Any film made by Guillermo del Toro has a visual style that makes it recognizable at a glance, whether it’s a sequence or a ‘still’ photo taken from the film. ‘Crimson Peak ‘ made in 2015 is an excellent example, being perhaps the most ‘del Toro’ of del Toro‘s films. From the point of view of fantasy and visual imagination, the film is excellently designed, which makes it far exceed the average level of vintage horror films. In del Toro‘s filmography, however, this film is not one of his top films. The reason may be that by placing the story in the genre of movies in which ghosts and their relationships with humans play a key role in the action, the director (also a co-author of the script) seems to have borrowed and made the most of all the set effects, but works too little to the supernatural element. Those who see the film will find that the ghosts show up in copious quantities and in impressive appearances, but do not play an important role in the action. To paraphrase a dialogue in the film, it is a story with ghosts, but not a ghost story.
The story begins in the New England of the first years of the 20th century where young heiress and socialite Lucille Sharp (Mia Wasikowska) falls in love with a young Brit inventor Thomas Sharpe (Tom Hiddleston) which his father believes to be the wrong man for her. When his father dies a violent death nothing can prevent any longer Lucille to Marry Thomas and move with him and his piano playing sister (Jessica Chastain) to England. Their location is a remote mansion which seems to have witnessed plenty of atrocities that may not be over actually, a fact that the which the ghost-communicating American young woman (did I mention that she has the talent to speak with ghosts?) will face soon. Soon we will be together with the heroes in the middle of a Gothic horror movie.
I have already written about the visual qualities of the film. Guillermo del Toro invented a cinematic world in his films in which people coexist with ghost, spirits and strabfe life forms, in which water and retro technologies play a significant role, in which red is a counterpoint to white, and black and shadows have thousands of different shades. The director directs his actors with professionalism and controls them with precision, completely erasing almost any trace of their personality, melting them into masterfully designed costumes and the extreme feelings of the heroes. We were in a gloomy and violent fairy tale, with a somewhat predictable outcome. With an extra touch of inventiveness and creativity, ‘Crimson Peak ‘ could have been a memorable film.
Michelangelo Antonioni‘s ‘The Passenger‘ or ‘Professione: reporter‘ (the original title) is a case study of a remarkable film by one of the important directors in the history of cinema, a film that changes its meaning and perspective over time, but remains a work of great intensity and quality. Made in 1975, the film has a well-defined place in the film career and in the life of the Italian director. His previous film ‘Chung Kuo – Cina‘ had been a documentary made in China in 1972 in the midst of the cultural revolution period. Although it did not contain any explicit criticism but rather brought to the screen a well-censored version of a reality of which the film crew had seen only a part and was allowed to film even less, the film was not liked by the Chinese censors and – it seems – by Mao himself, as a result being banned in China for three decades. Accused of counter-revolutionary and even fascist tendencies, Antonioni (a man with leftist views) makes after that documentary ‘The Passenger‘, a film about a reporter who decides to change his identity of an objective presenter of reality with that of an arms dealer, involved and sympathetic to revolutionary political movements in central Africa. The name of the film gave rise to different interpretations, but perhaps the most interesting is that of the role of ‘passengers’ that each of us plays from birth to death, and the meaning we give to this journey.
What remains of this film 45 years after its making, and how can it be seen and understood by those who do not know the director’s biography? I tried to do this mental exercise while watching the movie. Probably some of the political details have evolved, but not the essence. African states are still prey to corruption and dictatorial tendencies, and rebellious movements put central authority to the test, being characterized as terrorists or freedom fighters depending on the political orientation of the one who places the label. The job of a journalist is as dangerous now as it was then, and the dilemmas of reporters who are sometimes forced to make concessions in order to obtain material or interviews with political leaders with dubious backgrounds are just as actual. Some of the elements of the story are less temporal. The main hero played by Jack Nicholson assumes the identity of a stranger he had met by chance in Africa and who had died suddenly. This kind of intrigue based on identities switching has been the basis of many thrillers. The reporter who has taken on the false identity of a gun dealer at some point becomes the target of everyone, friends and enemies. His connection with a young woman he met on the roads of Europe (Maria Schneider) is described in a very detached way, we don’t even know the girl’s name. Is this an accidental connection, or a real chance for change? Ultimately, identity means not only the name on the passport but also the feelings and relationships with those around you.
We are in a film by Antonioni, so we can expect lonely and internalized heroes who communicate in few words if any. Visually, the spaces often seem to overwhelm the heroes. The story begins in the Sahara. Deserts are among Antonioni‘s favorite settings. The Spain of the end of the dictatorship (filming happened in 1975, the year of Franco’s death, the story takes place in 1973) is also much less populated than it would become in the following decades and just as burned by a merciless sun. An original element is that of Gaudi’s architectural works in Barcelona. The brilliant Catalan architect was probably less famous then than he is today, otherwise I doubt that a reputable reporter would not have heard of him. The presence of Gaudi’s art in the film offers not only a visual counterpoint to the love story between the reporter and the Girl, but also an allusion to the commitment and passion that underlie his life and his work. The excellent, often multifaceted dialogues are supported by the exceptional performances of Jack Nicholson in one of the significant roles of his early career and by Maria Schneider whose beauty and freshness shine here even more than in ‘Last Tango in Paris‘ . Finally, we have in this film a final anthology scene, which it alone would be sufficient for those who did not see it to immediately look to see the film. It’s one of those scenes that I watch and watch again at any occasion, and about which I can say, ‘that’s why I love movies!’
With ‘Que la bete meure‘ (The English title is ‘This Man Must Die‘ and is inspired by a novel by Cecil Day-Lewis, yes, the father of … ) Claude Chabrol ends the decade of his consecration as one of the most talented and prolific French film directors of the second half of the 20th century. He had started the 60s as a New Wave theorist and one of the most daring directors of this current and he ends it as a well-known director and one who is very close if not part of the mainstream. Along the way, he made 15 feature films, most of them thrillers, almost all inspired in one way or another by Alfred Hitchcock‘s films. The master of suspense was not only an idol for the directors of the French New Wave, but he also watched them with interest and he dialogued with them, literally and even artistically. For Chabrol, ‘Que la bete meure‘ marks not only the end of an excellent decade of film directing, but also represents one of his best and most original films.
