presents’ or ‘Tales from the Crypt’, but also from the creations for the big screens by directors from Jim Jarmusch to Cristian Mungiu. The world of Yorgos Lanthimos is that of parables loaded with symbols, of absurdity combined with the horror genre, of extreme experiences anchored in a confusingly familiar immediate reality. The three films that make up ‘Kinds of Kindness‘ are linked by several common thematic elements (individual will in contrast to social control, the relativity of the independence of individual actions, the presence of death as an element of reality rather than a metaphysical threat. The stronger ones belong to the style and the cinematography: the same group of actors, characters with similar names or initials, a continuous soundtrack that combines the sometimes inharmonious piano with church hymns, alluding to another, holier, Trinity. As in the case of the brothers Coen, Lanthimos‘ (and co-screenwriter Efthimis Filippou‘s) characters are bizarre and rarely invite sympathy.
All three stories take place in immediate American reality, although any localization is carefully avoided. In the first episode, Robert, an employee of a corporation based in a metropolis, is under the total control of his boss, Raymond. He dictates his daily schedule, what to wear, what to eat and drink, when to have or not have relations with his wife. On the day Raymond asks him to commit a murder, Robert hesitates and tries to refuse. Can a bird that has lived a long time in a cage return to free life? In the second story, the policeman Daniel mourns the disappearance at sea of Liz, an oceanographer. After a while, she returns after being found on a remote island. But is she the real Liz? Some details do not match. Maybe they are changes due to the trauma the woman went through. Daniel becomes more and more convinced that she is a hoax. Those around him consider him paranoid. Maybe they are right. Events evolve into madness. The third story has as the main heroine, Emily, a woman who left her family to join a bizarre cult dominated by the all-powerful Omi. The task received from them is to search for a woman who has supernatural powers, including healing any wound or disease and even raising the dead. But she too falls victim to the brutality of the world she is trying to leave and is cast out by the cult. But what if he finds the healer? Will she save herself and rehabilitate herself in the eyes of the community that had rejected her?
Quotations and symbols abound in the three stories, from Cinderella to the films of Stanley Kubrick. Lanthimos constantly attacks the taboos without destroying them. Cruel parody is ultimately a form of admiration. Willem Dafoe and Emma Stone were with the director in his previous film, ‘Poor Things’. It will be interesting to see if these collaborations continue and where they will evolve. They are joined in this film by Jesse Plemons, Margaret Qualley and a few more actors with roles in each of the three films. The atmosphere in ‘Kinds of Kindness‘ is that of a theater performance by a troupe playing with the same actors, in the same evening, three different plays in one act. Black and macabre theater, farces and tragic comedies about the cruelty of life and dancing with death. A show signed by Yorgos Lanthimos.
‘Ensemble, c’est tout’ (2007) is the last film that Claude Berri wrote (based on a novel by Anna Gavalda) and directed to the end. His filmography ends with another film (‘Trésor’), which he was unable to finish and see released, the film being completed by another director. ‘Ensemble, c’est tout‘ can therefore be considered as a beautiful end to his career, a ‘feel-good’ film, having at its center a love story as it happens with many of his successful films. The title, oddly enough, fits the story. It was strangely translated in the English distribution as ‘Hunting and Gathering’ (!).
The film has four main characters, and at the beginning of the story none of them seems too happy. Paulette, an old woman who lives alone in her house, surrounded by her beloved cats and parrots falls, fractures her hip and has to be hospitalized for surgery and a long recovery. Her grandson, Franck, the only one who takes care of her, is exhausted from his work as a chef in a restaurant and also takes care of his grandmother (and her cats). Franck lives in a huge apartment with Philibert, a young man from an aristocratic family, a rich boy, unhappy as well because he aspires to become a stand-up actor despite an obvious stutter. In the same Parisian building lives Camille, a pretty and modest girl, a talented portretist, who works hard as a cleaning woman for a living. The four loners will grow closer and turn their relationships into friendships and more than that.
The recipe for this kind of films can be found in the American comedies of the 40s and 50s of the last century. The role of young Camille is played by Audrey Tautou, an actress I adore, part of a series of roles of her that seem to be inspired by those played by the other Audrey – Hepburn – in American films. How is it that this formula, where the characters get better and better with little obstacles, and which seemed outdated even in the original films, works so well here? One of the secrets is, I think, the fact that the characters are believable and many of the situations described are part of real life experiences. Guillaume Canet and Françoise Bertin play their roles excellently, but next to the incomparable Tautou I would mention Laurent Stocker, an actor with a special comic talent in a delicious role. ‘Ensemble, c’est tout‘ is an elegant farewell film that Claude Berri left us at the end of his career.
