In the book of dialogues between François Truffaut and Alfred Hitchcock, the master of thrillers states that he does not think there would be much to discuss about ‘Dial M for Murder‘. Truffaut contradicts him immediately and rightly so. ‘Dial M for Murder‘ is a special film in Alfred Hitchcock‘s filmography, the adaptation of a theater play, a seemingly trivial film and which has many reasons to be strongly marked by the 67 years since it was filmed. And yet, even for the contemporary viewer, this film offers many reasons for interest and satisfaction. The main reason is that Hitchcock does not hesitate to look for and invent the most appropriate means to tell the story and create suspense, turning the interesting but quite conventional detective plot into a significant theatrical and cinematic experiment.
The screenplay is written by Frederick Knott who adapts his own text that was successful on stage in London. It was originally a script for the BBC and has all the characteristics of the genre – a complex plot, a dramatic structure based largely on dialogues between smart criminals and equally smart cops, who play sophisticated games of cat and mouse, full of traps and brilliant reasoning. The story seems simple. A man discovers that his beautiful wife is cheating on him and plans to assassinate her. He hires a paid assassin through blackmail, but his plans to commit a perfect crime fail, as do any plans to commit a perfect crime. The main heroine survives the attack but gets into big trouble, like all Hitchcock heroines. I will not write any more details leaving you the pleasure of discovering the plot and the solution by yourself, but I will warn you that things are much more complicated than they seem, and the road to revealing the truth will be long, a road sprinkled with surprises for the viewers.
As always in Hitchcock‘s movies, it is interesting to watch what happens on screen and also how Hitchcock presents what happens on screen. The master director never hides the fact that he is adapting a play. Most of the story takes place in the London couple’s apartment, and the view is that of the spectator in the spectator’s armchair. I don’t remember whether we ever see the fourth wall of the room. However, the perspective is far from static, and that is why we never have any feeling of claustrophobia, or the impression that we are witnessing a filmed theater show. Hitchcock experiments a lot of new tricks in this film, from 3D cinematography or unusual filming angles, sometimes raising his camera to the height of the roof of the house, other times placing it on the floor. He also uses the technique of oversized objects to exaggerate perspectives at a time when computerized special effects where not yet even dreamed of. Dimitri Tiomkin‘s music dramatically accompanies the action and is one of the best in Hitchcock‘s films. Grace Kelly‘s acting performance (in the first of her three collaborations with Hitchcock) is remarkable, she is beautiful and charismatic, and Robert Robert Burks‘ camera follows her with devotion and admiration. Among her male partners, Ray Milland honorably plays the role of the cheating and vengeful husband, while John Williams fits well into the role (and the overcoat) of the police inspector. Excessive verbosity may sound very artificial to today’s viewers, but at Hitchcock the text, music and image combine to provide the multimedia cinematic experience. The entertainment in this case is of good quality.
I’ve been waiting for this movie or series for about 15 years. Philip Roth is one of my favorite writers and from the moment I read ‘The Plot Against America‘ I visualized the film in my imagination and I knew that someone would come to make it. Roth‘s book is his last great novel. It was followed by four more (the cycle ‘Nemesis’), which are more personal meditations on life, old age, death, far from the scope of this book. ‘The Plot Against America’ instead belongs to a popular genre (alternative historical fiction), has a solid narrative structure and suspense, and a social and political message that remains valid for much of American history of the last century until the present. Paradoxically, it is the least Roth-esque novel of Roth and at the same time the book with the clearest autobiographical touch, the writer himself being one of the heroes of the book, as a boy at the age of 7 to 9. The HBO series largely met expectations. I can’t say I heard Roth‘s ‘voice’ in the movie as when reading the book, but that’s not what I was looking for. On the other hand, I experienced a dense, authentic cinematic version, with political and emotional impact, of the topic approached by the novel. Some of the characters have a different weight than the one in the book, but paradoxically, for the better, being developed intelligently and interestingly. The format chosen by the producers (a mini-series of 6 episodes) was appropriate, with an excellent final episode, even if it offers an ending that is a debatable variant of the one in the book.
Philip Roth’s novel includes a well-articulated warning about the dangers of the encounter between ethnic and racial prejudice and populism in the American political system. The book was written at the beginning of the millennium, and does not imply any direct reference to the immediate American political reality, intending to be more general and metaphorical than the solution chosen in the screenplay. There is a tension in this production between a few direct references that borrow words from contemporary political discourse and the precise location of the action in the early 1940s in a Jewish-populated district in New Jersey. The alternative historical fiction that describes Charles Lindberg’s conquest of power in 1940, and America’s reorientation toward an isolationist policy and sympathizing with Nazi Germany followed by gradual adoption of anti-Jewish policies, includes a clear dystopian note about the fragility of democratic systems. Philip Roth appears in the credits as a producer and he was consulted in the initial discussions related to this project, but the political nuances and the imagined ending no longer belong to him. We can only speculate whether he would have agreed or not. To me, the historical part and the one related to the identity dilemmas and conflicts within the Jewish community seemed to me the best made and most authentic. However, I accept that other viewers may conclude differently after watching the six episodes.
Ed Burns and David Simon, the creators of ‘The Plot Against America’ are the authors ‘The Wire‘ which in my opinion is to this day the best series ever created by HBO. Their achievement here is close to the same high level of quality. America and New Jersey in the years 1940-1942 are unfolding before our eyes. The Jewish community and the people belonging to it, the identity conflicts that exist in almost every such group in the Jewish Diaspora, the diverse individual responses to political developments and social and economic threats from outside are excellently rendered. Some of the acting performances are exceptional. Herman Levin (played by Morgan Spector) is a father who evolves from a deep trust in American values and institutions to a late awareness of the totalitarian degradation that is happening around him and the fact that the system betrays him. His wife Bess is his partner in this evolution, which offers to Zoe Kazan the opportunity for perhaps the most memorable role in the series and in her career so far, that of a Jewish mother who fights the external pressures and the centrifugal tendencies in the family. Her sister Evelyn (Winona Ryder) and Rabbi Bengelsdorf (John Turturro) represent that part of American Jewry willing to go much further on the path of compromise, blinded and later deceived by the demagoguery of the politicians, avoiding any form of resistance and confrontation, endangering the whole community and finally themselves. The combination of fictional and documentary scenes, including newsreels, newspapers and radio shows, is perfect. The story flows smoothly, with rhythm and suspense, and there is enough time for both action and character development. The series ‘The Plot Against America‘ has some debatable moments and aspects, but overall it is an impressive achievement, a production that invites reflection and debate.