Most of the story takes place on the Breton shores of the ocean, in the villages and especially on the roads near the cliffs. The film begins with the traumatic intersection of two destinies – a child who returns from picking shells on the ocean shore is killed by a car in a hit-and-run accident. The father, a writer of books for children (Michel Duchaussoy) vowes to dedicate the rest of his life to finding the person responsible for his son’s death and murder him. He entrusts his thoughts of revenge to a personal diary that will play a key role in the story. The private investigation, with a little luck, leads the hero to identify the probable culprit quite quickly, but that the revenge plans turn out to be more complicated than expected. As in many of Chabrol‘s films, we come to know a French bourgeois family in which nothing corresponds to appearances, and in which the hatred of members towards the head of the family comes to resemble the situations in Agatha Christie‘s detective novels in which almost all characters have good reasons to commit the crime. It is a very well written script, with romantic elements, suspense and social criticism, all under the sign of revenge, and which also has the quality of an ending that does not try to solve everything but lets the viewer to choose his favorite interpretation. By the way, the dialogues are written by Chabrol, but the script is inspired by a book by Cecil Day-Lewis, yes, the father off …
Michel Duchaussoy and Caroline Cellier do their jobs well in the role of the vengeful father and of the star actress with whom the writer begins a relationship in order to reach her brother-in-law, the main suspect. As often, however, the negative role is the one that proves to be the most interesting and JJean Yanne eclipses the two, although he enjoys less screen time. The cinematography, as always at Chabrol, is excellent. Beyond the tranquility of the landscapes or in the luxury of bourgeois houses, the dramas are hidden and the tension is ready to erupt at any moment. 51 years after the premiere, the world of ‘Que la bete meure‘ seems much simpler, without mobile phones and the Internet, but the effect is that in their absence we get faster to the essence of the feelings and passions of the characters – and here nothing looks old-fashioned. It is one of Chabrol‘s most carefully designed and best-written films – recommended viewing.
Pandemia care a lovit întreaga planetă va deveni probabil un reper care va împărți viețile multora dintre noi în două perioade distincte: ‘înainte’ și ‘după’. Ca și alte momente importante din istorie Corona crează și un nou gen literar – literatura legată de molimă și de consecințele sale, de viața oamenilor în timpul pandemiei și a izolării, de confruntarea lor cu boala și cu consecințele sale. Prima carte din acest nou gen care mi-a căzut în mână este scrisă de Raul Anchel și a apărut la editura LETRAS (a cărei deviză este ‘Promovam autorii romani’) cu titlul ‘Corona – timpuri răvășite’.
Cine este Raul Anchel? Probabil că numele lui vă este complet necunoscut, așa cum îmi era și mie până recent. Este născut la Fălticeni ‘pe la mijlocul secolului trecut’. A studiat matematica la Iași și după câțiva ani de activitate în București a emigrat în Israel, unde a făcut carieră în IT, lucrând la câteva firme de prestigiu și la câteva companii start-up, activitate profesională pe care o continuă până în ziua de azi. Scrisul a fost pentru el în toată această perioadă o pasiune ‘de sertar’. Corona i-a influențat și din acest punct de vedere viața. Raul Anchel a folosit lunile de secluziune pentru a scrie, finisa, edita și publica nu mai puțin de patru cărți: două la editura SAGA din Israel, și două la editura LETRAS din Romania.
Nu pot să nu încep cu o observație editoriala. Citesc destul de multa literatura română și publicată în România. Am avut și ocazia să fiu expus proceselor editoriale ale unora dintre editurile românești. Ceea ce a realizat Raul Anchel cu această carte (și este vorba despre una din patru) este un record ca timp (patru luni!) pentru scriere, editare, tipărire, distribuire, dar ceea ce este și mai remarcabil este nivelul editorial impecabil al cărții. ‘Ochiul’ meu ‘limpede’ a sesizat destule probleme editoriale aproape la orice carte publicată în Romania, inclusiv de marile edituri. Aici numărul este 1 (una) – și nu legată de limba româna ci de cea franceză, folosită la un moment dat în text. O carte frumoasă și excelent editată, și dacă suntem aici menționez și coperta, cu o ilustrație aparținând artistului plastic fălticenean Gabrel Baban, un frumos peisaj al urbei care a fost, a cărui lipsa aparentă de legătură cu textul are și ea rostul ei.
Cartea este o culegere de texte scrise în perioada izolării mai mult sau mai puțin ermetice petrecute intre lunile februarie și mai ale acestui an din cauza pandemiei cauzate de virusul COVID-19. Nu este vorba propriu-zis de un jurnal, desi o parte dintre texte seamănă cu pagini de însemnări aproape obiective legate de evenimentele zilelor care se scurg cu monotonie. Altele însă sunt relatări de vise, scrisori imaginare, poeme, amintiri din alte vremuri. Pe scurt, ceea ce am simțit și trăit mulți dintre noi în aceste luni, în aceste ‘timpuri răvășite’ de pandemia care ne-a schimbat ordinea și planurile, care ne-a impus reguli și restricții de felul cărora mulți dintre noi nu le-am trăit niciodată în cursul vieților noastre.
Textul intitulat ‘După’ face o comparație cu alte jaloane ale vieților celor din generația noastră, comparație care mi-a trecut și mie prin gânduri în aceste ultime luni:
‘În viața dinainte de cutremur …
Așa spuneam în anii ’80, încercând să-mi separ deciziile în două.
Decizii luate înainte de cutremurul din ’77. Deciziile unui om fără probleme, fară griji, care știe că viața e un dar de care trebuie doar să se bucure mereu.
…
Alta pacoste ce se abate des asupra omenirii sunt războaiele.
Din nefericire, în Israel am prins și din astea. Despre alea știi când încep, dar nu când, nici cum s-or termina.