When ‘Lucie Aubrac‘, Claude Berri‘s 1997 film, was made, the story of Resistance and love at the heart of the film was already more than half a century old history, but its main characters were still alive. Lucie and Raymond Aubrac, communist fighters in the anti-Nazi Resistance, had survived the war and become national heroes for most of the French, but also controversial figures for some. They had been involved in the fall of an important part of the leadership of the Resistance, led by Jean Moulin, probably due to a betrayal that even to this day has not been fully elucidated. The script of the film ‘Lucie Aubrac‘ is based on the memoirs of the heroine who gives the title of the film and presents the point of view of the Aubracs, dressing the episode of arrest and betrayal in a romantic love story. It could be that the historical part and the love story are both true. But illustrating a personal version of history in a controversial case is not the best starting material for a film that has ambitions of authenticity. It is probably one of the reasons why ‘Lucie Aubrac‘ fails to convince to the end and the film does not live up to its promises. Luminous, unblemished characters are not ideal material for a film about a controversial case in troubled and dark times.
Raymond and Lucie Aubrac had met and married just before the outbreak of World War II. Raymond was a civil engineer and an officer in the French army, a leader of the Resistance, a politician and an activist after the war – quite an interesting personality, but this is not visible much on screen, the film rather assigning him the role of the husband repeatedly rescued from detentions by the devoted wife. At the center of the story is placed the character of Lucie, with her struggles to free her husband, through ruse, threats and armed actions. The couple was heavily involved in the Resistance struggle and Raymond had been one of the eight heads of the organization arrested in Lyon in 1943. The woman’s passion and devotion will overcome all obstacles. They also dominate the film.
The historical reconstruction is very well done – the setting, clothing, cars, trams and the characters’ way of speaking. Detention and brutal interrogations are shown without avoiding details. The role of Raymond is played by Daniel Auteuil, an actor I really like. Here he makes the most of the script, but the historical personality of the man would have allowed, I think, a more complex representation. Because of the script, the role of Lucie Aubrac becomes key. Carole Bouquet physically meets the requirements, she is excellently dressed and all the stills look very good. On the screen, however, something is missing – the charm that would make the love story believable and the magnetism that would convince us that the heroine could really pull the strings with the occupation police chiefs and organize the armed actions that freed Raymond. The role was originally to be played by Juliette Binoche, who dropped out of filming after two weeks due to ‘artistic differences’ with Claude Berri. How ‘Lucie Aubrac‘ would have looked and how it would have been appreciated with Juliette Binoche instead of Carole Bouquet is an exercise in imagination and a chapter in an alternative history of cinema.
‘Reality‘ (2023) is a simple and effective TV movie that tells a story inspired by a real case. Playwright Tina Satter took over the text version of the first interrogatory taken to Reality Winner, translator and analyst, external employee at the National Security Agency, on the occasion of the search that led to her arrest and conviction. She first turned it into a successful play which was staged also on Broadway and then adapted it for this film, which she also directed. It’s a simple story that plays out in near real time, but it raises important questions in the minds of viewers: How can the balance be kept between abiding laws (including those related to the confidentiality of government materials) and the duty to act as a citizen when one suspects wrong-doing? What is the distance between a banal ‘normative’ life and sliding into the status of suspect, with life and career destroyed? What price is worth paying for speaking the truth?
The events took place on June 5, 2017. Reality Winner was returning home after a day at work, at the end of which she had stopped by a supermarket to do some shopping. The play and film are based on the transcript of the tapes recorded by the two FBI agents who interrogated the young analyst. The film lasts about 80 minutes, the events covered by the script lasted less than two hours. Two hours in which Reality transforms from a normative young woman, ambitious but with a seemingly ordinary life, to a person suspected of one of the crimes severely punished by the law. Two hours in which the rented and not very well furnished house becomes a crime scene surrounded by yellow ribbons and searched by a lot of FBI agents. The two agents both play the role of ‘good cops’, trying to gain the young woman’s trust in order to extract a confession from her. Her cooperation is voluntary. At first, Reality seems not to know the reasons why she is suspected and her home is searched. She seems more concerned with the fate of her pets (a dog and a cat) than of herself. In less than 120 minutes her life will change completely and irreversibly.