High-speed trains, stations lighted or in dark, crowded or deserted, underground tunnels and the mazes of the subway networks have long been an ideal space for interesting films and especially for quality thrillers, from his Larry Peerce‘s ‘The Incident‘ from 1967 until ‘Kontroll‘ by the Hungarian director Nimród Antal made in 2003. ‘Subway‘ made in 1985 by Luc Besson fits well in this good company. It was only the second feature film of the French director made when he was only 26 years old, but we can already find here many of the creative and original features, the pace, the audacity, and a degree of disregard for the social and cinematic norms that they would make him one of the important names of French and international cinema in the coming decades.
Luc Besson takes a story not too original and does not do too much to develop it beyond the basic premises. We don’t have too much psychology in this movie, its story and the characters don’t offer too many interesting things at first glance. An occasional burglar breaks a safe deposit when invited at a high bourgeoisie party, a young and beautiful rich woman gets tired of her tycoon and gangster husband and of the hypocritical conventions of the upper classes and looks for something else, the two will be chased by a police commissioner who seems to have come from other French police films and his incompetent subordinates, competing with a gang of gangsters incompetent as well. What is different is the setting in which the action takes place, which is for the most part the seemingly infinite maze of underground Paris. This was, in fact, the space in which the story of many books (signed among others by Victor Hugo, Alexandre Dumas, Gerard de Nerval, Gaston Leroux) and some films inspired by these books takes place, but here we are dealing with an underground world invaded by the modernity and the technology of the 80’s. And yet, this is a different and contrasting world than the one ‘above’, where many unexpected things are possible from love stories to the formation of musical groups. Dangers, violence, tragedies are not lacking either.
Viewers who will focus on the way the film is made and the colorful characters that populate the underworld will find plenty of reasons of satisfaction in the ‘Subway‘. The film begins with a spectacular pursuit that seems to belong to Luc Besson‘s later films, but continues underground, where cinematography and scenery create the feeling of dynamic claustrophobia accompanying the entire film. Isabelle Adjani is gorgeous, a bleak beauty looking for an alternative to a glittering but empty of content life. Christopher Lambert has the most remarkable performance in this film, a role very different from others in his career. I also was delighted by the presence of Jean Reno in an original role that precedes his fame and by Michel Galabru, a formidable actor whose roles as police commissioner fit him like a glove. Éric Serra‘s music accompanies the film and is part of the action. Luc Besson has managed with ‘Subway‘ not only to make a special and original film, which has enjoyed public success as well, but has also signed a declaration of independence from the film noir or the traditional French action films proving that it is decided to make cinematography his way.
What kind of movie is ‘Kamikaze 89‘? Science fiction? Dystopia? It is definitely a special film from many points of view. The film is directed by Wolf Gremm (who is also a co-screenwriter), one of the well-known directors of the ‘new German cinema’ of the 1970s, author of films about inter-war Germany and of thrillers, all of them politically charged. The most important cinematographic personality that appears on the movie poster is however in this case not the director, but the actor who plays the main role. Rainer Werner Fassbinder was one of the leading figures in German cinema of that period. ‘Kamikaze 89‘ was his last appearance on the screen, he died in June 1982, shortly after filming was completed.
The story takes place in 1989, 1989 as anticipated in 1982, in a future and totalitarian Germany. Fassbinder plays in this film the role of police lieutenant Janssen, called to investigate a suspected bombing, followed by a crime in the corporate headquarters that controls the morale of the population through television entertainment. His mission to solve the crime in the next four days is hampered by the fact that in the utopian society described in the film, officially, there are neither crimes nor suicides. The world of ‘Kamikaze 89‘ is a rosy dystopia, in which the population is kept under control by Big Brother surveillance while the brains are washed and occupied by television shows such as the ‘World Laughter Record’. The cynical, alcoholic and disillusioned Janssen may be the right man to solve this case, but as the circle of suspects gets closer to the company’s bosses and that mysterious, secret ’31st floor’ in which the scenarios of future are written, the solving of the crime becomes a danger for the stability of the system.
The comparison between the future imagined in the literature and the films of anticipation and the reality of the anticipated period is, as always, fascinating. Although the interval is only seven years, the essential changes are those that take place in the social structure. Director Wolf Gremm did not have a budget that would allow him to create spectacular special effects, so he relied more on cultural extrapolations, some subtle, some less subtle. The Internet does not exist yet, and computers are as large as refrigerators and do not have graphical interfaces. Telephony and mobile videophones are controlled by the authorities. The population is fascinated by popular entertainment, and on this topic Gremm was able to correctly anticipate the devastating effect of ‘reality show’ genre, even if the phenomenon he described will occur one or two decades later than 1989. Electronic music and psychedelic clothing have become an aesthetic norm, and if we look at some societies in Asia today, we see that cultural conformism is not necessarily gray and militarized there. Leopard coats or jackets are police uniforms. The control of populations is facilitated by their addiction to escapist entertainment. The framing of the film in the patterns of the genre of punk anticipation is formally correct, but the stylistic decisions are motivated by a clear and not at all optimistic vision about the future.
Fassbinder‘s acting reminded me Orson Welles in the second part of his career. The director who gave the world in his youth the masterpiece ‘Citizen Kane‘ constantly projected for grand plans, but after a few financial failures Hollywood no longer believed in him as a director. The result was that he appeared more as an actor, some of his roles were memorable as he succeded to be both expressive and ‘to melt’ in his characters, modeling them according to his personality.