Viața iți depinde de direcția în care tremură mâna dușmanului care ține arma sau de piatra ori zidul care lovește bomba sau, simplu, de o secundă de neatenție a ta.’ (pag. 50-51)
Sau comparația din ‘Pandemia. Altă zi …’ care ne întoarce oarecum istoric la proporții:
‘Întrebări grele trebuie evitate … Simplu evitate …
Prin anii ’40, oamenii se întrebau: oare există Dumnezeu? Vede el ce se întâmplă pe Pământ? De ce nu face ceva? De atunci, mulți oameni religioși au încercat să rezolve misterul … Pentru ei, ce se rugau pioși zilnic și respectau legile canonice, întrebările astea erau foarte grele … Erau fară răspuns …’ (pag. 102)
Sunt relatările lui Raul Anchel experiențe personale, sau doar sintetizează și distilează ceea ce mulți dintre noi au simțit în aceste luni? Nu cred că are importanță, atâta vreme cât texte ca ‘Vise cenușii’, de pildă, reușesc să capteze într-un amestec de realism, umor și onirism atmosfera primelor săptămâni ale pandemiei, amestecul de știri și zvonuri, de opinii ‘experte’ care se bat cap în cap și de declarații demagogice, dezorientarea personală și instituționalizată:
‘Am ațipit, cred, la calculator. M-a trezit un zgomot. Mă duc la ușa de la intrare, de unde venea zgomotul. Doamne, nu mi-a venit să cred. Cineva, probabil ăia de la Magen David [nota recenzentului: aici – instituția echivalentă Crucii Roșii în Israel] mi-au făcut o gaură de 20 pe 20 centimetri în ușa de la intrare. O portiță mică închidea ermetic gaura. Dau să ies, să vorbesc cu cei care mi-au distrus ușa. Ușa era blocată. Nu mai puteam ieși din apartament. Gluma se îngroașă. Ăștia au inebunit – îmi zic …’ (pag. 17)
‘Când galbenii nu ajută la nimic’ glosează pe marginea culorii galbene, cu semnificația ei în istoria evreiască și în evenimentele actuale. ‘Între disperare și nepăsare’ prelucrează observațiile matematicianului despre statisticile cu care suntem bombardați de multe luni încoace.
‘… am deschis televizorul. Un grup de oameni inteligenți vorbeau, desigur, de COVID-19.
Mi-a reținut atenția un profesor doctor în medicină. Om în jur de 70 de ani, cu mare experiență de viață, probabil și în profesia dumnealui. Avea părul alb, tăiat de o cărare perfect aranjată. Avea ochelari și riduri adânci. Individul inspira încredere. Zâmbea și vorbea calm. “Am calculat – a spus el – că șansa ca eu să mor învins de COVID-19 este la fel ca șansa să căștig la loto. După cum mi se părea mie, tipul n-a jucat la loto în viața lui. Teza domniei sale părea o prostie …’ (pag. 27)
Balconul de pe care scriitorul izolat observa lumea din jur, orașul cu străzile pustii parcă părăsite de omenire dar unde nu au ajuns încă extra-tereștrii devine treptat familiar cititorului. Când nu se uita la televizor și când nu visează, eroul nostru scrie scrisori mai-marilor lumii inclusiv președintelui Trump cerându-i (tocmai lui!) abrogarea pentru șase luni a capitalismului, sau se ia de piept cu organizațiile internaționale, în special cu Organizația Mondiala a Sănătății și – desigur – cu Organizația Națiunilor Unite. Unul dintre aceste pasaje este prefațat de un avertisment care recomandă cititorilor să sară capitolul respectiv daca nu au chef cumva de politică sau sunt sătui de politica lor locala. Cititorii ar face poate bine să urmeze aceste sfaturi, pasajele să le zicem ‘politice’ sunt destul de banale și disonante fata de restul cărții. Încercarea de analiză ‘serioasă’ cu titlul ‘Corona times -2’ începe prin a se disocia de teoriile conspirative, pentru a servi apoi un contra-exemplu de preluare și interpretare deformată a unei știri care a făcut momentan senzație și care intre timp s-a dovedit a avea alte cauze. Este probabil prea devreme pentru o analiză completa a cauzelor pandemiei, adevărul va fi cunoscut mult mai târziu, și multe dintre presupunerile de acum riscă să fie contrazise de ceea ce vom ști în viitor. Personal am preferat abordarea din textul imediat următor, cel cu titlul ‘Corona times – 3’, o călătorie onirica în China devenită pentru o vreme un tărâm unde putem ajunge doar în vis.
Textul meu preferat din carte se numește ‘Oglinda’ – o metaforă a normalității și a memoriei. Lacul din amintirile copilăriei și tinereții, ilustrat în volum cu fotografia unui lac de munte care îmi pare cunoscut, devine un simbol al normalității pierdute și al fragilității acesteia. ‘Nostalgia combate pandemia’ ar putea fi un titlu alternativ. Coordonata temporală este și ea prezentă de multe ori sub o formă sau alta, încă din titlu, sau ca în scurta schiță ‘Pandemia. O zi’ în care împărtășim senzația relativizării timpului, dar și cea a sincronizării timpilor personali invadați de orologiile publice.
Revenirea treptată la o alta rutină, cea în care izolarea nu mai este considerată necesară dar suntem obligați, cu prudență, să ne asumam coexistența pentru o vreme cu pandemia este și ea excelent redată în câteva texte. Primele plimbări prin oraș, natura căreia încercam să-i cunoaștem din nou formele și culorile și nu mai suntem siguri că sunt aceleași, revederea cu nepoții pe care nu-i putem îmbrățișa, cel mult putem juca cu ei o partidă de pase de fotbal cu distanțarea de rigoare. Ah, da – și măștile!
‘Mi-am zis să încerc să văd viața prin ochelarii pandemiei….
Când mă plimb, natura, bat-o vina, este mai puțin tentantă decât era. Culorile ei sunt mai șterse, mai pale, mai atenuate … Pasările par și ele mai adormite …
Nici cerul, deși continua să-mi zâmbească, nu mai are strălucirea lui obișnuită …
Trecătorii sunt cu mult mai închiși în ei, mai preocupați, mai grăbiți …
Nu mai există priviri drăgăstoase, ci doar măști amenințătoare …’ (pag. 140)
Păstrarea limbii române curate și impecabile nu este lucru ușor pentru un intelectual care trăiește de zeci de ani departe de România și care își duce viața profesionala (nelegată de literatură), socială, uneori și cea familială, în alte limbi. Stiu asta din proprie experiență. Raul Anchel face parte dintre aceia, puțini, care reușesc să se exprima frumos și clar, într-o limba româna ferită de barbarismele importate din jur dar și de cele adăugate limbii române în deceniile trecute de la momentul emigrării. Mai mult, el dovedește o capacitate de a construi fraze și o flexibilitate care îi permit să treacă fară efort de la proză la poezie, de la stilul epistolar la cel memorialistic. Raul Anchel scrie frumos în romănește. Întoarcerea la scris și curajul de a ieși în public cu cărți este o răsplată pentru el și un dar pentru cititorii lui.