The story is told with a minimum of cinematic means. The dialogues take place on the lawn surrounding Reality’s house and in an outhouse, unused and unfurnished. The whole drama is based on acting and this is formidable. Sydney Sweeney is a great talent, and I hope she gets more roles like this in the future. In 80 minutes we see her transform before our eyes, we see her life take a course of no return, we live with her the dilemmas of a seemingly ordinary young woman who finds it natural to be involved in the life of her country, but does not know how to do it, getting into trouble with the law and the system. The roles of the investigators are played with discretion and naturalness by Josh Hamilton and Marchánt Davis. The conversation is natural, seems to be recorded, maybe even sometimes it is the recording that we hear, as the director Tina Satter occasionally inserts authentic photos and documents, accentuating the feel of a docu-drama or even a filmed documentary. Minimalistic simplicity works great. The facts appear to be reported as they happened. ‘Reality‘ does not directly ask any questions. This task is left to the viewers.
Misiunea Apollo 11, cu primii pași ai omenirii pe alt corp ceresc, este probabil cel mai semnificativ eveniment la care am fost martor, datorită televiziunii, în direct, în viața mea. Scriu acest articol pe 21 iulie, aniversarea a 55 de ani de la primii pași ai lui Neil Armstrong pe solul selenar. Cei care am avut șansa să trăim acea noapte de neuitat, nu o vom uita vreodată. În România anului 1969, evenimentul a fost transmis în direct pe postul național (unicul în acea vreme) pe la ora 4 dimineața. Doctorul Andrei Bacalu, colaborator atunci al televiziunii, a tradus în direct comentariile și primele cuvinte ale lui Armstrong: ‘Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire’. Nu este de mirare că prima aterizare a unui echipaj uman a dat naștere deja unui gen cinematografic, cu destul de multe producții în diferite formate – documentare, lungmetraje, seriale de televiziune, comedii și parodii bazate pe teoriile conspirative. În articolul de astăzi, voi relata despre câteva dintre ele. Încheie lista ‘Fly Me to the Moon’ care a fost lansat pe ecrane cu câteva săptămâni în urmă.
Cea mai semnificativă producție de la Hollywood în acest gen este, până acum, ‘First Man’, filmul biografic dedicat lui Neil Armstrong, lansat în 2018. Scenariul este scris de Josh Singer, bazat pe cartea din 2005 a lui James R. Hansen, profesor de istorie în Alabama și autor al mai multor cărți despre istoria explorării spațiale și biografii ale eroilor săi americani. Regizorul filmului este Damien Chazelle care la nici 40 de ani are deja în filmografie câteva succese remarcabile, fiind autorul, pe lângă acest film, al multi-premiatului ‘La La Land’ și al lui ‘Babylon’. În rolul principal, cel al lui Armstrong, apare actorul canadian Ryan Gosling, unul dintre actorii mei preferați. Portretul realizat de acesta reflectă dimensiunile umane, temerile și modestia omului care a devenit un simbol, în timp ce producția reușește să redea în detalii fidele istoric provocările și realizările tehnice deosebite ale programului Apollo. Filmul a avut patru nominalizări la premiile Oscar, câștigând o singură statuetă, pentru efecte vizuale.
‘For All Mankind’, titlu care preia trei dintre cuvintele faimoase rostite de Armstrong la primii săi pași pe Lună, este titlul a două producții diferite create în jurul evenimentului. Prima este un film documentar din 1989, realizat din imagini originale din programul Apollo, din 1968 până în 1972. Regizorul a fost Al Reinert (1947 – 2018), care a fost și co-scenarist la ‘Apollo 13’, filmul lui Ron Howard. Muzica îi aparține lui Brian Eno (născut în 1948), cunoscut pentru contribuțiile sale de pionierat la muzica ambientală și electronică și pentru producerea, înregistrarea și compoziția de lucrări rock și pop. Filmul constă din imagini ale misiunilor de la Apollo 7 până la Apollo 17, filmate de NASA și editate pentru a descrie ceea ce pare a fi o singură călătorie pe Lună. Spectatorii sunt fascinați de frumusețea și caracterul ‘din altă lume’ a imaginilor. Banda sonoră folosește doar muzica lui Eno și sunetul din interviurile pe care Reinert le-a efectuat cu membrii echipajului Apollo. Cealaltă producție este serialul ‘For All Mankind’ despre care am scris câteva articole și în această rubrică, o dramă științifico-fantastică și de istorie alternativă creată de Ronald D. Moore, Matt Wolpert și Ben Nedivi și produsă pentru serviciul de streaming Apple TV+. Ea se află acum la al cincilea sezon. Pe noi ne interesează primul sezon, lansat în 2019, în care vedem o versiune alternativă a anului 1969, în care Uniunea Sovietică învinge Statele Unite în cursa pentru a ajunge la Lună, iar cursa spațială continuă timp de decenii cu provocări și obiective și mai mari și cu noi puteri tehno-politice alăturându-se competiției. Primul sezon îi are ca personaje pe eroii reali programului spațial Apollo, astronauții, inginerii și politicienii implicați în destinul expedițiilor Apollo, confruntați cu situații și provocări imaginare.