‘Kamikaze 89′ anticipates from many points of view the world 30 years later, with the domination of the big global corporations and the popular entertainment and communications as means of leveling the thinking of the population. 1989 however brought something else, the fall of the Iron Curtain followed by the reunification of Germany, historical events that Fassbinder prepared and anticipated artistically and ideologically in other films. Those were the milestones in the evolution towards the world of ‘Kamikaze 89′.
Între multele știri care ne copleșesc în aceste zile, am selecționat câteva legate de eforturile cercetătorilor științifici, fizicienilor, chimiștilor, biologilor, matematicienilor, specialiștilor IT și inginerilor din industrie, în lupta cu bararea efectelor molimei și găsirea unor tratamente și metode profilactice efective în lupta cu pandemia cauzată de virusul COVID-19.
COBOL (prescurtare pentru „common business-oriented language”) este unul dintre cele mai vechi limbaje de programare. A fost creat în anul 1959 în laboratoarele Departamentului Apărării american, și a fost unul dintre primele limbaje portabile, adică instrucțiunile sale pot fi traduse și executate de calculatoare diferite fabricate de producători diferiți. Este ceea ce se numește un limbaj imperativ, adică comenzile sale modifică starea unității de calcul, și procedural, adică o instrucțiune poate apela un program diferit scris de utilizator numit procedură. COBOL este utilizat în principal în sistemele de afaceri, finanțe și administrative pentru companii și guverne și rulează mai ales pe calculatoarele mari, așa numitele ‘mainframes’. Cândva, cam pe vremea când studiam la Politehnica bucureșteană prin anii ’70, era unul dintre cele două sau trei limbaje de programare cele mai răspândite. Popularitatea sa a scăzut considerabil în deceniile următoare (astăzi este pe locul 44 al unui clasament al utilizării), însă faima a rămas intactă, ba chiar a crescut devenind un subiect clasic de glume între specialiștii IT.’Programator COBOL’ a devenit simbolul unui veteran al profesiei, care încă își amintește un limbaj vetust, pe care nimeni nu îl mai ia în considerare pentru proiecte noi. Iată însă că tocmai COVID-19 i-a readus pe programatorii COBOL în atenție și a ridicat brusc nevoia expertizei în acest limbaj. Motivul? O parte dintre aplicațiile departamentelor muncii din statele americane legate de cererile de ajutoare de șomaj sunt scrise în COBOL. Sistemele sunt supuse unor solicitări fără precedent, căci în ultimele trei săptămâni peste 16 milioane de salariați (cam 10% din forța de muncă americană) au apelat la aceste servicii. Este nevoie de întreținere, este nevoie de extinderi de capacitate, este nevoie de adaptări la cerințe noi care nu existau când au fost scrise programele. Transcrierea sau reprogramarea pe alte sisteme în alte limbaje este imposibilă ‘din mers’. Programatorii COBOL au devenit peste noapte extrem de căutați. ‘COBOL Cowboys’, un fel de club al veteranilor care de ani buni se întâlneau să schimbe amintiri nostalgice a devenit centru de recrutare și instruire. Unii dintre membrii acestui club au peste 80 de ani.
Am dedicat acum câteva săptămâni un articol al rubricii CHANGE.WORLD calculului cuantic și am inclus această tehnologie între cele pe care mi-am propus să le urmăresc cu atenție în articolul care prezenta prognoza tehnologică a anului 2020. Mă aștept ca multe prognoze, inclusiv ale mele, să fie serios puse la încercare și chiar contrazise de izbucnirea pandemiei, dar calculele cuantice și calculatoarele bazate pe ele par să-și găsească aplicabilitatea în cursa pentru combaterea și limitarea efectelor acesteia. Firma D-Wave, cu sediul în Burnaby, British Columbia, fondată în 1999, este prima companie comercială de calculatoare cuantice din lume. Ea a oferit gratuit serviciile sale în ‘nor’ (cloud) numite Leap-2 tuturor instituțiilor care sunt angrenate în activități legate de COVID-19 – vaccinuri și terapii, epidemiologie, aprovizionarea și logistica spitalelor și diagnosticări. Printre problemele complexe cu aplicabilitate imediată, ale căror soluționări pot fi asistate de servicii de calcul cuantic, se află modelarea și simularea răspândirii virusului, programarea asistenților medicali și a altor resurse spitalicești, evaluarea vitezei de mutație a virusului și evaluarea medicamentelor existente ca tratamente potențiale.
O altă tehnologie la care m-am referit în repetate rânduri în articolele mele precedente este cea a senzorilor instalați pe dispozitive ‘îmbrăcabile’ (wearables) și care sunt conectați și raportează datele prin intermediul Internetului Obiectelor (Internet of Things – IoT). Printre cele mai simple și mai populare astfel de aparate se numără cele sub formă de ‘patches’ care aderă la piele. În vremuri obișnuite astfel de senzori detectează și analizează sudoarea și datele biometrice ale sportivilor în timpul antrenamentelor și competițiilor, detectând stările de oboseală și gradul de suprasolicitare al diferitelor organe și sisteme din corpul omenesc. În lupta cu COVID-19, și în special în condițiile în care este evitat pe cât posibil contactul direct între pacienți și personalul medical, senzorii sunt adaptați pentru a furniza informații în timp real despre starea medicală a pacienților. Sistemele cele mai simple măsoară gradul de transpirație și concentrația de clorură de sodiu. O aplicație mobilă folosește algoritmi de procesare a imaginii pentru a analiza schimbările de culoare și sugerează o strategie de rehidratare. Alte versiuni determină conductivitatea transpirației pentru a determina nivelurile de lactoză, glucoză și creatinină, precum și rata de transpirație și pH (aciditatea). Una dintre firmele care adaptează acest gen de produse pentru COVID-19 se numește Epicore Biosystems. Observația de la care pornesc specialiștii companiei este legată de faptul că bolnavilor le poate fi util chiar și cel mai de bază patch sensibil la transpirație, deoarece persoanele cu febră ridicată suferă de transpirații nocturne și păstrarea hidratării poate fi o problemă. Și mai interesant poate fi potențialul tehnologiei de a monitoriza nivelurile de citokine din transpirație. Citokinele sunt mici proteine eliberate de sistemul imunitar; par să ajute la coordonarea răspunsului imun și sunt prezente și măsurabile în transpirație. În unele cazuri, ca răspuns la gripă și la noul coronavirus, organismul le produce în număr mare declanșându-se o așa-numită furtună de citokine care provoacă inflamații dăunătoare și care poate pune viața pacientului în pericol. Patch-urile pot detecta aceste fenomene critice la începutul producerii lor, înainte că efectele să devină devastatoare. Epicore propune, de asemenea, un senzor pentru măsurarea electroliților – cum ar fi lactoza și cortizonul –, precum și temperatura și rata de transpirație, senzor adaptat pentru personalul sanitar. Dacă este plasat în interiorul măștilor de protecție personală, acesta ar putea urmări modificările ritmului de respirație, temperatură și umiditate și detecta stările de oboseală și de stres excesiv.