Literatura Coronei va produce, sunt sigur, multe alte opere, cărți importante, poate cărți majore. ‘CORONA – timpuri răvășite’ face pionierat. O face în mod impresionant. Cartea este scrisa de un israelian dar experiența sa este universală și va rezona pentru cititorii de pe alte meleaguri. Desigur, abordarea situației complexe în care ne găsim, noi personal și comunitățile noastre, țările în care trăim și planeta nu este simplă, deoarece evenimentele continua să se petreacă în direcții și cu consecințe încă necunoscute. Aș încheia însă cu încă un citat, care include o doză necesara de optimism învelit într-o metaforă:
‘… acum mii de ani, nimeni nu credea că Marea Roșie poate fi traversată pe jos … Cu cai și provizii … Se spune că au fost patru păreri despre cum se învinge virusul (egiptenii):
– unii au spus să luptăm;
– alții au spus să ne predăm;
– unii au spus să ne sinucidem;
– alții au spus să ne rugăm domnului.
Dar pe atunci exista un Moshe sau Misha, sau Moses sau Moise.
El a spus “să ieșim!” … Dumnezeu e cu noi …
Acesta este versetul săptămânii … vaisa! = să ieșim!’ (pag. 105)
——–
Cartea este distribuită în Romania de www.piatadecarte.net și poate fi comandată la numerele de telefon 021-3675228 sau 0787-708844 sau adresa email comenzi@piatadecarte.com.ro. În Israel puteți apela 050-5731848 sau scrie la raulanchel@yahoo.com.
What could be more promising than a historical miniseries dealing with one of the most original and assertive women in history, Empress Catherine II (the Great) of Russia, who expanded the borders of the empire and raised it to the rank of an European power, who brought to Russia the spirit of reforms and the books of the Enlightenment, and who largely laid the foundations of the institutions of the modern Russian state? The fact that Helen Mirren, one of the great contemporary film and television actresses who has already successfully embodied queens on the big and small screens owns the lead role could only increase my level of expectations. This time, however, the disappointment is almost up to the expectations. The miniseries (4 series) ‘Catherine the Great‘ fails in most of its main points, but especially where it has the ambition to present an original vision, different from what the historical genre offers in such cases.
I am not a fanatic of historical authenticity in movies (or books) and I accept relatively easily points of view different from those in history textbooks, be they revisionist perspectives. I’m not a Puritan either, but I confess that the historical over-sexualization in series like ‘The Tudors‘ and now ‘Catherine the Great‘ doesn’t seem to bring much extra value to them.’Catherine the Great‘ is not even about (too much) nudity as about using vulgar and implausibly explicit language that adds nothing to the characters. I confess that as an ardent feminist I enjoyed the description of Catherine as a sexual predator of young men who satisfied the desires of the old empress, but the use of 21st century suburban language adds nothing to what intents to be the sincere love story between Catherine and Potemkin. The emphasis on love affairs and family intrigue overshadows the historical details, and the evolution of the empress and the reasons why she gradually abandons the reform program to become a fervent reactionary at the end of life and reign remain as unclear as possible.
The historical approach is unequal in level. I am very curious how authentic the Russian spectators will find it. On one hand the producers of the series have invested heavily in sets and costumes, and the film looks great visually. The palaces with ballrooms and council rooms, bedrooms and work rooms are being presented in all their golden splendor. So are the sumptuous costumes of the imperial nobility and of the officers. On the other hand the dialogues are schematic and historical gaffes are too often also visible. For example, there is constant talk about Germany, a country that would appear only almost a century later, probably the right word to use would have been Prussia. Concerning acting, some of the supporting roles seemed to me the best, with very well-defined characters (mostly historical). The lead roles are the ones that disappointed me. Jason Clarke plays an ambitious Potemkin, but it can’t be said that the passion between him and the empress crosses the screen. As for Helen Mirren, I think she missed a great role. Catherine the Great remains a secret for viewers of these miniseries, and for Helen Mirren this is an extra queen role that she might have better given up.
Una dintre lecturile recente care m-a captivat în mod deosebit a fost ‘Între violență și compasiune’, volumul publicat în 2018 de Ion Vianu, la editura Polirom. Volumul întregește imaginea pe care și-o formaseră despre omul și intelectualul Ion Vianu cititorii cărților sale precedente de memorialistică, dar perspectiva acestei cărți este diferită. Ion Vianu trece în revistă cei peste 40 de ani de carieră ca profesionist al psihiatriei, în condițiile diverse oferite de sfârșitul de secol 20 și sub ordinile sociale diferite în care i-a fost dat să trăiască și să-și exercite profesia. Este un volum care îmbină memorialistica în sensul ei cel mai nobil și personal cu reflecții despre rolul psihiatriei și al psihiatrului în viața modernă și în societate. Am scris deja despre această carte în altă parte, dar am păstrat intenționat pentru acest articol al rubricii CHANGE.WORLD ultimul capitol căruia Ion Vianu îi da titlul ‘Și acum?’. Este vorba despre un epilog în care psihiatrul și eseistul abordează viitorul, evoluția omului și a societății, a științei medicale și a psihiatriei, în condițiile schimbărilor accelerate determinate de evoluțiile (sau dacă vreți, revoluțiile) tehnologice. Cum multe articole ale rubricii mele se ocupă exact de această tematică, cred că este interesant să trecem în revista câteva dintre concluziile doctorului Ion Vianu și să comparam citirile din bilele noastre respective de cristal.