Filmul documentar cel mai reușit dedicat misiunii Apollo 11 este, în opinia mea, cel care poartă chiar acest titlu (‘Apollo 11’) și care a fost realizat de Todd Douglas Miller în 2019, cu ocazia celei de 50-a aniversări. Evenimentele din jurul misiunii sunt prezentate exclusiv folosind imagini filmate de arhivă și fotografii ale misiunii sau asociate cu aceasta. Evenimentele se întind de la pregătirile din cea de-a unsprezecea oră dinainte de lansare până la scurt timp după întoarcerea în siguranță a capsulei, cu cei trei astronauți ai săi, înapoi pe Pământ. Realizarea cinematografică este deosebită, o adevărată experiență imersivă, o înregistrare captivantă și înălțătoare a călătoriei, de la lansare până la întoarcere, fără narațiune sau interviuri. Filmul permite celor din public să se simtă ca parte a acțiunii, fie că urmăresc lansarea rachetei printre mulțimi, stau în centrul de control sau îl însoțesc pe Neil Armstrong în descoperirea minunilor Lunii.
Teoriile conspirației despre aterizarea pe Lună susțin că unele sau toate elementele programului Apollo și aselenizările asociate au fost înscenări ale NASA, posibil cu ajutorul altor organizații. Legat specific de Apollo 11, aceste teorii implică și numele faimosului regizor Stanley Kubrick care, cu un an înainte de prima aselenizare, filmase ‘2001 – A Space Odissey’. Teoriile conspirației au alimentat și dat avânt unui sub-gen cinematografic, cu câteva realizări notabile în spațiul comediei și al parodiei, numit fals documentar sau mockumentar. Prima dintre ele demnă de menționat este ‘Dark Side of the Moon’ un fals documentar francez al regizorului William Karel. Filmul său fost difuzat inițial pe rețeaua de televiziune franco-germană ARTE în 2002, cu titlul ‘Opération Lune’. Premiza de bază a falsului documentar este că filmările de televiziune de la aselenizarea lui Apollo 11 au fost falsificate și înregistrate într-un studio de către CIA, cu ajutorul regizorului Stanley Kubrick și că NASA i-a împrumutat lui Kubrick o lentilă unică și secretă cu scopul de a crea o aterizare falsă pe Lună într-un studio. William Karel, autor de altfel a numeroase filme documentare ‘serioase’, tocmai terminase ‘Hollywood’, un film despre minciunile industriei cinematografice, atunci când el și unitatea de documentare de la ARTE au avut ideea să facă un fals documentar. Folosind tonalitatea serioasă a stației de televiziune și combinând-o cu plăcerea de a face un film amuzant, s-au bazat pe ideea că nu trebuie să credem tot ceea ce ni se spune, că martorii pot minți, arhivele pot fi păcălite și că orice subiect poate fi răsucit prin subtitrare sau dublare înșelătoare. Au căutat un subiect care să fie universal și istoric, dar nu sensibil, cum ar fi fost un război. De aici alegerea aselenizării, care de mai bine de 30 de ani constituia un subiect de dezbatere cu privire la realitatea acestor imagini. Au descoperit că este un subiect destul de amuzant.
Subiectul a fost preluat și amplificat în ‘Moonwalkers’, o comedie criminală britanică din 2015, scrisă de Dean Craig și regizată de Antoine Bardou-Jacquet. Filmul, care se bazează pe teoriile conspirației despre aselenizare, a avut premiera mondială pe 14 martie 2015, la festivalul de filme, media și muzică SXSW (South by South-West). Subiectul: În zilele premergătoare aterizării pe Lună a Apollo 11, agentul CIA Tom Kidman este însărcinat să-l angajeze pe Stanley Kubrick pentru a filma o falsă aselenizare și plimbare pe lună, în cazul în care astronauții eșuează în misiunea lor. CIA consideră aselenizarea ca pe o potențială victorie ideologică asupra Uniunii Sovietice, necesară pentru moralul național american. CIA îi oferă lui Kidman o sumă mare de bani ca plată pentru Kubrick și îi ordonă să-l ucidă pe regizor atunci când filmul este gata, pentru a preveni răspândirea poveștii. Fără ca CIA să știe, Kidman suferă de tulburări de stres post-traumatic, din cauza timpului petrecut în Vietnam, și răspunde oricărei frustrări cu violență extremă. Totul este prezentat în atmosferă de parodie și farsă, iar Ron Perlman – un actor care mie îmi place – primește un rol comic copios.