Industria petrolieră, criticată de obicei pentru impactul negativ asupra gradului de poluare a planetei, se înrolează și ea în efortul de combatere al pandemiei. Gazele naturale rezultate din extracțiile petroliere moderne sunt de obicei arse fără utilitate, procedeu numit ‘flaming’. O companie din Denver, numită Crusoe Energy Systems, încearcă să conecteze lumea energiei la lumea calculului de înaltă performanță, transformând arderea gazelor naturale reziduale în energie electrică care ajută la executarea simulărilor intensive de ‘pliere’ a proteinelor din virusuri, inclusiv noul coronavirus făcute de Universitatea Stanford. Acele proteine ‘țepi’ despre care am discutat într-un articol precedent sunt cele care contribuie la atașarea virusurilor în aer și transmiterea lor prin sistemele respiratorii, făcând ca boala cauzată de COVID-19 să fie extrem de contagioasă. ‘Plierea’ lor ar rezulta în scăderea până la dispariția factorului de transmitere în aer, dar determinarea metodelor depinde de o multitudine de factori care trebuie simulați. Sistemul a fost inițial proiectat și folosit din 2018 pentru calculele intensive pentru algoritmii criptomodelor. Acum Crusoe a cumpărat și donat opt unități NVIDIA RTX 5000 de procesare grafică pentru acest demers. 22 de facilități de extracție a petrolului din Statele Unite s-au angajat în acest proiect, ceea ce oferă perspectiva creării de centre de super-calculatoare lângă fiecare din acestea.
Analizele de detectare a infectării cu virusul COVID-19 au fost în atenția mediilor de informare din toate țările lumii. În multe locuri s-a considerat că aceste teste au venit prea târziu, că au fost prea puține, că prelucrarea și obținerea rezultatelor durează prea mult și că în final acestea nu sunt sigure. Există multe metode prin care poate fi detectată molipsirea, dar toate aparțin uneia dintre cele două categorii: teste care detectează proteinele asociate cu virusul, cunoscute sub denumirea de imunoanalize, și teste care detectează codul genetic al virusului, cunoscut sub numele de acid nucleic sau teste moleculare. Cele practicate în România până acum aparțin celei de-a doua categorii, a celor pe bază de acid nucleic, care sunt cele mai sensibile în detectarea precoce a infecției. Problema este timpul necesar obținerii răspunsului. În Statele Unite, de la o singură metodă omologată (destul de nesigură de altfel) s-a trecut la 20 de metode aprobate de Food and Drug Administration (FDA). În toată lumea are loc o competiție pentru crearea de analize cât mai rapide și cât mai fiabile care vor fi necesare pentru a detecta infecțiile și a confirma însănătoșirile, atât acum, când pandemia se află în multe părți ale lumii la apogeu, cât și în fazele următoare, de revenire a economiei, transporturilor, a vieții sociale la normal. Se încearcă o înregistrare și coordonare internațională a evidenței metodelor și aparatelor pentru analize. Fundația pentru noi diagnostice inovatoare (FIND) din Geneva menține o listă globală de teste COVID-19 al căror număr se apropia de 400 la 3 aprilie. Este nevoie și de această cooperare și de verificarea tehnică a metodelor și aparaturii. Știrile false și senzaționale despre analize și tratamente miraculoase se propagă cu repeziciune. Despre ‘fake news’, filtrarea și combaterea lor vom discuta însă în săptămânile următoare. Sănătate tuturor!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Film director Rowan Joffe was brave when he decided to make ‘Before I Go to Sleep‘ (2013). Amnesia is an excellent premise for the psychological thriller genre. The challenge, however, is difficult for screenwriters and filmmakers who are venturing into this genre, as the quality benchmark is somewhere high. At least two films are references in this genre: Hitchcock‘s ‘Spellbound‘ from 1945 and Christopher Nolan‘s ‘Memento‘ from 2000. Rowan Joffe enjoyed working with an excellent cast with Nicole Kidman and Colin Firth in the lead roles, and based on a script he wrote himself (adaptation of a novel). As a script author, Joffe had some successes, among which ‘28 Weeks Later‘ which was viewed and commented broadly in recent weeks because it has as theme England after a pandemic. However, if we are to consider ‘Before I Go to Sleep‘, the film director Rowan Joffe fails to rise to the same level as the screenwriter Rowan Joffe.
We are dealing in this film with an unusual triangle of characters. Christine, a 40-year-old woman, wakes up every morning in bed with a man she doesn’t know. Ben explains her every time that he is her husband, and that she has lost her memory for the last 20 years. He goes to work, she remains alone at home, and then the phone rings. At the other end of the conversation is Dr. Nash, a psychiatrist who is trying to help her recover her lost memory using video recordings. The routine is repeated every day (there are no weekend days in this movie!) As time goes on, information about Christine’s traumatic buried past begins to gather. But is this information accurate? Can the lonely and vulnerable woman trust any of the two men? What role did they play in her previous life and in the events that caused her amnesia?
I will not reveal anything more about the story, but it is clear that there are in the scenario the premises of a good psychological thriller, with hidden identity games, conflicts between reality and imagination, between memory and traumatic forgetfulness. As a film director, Rowan Joffe adopts a neutral, sterile style, better fit to a television drama. Nicole Kidman‘s acting saves some of the film, but she can’t fill in for the lack of chemistry or tension with Colin Firth, an actor whose interpretations I confess that seldom convince me. The film could have been much darker and more tense if the directorial approach had been different. From what could have been a good horror movie we remain only with an acceptable thriller. This is not to be neglected either, at least ‘Before I Go to Sleep‘ is a safe movie to watch before going to sleep.