În primul capitol al epilogului, intitulat ‘Sfârșitul Omului’, autorul abordează problematica postumanismului sau transumanismului. Spre deosebire de alti experți, care pun accentul pe transformările fizice rezultate din transplanturi și hibridizare, Ion Vianu pleacă de la definirea esenței umanului: omul este caracterizat de dorință spre deosebire de animal care are nevoi, și componentele acesteia sunt sexualitatea gratuită (fără scop reproductiv), limbajul și civilizația. Intrarea în postuman sau transuman nu va însemna ieșirea de sub imperiul dorinței. Transumanul lui Dante înseamnă unirea mistică cu Divinitatea, cel a lui Nietzsche negarea radicală a Divinității, iar pentru contemporanul nostru Yuval Noah Harari aspirația omului de a deveni concurent al Divinității – Homo Deus. Cât timp însă există dorință, va exista uman. Extrapolând, așa va fi chiar și în reprezentările utopice sau distopice în care gândirea se desprinde de corp și viața umană este prelungita în mod virtual de un creier menținut artificial în funcțiune, sau de avatarul propriilor noastre gânduri și simțiri de-a lungul vieții, înregistrate și păstrate pe media digitală.
Capitolul intitulat ‘Schimbări legate de evoluția tehnologică’ abordează, printre altele, un subiect des discutat și în acest spațiu, cel al impactului Internetului, în general, și al rețelelor sociale, în particular, asupra relațiilor interumane. Ion Vianu ajunge la concluzii foarte apropiate de ale mele, ceea ce este remarcabil, deoarece abordăm problematica venind din domenii de expertiză foarte diferite. Îmi permit aici să-l citez, căci aș putea contrasemna fiecare cuvânt: ‘A spune că internetul crește solitudinea este a te lipsi de anumite nuanțe. Internetul, prin rețele, creează alt tip de relații. Se poate obiecta că aceste relații sunt superficiale, lipsite de elementul esențial al contactului direct, fizic. Dar ele pot reuni, după afinități, indivizi care nu s-ar fi întâlnit altfel niciodată. Socializarea prin rețele nu este global condamnabilă. În schimb, este intens adictivă prin facilitatea cu care se stabilește și prin faptul că poate absorbi tot timpul individului, creând un stil de viață alternativ.’ (pag. 239). Realitatea zisă virtuală duce la situații reale și confuzia dintre cele două realități este posibilă. Uneori, confuziile acestea pot fi fatale. În cazul unora dintre asasinatele în masă din școlile americane, asasinii păreau a nu face diferența între jocurile video violente și situația reală în care apăsarea pe trăgaci rănea sau ucidea oameni. Realitatea virtuală devine în aceste cazuri o stare patologică oniroidă creată și întreținută artificial. Terapeuții de azi și de mâine au și vor avea ca misiune prioritară definirea criteriilor și limitelor ‘realității reale’.
Lumea va arăta diferit în viitor nu numai din cauza revoluției informatice, ci și datorită marilor migrații care au fost și vor fi o permanență a istoriei umane. Unul dintre articolele viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD se va ocupa de istoria migrațiilor și amestecurilor de populație în Europa, încercând să aducă în discuție întrebarea ‘cine sunt europenii?’, în lumina ultimelor descoperiri ale arheologiei, dar și ale geneticii. Până atunci însă, lectura analizei lui Ion Vianu mi-a ridicat câteva semne de întrebare. Anticipând că omul viitorului nu va fi lipsit de trăiri și reacții emoționale, autorul prevede o extrapolare a ‘ciocnirii civilizațiilor’, preconizată cu câteva decenii în urmă de Huntington la nivelul individual al oamenilor născuți din procesele de metisaj. Acestea, pe de-o parte, vor spori potențialul uman și originalitatea culturală, pe de altă parte, vor genera conflicte interioare. Existența metisa va fi mult mai furtunoasă, marcată de conflicte sociale și personale, multiculturalismul devenind o contradicție internă specifică unui mare număr de indivizi. Am unele rezerve asupra acestei viziuni. Este drept, nu sunt un mare adept al aplicării teoriilor lui Huntington nici în spațiul politic, dar în acest caz, experiența mea individuală este că persoanele rezultate din metisaj se încadrează cu relativă ușurință în mediul social, imune fiind în multe cazuri prejudecăților și sensibilităților exacerbate de mediile sociale omogene din punct de vedere național. Poate că sunt exagerat de optimist, dar mi se pare cel puțin la fel de probabil ca metisajul să pulverizeze mai degrabă decât să accentueze conflictele civilizaționale interioare dintre strămoșii fiecărui viitor metis.
În ce măsură viitorul va reuși să țină cont de necesitățile private ale fiecărui individ în condițiile societății cibernetice? Va fi resimțit multipsihismul, latura individuală a multiculturalismului, ca un lux pe care societatea nu și-l va putea permite? Evenimentele ultimelor luni au demonstrat că, în condiții extreme, cum ar fi lupta împotriva pandemiei, supravegherea electronică nu numai că se dovedește utilă, dar poate fi considerată indispensabilă. Pe de altă parte, progresele inteligenței artificiale pot avea ca rezultat prescrierea de tratamente medicale, inclusiv psihiatrice, individualizate, bazate pe datele rezultate din monitorizarea continuă, pe termen lung, a fiecărui pacient. Aici cred că Ion Vianu face o confuzie tipică multor neprofesioniști în informatică, expuși unei informații parțiale și uneori tendențioase despre Big Data. Datele, Big sau nu, sunt doar date, materie neutră, dar cu potențial exploziv, care poate fi folosită în scopuri bune sau rele. Demonizarea conceptului de Big Data este la fel de greșită, în opinia mea, precum demonizarea rețelelor sociale sau a Internetului de către unii astăzi, sau a tiparniței lui Gutenberg de către alții acum aproape 600 de ani. Pericolul nu constă în conceptul Big Data, ci în aplicabilitatea și scopurile în care sunt folosite tehnicile de înmagazinare și procesare a informațiilor. Faptul că în lumea contemporană există regimuri care ar dori să controleze indivizii prin combinarea controlului conștiințelor cu stimularea dorințelor nu trebuie să prevină folosirea tehnicilor de inteligență artificială și de Big Data pentru tratamentele psihologice reactive și preventive. În legătură cu acestea din urma, mă întreb dacă Ion Vianu a văzut filmul din 2002 al lui Steven Spielberg ‘Minority Report’. Ar fi pasionantă o discuție pe marginea lui.