Aceleași teorii conspirative stau și la baza recent lansatului ‘Fly Me to the Moon’, unul dintre filmele de succes ale acestei veri, regizat de Greg Berlanti. Este înainte de toate o comedie romantică combinată cu o satiră a teoriilor conspirative. Ca orice comedie romantică, povestește despre un băiat și o fată. Băiatul este Cole Davis, șeful programului Apollo 11. Personajul este inspirat de Deke Slayton, fost pilot în Coreea, pilot de test și candidat la primele zboruri din programul Mercury, care a fost refuzat în ultimul moment pentru motive medicale și a devenit șeful echipajelor de astronauți Apollo. Apare ca personaj si în serialul ‘For All Mankind’. Este super-serios, super-profesionist, viața îi este meseria (cel puțin până când întâlnește fata) și este superstițios în legătură cu pisicile negre (justificat, se va vedea în film). Fata, Kelly Jones, este un personaj complet imaginar. Frumoasă și elegantă (garderoba ei este o adevărată colecție de modă a anilor ’60), ea este un maestru în comunicare și reclamă. Un misterios șef al serviciilor guvernamentale o angajează pentru a crea campania PR în favoarea programului, cu scopul de a contracara propaganda sovietică, dar și – sau în primul rând – pentru a asigura continuarea finanțării. Competiția americano-sovietică pentru Lună nu are voie să fie pierdută. Și dacă succesul nu se întâmplă în realitate, atunci el trebuie simulat și filmat ca și cum s-ar fi petrecut. Teorie conspirativă confirmată? Nu chiar, să nu uităm primul cuvânt din expresia ‘comedie romantică’. Partea romantică este susținută în special de Scarlett Johansson, al cărei personaj cucerește pe oricine o vede și o aude, mai puțin, uneori, pe cel de care se îndrăgostește. Rolurile sunt create în așa fel încât cei doi să reprezinte un cuplu care nu are nicio șansă să funcționeze. Pe ecran se întâmplă cam la fel, și vina principală este în opinia mea a distribuirii actorului Channing Tatum într-un rol pentru care este așa de potrivit încât în niciun moment nu putem crede că poate fi și îndrăgostit. În schimb, Woody Harrelson creează un personaj care evoluează de la a fi un manipulator cinic și sinistru la unul dintre acei șefi legendari, cu pălărie și umbrelă, ai spionilor din filmele engleze. Fără a fi nerespectuos, ‘Fly Me to the Moon’ este o satiră și a programului Apollo, și a oamenilor săi, a teoriilor conspirative și a filmelor dedicate subiectului. Singurii care ar putea fi suparăți ar fi fanii programului Apollo care ar lua filmul prea în serios. Dar și ei au șansa să se distreze cu un divertisment potrivit sezonului de vară, iar dacă nu, pot alege alt film de pe lista mea. Vizionare plăcută!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The two very good reasons to see (or re-watch) ‘The Long Good Friday‘ (1980) are Bob Hoskins and Helen Mirren. The two actors play the two main roles, and these roles seem to be their first consistent roles in feature films, starting points in two formidable careers. The director is John Mackenzie, and for his filmography ‘The Long Good Friday‘ is one of the best films. In British cinema, the mob movies genre has few significant achievements to match the most popular films of the genre in the United States or France. ‘The Long Good Friday‘ is one of them and it is also a film that stands the test of time.