One of the scenes from the movie ‘The Butler‘ directed by Lee Daniels takes place in the late 1960s in the house of Cecil Gaines (played by Forest Whitaker), butler at the White House and his wife (played by Oprah Winfrey), whose guests at dinner are their rebellious son Louis (played by David Oyelowo), who is involved in the political activities for civil rights together with his girlfriend. The talk gets to Sydney Poitier and his films, which for the father are a matter of pride, an example of an African-American actor who made a career in Hollywood and won an Academy Award. The son’s reply is unexpected and sharp – for him Poitier is far from a model, his success is based on compromise, in the son’s words, he ‘acts like a white’. The artistic compromise may also be one of the problems of the film made in 2013, which addresses an interesting and actual theme of contemporary America – the struggle for equality of African-Americans from the 1950s until Barack Obama’s election as president and the political changes in America during this half of century of history – but it does so using many of the mainstream cinema stereotypes.
In another dialogue in the film, a younger Cecil Gaines learns about the two faces that those of his generation and his origin must present to the world: one is that of the devoted servant who knows his place in a hierarchical social order and fulfills his the role with devotion, guessing the thoughts of his white patrons; the other of the human being who can express his feelings, loves and frustrations, but only between friends and family members. The hero of the film plays both roles – he is the devoted butler who for three decades serves seven American presidents and their families at the White House, and the family man who is facing crises in his own home and family, and first and foremost the rebellion of his son who becomes an active militant in the civil rights movement, assuming all the risks of what such political engagement meant in the 1960s – violence, abusive arrests, prison sentences. Cecil Gaines was born as a victim of history in an unequal and unfair world. Through hard work and obeying the rules of the system he manages to climb on the social and economic scale up to the ceiling allowed by the system, becoming also a witness to history. But his son is no longer satisfied with the roles of victim or wittness, he becomes a changer, part of the generation that no longer accepted inequality and discrimination. The price paid by the two is a family break-out that lasts for several decades. Similar conflicts are likely to have occurred in millions of African-American families in the second half of the 20th century.
https://www.youtube.com/watch?v=DUA7rr0bOcc
From a cinematic point of view, the combination of the two stories that build the biography of Cecil Gaines doesn’t work perfectly. The main and most important story would be that of the conflict between generations in the family, but this part, completely fictional, is dealt with in a conventional way, containing many predictable and melodramatic elements. The other story should rather be the background, but it is gaining weight for viewers, especially since it is based on the memories of the historical character who inspired the film, and all events from different historical periods – the authors claim – are based on real situations. I liked this part, even if it is not very original, the influence of ‘Forest Gump‘ being visible. I also liked the creations of Robin Williams, Liev Schreiber (especially) and John Cusack in the roles of Presidents Eisenhower, Johnson and Nixon, as well as the creation of Jane Fonda in the role of Nancy Reagan. Forest Whitaker is given the opportunity to play a dream role, complex and interesting, which he fills in in an impressive way, with an interior flame and with dignity. He largely carries the movue, but this is not enough. I mostly off-screen voices telling the story, and I think this is useless here too, adding unnecessary didactic and rhetorical explanation to what should be conveyed visualy. ‘The Butler’ brings to screen a few interesting and emotional moments, but also too much conventional melodrama and cinema. I am sure that many other films will be made in the future on this important theme of the American contemporary history and actuality, because history is far from over. ‘The Butler‘ was made in 2013. Viewed in 2020, it seems to belong to another era, also offering an opportunity to appreciate how much the world has changed since then.
‘1900‘ is a historical film that has a history of its own, one that probably hasn’t ended yet. The perception of critics and the public about this film seems to have changed several times already during its hectic launch in 1976. Made four years after the success but also after the scandals sparked by ‘Last Tango in Paris‘, the film has benefited from generous funding and full creative freedom for director Bernardo Bertolucci. How did he use the freedom and the funds he had at his disposal? Making a monumental film. Monumental in terms of duration, which made it non-screenable in cinema halls in its full format over five hours. Monumental with a distribution gathering on screen some of the great international movie stars of the 70’s. Monumental also in style and as a cinematic genre – a 45-year historical fresco of the history of Italy, between the day of Verdi’s death in 1900 and the day of Mussolini’s death in 1945. Those who study historical monuments know well that even the most beautiful and the more impressive are in most cases programmatic, insist on transmitting a political or patriotic message or both, and are not a good source for discovering and presenting historical truth. This is what happens with ‘1900‘ which is a spectacular film, with many memorable scenes, with wonderful actors in generous roles, but which is deeply distorted by a much too explicit political message, reflecting the director’s political ideas in an almost propagandist style.
I viewed the full version of the film, which is presented today at festivals or cinematheques in two series, each over two and a half hours. This is different of what most viewers saw on screen in the 1970s – shortened versions (there were several) – perhaps more accessible for the endurance of the viewers, but also losing much of the epic construction of the film, which has its purpose. It is the story of two boys born on the same day of the first year of the 20th century. Alfred Berlinghieri (who will grow to be Robert De Niro) is the offspring of a big land owners family in an agricultural area of Italy, whose patriarch is his grandfather (Burt Lancaster, as descending from ‘The Leopard‘ in the role he had played 13 years ago). Olmo Dalco (who will grow up to be Gérard Depardieu) is born into the family of peasants deprived of any property and rights, who work on the estate under semi-slavery conditions. The conflicts of the grandparents are transmitted from generation to generation until the two boys born under the same sign and separated by a social abyss. The relationship between them, marked by friendship, rivalry and class struggle, will develop throughout Italy’s troubled history, which includes two world wars, the rise and fall of fascism, and the popular revenge that followed.