Revista Psychatric Times a publicat în luna iunie un articol semnat de doctorul Allen Frances despre viitorul psihiatriei în lumea post-pandemică. Fără îndoială, virusul a schimbat viața pacienților, dar și profesiunea de psihiatru. Cartea lui Ion Vianu este însă scrisă până în 2018, așa încât aceste aspecte vor fi reflectate poate doar într-o ediție viitoare. Deocamdată, reținem de la el previziuni și avertismente foarte serioase. Primul este legat de instituționalizarea psihiatriei. Această profesiune, care ar trebui să aibă în centru pacientul, a fost supusă în secolul său de existență unor puternice presiuni instituționale și în socialismul real, dar și în lumea liberă, sub forma breslelor și a școlilor de psihiatrie. În ambele sisteme, eroarea fundamentală este acceptarea concepției conform căreia instituția este deasupra adevărului. Uneltele psihiatrilor viitorului vor trebui să fie în serviciul individului. Poate că inteligența artificială va ajuta aici, căci ea ar putea detecta situațiile în care decizii (umane sau automate) sunt luate în favoarea instituției, și nu a individului. Normele morale trebuie lăsate întotdeauna în sarcina inteligenței naturale. ‘Nimic din ce este de domeniul valorilor morale (etice, estetice) nu trebuie să fie programat sau programabil… nu numai că știința nu desființează dezbaterea filosofică, dar o face din ce în ce mai necesară, mai utilă, pe măsură ce puterea mașinilor creste.’ (pag. 259). Nu pot decât să fiu de acord cu aceasta concluzie, aplicabilă nu numai psihiatriei, ci și tuturor ramurilor științifice influențate de revoluția informatică.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
To define madness starts by defining normalcy. ‘La pazza gioia‘ (the English title is ‘Like Crazy‘), the film written and directed by Paolo Virzì in 2016 has as main heroines two women hospitalized in a sanatorium for psychiatric diseases. In general, films of this kind are characterized by an oppressive and depressing atmosphere, same as life in this kind of institutions is known to be. Not ‘La pazza gioia‘. To start with, the film present a candid and sympathetic point of view towards what is happening in the villa in Tuscany where the heroines are hospitalized. The story has rhythm and humor. As we get to know the two women, we begin to understand the motivations of their actions, from escaping from the closed (or semi-closed) premises they are constrained to the past with the actions that brought them into the situation of being psychiatric patients. Up to a point, the female ‘road movie’ formula with two women running away from their own destiny quite faithfully respects the formula in the best known classic original ‘Thelma & Louise‘, with the characters dominating the film here as well, largely due to outstanding acting. The result is original and exciting.
At first glance, the two women are very different from each other. Beatrice Morandini (Valeria Bruni Tedeschi) assumes aristocratic manners and creates an imaginary world around her own person, a world in which she is the rich and the dominant one. Donatella Morelli (Micaela Ramazzotti) is closed in herself, she always seems in danger of self-harming, obviously hiding tremendous trauma. One is chic and neat even when her dresses fall badly, the other neglects herself. One is blonde, the other is brunette. The institution in which they are hospitalized seems liberal, tolerant, trying to help. Their running away is not the result of despair but rather the pursuit of a promordial instinct of the desire for freedom. However, the outside world turns out to be much more cruel than the one in the constrained space from which they had fled. Confronting the reality and the personal histories of each of them, which are gradually revealed to us, is more traumatic than the treatment inside. It would be tragic if everything wasn’t approached in a comic register which is, well … crazy. Undoubtedly, this is the right word.
The roles of lunatics often provide opportunities for remarkable acting performances, but it seems to me that in this film the two actresses have achieved something extraordinary. These are two roles of this kind, but the two actresses not only do not eclipse each other, but complement each other wonderfully in a relationship in which their traumas and despairs come together and generate emotion without falling into pathos or cheap melodrama. However, the film also features numerous scenes in which the comic of situations and characters offers opportunities for healthy laughter. The sunny and picturesque landscape of Tuscany that we know from so many films with touristic aromas provides the background of a corrupt and ruthless world, where the only chance and last refuge of the heroines is the psychiatric institution from which they fled. Paolo Virzì manages with ‘La pazza gioia‘ a remarkable performance – a ‘good feeling’ movie about madness and despair.
‘Personal Shopper‘ (Best Director award at Cannes in 2016 tied with Cristian Mungiu‘s ‘Graduation‘) is the second collaboration between the French director Olivier Assayas and American actress Kristen Stewart after the excellent ‘Clouds of Sils Maria‘ released in 2014. I liked their first film more, but without a doubt ‘Personal Shopper‘ is a very interesting film, one of those movies that can lead to very different and extreme reactions. Some viewers will disregard it from the start for his belonging to the genre of ghost movies that they cannot take seriously. Others will be fascinated by the complexity of the story and the ambiguous and open approach, open to multiple interpretations. The blogs and discussion groups of the thriller and horror enthusiasts are full of passionate debates, analyzes and theories about what viewers saw on screen. Most viewers will find many reasons for satisfaction in a film in which the details require constant attention. It’s one of the few movies I’d like to see again right after watching it. But there are also enough disappointed viewers, and those who follow the viewers comments on IMDB will also find several 1 grades. The least numerous are, I think, the viewers who will remain indifferent after watching.
How you perceive this film as viewers depends on the extent to which you believe in spiritism and other means of communication with those who have crossed the threshold of death, or at least you are prepared to accept them as a premise for thriller, horror, or ghost movies. The main heroine named Maureen (Kristen Stewart) is a young American whose twin brother, Lewis, died a few months ago due to a heart defect, which she also suffers from and which endangers her at any time. The two siblings had spiritualistic abilities and had promised that in the event of the death of one of them, the departed would send a sign to the survivor. The film tells the story of the waiting for this sign by Maureen, who lives in Paris as a personal shopper, a.k.a. shopping assistant for luxury toilets and jewelry of a star. How will this sign come about? By the classical methods of spiritualism used already by Victor Hugo during his exile on the island of Jersey in the 19th century? Maybe through the beautiful objects (clothes, jewelry) purchased by Maureen for her employer or through art, as the painter Hilma af Klimt, the pioneer of abstract art, did at the beginning of the 20th century? Or, if we are in the 21st century, through iPhone messaging?