‘The Long Good Friday‘ is the biography of an imaginary gangster, which could very well be a synthesis of many real characters from the history of the London underworld of the 60s and 70s. Harold is a post-war street kid who has chosen the path of crime, worked his way to the top of the pyramid and reached the stage where he wants to turn his businesses into legal enterprises and himself into a respectable businessman. He is looking for business partners overseas, probably also among the heads of the American Mafia, to invest in the London of the future, which is to become a European center of attraction in the decade of momentum after Great Britain’s accession to the EU. Beside him is Victoria, his beautiful partner – of many years – in life and in crime. The two make up a couple of ‘nouveaux riches’ who lead a life of luxury and kitsch surrounded by a circle of loyal people who are held together by corruption and fear rather than friendship. Harold throws lavish parties, eats at the best restaurants, gives patriotic speeches with inflated words delivered in a slum accent, but he can’t leave behind the violence that got him where he is. Ultimately, it’s the only way he knows in order to survive and succeed. The story takes place during two days of the Holy Week. The empire that the aspiring businessman gangster is about to build is threatened by a series of mysterious murders and explosions that resemble terrorist attacks by the I.R.A. Harold had nothing to do with the Anglo-Irish conflict that was raging at the time, so who is behind them?
Playwright Barrie Keeffe‘s excellent original screenplay makes us, the audience, part of Harold’s investigations. In fact, from our armchairs, we only know a little more than the hero of the film about what happens on the screen. The lives of the hero evolve from the self-confidence of the gangster who feels invincible and the grandiosity of the man who seems to want to be the master not only of underground London but also of the City on surface, passing through the insecurity and anger caused by the attacks whose cause he fails to figure it out at first, with the violence rampaging towards an ending that is too anthology to rob you of the pleasure of finding it out for yourselves if you haven’t already seen the film. Helen Mirren adds a lot of nuance and substance to a role that might not have gone beyond the simplistic pretty girl next to the violent gangster. We also see Pierce Brosnan on screen for the first time in a feature film role, and although he appears in only a few scenes without speaking a line, his presence was impressive enough to launch his career.
“The Long Good Friday” is an excellent mob movie, but it is much more than that. Plans similar to those of Harold in the film would become reality in the development of the Docklands – Canary Wharf area, which in the coming decades would become a new financial and business center of London. The Good Friday in the film’s title will be the date when, towards the end of the millennium, the agreement that ended the violent era of the Anglo-Irish conflict the impact of which is felt in the film will be signed. Two prophecies that seem to have been fulfilled.
We are in the Olympic year and season, and ‘Tatami‘ (2023) directed by Zar Amir Ebrahimi and Guy Nattiv is the right movie for this season. It can be said that the (Olympic) spirit of sport and the relationship between sport and politics is at the heart of this film. It is a film by and about sports and it is also a political thriller, but above all it is a film about courage. The courage of women who fight to win what for their contemporaries in other countries is something natural – the freedom to be who they are and to live as they want, to compete in sports outside any political constraints and discrimination of any kind and to win when they are the best. I took the risk of missing part of the opening festivities of the Olympics to watch the film and I did not regret the decision, because ‘Tatami‘ fascinated me and kept me nailed in my seat from the first to the last minute of viewing.
Leila Hosseini is an Iranian judoka competing for her country at the World Championships in Tbilisi. Maryam is her coach, a former performance judoka who almost won a medal at the Olympics but had to drop out of the competition to avoid facing an athlete from Israel. The same thing is happening to Leila now. She’s in great shape and moving up through the competition, but so is an Israeli opponent with whom Leila has a friendly rivalry. As the chances of the two women meeting in the final stages of the competition increase, history seems to be repeating itself. Iran’s Judo Association and the politicians behind it are asking the athlete and her coach to fake a medical problem in order to drop out of the competition. Leila refuses, despite the fact that her family (who supports her) is under threat back home in Iran. Maryam hesitates. If Leila continues, there is no turning back, she will be forced to take the road of exile.
Sports sequences and scenes in the locker and training rooms of the competition alternate at a fast pace. We watch the fights on the tatami and we admire the huge physical and concentration efforts that the athletes have to invest in order to reach the top. At the same time, political and personal drama develop. For Zar Amir Ebrahimi this is a first feature film that she is directing, together with the Israeli Guy Nattiv. She also plays the role of Maryam, and together with Arienne Mandi, who plays the role of Leila, creates two memorable portraits of brave and dignified women who face a dictatorial regime in their desire to represent their country in the competition with dignity and sportsmanship. Chosing exile is an extremely difficult decision and Zar Amir Ebrahimi, who had to make it herself years ago, knows the dilemmas very well. In addition to well-known Iranian filmmakers who create in their country under conditions that are sometimes very difficult, Iranian cinema in exile manages, through international co-productions like this one, to offer another facet of Iranian film art. ‘Tatami‘ is an excellent political and psychological thriller and a wonderful film about courage and dignity.