From an artistic perspective, ‘1900‘ has many sublime moments, it can be said that it is almost a masterpiece. First of all the acting performances: De Niro who was acting here just after ‘The Godfather: Part II‘ and ‘Taxi Driver‘ lends to his character all the parasitic insecurity and the degenerate vulnerability of the descendant of a social class that is fighting oblivion. Gérard Depardieu creates here, I believe, his first big role, full of strength and passion. Exceptional is also Donald Sutherland, an actor who has never hesitated to take on negative composition roles, here being the fascist Attila Mellanchini, an exemplary villain. It adds much authenticity to the use of amateur extras, the inhabitants of the Italian region where the story takes place. The cinematography includes many memorable takes, in some cases serving as backdrops for scenes carefully constructed and choreographed, in the good style of Italian operas, even including songs and dances. What works well in operas on stage, however, is not necessarily suitable for a cinematic historical fresco. The excess of propaganda rhetoric finally harms the message and sounds strident and unconvincing today. There are far too many revolutionary speeches in ‘1900′ of the kind that were more suited to Soviet films of the 1930s or scenes that touch the ridicule such as the one in which a simple peasant hero chooses death for the pleasure of whistling a revolutionary song in the nose of the fascists. The Marxist Bertolucci chose to present an explicit revolutionary vision, which was more in line with the propaganda on the other side of the Iron Curtain in those years, but as far as I know his film was not successful there or not even distributed in many Communist countries because of its naturalistic approach soaked with too much nudity and violence for the puritanistic communist censors. Only today, in perspective, from the historical distance created by time, we can enjoy the many cinematic delights of ‘1900′.
‘Borsalino and Co.‘ (the English title is ‘Blood on the Streets‘) is a good case study of the risks of ‘sequel’ films. Film director Jacques Deray and producer Alain Delon tried in 1974 to repeat the success of ‘Borsalino‘ released on screen in 1970, which featured Delon and Jean-Paul Belmondo, in an elegant and well choreographed production, in which the two mega-stars almost mathematically divided their time and space on the screen, being extremely careful not to shadow each other. Francois Capella, the hero played by Belmondo, dies in a spray of bullets at the end of the first film, and ‘Borsalino and Co.‘ begins with his funeral. Roch Siffredi (Alain Delon) will spend the sequel looking for the assassins of his friend, taking revenge upon them in a cruel and spectacular way and fighting with his rivals for the control of Marseilles in the mid-1930s. The task will not be easy.
Although it is happening at the same period and in the same locations, the story of ‘Borsalino and Co.‘ has a tone different from the one of the original movie. If there is a moral motivation in ‘Borsalino‘ that balances the character and deeds of the heroes this was friendship. Friendship remains in the second film only a pretext mentioned in the first scenes, revenge takes its place as a feeling that guides the actions of Roch Siffredi. ‘Borsalino‘ was more like a mobsters movie inspired by successful similar American films. ‘Borsalino and Co.‘ slips much further into the ‘film noir’ genre. Less successful are the political or historical nuances, the introduction of the fascist association of Roch’s enemies seems forced. From the light atmosphere, the local color, the humor and the fun of the original film, there is nothing left, even Claude Bolling‘s music is less inspired this time.
‘Borsalino and Co.‘o and Co.’ it’s not a bad movie. It is a cursive action film, and the story has something from ‘Count de Monte Cristo’, if we are already in Marseilles. Delivered by the need to be careful about the pharmaceutical partition of the screen with Belmondo, Delon dominates the film and creates a role closer to that he had other gangster films in which he played the role of the bad guy with an angelic face. However, the rest of the casting is much less inspired than the first movie in the series, and none of the supporting roles provide the opportunity for an acting creation to remember more than five minutes after the screening ends. ‘Borsalino‘ was a special film, a piece of entertainment with the chance to be remembered long after watching it. ‘Borsalino and Co.‘ it’s just a reasonable vintage action movie. It ends with a ‘to be followed’ sign that never happened, and I believe that the producer and the director were inspired not to continue the series.
Cu ‘Pelerinul’ lui Walther A. Prager care apare acum în colecția ‘AVANPOST Proză’ a Editurii Paralela 45 avem de-a face cu un debut oarecum neobișnuit. Este vorba despre un debut dar și despre un volum de maturitate, și asta nu numai datorită datelor biografice ale autorului, dar și ca stil și substanță. Este o carte concentrată și absorbantă, ai cărei eroi sunt în permanentă căutare a sensului vieții și a descoperirii de sine. Filosof de formație și profesie, Walther Alexander Prager și-a dedicat în ultimii ani o mare parte din timp încercărilor literare și a abordat și avansat în paralel un număr de proiecte literare în genuri diferite. ‘Pelerinul’ este după câte știu prima care ajunge ca volum pe rafturile librăriilor, și sper că, după ce acestea se vor redeschide, cartea își va face loc între multitudinea de proiecte editoriale amânate din cauza molimei și va ajunge la cât mai mulți cititori.
Avem de-a face în cele vreo 130 de pagini ale cărții cu două fire de acțiune, două nuvele sau povestiri care progresează intercalat. Eroii lor trăiesc în perioade de timp diferite și îndepărtate, și ceea ce le este comun este faptul că amândoi pornesc în pribegii lungi, la îndemnul și în căutarea divinității, descoperind în peregrinările lor nu numai lumea și oamenii care o populează ci și sau mai ales pe ei înșiși. Scopul călătoriei ca și rostul fiecăruia dintre ei pe Pământ se vor clarifica spre final, pe măsură ce pelerinajele avansează și își ating țintele.
Primul personaj ne este contemporan, îl cunoaștem în primele pagini ca pe un birocrat pensionar cu veleități de intelectual. Cartea începe cu o despărțire – despărțirea eroului de lume și de existența comodă de până atunci, de familie (fiul și nora sa), de viața de până atunci, plecarea în căutarea credinței, începută cu o încercare de calugărire și continuată cu un pelerinaj, căutându-i pe oameni și pe cei care ar putea să dea răspunsuri întrebărilor sale existențiale. După câteva paragrafe devenim familiari cu tehnica narativă a scriitorului. Partea aceasta a narațiunii este relatată la persoana întâi, dar avem de-a face de câteva ori cu schimbarea povestitorului cu unul dintre personajele întâlnite în cale de erou, oferind o oglindire diferită a trăirilor sale și a impactului lui față de cei din jur.