The story gathers enough complexity for an interesting thriller, including a corpse and situations in which our heroine risks becoming a murder suspect or even a victim. I will not reveal more because almost everything I tell risks being a spoiler, and the film is interesting enough to offer reasons of interest to amateurs of various genres. A second theme of the film is the difficulty of communication, not only with those in the other world but also with those around us. Maureen hardly exchanges a word with her mistress. Communicating with anonymous people on the Internet is an alternative that is proving to be very dangerous. In my opinion, Kristen Stewart‘s performance is outstanding, a combination of vulnerability and determination, between involvement and the search for communication with the world beyond. The cinematography is also exceptional. Some of the scenes filmed in the abandoned house where the missing brother had lived are illuminated in such a way that the color palette is almost completely reduced to black and white, as a tribute to the classics of the horror genre. The streets of Paris and London bring us back to a reality that should assure us, but which instead only increases our worries. The soundtrack also contributes to this effect. Some scenes include windows, which makes us constantly wonder where they open. Some overly obvious ‘ghostly’ effects could have been avoided, but overall the film looks great visually. I recommend watching. One more thing. I believe that ‘Personal Shopper‘ is a movie whose status has good chances to grow over time. Some of the viewers risk being already absorbed in the fan discussion forums about the significance of what they have seen on the screen.
‘The Fencer‘ (in original ‘Miekkailija‘ made in 2015) is, I think, the first Estonian movie I’ve ever seen. It would probably be more correct to write that it’s a movie made in Estonia and about Estonia, but it is actually a European co-production, and the director Klaus Härö and the screenwriter Anna Heinämaa are both Finns. The subject of the film, whose action takes place in 1952-53 in the Baltic country that became a Soviet republic, will sound familiar to all those who lived in the half of Europe that fell under Soviet occupation after World War II. It is a story that describes a less common form of resistance against the Stalinist occupation and dictatorship – resistance through sport.
The beginning, excellently filmed, introduces us to the hero of the film, Endel Nelis (Märt Avandi), a sports teacher who arrived in an obscure village in Estonia to take up his post in the school run by a bureaucrat who aims to also be a political commissar. The story is based upon the biography of a real historical character. Nelis was in fact a fugitive, who had unintentionally become an enemy of the Soviet system because he had been forced to enlist in the Estonian army allied with the Nazis during World War II. The teacher, apparently reluctantly, gets involved in the lives of his pupils and transforms them, setting up a fencing school that becomes an open window to the alternative of another horizon, different from the grey and boring life in an ideology-dominated childhood. The opportunity of participating in a national competition will be the turning point, on the one hand giving children a unique experience, on the other hand exposing the hero to the danger of being discovered and deported to the Gulag.
‘The Fencer‘ combines several cinematic genres: sports film, the theme of teachers that inspire and change their students’ lives, and of course the political genre. I liked the realistic approach and attention to detail, which are of great importance here; for example, the image of the village with its politicised poverty, or the alternation of the Estonian language spoken in the daily life with the Russian language of the occupiers. Actors who play the roles of adults play discreetly, their silences being more important than the words. The children’s interpretation is also excellent, the spark in their eyes, the passion with which they engage in the sport that changes their lives, validating the motivations of the idealistic decisions of the main hero. All these details give quality to the film and compensate for the schematic story and the too slow cinematic style, making ‘The Fencer’ a film worth looking for and seeing. In short, we can say that this is an optimistic film, which could fall into the category of ‘feel good’ movies if it did not take place in a gloomy world and in such a dark period.
Pandemia care a lovit întreaga lume a schimbat și va schimba multe planuri de viitor la nivel personal, al comunităților locale și al întregii societăți, și cursul multor proiecte începute sau în curs de desfășurare. Între ele se afla și reconstrucția catedralei Notre-Dame din Paris, distrusă parțial de incendiul devastator care a avut loc în noaptea de 15 spre 16 aprilie 2019. Construcția și, în acest caz, reconstrucția catedralelor fac parte dintre acele proiecte de mari proporții și de lungă durată, care răspund unor nevoi obiective, dar și unor impulsuri spirituale ale societăților și comunităților vremurilor. Marile catedrale ale Europei construite între secolele 12 și 16 au fost proiecte gigantice care au necesitat resurse uriașe, construcțiile au durat multe decenii și uneori și secole. Există în ele scopuri utilitare (spații de rugăciune pentru mari comunități, morminte ale regilor) și scopuri spirituale care ne ridică privirile spre ceruri și sfidează timpul. Cu ce le-am putea compara? Cu construcția piramidelor din Egiptul Antic și din America pre-columbiană? a templelor din India și Indochina? dar astăzi? poate cu programele spațiale ale vremurilor noastre?
Aniversarea unui an de la incendiul care a mistuit acoperișul catedralei Notre-Dame, inclusiv iconica spirală de lemn, a trecut aproape neobservat la mijlocul lunii aprilie a acestui an, când știrile erau aproape exclusiv dedicate pandemiei. Cu un an în urmă, incendiul izbucnise la începutul serii în podul catedralei și se extinsese rapid. Flăcările au distrus complet spirala de lemn, proiectată de arhitectul Eugene Violler-le-Duc și adăugată în secolul 19, acoperișurile în formă de cruce ale naosului, transeptul și podul. Prăbușirea săgeții a determinat prăbușirea bolții transeptului, o parte din cea a aripii de nord și a unei întinderi a naosului. Intervenția a sute de pompieri până la răsăritul zilei a salvat structura generală a clădirii și cele două turnuri, precum și fațada vestică, tezaurul și majoritatea operelor de artă din catedrală. Nu a fost primul, dar a fost cel mai distrugător dezastru suferit de catedrală de la construcția sa. Cauza incendiului nu a fost stabilită cu certitudine încă, cea mai probabilă ipoteză fiind legată de neglijență, posibil un scurt-circuit electric sau țigări incomplet stinse în zona în care erau efectuate renovări ale imensei structuri de lemn de stejar, veche de mai multe secole. Aceste lucrări de renovare au reprezentat din punctul de vedere al documentării o șansă, căci înainte ca reparațiile să fie începute a fost realizată timp de 25 de ani o scanare completa tridimensională a întregii catedrale, care va servi ca punct de plecare al planurilor pentru refacere.