‘Lumea călătorea cu mine, mergea mai departe fără a lepăda nimic din ce o cuprinde, fără să se deșire către un scop dincolo de ea. Și nu îmi îngăduia să uit că este a oamenilor și că plecarea mea este în fapt un ocol pentru a reveni la ea altfel. Dar mai întâi, eu trebuia să fiu altfel. Nu doream să mă încredințez lui Dumnezeu decât pentru asta. Dacă eu nu știusem, prin tot ce gândisem sau făcusem, să iau lumea cum trebuie, acum urma ca o altă ființă să mă gândească și să mă facă în stare de asta. Eram încredințat că așa mă voi apropia și de fiul meu, de Edmund, chiar fără să-l mai văd vreodată, că voi putea să le fiu în preajmă și celor care mi-au murit, altminteri sortiți să-mi rămână departe, chiar dacă moartea mai apropiată acum, la cei cincizeci și trei de ani ai mei, urma să mă facă să le împărtășesc curând soarta. Am fi murit fiecare de unul singur, așa cum viața împreună cu fiul meu începea din ce în ce mai clar să fie a doi oameni singuri.’ (pag. 11)
Al doilea fir narativ este unul dintre cele mai vechi din istoria lumii, și unul fundamental pentru culturile monoteiste – povestea peregrinărilor lui Abraham spre Canaan, apoi în Egipt și reîntoarcerea în Țara Făgăduinței. Povestea este relatată prin intermediul Sarei, ceea ce oferă o perspectiva inedită, feministă dacă vreți. Niciunuia dintre eroii-naratori din ‘Pelerinul’ Dumnezeu nu i se adresează direct. Fiecare va găsi un intermediar, eroul contemporan pe sihastrul care îi va apare în vis, Sara pe soțul său Abraham, căci în Biblie si în special în Vechiul Testament, Dumnezeu dialoghează direct în special cu bărbații.
‘Abraham repetă cuvintele pe care i le spusese în vis zeul său mare: să iasă din pământul său, din neamul și din casa tatălui său, pentru un pământ pe care i-l va arăta zeul însuși. Mai vorbea și de o făgăduință cum că va deveni părintele unui neam mare, un neam binecuvântat, mai presus decât toate cele de pe pământ. Pântecul plat și steril al Sarei tresări de spaimă. Îi era teamă că zeul lui Abraham o lepădase din planurile lui, căci din ea nu se putea naște un popor mare, ba nici măcar un amărât de prunc de parte femeiască, și îi era teamă că bărbatul ei, curmalul în umbra căruia trăia, va fi desprins din rădăcini și purtat te miri unde. Ce zeu o mai fi acela care nu-și găsește odihna în statuile și templele de piatră, cum o fac ceilalți din Haran ori din Ur, ci are de gând să se plimbe cu închinătorii lui prin locurile vrăjitorești din apus? Să nu fi fost și zeul lui Abraham unul dintre cei care se hrăneau cu sângele și carnea de om pentru a-i oferi mai apoi belșugul și neamul acela mare? ‘ (pag. 28)
Câteva observații despre această parte a povestirii, care are ca sursă evidentă de inspirație literatura clasicilor care reînvie lumea Vechiului Testament – ‘Iosif și frații săi’ a lui Thomas Mann de exemplu. Autorul a folosit surse documentare apropiate de original, dar pentru Vechiul Testament a recurs la versiunea greacă și nu la originalul în ebraică. Se cunoaște asta de exemplu în transcrierea numelui localității Betel care este de fapt Beit El în original, cu semnificația importantă ‘Casa Domnului’. Poate fi discutată și folosirea numelor atribuite de Divinitate lui Abraham și Sara spre finalul narațiunii biblice, în locul numelor lor originale, Avram și Sarai, pe care eroii le-au purtat de-a lungul celei mai mari părți a timpului cât au trăit, și în perioada relatată în ‘Pelerinul’. Fascinantă este și joaca permanentă între ortografierile ‘Dumnezeu’ și ‘dumnezeu’ cu rezonanțe mai puțin politice și mai mult legate de procesul de adoptare de către eroi a monoteismului.
Celor doi le este comun destinul pelerinului. Bărbatul îl caută pe Dumnezeu, întâi în viața monahală, apoi în oameni, și aceștia din urmă îl dezamăgesc în mod repetat. Ca și în cazul Sarei, care își caută fertilitatea promisă de Dumnezeu, cea care va permite zămislirea și înmulțirea unui neam puternic, drumul și căutarea sunt cel puțin la fel de importante ca și scopurile:
‘ Alți călători, aventurierii, probabil că iubesc neprevăzutul pentru a-și măsura puterile cu forțele lucrurilor dimprejur. Curajul să le fie asemenea puterii mării adânci, a pădurilor pline de fiare primejdioase, a tarelui și recelui pe care le confrunta sem eu noaptea. Însă nu pornisem într-o astfel de călătorie, doar mă retrăgeam din lume și din temeritățile vieții mele trecute, care oricât de puțin aventuroase vor fi fost, întrucâtva reprezentaseră niște încercări de a-mi măsura puterea cu forțele dimprejur, ce-i drept, omenești. Rămânea, credeam, să iau drept obișnuință sau rutină întâlnirile cu oamenii necunoscuți, fără a căuta să mă impun în fața lor, nici măcar ca profet, nici măcar ca vocea care să le spună să facă binele. Așadar, nu mai aveam de gând să ascult de îndrumarea starețului, nu voi mai fi cerșetorul care să le dea altora sfaturi moralizatoare. Voi fi cerșetor și nimic mai mult. Mă voi ruga de alții să întâlnesc omenescul, mai ales hrana, adăpostul și apa, căci ele îmi păreau a fi cele mai omenești după o noapte dormită în pădure. Și dacă le voi oferi în schimb credința mea îndoielnică, vor afla cel puțin că sunt bogați, că îl au la poarta lor cerșind și pe cel care nădăjduiește că poate ajunge la un dumnezeu aflat deasupra tuturor.’ (pag. 31-32)
Eroul narator devine profet și tămăduitor fără voie și trăiește experiența transcedentală de a fi martor morții atunci când este chemat să se roage la căpătâiul unei fete muribunde. Se confruntă cu ‘monstrul durerii’ și cu echilibrul între carnal (foamea, atracția sexuală) și spiritual. Îndoielile lui se oglindesc în cele ale Sarei, întrebările legate de tința colindarii lui Abraham așa cum este văzută de Sara.
‘Ce-ar fi să crezi că lucrurile se petrec în afara ta? Că nu poți pune mâna pe ce are să ți se întâmple? Poți ști asta, ți-o poate demonstra cineva foarte limpede, bună- oară, în cazul jocului cu buburuza, să-ți expună cauzele care îi fac pe oameni să se găsească și să se căsătorească, dar nu poți crede. Nu puteam crede că dumnezeul căutat de mine ca pelerin este în afara mea. N-aș fi îndrăznit o clipă să spun că este înăuntrul meu.’ (pag. 48)
Lumea din jurul celor doi este în aceeași măsură de coruptă, la distanță de milenii. Fiecare pelerinaj are însă un liman. Bărbatul îl găsește pe sihastrul care ar fi putut deține cheia izbăvirii sale doar într-un dialog imaginar. Moartea desparte lumea spirituală în care se află pustnicul de lumea materială în care trăiește naratorul, și întâlnirea poate avea loc doar în vis:
‘Nu te mai osteni cu vorba. Am priceput că iar mă vei întreba ce-i cu dragostea de aproapele. Ce e? N-ai citit în Scriptură cum va fi judecata? Cine va fi răsplătit? Ăla care iubește oamenii, adică le dă de mâncare flămânzilor, apă însetaților, îi îmbracă pe cei goi, îi îngrijește pe bolnavi și îi vizi- tează pe întemnițați. Toți nenorociții ăștia sunt frații mai mici ai Mântuitorului. Ei bine, n-am iubit oamenii așa sau poate prea puțin, când încă mai umblam prin lume. Dar de flămânzit, oho, am flămânzit. Am și însetat, am fost bolnav deopotrivă, de mi-au plesnit mațele pe patul de moarte. Și dacă ești bolnav, ești bolnav, nu știi de nimic, nicicum să-ți treacă prin minte că ești fratele Domnului când zaci în scârnăviile tale. Nu știi nici de Domnul. M-am rugat în neștire zeci de ani, dar n-am fost învrednicit să văd lumina dumnezeiască, cum au fost binecuvântați unii sfinți părinți. Niciodată.’ (pag. 120)
Și pentru Sara împlinirea profeției are loc pe căi neașteptate:
‘Abraham nu își pierdea capul în fața acelei depărtări. Privea cu îndârjire oamenii care îi vor putea împlini făgăduința divină, se agăța de ei pentru a o sădi mai departe, așa cum nu renunțase să își lase sămânța ani de-a rândul în pântecele sterp al Sarei. Acum, în jurul focului de la intrarea din cortul ei, se agăța de Eliezer, slujitorul lui. Vorbea cu el despre mormântul femeii sale muribunde. Urma ca acel mormânt să îl facă stăpân peste prima palmă din pământul Canaanului. Din pat, Sara le vedea profilurile capetelor pleșuve, nasurile de oameni bătrâni le ieșeau în afară ca niște ciocuri de uliu. Păsările acelea pe care atunci când le vezi rotindu-se prin cer, zici că nu au de-a face cu nimic altceva decât cu cerul albastru, dar se năpusesc dintr-odată asupra vreunei jivine care nu apucă să se ascundă în măruntaiele pământului. Puneau la cale totul. Cum au să cumpere de la un oarecare Efron Heteul pământul de la Mamvri, unde se afla o peșteră tocmai bună pentru îngroparea Sarei. Își amintea de peștera aceea, acolo obișnuia să se ascundă Ismael când voia să fugă de muncile la care îl chema ea sau tatăl lui. O scobitură în stâncă oarecare, ca atâtea altele văzute în timpul călătoriilor lor. Și iată, Abraham vedea acolo mai mult, chiar începutul stăpânirii Canaanului. Cum de reușea asta? Cum de reușise să îl vadă pe Isaac animal de jertfă, iar în moartea ei să urmărească nașterea stăpânirii pământului făgăduit? Altădată privise stelele, firele de nisip, i le arătase Dumnezeu și-i spusese că atâția îi vor fi și urmașii. Poate de atunci nu mai izbutea să vadă nimic din ce-i puțin decât laolaltă cu stelele și firele de nisip. Nenumărate. Sara nu învățase numărătoarea asta nesfârșită. Doar se cufunda singură în pământul făgăduit. Moartă, îl va face să fie al dumnezeului cerului.’ (pag. 127-128)
Cititorul va trebui să tragă singur concluziile, la sfârșitul celor două pelerinaje paralele. Și-au găsit eroii lui Prager rostul? S-au întâlnit ei cu divinitatea pe care o căutau și care le ghida drumul și faptele? Dialogul dintre oameni ca entități individuale și Dumnezeu, căutarea sensului vieții și realizarea sau nerealizarea prin credință sunt teme eterne ale marii literaturi. Walther A. Prager a scris o carte concentrată, poate prea concentrată, care abordează cu aplomb multe dintre aceste probleme. Citind-o am avut senzația că erau multe direcții care puteau fi dezvoltate. În mod cert, autorul are și talentele construirii intrigilor narative multiple, al sesizării detaliului și creării atmosferei specifice, talente vizibile în multe pasaje care se petrec în casa pelerinului sau casele celor care îl adăpostesc, la mănăstire, în corturile și caravanele din drumurile lui Sarei și ale lui Abraham, sau în palatul faraonului. Prager pare însă a fi urmărit în această carte esența și rezultatul riscă să pară uneori prea arid, prea abstract. Potențialul însă există, este vorba despre o voce literară autentică și clară. Îi voi urmări cu interes cărțile care vor urma.