Renovarea catedralei va însemna nu numai o renovare a formelor arhitecturale, ci și una a sunteului. Notre-Dame avea o acustică unică în lume, care i-a permis să fie locul de naștere al unor forme muzicale marcante în muzica religioasă (motetul, alternatim – voce și improvizații de orgă) și spațiul unde mari muzicieni (și mai ales organiști) au cântat de-a lungul istoriei. Contribuiau la asta dimensiunile interioare (120 de metri lungime, 48 de metri lățime, 69 de metri înălțime) care țineau viu sunetul timp de multe secunde, precum și forma și materialele folosite. Din fericire, orga, una dintre cele mai mari două instrumente de acest fel din Franța, cu cele cinci claviaturi de 56 de note fiecare, un pedalier de 32 de note, 111 registre și 7952 de tuburi, nu a fost afectată de incendiu. Să vedem cum va fi clădirea renovată, mai ales din punctul de vedere al materialelor. Structura și forma rămăseseră remarcabil de stabile, aproape fără schimbări din anii 1160. Se poate spune că aici a luat naștere muzica religioasă occidentală, polifonia care a revoluționat muzica după secole de dominație a tradiției corale gregoriene. Cândva, pe la sfârșitul secolului 12, Magistrul Leoninus, compozitor, poet și diacon al catedralei, a întocmit aici Magnus Liber Organi (Marea Carte a Orgii), prima culegere de piese muzicale în care vocea era însoțită de orgă, și părțile instrumentale deveneau independente și ofereau organiștilor ocazia să-și demonstreze virtuozitatea.
În lunile care au urmat incendiului, mediile de comunicare franceze au fost pline de dispute privind natura renovării care urma să se întreprindă. Se confruntau două tabere – cei care considerau că trebuie reconstituită imaginea catedralei și detaliile interioare și exterioare în mod cât mai fidel, cealaltă, care pretindea că incendiul este o ocazie de schimbare, dând șanse arhitecturii secolului 21 să-și pună amprenta, imaginea dinainte de incendiu fiind oricum diferită de cea originală. Disputa a fost tranșată în favoarea partidei conservatoare, parlamentul francez adoptând la 29 iulie 2019 legea reparării și renovării catedralei Notre-Dame care stipulează prioritatea ‘prezervării interesului istoric, artistic și arhitectural al monumentului în integritatea sa’. Spirala căzută spectaculos pradă flăcărilor va apărea din nou pe profilul clădirii și al Parisului, dar poate va fi construită din alte materiale, căci legea prevede și faptul că trebuie respectate în mod strict legile moderne de construcție, inclusiv cele legate de prevenirea incendiilor. Rămâne de văzut dacă termenul de finisare al lucrărilor va fi influențat de pandemia COVID-19. În principiu, finanțarea lucrărilor este garantată de aceeași lege, dar Corona a răsturnat și va răsturna multe bugete naționale și va schimba planuri și priorități. Emanuel Macron insistase pe o perioadă de refacere de 5 ani, care include alegerile prezidențiale din 2022 și ar prezenta lumii catedrala reînnoită la timp pentru Olimpiada din 2024 pe care o va găzdui Parisul. În orice caz, la un an după incendiu, imediat după ce vârful pandemiei trecuse, echipele de muncitori erau deja înapoi pe șantierul din jurul lui Notre-Dame.
Marile catedrale ale lumii au de-a lungul ultimului secol un proiect rival, care este similar în proporții și ambiții lui Notre-Dame și altor mari monumente ale arhitecturii lumii. Este vorba despre Basilica (sau Templul) Sagrada Familia (a Sfintei Familii) a cărei piatră de temelie a fost pusă la Barcelona la 19 martie 1882. Proiectul a cărui construcție a început sub îndrumarea arhitectului Francesco de Paula del Villar a fost preluat cu un an mai târziu de genialul arhitect catalan Antoni Gaudi. Acesta a transformat radical proiectul, impunându-i stilul său arhitectural și ingineresc, combinând forme de Art Nouveau cu elemente gotice, forme inspirate de natură și prelucrate de imaginația sa creatoare. Gaudi și-a dedicat restul vieții proiectului și este înmormântat în criptă. La data morții sale, în 1926, mai puțin de un sfert din proiect era terminat. Au urmat perioade zbuciumate în istoria Spaniei și a Cataloniei, cu tendințele sale separatiste, unde un proiect de asemenea amploare nu poate să nu aibă și rezonante naționaliste și politice. Vreme de un sfert de secol, în perioada Războiului Civil și a primelor decenii ale dictaturii lui Franco, lucrările au fost complet sistate. Între altele, planurile originale au fost distruse într-un incendiu și ele au fost reconstituite, parțial, mult mai târziu. Reluate după 1950, lucrările beneficiază astăzi de tehnologiile cele mai moderne, printre care proiectarea asistată de calculator a fațadelor, folosirea mașinilor unelte cu comandă numerică (CNC) și printarea 3D care joacă un rol important în modelarea miilor de detalii arhitecturale și a sutelor de coloane. Nu există două coloane identice în această clădire, precum nu există doi arbori identici în natură. Papa Benedict al XVI-lea a consacrat biserica din nava principală a clădirii în 2010, și din 2017 în fiecare duminică a fost celebrată Misa în basilică. Când pandemia a impus restricții, ceremoniile religioase au fost transmise în direct credincioșilor pe Internet.
În seara zilei de 5 mai 2020, celebra fațadă a clădirii din Barcelona a fost luminată în roșu, în semn de omagiu și recunoștință fata de organizațiile filantropice care au susținut orașul în perioadele cele mai dificile ale epidemiei, a victimelor și a personalului medical. Clădirea este înconjurată încă de macarale, construcțiile care avansau în ritm intens fiind și aici reluate imediat ce a fost posibil. Planurile dinaintea crizei ținteau anul 2026 pentru completarea construcției și 2030 pentru finisarea tuturor detaliilor decorative. Și aici sunt posibile schimbări, dar cu câțiva ani întârziere poate, inclusiv acest proiect gigantic va fi terminat. Marile catedrale și alte proiecte similare vor continua să fie visate, proiectate, construite, renovate în pofida dificultăților și a prețului uriaș plătit de contemporani. Magia lor face parte din însăși natura umană.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
